Comorile din fiecare clasă

Lucrând alături de copii cu cerințe educaționale speciale, o învățătoare a devenit mai atentă la nevoile fiecărui elev din clasă.

Copiii cu cerințe educaționale speciale incluși în învățământul de masă evită stigmatizarea, spune Călina Piț, învățătoare.

Să nu rămână cineva în urmă. Să evaluez. Să notez. Să recapitulăm. Să dau feedback. Să am portofoliu. E agitația de zi cu zi prin care trece învățătoarea Călina Piț și sunt gânduri care nu-i dau mereu timp să reflecteze la nevoile elevilor și să le ofere apropierea de care au nevoie. Însă în ultimii ani, lucrând la clasă cu elevi cu cerințe educaționale speciale (CES), a învățat să fie mai prezentă în viețile copiilor, să se uite mai atent la nevoile lor: uneori, asta înseamnă să meargă la zilele lor de naștere, alteori, să caute răspunsuri despre comportamentul la clasă în relația lor cu părinții sau să-i ajute să-și dezvolte empatia.

Călina Piț e învățătoare la Seminarul Teologic Ortodox Cluj-Napoca, iar aici și-a petrecut ultimii aproape 7 din cei 20 de ani de experiență la catedră. Ca în orice școală de stat, și la seminar elevii au aceeași programă și aceleași scheme orare. Singura diferență e că există un program de Liturghie, iar elevii și profesorii participă regulat la slujbe. În anul școlar 2020/21 are în grijă 23 de elevi de clasa I, printre care și 2 copii cu tulburări neuromotorii. Nu e prima dată când are în clasă copii cu CES – în seria precedentă, a lucrat și cu o fată cu sindrom Down.

După acești ani, spune că munca nu e ușoară când ai în clasă un copii cu CES, dar cea mai importantă lecție pe care a învățat-o a fost să cultive o relație de apropiere cu ei, dincolo de simplele interacțiuni profesor-elev.

Călina a terminat liceul pedagogic, iar, când a trebuit să-și aleagă o facultate, a mers pe urmele mamei și surorii ei, care au făcut psihologie. După un master în consiliere școlară, a lucrat timp de doi ani și într-o școală specială pentru copii instituționalizați – aceeași în care mama ei e profesoară și în prezent. În școlile de masă, a lucrat ca educatoare și învățătoare.

Când ajung în clasele ei, copiii sunt încă într-o perioadă de acomodare cu școala, iar uneori o strigă din reflex „mami”. „Eu sunt mai mămoasă, îi dădăcesc, le dau voie să-mi spună pe nume ca să ne apropiem mai mult”, spune Călina. Îmbrățișările au fost un mod prin care a reușit să se apropie de eleva cu sindrom Down cu care a lucrat în generația trecută. De multe ori, nevoia de apropiere a fetei era ceva spontan și Călina știa că îmbrățișările erau un comportament prin care o motiva. Se întâmpla și când elevii plecau spre casă, la finalul zilei, când toți își strângeau lucrurile iar eleva își lua la revedere de la învățătoare îmbrățișând-o. Însă într-o clasă cu 30 de copii, cum a avut atunci, atenția oferită tuturor vine cu un consum foarte mare de energie, și situația se complică și mai mult când în bănci e și un copil cu CES. 

Călina recunoaște că s-a simțit de multe ori depășită de situație când a trebuit să lucreze cu eleva respectivă. În clasa I, la lecția despre scriere, își amintește de acel moment de liniște din sală, în care fiecare copil încerca să scrie după un model dat de învățătoare. „Muncești aproape o oră să ajungi la acel moment, în care are loc transferul de cunoștințe”, spune Călina. În acea liniște, se plimba printre copii și se oprea la cei care aveau nevoie, îndrumându-i individual. Însă din nevoia de a-i atrage atenția învățătoarei, fata începea să vorbească foarte tare. Ceilalți elevi erau distrași de la ce aveau de făcut, iar Călina mergea la banca ei să o ajute cu exercițiile – știa că apropierea era motivația de care copilul avea nevoie. 

Călina și-ar fi dorit să aibă alături pe cineva cu pregătire specială în lucrul cu elevii care au sindrom Down. Fata a avut însoțitoare, însă ele se schimbau în fiecare an și nu erau persoane specializate – o ajutau cu explicații suplimentare la ore sau să rezolve anumite exerciții, dar Călina a simțit că fata a învățat mai degrabă o dependență de persoana care stătea tot timpul lângă ea și a început să lucreze mai puțin. Așa că nici progresul nu a fost cel pe care Călina și l-ar fi dorit. Iar din lipsa unui sprijin real pe care l-ar da un specialist, au de suferit și elevii tipici care își doresc performanță și cărora Călina le-ar putea acorda mai mult timp.

Într-o situație ideală, fata ar fi avut alături personal calificat în lucrul cu copiii care au sindrom Down; ar fi avut manuale adaptate și un profesor de sprijin care să-i acorde sprijinul de care are nevoie. În realitate, părinții sunt cei care fac efortul de a plăti însoțitori, nu sunt puse la dispoziție manuale adaptate, iar profesorii de sprijin sunt puțini, își împart munca la zeci de cazuri și abia ajung de la o școală la alta.

Ca să-și motiveze eleva, Călina apela deseori la recompense – „jeleurile Haribo au fost o metodă de salvare”, spune râzând. Iar ceilalți elevi din clasă i-au copiat comportamentul și au început să-i aducă colegei surprize la școală, pentru a se apropia de ea: îi dăruiau diverse desene sau abțibilduri și în pauze o încurajau să facă exercițiile date de învățătoare. La finalul unui an școlar, când toți elevii de la Seminar și-au primit diplomele pe scena Cinematografului „Florin Piersic” din Cluj-Napoca, Călina își amintește cum a fost fata îndrumată de colegi să traverseze rândul unde stăteau cu toții și să urce să-și ia diploma, în aplauzele celor câteva sute de profesori, părinți și elevi.

Pentru copiii cu CES, e benefic să fie inclușii în învățământul de masă pentru că se evită stigmatizarea și etichetarea negativă, crede Călina. „Sunt convinsă că, dacă aș avea un copil, la fel aș gândi și eu, pentru că atunci progresează. Nu se simte inferior.” Și vede beneficiile și pentru elevii tipici, care învață să empatizeze mai mult cu emoțiile colegilor lor – dacă unul plânge, ceilalți să nu râdă – și să aprecieze lucrurile simple pe care le pot face.

Ești și mamă, și bonă, și profesor, și consilier, și psiholog.


Pentru profesori, e o ocazie să-și ascută atenția și la nevoile celorlalți copii. Călina își amintește de o elevă pe care părinții o împingeau spre performanță, dar care percepea orice mic eșec ca pe o catastrofă. Asta se traducea în episoade de plâns pentru motive care păreau nesemnificative pentru ceilalți, dar care pentru ea erau de o importanță majoră – ca atunci când a scăpat o radieră pe jos. Colegii s-au oprit atunci din scris și au căutat împreună radiera, pentru a-i oferi fetei suportul emoțional de care avea nevoie. 

Călina a învățat de-a lungul timpului să caute răspunsurile unor astfel de comportamente și în relația copiilor cu părinții. Când vine vorba de copiii cu CES, e recunoscătoare să vadă că părinții sunt implicați și le oferă ajutor copiilor. Odată cu pandemia, elevii din actuala generație au pierdut lecții și ritmul de învățare la finalul clasei pregătitoare, așa că, pe timpul verii, părinții au fost nevoiți să-i ajute pe copii cu exerciții suplimentare prin care să nu piardă cunoștințele acumulate până la acel moment. 

În cazul unuia dintre elevii ei actuali cu tulburări neuromotorii, Călina a fost surprinsă să vadă că la începutul clasei I băiatul citea mai bine decât unii elevi tipici, datorită exercițiilor făcute constant pe timpul vacanței. „Fiecare pas mărunt pe care reușesc să-l facă e o bucurie imensă”, spune Călina. De la începutul acestui an școlar și până pe 9 noiembrie, când toate școlile au fost obligate să treacă orele în online, cei 23 de elevi ai ei învățau în două grupe distincte: o parte veneau la școală dimineață, iar ceilalți după-amiaza. Acum, Călina depinde și mai mult de colaborarea cu părinții și de existența device-urilor în familii.

Când a fost nevoie, a încercat să suplinească lipsa de apreciere din partea părinților pentru cealaltă fată cu CES pe care o are acum în clasă. E un copil care nu se poate deplasa decât cu ajutor și de care Călina se simte foarte apropiată. Învățătoarea a văzut că aprecierile și încurajările îi dezvoltă fetei motivația, așa că o laudă când are ocazia, îi spune că e mai harnică decât anul trecut și o îndeamnă să nu se compare cu ceilalți. „Un copil căruia îi spui că nu e în stare să facă un lucru, va ajunge să nu facă acel lucru, pentru că el simte că asta se așteaptă de la el”, spune Călina.

 Dacă până acum fetei îi era greu să ducă până la capăt o activitate pe care o începea, Călina a remarcat că acum a început să rezolve exercițiile pe care le primește. Când au repetat scrierea cifrelor, a scris la fel de corect ca ceilalți colegi din clasă. Îi e în continuare greu să se obișnuiască cu liniatura caietelor de tip 1 – cu linii continue și punctate și casete foarte mici pe care să se orienteze –, așa că învățătoarea îi printează foi cu spațiere mai mare pentru a o ajuta. E un exemplu de copil cu care a creat conexiune și în afara școlii; Călina a mers la ziua ei de naștere. Iar rezultatele au fost remarcate și de părinți, care sunt surprinși să vadă câtă încredere are acum fata în propriile abilități. 

Unul dintre lucrurile care au ajutat-o pe Călina în generația de acum e numărul mai mic de copii din clasă. Își vede rolul dincolo de cel de la catedră – „ești și mamă, și bonă, și profesor, și consilier, și psiholog” –, așa că prezența fiecărui copil în plus în clasă se simte.

Pentru că are mai puțini elevi, are mai mult timp să acorde fiecăruia în parte. Un joc prin care îi motivează acum pe copii e cel în care sunt căutători de comori și caută să obțină bănuți de aur din carton și diamante. Iar presiunea de a grăbi lecțiile și de a rezolva toate exercițiile într-o zi s-a mai diminuat. „Facem cât putem, restul îl lăsăm pe a doua zi”, spune Călina. „Le spun și familiilor cât am reușit să facem, dacă pot ei să continue ne bucurăm, dacă nu, reluăm ziua următoare.”

Și indiferent că e vorba de copii cu CES ori copii tipici, Călina crede că cel mai importante abilități pe care școala ar trebui să le ofere elevilor sunt cele socio-emoționale, prin care copiii învață cum să interacționeze cu ceilalți și să fie atenți la nevoile lor. „Informațiile le învățăm”, spune Călina, „atitudinile sunt mult mai greu de dezvoltat.”


Acest material a fost realizat de DoR cu sprijinul UNICEF în cadrul unui parteneriat media.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *