Contemporanii

Jurnalul unui tur prin jumătate de România într‑un autocar cu artiști.

Afară aerul era îmbibat de rouă şi posibilitate. Bucureştiul era încă netrezit de traficul încă uşor diluat la început de septembrie şi Parcul Operei era încă în modul nocturn, aproape nedomesticit. Când majoritatea grupului se instalase deja în autocar, în parc se vâna. Un câine de mărime medie cu capsă galbenă în ureche zărise o veveriţă. Veveriţa zărise câinele şi‑o tulise prin iarba udă, cu pămătuful roşiatic zigzaguind apetisant.

În autocar, câţiva observaseră cursa şi o urmăreau prin geam.

Câinele se ţinea copoiesc după veveriţă. Veveriţa fâşnea prin iarbă. Zig zag zig zag.

Înăuntru, doi bărbaţi pe la 60 de ani comentau. O prinde sau n‑o prinde? Unul a pomenit de‑o veveriţă care îi vine mereu la geamul biroului. Apoi şi‑a amintit de veveriţele din Washington – în Washington era plin de veveriţe. A văzut chiar şi o căprioară, la Casa Albă. Probabil era pe inventar, a punctat celălalt.

Afară, vânătoarea se‑ncheiase. Veveriţa ajunsese‑ntr‑un copac şi câinele mişuna din nou fără ţintă.

Autocarul a ieşit din oraş cu poveştile domnului Doru Uscatu, ghidul. Urma să fie o excursie cu ghid la microfon. Un tip pe la 60 de ani, chelios şi bombat, zis şi Domnul Profesor pentru că predă ghidărie la Politehnică şi merge anual cu studenţii în tururi prin ţară (sub titlul România de Vis). Domnul Profesor a povestit despre un copac secular rămas din Codrul Vlăsiei, cum în Militari era fabrica APACA şi cum unde e acum Cora era pe vremuri o fabrică de lapte.

Aşa a început Turul României în 7 Zile, o excursie turistico‑artistică organizată de Club Electroputere Craiova, un centru de artă contemporană înființat în 2009 de Alexandru Niculescu şi Adrian Bojenaru, un artist şi‑un filozof pe la 30 de ani, doi craioveni care şi‑au pus mintea să aducă artă contemporană în Craiova, în spaţiul ex‑cultural al sindicatului uzinei Electroputere.

Turul României în 7 Zile – TR7Z – era un experiment. Voia să fie un atelier mobil care să deconecteze participanţii de cotidian şi să le ofere un mix oarecum aleator de experienţe. Urmau să fie duşi până‑n miezul ţării, apoi spre vest, urcând pe coama nordică să o ia spre est, apoi să coboare din nou spre Bucureşti. Ideal, acest tur avea să inspire nişte lucrări care apoi să fie adunate într‑o expoziţie.

Autocarul era populat cu vreo 30 de persoane, dintre care, peste jumătate, artişti contemporani – români şi doi străini, după cele câteva replici prinse în engleză, majoritatea din zona foto‑video‑instalaţii‑experimental. Nu ştiam mai pe nimeni.

Până la 28 de ani, nu m‑a convins nimic că ar trebui să consum artă contemporană românească deşi în ultimele vacanţe am bifat MoMA‑uri, TATE‑uri şi Modernkunsthallen şi am văzut Koonsi şi Warholi şi Haringi şi Hirsti. Deseori m‑am împiedicat deja de la descrieri, simţind că mi se aruncă în faţă cuvinte mari care vor să ascundă ceva – sau nimic. Calea apofatică de identificare a naturii, aşteptările netangibilului, stratificarea reticulară şi stratificarea sferelor, experiența interiorității redată prin tehnici borgesiene de punere în abis, bucuria de a descoperi în corpusculul unei forme unda Creaţiei. Arteză. Pretenţios. Nu pentru oricine? Atunci nici pentru mine.

Am vrut să merg în TR7Z pentru că credeam‑speram că există ceva în spatele artezei. Că pot să înţeleg dacă nu ce fac oamenii ăştia – acceptând că pentru a le înţelege produsul finit, fotografiile, sau filmele, sau performance‑urile ar fi necesar un bagaj mai mare de cunoştinţe în domeniu –, atunci de ce fac ce fac. Ce vor să spună dacă vor să spună ceva. M‑am urcat în autocar cu ceva documentare despre participanţii anunţaţi în comunicatul de presă – parţial futilă pentru că se schimbaseră –, cu o ignoranţă faţă de lumea asta care m‑a ferit de preferințe personale şi cu speranţa că voi găsi ceva.


Prima oprire a fost în Câmpulung Muscel. O oră şi 15 minute. Domnul Profesor a propus două variante: să mergem mai departe câţiva kilometri cu autocarul în natură, pentru fotografii, sau să rămânem în oraş. M‑am ţinut după cei care au rămas în oraş. Grupul de vreo duzină s‑a tot despicat la fiecare cotitură şi până la cofetăria Iepuraşul (recomandare a Domnului Profesor) am rămas vreo şapte.

Am luat‑o pe străzi aleatorii, ca o brigadă de turişti ne‑turistici care fotografiau şi filmau. Un bărbat ne‑a oprit crezând că suntem de la TV şi ne‑a povestit cum în satul lui, Bughea de Jos, aproape de Câmpulung, sunt vreo 300 sute de familii care n‑au din ce să trăiască pentru că primăria fură banii din fonduri europene. Am trecut pe lângă case cu grădini. Am trecut peste un pod şi am aşteptat să se apropie suficient bărbatul care mâna o vacă pe malul râului, încât să‑l poată fotografia un tip din grup care avea aparat fără zoom. Am trecut pe lângă blocuri făinoase, aliniate pe străduţe atât de liniştite la prânz încât făceau ecou.

Am mai oprit la cetatea Râşnov, unde s‑a urcat cu titicarul, şi în Sighisoara, unde majoritatea a luat la fotografiat şi filmat cetatea şi o mică facţiune care începuse să se închege în fundul autocarului s‑a dus la fotografiat şi filmat într‑un cartier de blocuri din oraşul nou. Am parcurs cele câteva sute de kilometri ai zilei într‑o atmosferă potolită dar optimistă. Oamenii păreau prezenţi, chitiţi să scoată ceva din călătoria asta.

Olivia Mihălţianu, o tipă de 31 de ani blondă şi cu ten alburiu, pasionată de spaghetti westernuri şi auto‑filmare prin care observă relaţia dintre personaj şi context, s‑a filmat în autocar şi la toate opririle. Se lupta încă cu instalaţia care‑i rabata camera în dreptul feţei, pe un braţ prins într‑un harnaşament la brâu.

Vlad Nancă, element de bază al generaţiei de 30‑35 de ani a artei contemporane româneşti, protohipster găligănos îmbrăcat integral în negru, şi prietena lui, Nona Inescu, o lolită roşcată care anul trecut a terminat facultatea de design vestimentar în Belgia, şi‑au tot consultat conştiincioşi harta României – turistică şi rutieră, faţă verso. Vlad documentează spaţiul public şi arhitectura socialistă (made‑in‑romania.blogspot.ro) şi
adună suveniruri ale epocii. În Câmpulung a găsit nişte clădiri interesante şi la Râşnov a găsit şi luat un bol de salată pătrat, cu brâu din dunguliţe albastre, un clasic de HORECA optezist.

Aurelia Mihai a filmat peste tot. E o videografă născută în ’68 în Bucureşti dar emigrată pe la mijlocul anilor ’90 în Germania, care acum locuieşte în Hamburg şi predă la universitatea din Braunschweig. Ea a venit în TR7Z cu o misiune. Avea două ore de filmări dintr‑o vacanţă în România în ’78 a unui cuplu el‑francez şi ea‑nemţoaică. Povestea era că ea era studentă în Dresda când s‑au cunoscut, a fost dată afară din facultate pentru că s‑a măritat cu un francez, nu şi‑a continuat studiile, a făcut trei copii, dar a continuat să filmeze (bine, spune Aurelia). Aurelia a expus la un moment dat cu fiica nemţoaicei şi aşa a pus mâna pe material. L‑a primit cu permisiunea să facă orice cu el, doar să o crediteze pe autoare. Încă nu avea o idee clară despre ce va fi, dar în tur voia să reconstituie cât de mult din călătoria cuplului.


Era aproape întuneric când am ajuns în Sovata, care era, pe 4 septembrie, la începutul non‑sezonului. Am fost repartizaţi, câte doi, în camerele unui hotel altfel gol şi am fost convocaţi la cina precomandată. Ca‑n tabără.

Grupul s‑a spart, o parte rămânând la hotel şi o trupă de vreo şapte pornind în căutarea lacului. M‑am ţinut după cei din urmă şi‑am lungit noaptea în lumină de felinar galbenă, cu câte‑o undă de muzică de la restaurantul care se zărea pe‑un mal îndepărtat, într‑un pustiu negru cu apă şi păduriş, cu discuţii fără pretenţii şi hăhăială sinceră. Mai rupea ritmul Mihai Barabancea, student şi fotograf gonzo‑vagabond, explorator de periferii şi subterane, cu mâna dreaptă‑n ghips, un dinte din faţă‑sus ciobit (dintr‑o‑ntâlnire cu un poliţist) şi‑o minte ca o urnă de loterie. Cu o energie de vortex, mai precipita câte‑o frază motivaţională fără ţintă neapărată. „Azi e azi, imediat e mâine, ce‑o să faci mâine? Eşti liber, ai potenţial.”


Am plecat din Sovata dis‑de‑dimineaţă, după micul dejun cu crenvurşti, pâine, unt, gem şi ceai foarte îndulcit, spre Târgu Mureş, prima oprire a zilei. Timp – o oră şi ceva – în care urma să se meargă la Palatul Culturii. Nu ştiu câţi s‑au dus. Începuse să se audă disonanţa dintre organizare şi intenţiile participanţilor. Poieniţe, peisaje, păstrăvării, saline versus oraşe, arhitectură, oameni, case de cultură.

Maria Drăghici era cea cu casele de cultură. O bombă de femeie de 34 de ani, cu părul şaten învâlvoiat şi ochii verzuliu‑dement, cofondatoare a centrului de artă comunitară din cartierul bucureştean Rahova, laBomba. Iniţiativa născută acum şase ani a vrut activarea comunităţii prin artă, organizând ateliere de dans şi teatru, expoziţii, spectacole şi concerte şi aducând la un loc oamenii din cartier, artişti şi public bucureştean care altfel nu ar fi ajuns acolo. „Proiecte cool, la care să vină şi hipsterii din centru, să se amestece lumea.” (Anul trecut, laBomba a fost evacuat din spaţiul în care funcţiona din 2007, dar Maria spunea că e fericită că una dintre femeile active din cartier vrea să preia proiectul.)

Maria visează la squaturi, khibbutzuri, convieţuire în care împarţi periuţa de dinţi cu celălalt. Dacă o clădire e goală, e păcat să n‑o foloseşti. Îi place regula squattingului din Vest: dacă clădirea e nelocuită de minim un an, ai o saltea, un scaun şi o masă, ai squat. „În România lumea e revoltată, că doar ţiganii fac asta. Că fură – păi sunt săraci, de‑aia fură!” Volumul îi escaladează odată cu convingerile. E guralivă şi‑are un râs de mobră: hă‑hăăăă‑hă‑hă‑hă.

În TR7Z şi‑a propus să înceapă un recensământ al caselor şi căminelor de cultură, pe care le consideră o resursă uriaşă care acum e irosită. „Dacă te duci în orice oraş şi întrebi, Ştii unde e casa de cultură?, toată lumea ştie unde e casa de cultură. E incredibil. După atâţia ani în care nu s‑a întâmplat nimic. Trebuie să le repopulezi cu activităţi, să‑i faci pe oameni să vină în ele.”

În documentarea lor, Maria căuta mobila veche, decorurile originare, toate lucrurile pe care, avea să afle, oamenii au fost fericiţi să le‑nlocuiască. În Târgu Mureş mi‑a urmat pontul de localnică şi s‑a dus la Casa de Cultură a Tineretului. A găsit un hotel şi‑un restaurant şi‑o femeie care i‑a spus mândră că au scăpat de tot mobilierul vechi. În Cluj, a treia oprire a zilei după Salina Turda, Maria s‑a dus la Casa de Cultură a Studenţilor. Acelaşi animal de beton cu foaier înalt şi larg, cu coloane, tencuieli decorative, mozaicuri vaste şi ecou. A dat de paznic, care i‑a zis că e‑nchis.

Cum adică e închis?

Maria nu se‑nţelege bine cu setul ăsta de cuvinte – „închis”, „n‑aveţi voie” – şi îi răspunde cu o tactică de tăvălug. Se pogoară peste cel care spune „nu” cu întrebări şi argumente, până intră. Doar puţin, să văd o sală. Staţi un pic, că am văzut o textură! Şi ce se întâmplă aici? Aha, TIFF, piese de teatru ale studenţilor. Dar, o cabină de machiaj, din aceea cu oglindă şi becuri, aveţi? Pot să o văd şi eu?


Era deja întuneric când am ajuns în Oradea. Turul îşi găsise imnul: un şlagăr din anii ’80 adus de Vlad. Cvintetul Luchian, Ne grăbim.

Ne grăbiiim, daaa, ne grăbiiim

Ne grăbiiim, daaa, ne grăbiiim

Şi toate se schimbă, şi om, şi maşină

Cei nou dimineaţa e vechi pe la cină.

Pe geamul din spatele autocarului, Sorin lipise două coli A4 pe care scria NE GRĂBIM.

Dacă oraşul nu‑l mai puteam vedea, m‑am alăturat unei trupe în căutare de viaţă de noapte orădeană. Aşa am ajuns la Vulturul Negru, ce am reuşit să identificăm ca fiind miezul acţiunii nocturne, un pasaj închis cu cupolă de sticlă şi un candelabru uriaş, similar cu Pasajul Villacrosse din Bucureşti. Tot cu cafenele şi baruri cu terase, animat de aproximativ acelaşi tineret Utv şi bărbaţi cu tricouri mulate şi partenere asortate.

Am intrat la Sexy Club, într‑un subsol tencuit portocaliu‑strigăt, cu canapele din piele negre, pereţi din oglinzi şi lumină neagră care albăstreşte ce e alb. Eram cu Tudor Bratu, un tip de 35 de ani care trăieşte din adolescenţă în Olanda dar ajunge des în Bucureşti, unde are un spaţiu de rezidenţe pentru artişti străini. Alex Iacob, un puştan din Craiova voluntar la Club Electroputere, gingaş şi cu un umor subexprimat. Sorin Popescu aka Coate Goale, craiovean de 23 de ani, student la farmacie şi suporter U Craiova, care face instalaţii, street art şi fotografie. Larisa Crunţeanu, apariţie fragilă, cu bucle blonde şi ochelari şoricioşi, de fapt o forţă de femeie de 26 de ani, din Hărman, Braşov, co‑curatoare a galeriei Atelier 35 din Bucureşti, care n‑a vorbit tot turul, comunicând doar scriind pe carneţele.

Larisa mi‑a scris că a decis să nu vorbească pentru că se temea puţin de perspectiva de a petrece şapte zile într‑un autocar cu aproape 30 de necunoscuţi. Şi‑apoi, era un exerciţiu prin care să înţeleagă cât contează sunetele în comunicarea dintre oameni. A avut tot timpul la ea carneţel, instrument de scris şi reportofon şi a scăpat un singur „fuck”, când a constatat că i‑a căzut telefonul de la etajul cinci al unui hotel. Exerciţiul ăsta a făcut‑o să trieze mai bine ce spune – din cauza efortului în plus de a scrie şi pentru că rămânea oricum mereu în urmă. Grupul şi‑a modelat de la sine comunicarea după regulile ei, acceptând că ea poate să bârfească în tihnă şi că nimeni nu citeşte cu voce tare ce îi arată Larisa pe carneţel – aflau toţi doar dacă voia ea.

Sexy Clubul era gol. Ne‑am aşezat pe un L de canapea, în dreptul unui perete de oglinzi şi‑a unei bare. În meniu nu costa nimic sub 20 de lei. Am întrebat‑o pe chelneriţă, o brunetă masivă, înălţată ridicol de sandalele cu platformă, cu pulpe cuprinzătoare dezvelite aproape complet de fusta cu volănaşe, dacă orice consumaţie implică şi un dans. Hotărâserăm înainte să vină să ne ia comanda să rămânem doar dacă preţurile includeau şi dans – altfel nu aveam niciunul 20 de lei pentru o Cola. Discuţiile despre bani, dacă să rămânem undeva sau e prea scump, au fost mai multe şi‑au venit aproape eliberator. În niciun grup nu le‑am simţit atât de naturale ca într‑un grup de artişti.

Am comandat o sticlă de vin roşu de 90 de lei şi cinci pahare.

Dansul a fost pe‑atât de anticlimactic pe cât a fost de consistentă consumaţia. Preţ de o melodie de maxim două minute, o tipă s‑a dezbrăcat de minifustă şi sutien şi a căţărat de câteva ori bara, cu chiloţii ca un Y albăstrui‑fosforescent localizându‑i unduielile.

Când a venit să împartă puţinul rest de vin în cele cinci pahare, chelneriţa ne‑a întrebat dacă ne‑a plăcut. Larisa i‑a scris: „S‑a dezbrăcat cam repede”.


Afară dădea să plouă în dimineaţa zilei a treia şi‑n autocar era linişte. Începuseră să se contureze rolurile în microcomunitatea mobilă – cine va comenta, cine va face mişto, cine va acţiona în voia grupului şi cine paralel cu el. Funcţionau – funcţionam, pentru că‑mi devenise tot mai greu să mă ţin element ne‑parte din grup – după o dinamică tot mai clar definită între geamurile capsulei călătoare în formă de autocar.

Opririle, toate tăiate după şablonul primeia, deveniseră aproape amuzante. O hoardă de invadatori‑observatori împânzeau un oraş şi încercau – într‑o oră, o oră şi ceva – să facă mai mult decât să fie nişte turişti. Să observe realitatea aşa cum e, deşi erau forţaţi de ritm să tropăie prin ea. Nu era timp pentru subtilitate.

La toate opririle au fotografiat, au filmat, au vorbit cu oameni de pe stradă ca la vox pop‑uri. Cum e viaţa aici, cu ce vă ocupaţi, ce se mai întâmplă? Localnicii răspundeau şi mai puneau şi de la ei. Devenise tot mai concret sentimentul că trăiau, şi unii şi alţii, în spaţii şi vremuri diferite, dar încercau să lege ceva.

În Satu Mare am ajuns cu o trupă de vreo cinci la Casa de Cultură a Sindicatelor, un mastodont de beton, gol. (Un afiş anunţa un curs de capoeira într‑una dintre săli.) Am bântuit prin cotloanele clădirii într‑un cor de uimire potenţat de ecou, punctând mobilierul descuamat, pereţii decoraţi cu tencuieli şi ornamente din lemn, uşile, lămpile, detaliile. Eram într‑o clădire de la care sătmărenii nu mai au probabil nicio aşteptare în afară de renovare („Ăştia renovează tot!” – Maria), dar pe care oamenii ăştia au înfulecat‑o ca pe‑o halcă mare şi suculentă de trecut.


Colonia pictorilor, un complex de ateliere şi spaţiu de expoziţii într‑o grădină răvăşită de renovări, a fost prima oprire din Baia Mare, pe la patru după‑masa. Am intrat mai întâi în atelierului lui Kádár Károly, un sculptor care a încheiat vizita de câteva minute cu o morală: „Niciodată să nu ai încredere în cel care s‑a împlinit. Doar în cel care caută”.

După turul prin spaţiul de expoziţie, încă în pregătiri pentru Festivalul Castanelor, am stat de vorbă cu Teodor Graur, unul dintre înţelepţii grupului. Un tip blajin, de 59 de ani, care în autocar a îndemnat tot timpul la control şi stăpânire. A ţinut un jurnal al călătoriei şi a fotografiat peste tot, cu metoda „Art of travel”: aparatul în mâna dreaptă întinsă, cu obiectivul orientat spre el şi orice are în spate, ca un moderator care prezintă ceva.

Graur mi‑a povestit despre gustul pentru frumos, observat de exemplu în expoziţia de la Colonie, mai degrabă decât pentru deştept. Despre deconectarea artei româneşti de la arta globală şi încercările de acum de a se realinia, de a‑şi găsi un rost.

„Pe un gol vii cu elemente secundare – arăţi abilitate, meserie. Meşteşug. Oamenii asta vor să vadă – nu vor să vadă lucruri simple, vor să vadă lucruri complicate. În asta stă competenţa, talentul, în lucruri complicate.”

Golul ăsta e, mai mult decât o problemă a artei, o problemă a societăţii. Educaţia în domeniu e lacunară, deceniile de comunism ţinând departe orice a însemnat artă abstractă, de sorginte americană. „Oamenii zic: Eu ştiu ce înseamnă pictură frumoasă. Îţi dau nume de clasici – Rafael, Rubens, Rembrandt. Ştiu şi Salvador Dali, culmea – ultimul scuipat ăla e. Dar dup‑aia nu mai ştiu.”

Înainte de instaurarea comunismului, oamenii de cultură erau pe o direcţie modernistă, în sincron cu Occidentul. Apoi firul s‑a rupt. În timp ce arta occidentală a început să meargă spre disoluţie, spre manifest, în România se muncea la realismul socialist. Totul trebuia să fie în slujba proletarului, arătau şi cum trebuia să fie reprezentat – figurativ realist, cu tot cu şireturile la ghete şi firele de păr. „Erau numai detalii, detalii pe nimic.”

Graur a trecut prin pictură, fotografie, video şi acum face design de obiect. Îşi zice, cuprinzător şi „puţin lateral”, „art author”. În tinereţe a făcut performance, gesturi care exprimau o atitudine faţă de o problemă socio‑culturală. A criticat sistemul şi în perioada totalitară, şi în cea de tranziţie; „era ceva la îndemână”. Acum însă face obiecte, nu mai simte nevoia să‑şi arate faţa – gestul e în obiect. Maturizarea artistică a însemnat să nu mai vrea să fie polemic, ironic, critic şi sarcastic, ci să vrea să arate nişte valori.

„Vreau să merg către Occident, dar nu oricum, trebuie să ai ceva în spate, să vii de undeva. Eu nu spun că vin din România – spun că vin dintr‑o ţară numită Balkania, o ţară imaginară, oarecum pe‑aici geografic. Ca punct nodal este modernismul de secol XX, în care noi, românii, am avut un cuvânt de spus. De acolo vreau să reiau, să releg firul.”

De exemplu, a făcut o roată de bicicletă asemănătoare cu cea a lui Duchamp, dar în loc să facă roata din faţă a bicicletei cu structură, a făcut roata din spate a bicicletei cu structură, altfel. „E direct, te duci direct şi comentezi ce a făcut ăsta. E un reper în arta contemporană, el a introdus noţiunea de readymade, că un artist poate să preia din mediul înconjurător un obiect cât de umil, cum a fost acel pisoar, şi să‑l investească ca şi operă de artă. Să‑l semneze şi gata. Şi noi, ca privitori, trebuie să acceptăm asta. Mesajul există, mesajul e implicit – gestul lui e mesajul. Băi fraţilor, eu spun că arta nu e ce a fost, e altceva, e ce spun eu. La mine, numai faptul că amintesc de Duchamp – ăsta e gestul.”


Tensiunea generată de programul îndesat al turului s‑a materializat în holul hotelului din Baia Mare, într‑o adunare organizatorică pe canapele şi fotolii din piele probabil sintetică, cu argumente ricoşând în spaţiul larg, tapiţat cu gresii în tonuri paşnice.

Tudor, care a venit în TR7Z ca să se reconecteze la România, era frustrat de conţinut: obiectivele alese pentru opriri şi informaţiile livrate de ghid, despre fabrici şi uzine. Mai mult decât conţinutul, s‑a discutat ritmul. Traseul fusese anunţat, dar oamenii nu conştientizaseră că va presupune un maraton. Claudiu Cobilanschi, care până atunci se ținuse la un pas distanţă de miezul acţiunii, a propus modificarea întregii osaturi a turului. „Cred că soluţia noastră, a voastră de fapt – dacă nu cumva şi voi sunteţi cumva captivi unui program pe care altcineva l‑a făcut –, singura soluţie e să spargem bariera. Să modificăm traseul de tot.” (Maria: „Asta a fost tare, hă‑hăăăăă‑hă!”)

Au discutat despre ghid – dacă e comunist sau nu, dacă e rasist sau nu, de ce impune genul de autoritate în faţa căreia trebuie să te pleci, „da’, şefu’”. Or, cum a spus Maria: „Noi n‑avem şefi, noi am crescut liberi, de‑asta suntem aici. Atitudinea cu şefu’ n‑o‑nţelegem”.

Domnul Profesor devenise – involuntar dar binevenit – un personaj esenţial în dinamica grupului: întruchiparea autorităţii, şeful, ăla care dă trezirea şi culcarea, puterea care trebuie contrată. Orice fricţiuni ar fi putut apărea între participanţi, măcar aveau un inamic comun – ceva cu care erau toţi de acord.

După vreo oră de dezbateri, s‑au tras concluzii.

Cobilanschi: „Rezumând. La program n‑avem cum să renunţăm, ne vom trezi în continuare la şapte jumate, mergem la Săpânţa – pe jos…”

Rariţa: „30 de oameni fericiţi în şapte zile în fiecare moment simultan e imposibil.”

Cobilanschi: „E utopie curată.”

Rariţa: „Să recunoaştem că nu e constructiv să ne preocupăm de nemulţumirile noastre. Dacă tot sunt în acelaşi autocar atâtea ore cu atâţia oameni care au atâtea lucruri de împărtăşit, vreau să am ocazia să fac lucrul asta.”

Adrian: „Cât de frumos a spus.”

Tudor: „Da. Şi eu sunt de acord cu tine.”

Cobilanschi: „Bă, da’ ştii care‑i culmea? Asta este baza ideologică a acestui tur. Răspunsul la întrebarea următoare: ce fel de Românie poţi cunoaşte în şapte zile? Pe un traseu de 2.500 de kilometri? E frumos spus Turul României în 7 zile. Dar luat la minutaj, e de fapt turul buzilor în şapte zile. 2.500 de kilometri de buzi.”


Pe terasa Pizza H, la o margine de bulevard din Baia Mare, am profitat de adunarea mai consistentă ca să rezolv câte ceva din întrebările cu care pornisem la drum. De ce fac ei ce fac, cum fac? Cum leagă conţinutul de formă? Cu cine vorbesc?

Sorin Coate Goale e un douăzescent care caută ceva nou, să transmită „altceva”. „Cred că mai importantă e funcţia socială şi politică. […] Mă refer la chestii mai importante – cum e la noi asta cu perioada comunistă. Asta e o problemă a noastră şi trebuie tratată, nu poţi s‑o ignori. […] Mă gândesc la artiştii care fac lucruri care să fie şi funcţionale. Faci o casă care să nu fie doar frumoasă – să răspunzi şi unei probleme de spaţiu.”

A intervenit Maria, care acţionează combustiv, folosindu‑se de tensiunile interioare. „E o nevoie teribilă de a mă exprima. Şi de fiecare dată când mi se pune pumnul în faţă, răbufnesc. De‑aia fac aşa cu nea’ Uscatu ăsta.”

Şi ce vrei să exprimi?

Maria: „Pe mine!”

Care ce eşti?

Maria: „Sunt cine sunt! Un om! Să pot să fiu liberă în a mă exprima! Cum erau ai mei, îmi aduc amine, cu Europa Liberă, tot timpul şuşotit. Vrei să te exprimi pe tine. E o chestie internă, ca o chimie, ca drogul.”

Şi cum traduci asta în arta ta?

Maria: „Îi ajut pe alţii să se exprime. Asta fac în comunitate, asta încercam să fac în Rahova. Frate, trebuie să‑ţi zbieri problema pentru că dacă nu ţi‑o zbieri n‑o să vină nimeni să ţi‑o rezolve. Trebuie să pui presiune şi să fii împreună cu ceilalţi. Dar asta o fac pentru că eu mă simt opresată.”

Tudor, preocupat de filozofia moralităţii în artă şi nu numai, de formă şi conţinut şi cum sunt ele judecate, a spus că e în work in progress. Din liceu a observat că oamenii funcţionează într‑un ritm – eu îţi cer aia, tu îmi dai aia – şi nu i‑a plăcut viitorul deschis de acest ritm. „A fost nedumerirea mea legată de fasonarea omului. Tu ai citit vreodată despre sistemul de învăţământ al lui Platon? Academia ideală? Ăsta avea un sistem de gândire bazat pe societatea ideală funcţionabilă. Dintr‑un pragmatism idealist. How to make society function.

Pe bulevardul din dreptul terasei vuiau maşinile. Tudor a ajuns la reguli: de ce merg oamenii în oraş cu 80 km/h nu cu maxim 50?

A intervenit Adrian, filozoful din duoul fondatorilor Club Electroputere: „De ce ţi se pare artistic actul ăsta de a denunţa ce ţine de ieşirea din normă?”

Tudor: „Pentru că în momentul în care artistul este în stare să vizualizeze nişte lucruri, ele pot avea un impact mult mai mare şi mai serios decât o pură observaţie sau un activism. Activismul cu pancarte sau protestele sunt foarte uşor polarizate. Lucrările de artă sunt mai greu polarizabile.”

Adrian: „Şi pentru tine ceva artistic ar însemna un tip de mesaj care are un fel de universalitate pentru că nu se polarizează, nu atinge extreme.”

Tudor: „Da. Artistul este liber, pentru că e şi el om. Dar forma trebuie să fie unită cu mesajul – form should follow content. Poate fi şi un criteriu în momentul în care analizezi expoziţii.”

Maria: „Aşa îţi dai seama de fake‑uri. Un film foarte bine montat, când pui orice tip de muzică sub el, funcţionează. Cam aşa e cu arta, aşa îţi dai seama că e fake – când sunt sincope între conţinut şi formă.”

Venind vorba de formă şi conţinut, Tudor a povestit despre o lucrare a lui Joseph Beuys („Ăsta e mentorul meu”, a strigat Maria), de la expoziţia Documenta din ’82. Beuys a fost printre primii care a vorbit prin artă despre ce înseamnă societate, coeziune socială, environment – acum „hot items”. În proiectul din ’82, 7.000 Eichen – Stadtverwaldung statt Stadtverwaltung (7.000 de stejari – Împădurirea oraşului în loc de administrarea oraşului), a adus 7.000 de blocuri de bazalt şi 7.000 de puieţi de stejar, pe care oamenii i‑au luat contra unei donaţii şi i‑au plantat în tot Kasselul. „Dacă te duci astăzi în Kassel o să vezi copacii lui Beuys. O să mai crească sute de ani de acum încolo. Cu o piatră mică lângă ei. Chestia asta înseamnă să uneşti un gând cu lucrarea pe care o faci.”

Şi cine judecă?

Tudor: „Asta era discuţia pe care voiam s‑o deschid mâine: care este necesitatea unei morale absolute? Morala care zice, Băi, eu nu îmi negociez moralitatea şi integritatea mea de om deloc. Deloc deloc. Nici măcar un milimetru.”

Am ajuns apoi la public – cu cine vorbesc artiştii şi cine îi înţelege?

Maria: „În Occident, arta conceptuală se adresează unui public care este deja educat să înţeleagă un concept. La noi, toţi artiştii de artă conceptuală folosesc nişte concepte pe care publicul nu le înţelege. Şi toată lumea se vaită, Băi, căcatul ăsta de Românie în care publicul nu intră în săli de expoziţii, nu citeşte. Nivelul nostru de educaţie nu este al occidentalilor.

Dar asta e problema artistului român, că el aşteaptă ca publicul să şi înţeleagă. Nu! Trebuie să faci un efort. Să poţi să fii citit direct, sau adânc. Nu să te vaiţi că nu te citeşte nimeni. Păi ce eşti tu, Mesia? Şi Mesia vorbea cu cuvinte simple.”


Până‑n a patra zi, am dezvoltat o relaţie aproape intimă cu autocarul. Universurile se distilaseră: interiorul autocarului şi, dincolo de coaja lui, tot restul. Stătuserăm şi era limpede că vom sta mai mult decât oriunde altundeva în scaunele lui pluşate, bleumarin cu urări multilingve de vacanţă plăcută, între geamurile lui care ne permiteau să vedem exact cât voiau ele, în mirosul lui de vehicul care arde combustibil ca să ducă şi să aducă oameni din vacanţe în care se poate întâmpla orice; vorba sloganului scris pe dinafară: „Câte un drum spre fiecare vis”.

Am plecat dis de dimineaţă din Baia Mare. Am fugit prin Negreşti Oaş, revigorant de viu la nouă dimineaţa. La Săpânţa am stat vreo oră şi jumătate. La Memorialul Durerii cele două ore alocate s‑au dovedit deloc suficiente şi s‑a stârnit iar revoltă. Spre după‑masă am ieşit din traseul iniţial pentru o oprire în Ieud negociată de Vlad şi Nona, la casa bunicilor unei prietene, care ne‑a aşteptat în curtea casei din lemn, cu ceapă aurie întinsă la uscat pe prispă şi ii umflate de vânt pe sârmă, cu o masă plină cu slănină, ceapă şi roşii din grădină plus o sticlă de‑un litru de pălincă. Autentic şi rapid. Ne‑am îmbarcat cu vis de dezertare, exorcizat prin dans şi lălăială pe ABBA.

Dacă exteriorul părea tot mai inaccesibil, energiile au început să se concentreze spre interior. Oamenii s‑au tot strâns grupuri‑grupuri la poveşti.

Bogdan Ghiu, coleg de generaţie cu Graur, cărunt, tuns scurt şi mai mereu cu ochelari de soare negri, poet, scriitor şi traducător de texte politico‑filozofice care înnoadă mintea, a povestit cum era un „parazit” pe vremea lui Ceauşescu („şomaj nu exista, că şomajul e capitalist”), fiind în afara lanţului birocratic casă–buletin–slujbă. Cum i‑a trimis unui amic în ’88 nişte poeme deghizate în scrisoare – o scrisoare absurdă, cu versurile netăiate – şi i‑a zis amicului să le taie el, cum crede de cuviinţă. Cum a fost cu cenzura prin adăugare – ca la Teatrul Naţional din Bucureşti, pe care l‑au considerat prea avangardist, aşa că „l‑au cuminţit, l‑au făcut o bombonieră”. El avea texte mici, scurte, care păreau ciudate – şi toate se numeau Poem, sau Linie. Cei de la Consiliul Culturii i‑au zis să adauge nişte titluri, „să pară de pe lume scrise”. Dragostea mea. Iubito.

Pe când ghidul anunţa că trecem prin pasul Cuta – „în cumpăna de ape care desparte cele două mari bazine, a Vişeului şi a Someşului, unde se organizează cele două mari acţiuni primăvara şi toamna, Sâmbra oilor şi Răvăşitul oilor” – Sorin şi Tudor discutau un proiect al lui Sorin, în care fotografia cu camere care folosesc ţevi în loc  de obiective.

Proiectul se numea Found Poetry şi era descris aşa: Dacă bodyul unui aparat de fotografiat este ataşat la capătul unei ţevi iar celălalt este acoperit, lăsând lumina printrun orificiu, ţeava devine un obiectiv foto. Astfel imaginea este deja încadrată, fotograful neputând să intervină asupra ei. Forma imaginii este una mai puţin convenţională, principiul îndreptânduse către o zonă diferită de cea a imaginii artificiale prezentată în societatea de consum drept standard al frumuseţii.

Sorin e preocupat de regulile fotografiei, mai ales dacă duc la încălcarea eticii. De exemplu, în fotografia de reportaj – unii au găsit un cadavru şi i‑au mutat mâna ca să stea mai bine în imagine. „Nu mai e nimic etic în asta. Te interesează atât de mult rezultatul încât îţi permiţi să faci asta.” Proiectul lui e la cealaltă extremă. „Iei imaginea aşa cum e. E found.

Tudor i‑a sugerat să lase publicului libertatea să‑şi imagineze cum ar fi imaginile – poate să folosească doar documentarea, cu ţevile şi instrucţiunile, şi să le lase pe internet. Să nu rămână la un rezultat fix, la nişte imagini făcute cu tehnica asta, ci să accepte că e un proces. Work in progress.

Nici titlul nu i s‑a părut foarte bun. „E lipicios şi logic nu acoperă proiectul. Ori ai găsit imaginile şi atunci este found – dar subminezi ideea instalaţiei. Ai şi o critică socială, în momentul în care foloseşti acele obiecte care sunt de fapt gunoi în societate şi le dai o altă interpretare, care este mai frumoasă într‑un fel. It’s richer in possibilities.

Apoi i‑a povestit de Miroslav Tichý, un fotograf ceh care în anii ’60‑’80 a fotografiat cu tot felul de aparate construite de la zero, din cutii de carton, bucăţi de sticlă, căcaturi pe care le găsea. Cu aparatele astea făcea poze la gagici – de o calitatea execrabilă, bucăţi de picioruşe, fustiţe, un sfârc. Dar care se legau foarte bine cu forma aparatului. Apoi le printa pe rebuturi de la fabrici de hârtie foto. Ca un fel de Bârlădeanu. „Între toate chestiile alea e o legătură. Dacă vezi o expoziţie a tipului ăluia, chit că‑ţi place sau nu‑ţi place lucrarea în sine, vezi legătura între formă şi conţinut. Şi trebuie să accepţi că e o legătură valabilă.

Devine foarte adevărată toată treaba. Şi cred că adevărul ăla e miezul artei pe bune. Să ajungi la puritatea aia ca tot ce faci să fie exact ce trebuie să fie.”


Era aproape întuneric când am ajuns în Vatra Dornei, destinaţia finală a zilei. Am reuşit să ne adunăm toţi la o cină tradiţională, delicios de indigestă, apoi ne‑am spart din nou – unii s‑au dus la hotel, alţii au pornit în căutare de acţiune nocturnă autentică. M‑am ţinut după cei din urmă.

În hălăduiala prin oraşul amuţit de frig şi beznă, cu opriri la un bar zis Bomba şi un club cu lasere şi bowling numit Katharsis, am dat la un moment dat de o trupă de poliţişti adunaţi la o intersecţie. Mihai gonzofotograful a sărit pe ei, aha, aha, aha, bună seara, bună seara, a focalizat pe‑unul chelios şi butucănos, l‑a tras într‑un vârtej de replici care l‑au separat de grup şi, câteva clicuri mai târziu, îl fotografia cu pumnii strânşi în faţă, mutra supărată, ca la box, aşa, aşa, haha, haha, foarte bine, foarte bine.

Fotografia cu un aparat mic, negru, pe care l‑a ţinut tot timpul în husa de la curea. Practic şi neameninţător. Fără filtru de hipertehnologie. A venit în TR7Z, cum i‑a spus Aureliei la un moment dat, ca să cunoască necunoscutul. Şi l‑a fotografiat în parcări şi parcuri, pe marginea şoselei, lângă mănăstiri şi lângă bude de benzinărie.


Autocarul a oprit în centrul Rădăuţiului la prânz. După un vot, cei care au ales Putna şi‑au continuat drumul cu autocarul, ceilalţi au coborât, spre furia ghidului (cine nu vrea să meargă la Putna nu e român). M‑am ţinut după cei din urmă, pentru ce avea să fie cea mai lungă oprire: peste două ore.

Scăpat la atâtea posibilităţi, grupul s‑a spart. M‑am lipit, împreună cu Alex, puștiul gingaș, de Cobilanschi şi Lala Panait, o ONGistă culturală din Cluj, femeie ţapănă şi mânioasă: de exemplu, de ce îşi fac oamenii case din panouri de plastic care imită lemnul, ieftine, da, dar proaste şi urâte? Şi Cobilanschi, atent, alert, dar cu abordare antropologică: dacă oamenii îşi fac case din panouri de plastic înseamnă că asta e realitatea lor acum, cu case din panouri de plastic. Două lentile prin care putea fi privită toată excursia. Ori luai totul personal, judecând după propriile seturi de nevoi, dorinţe, principii. Ori judecai tot ce se întâmpla ca având sens şi fiind important în acest context.

Am hoinărit aleatoriu pe străzi cât mai necentrale, am văzut case cu grădini pline de animăluţe şi decoraţiuni de plastic ca scoase din mintea Pălărierului Nebun, am văzut blocuri scorojite cu ferestre din geamuri de autobuz, am vorbit cu localnici. Cum e viaţa aici? Şi cam cu ce se ocupă lumea? Aha, ce sa întâmplat după ce au privatizat fabrica de mobilă? Şi unde în străinătate vă sunt plecaţi copiii?

Dar cât poţi să hoinăreşti şi cât poţi să vezi şi cât poţi să vorbeşti cu localnicii – cât poţi să înţelegi – în două ore?

Cobilanschi, care în autocar s‑a auzit rar şi bine şi a scărmănat tot timpul câte ceva în carneţel, i‑a zis călătorie printr‑un tub. La fel ca vânătoarea aia din prima dimineaţă, am privit totul printr‑un geam de care n‑am reuşit de fapt să trecem. N‑am interacţionat deloc cu exteriorul. E o temă care‑l preocupă asta, a avatarului proiectat versus avatarul recepţionat. Or, noi n‑am proiectat nimic. Am fost invizibili. De parc‑am fi călătorit între comunităţi închise, mereu între garduri.


Coaja – călătoria – a fost în ultimele două zile predominant ecleziastică. Vorba Larisei, după atâtea mănăstiri începuse să miroasă a tămâie în autocar. Ca un banc de peşti spart de un obstacol, coboram din autocar şi roiam care încotro prin incintele cu aer nefiresc de limpede, grădinile verzi cu roşu şi portocaliu şi roz şi alb de flori îngrijite riguros şi liniştea amestecată cu cântece de măicuţe aproape dătătoare de transă. Fotografii – ţac ţac ţac ţac –, o remarcă despre o arcadă, un fum, un pipi.

Miezul a fost tot în autocar.

În penultima zi, Tudor a citit la microfon – un text de Costi Rogozanu de pe VoxPublica.ro: „Cît vor mai strîmba din nas artiştii în faţa politicii? Ori faceţi politică pe bune, ori vă urez sinucidere plăcută”. Ideea principală era că artiştii români nu mai pot defila cu statutul lor apolitic şi trebuie să ia o poziţie clară. Rogozanu exemplifica cu cei care au fost la „protestul papioanelor”, când s‑a schimbat conducerea Institutului Cultural Român, deşi ICR, spunea Rogozanu, e o instituţie profund politică. „Artiştii români vor depolitizare, vor concurs (haha, parcă la concurs nu se face tot politic) în loc să spună clar şi răspicat vrem bani să cheltuim pentru că e dreptul nostru, pentru că vrem o societate în care arta să nu fie un acvariu cu trei peşti coloraţi în el. În loc să spună răspicat că fac politică, că vor o anumită politică, ei fac de fapt o anumită politică pretinzînd că e «singura normală», singura cale.”

Vlad a preluat primul microfonul: „Rogozanu cred că face o confuzie între cei 30‑40 de artişti activi din arta contemporană care sunt şi guralivi, sau se riscă să spună ceva public, şi cele câteva sute de oameni care au venit la protestul papioanelor care mi s‑a părut că erau tineri corporatişti care vor o viaţă normală – cumva comparabilă cu viaţa pe care o promitea Iliescu în anii ’90 când a chemat minerii. Vor să continue cu lefurile în jur de o mie de euro şi să poată să bage în continuare la corporaţie şi să‑l pupe‑n cur pe şefu’ şi să‑şi permită câte excursii vor în străinătate. Şi vor şi să fie mândri de avangarda românească susţinută de ICR. Cred că ăia au fost la protestul papioanelor.”

Aurelia, dar nu de la microfon: „Fiecare artist pentru sine.”

Vlad: „Şi altfel, ca să fiu politic, cred că soluţia e să avem un partid de stânga real, cât de mic. Nu doar artişti oportunişti care fac frumos la băncile care cheltuie bani pe cultură şi vin cu un discurs marxist absolut penibil.”

Între timp, în spatele autocarului, Larisa şi Sorin meştereau la un mesaj din seria Vorbe‑n supă, un dialog între Sorin şi o amică, scris cu litere din supă la plic alfabet. Aranjau literele pe o lingură mare de lemn, artizanat de marginea drumului: Nu pregeta sa suferi si sa sangeri Izbanda noastra creste din infrangeri.

A venit şi Adrian la microfon: „Cred că pe undeva are dreptate, cred că e o problemă mai veche pe care o are arta în general – în ce fel se acordează discursul artistic cu actualitatea? Trebuie să îşi asume un discurs politic în totalitate, în ceea ce priveşte România, sau să îşi asume un discurs semi‑politic dar în acelaşi timp să viseze şi la o carieră cu deschidere internaţională prin ICR şi alte instituţii?

Eu cred că există mai multe tipuri de putere şi de politică, nu cred că trebuie neapărat să fii înscris într‑un partid sau să te adresezi sistemului de primă mână. Cred că un artist trebuie să facă o politică peste politica care se face în mod obişnuit.”

Cristina David, o tipă de 32 de ani miniaturală, video‑experimentalistă prolifică, a venit la microfon să povestească un caz concret: cum a ajuns în proces cu ICR, după ce i s‑a cerut, pe nedrept a considerat ea, o parte din onorariul pe care l‑a primit de la organizatorii unei expoziţii în străinătate la care a participat cu o cofinanţare ICR. Ironia fiind că nici nu trebuia să scrie în raportarea către ICR că a luat onorariu, a voluntariat informaţia. Şi problema ei fiind că, deşi s‑a plâns colegilor de breaslă şi toţi s‑au arătat solidari, a rămas solitară. N‑a ajutat‑o nimeni „cu un sfat, un avocat, să veniţi cu mine la tribunal să nu fiu nebuna care se judecă cu ICR‑ul”.

Graur i‑a răspuns de la câteva scaune distanţă: „Te‑ai încurcat cu contractul. Te‑ai scăpat”.

Cristina: „Dar trebuia să‑mi fie ruşine că am primit bani?”

Maria, în plină rezonanţă cu povestea Cris­­ti­nei: „Da, în România e ruşine să iei bani ca artist!”

Subiectul surselor de finanţare a artiştilor a apărut des şi de fiecare dată a rămas cu final indecis. Într‑o noapte am avut o discuţie mai lungă cu câţiva, încercând să înţeleg dacă artiştii care se plâng că nu au bani ar putea avea dar nu au din cauza principiilor după care funcţionează, sau nu ar putea avea deloc. Dacă falimentul e un stil de viaţă ales şi care ar trebui asumat sau e rezultatul unei pieţe care nu are nevoie de nimic din ce pot ei să ofere. Răspunsul tindea spre prima variantă.

Dacă iau bani de la stat, riscă să fie consideraţi politici, sau să depindă de putere. Dacă iau bani de la companii, riscă să fie consideraţi comerciali, vânduţi. Ambele valabile inclusiv – sau mai ales? – în interiorul breslei. Şi atunci, am întrebat, de unde ar trebui să vină banii ca să fie bine?

 „De la alţi artişti”, a scris Larisa.

Să existe câţiva artişti‑haiduci, care să ia din toate părţile ca apoi să‑i împartă celorlalţi artişti.

„Da, da!”, s‑a entuziasmat Maria. „Să ne dea Perjovschi bani!”


Era aproape întuneric când am ajuns la Complexul Naţional Sportiv Izvorul Mureşului. Urma să ne petrecem ultima noapte din TR7Z în miezul sărac al Harghitei, unde viaţa depinde de cherestea şi vodcă, ieftină şi vândută inclusiv la pahar, ca iaurtul, într‑un pustiu cu aer tare şi la suficienţi kilometri depărtare de cea mai apropiată aşezare omenească încât să nu fie şanse de scăpare.

În bezna pădurii, focul de tabără clocotea roşu. Eram cu Maria, Larisa şi echipa de rugby‑juniori Olimpia Bucureşti, un antrenor de vreo 30 de ani şi vreo 30 de puştani de 18, care erau în ultima seară a unui cantonament de 10 zile. Ne întâlniserăm cu câţiva dintre ei după ce‑am ajuns şi fetele au intrat cu ei în vorbă. Cum de sunteţi aici, rugby, cantonament, artişti, 2.500 de kilometri. Ei le‑au întrebat ce fac, Larisa le‑a scris ce înseamnă performance: ARTA CARE LUCREAZĂ DIRECT CU OAMENII CUM FAC EU ACUM CĂ NU VORBESC. Maria le‑a făcut poze, haideţi şi voi, haideţi şi voi. Băieţii le‑au spus să vină – şi cu grupul, sigur, da – la foc.

Flăcările băteau frigul muntelui, gecile erau lăsate pe bănci şi capetele erau înfierbântate. Alcool nu era, n‑aveau voie, fiind în cantonament, dar nici nu era nevoie. Băieţii au făcut grămadă în jurul fetelor. Întrebări, răspunsuri, râsete. Maria filma, Larisa, în bocancii negri măsluiţi să o înalţe (şi‑a meşterit nişte talonete din tălpi de papuci), în pantalonii scurţi de pijama luaţi ca să joace fotbal cu băieţii, un maiou filiform şi‑un hanorac peste, înregistra cu reportofonul.

În timp ce focul era alimentat de câţiva băieţi cu bucăţi de mobilier găsite prin complex, ceilalţi s‑au pus pe cântat. A deschis un puşti brunet creţ, mare şi cu voce groasă, modelată a la Elvis. Ştia doar refrene, You Can Leave Your Hat On, House of the Rising Sun, New York, New York. Ceilalţi îl încurajau, bă, ar trebui să te duci la Vocea României. Fetele ţineau ritmul. Veniseră între timp şi alţii din grupul nostru, dar stăteau de‑o parte, pe o bancă.

S‑a antrenat la cântat încă un puşti, apoi încă unul, cine ar fi crezut că avem atâţia cântăreţi printre noi, a miştocărit antrenorul. Au trecut prin câteva bucăţi de melodii până au ajuns la una, aia cu „zavalaidânga”.

Zavalaidânga zavalaidânga zavalaidânga dânga da, zavalaidânga zavalaidânga zavalaidânga dânga da.

Fata lui popa Cocârlă, zavalaidânga dânga da // A căzut cu pizdan gârlă, zavalaidânga dânga da.

La refren cântau toţi, versurile le ştia mai bine unul. Fetele râdeau, înregistrau şi ţineau ritmul.

Cu lindicul făcea valuri, zavalaidânga dânga da // Păi de sărea peştii pe malu’, zavalaidânga dânga da.

Cântecul a continuat, cu pule şi sânge. Fetele au mai stat câteva minute şi s‑au dus la vilă.

Momentul ăsta a fost ce căutaseră şi nu găsiseră oamenii ăştia în tot turul. Autentic. Fără coaja autocarului. Crud. Greu de digerat.

A urmat o discuţie de vreo două ore, pe canapelele din holul vilei, între Tudor, olandezul filozof, Lala, ONGista mânioasă, Maria şi Larisa. A deschis Tudor, spunând sec că i‑a venit să plângă. Pentru că momentul ăsta a conţinut cele trei elemente care distrug ţara asta: atitudinea – violenţă, distrugere –, instigarea – din partea fetelor – şi frica – lui de a spune ceva.

Fetele, grupate oarecum firesc, au încercat să‑i explice că e mai mult decât atât. Da, ce‑a spus el e corect – România e plină de violenţă şi instigare şi frică şi asta o distruge. Dar cum trebuie să te raportezi, ca artist, la această realitate? Stai de‑o parte? Spui că nu e OK, păstrându‑ţi poziţia de superioritate sau distanţa faţă de această realitate? Sau te cuplezi pe frecvenţa ei ca să poţi să comunici direct?

Maria a învăţat să scuipe şi să înjure, ca să poată să se‑nţeleagă cu copiii din Rahova, înainte să‑i poată învăţa ea ceva. Larisa i‑a ţinut pe băieţii ăia lângă ea cu picioarele goale, râsete şi dans (a încercat să controleze situaţia, arătându‑le într‑una verigheta), le‑a promis că va merge la un meci săptămâna următoare şi le‑a dat tuturor adresa de mail şi numărul de telefon, dar cu condiţia să‑i promită că vor veni la un vernisaj la galeria ei. Dacă ar merge unul, ar fi un câştig. Si că le‑a plantat ideea de a merge la o galerie de artă a fost poate un câştig. Definiţia aia scrisă pe carneţel a fost poate un câştig.

Discuţia s‑a încheiat într‑o bifurcaţie des frecventată: asta e ţara în care trăim şi facem ce putem, cum putem, ca să schimbăm ceva.


Am pornit spre Bucureşti în aer îmbibat de brumă şi epuizare. S‑au ţinut speechuri de încheiere. Alexandru, artistul din duoul fondatorilor Club Electroputere, obosit şi parcă dulce‑amărât, a conchis că TR7Z a fost o experienţă pentru toată lumea – fiecare avea să tragă concluziile. Despre expoziţie a spus că din păcate nu sunt resurse pentru producţie şi că urmează să o organizeze, în spaţiul Clubului deschis anul ăsta în Bucureşti, la mijlocul lui noiembrie. Părea că vor avea ce să expună. Olivia mânuia deja instalaţia de autofilmat ca un cowboy pistolul şi se filmase într‑una. Aurelia bifase câteva dintre locurile din vacanţa din ’78. Vlad imortalizase mormane de betoane. Cristina şi Dorin fotografiaseră şi filmaseră. Mihai adunase zeci de personaje. Buşteanul lui Sorin urma să fie lucrat cumva în ideea de orientare, de drum. Cobilanschi se gândea la avatare. Graur avea nişte idei pentru o lucrare, urma să focalizeze pe una anume. Ghiu se gândea să scrie ceva. Tudor avea material de procesat despre România şi românism, Maria şi Larisa, care umpluse 17 carneţele, voiau să continue să‑i filmeze pe băieţii de la Olimpia.

La lacul Sfânta Ana am moleşit pe malul apei translucide, în aer clar şi soare moale. Am stat la poză de grup, aliniaţi pe‑o pajişte cu iarbă lungă, densă şi aspră, ca spinarea unei bestii. Drum drum drum drum. Încă era lumină când am ajuns Bucureşti.


Şi eu ce am înţeles despre ei? Ce am înţeles despre de ce fac ce fac? M‑au tot întrebat asta, în replică la reprizele mele de întrebări. Întrebările mi‑au vâjâit în minte şi în cele şapte zile, şi multe zile după ce ne‑am întors. Un răspuns e că, la fel ca mulţi dintre noi, şi ei caută. Caută expresii autentice, caută puncte de reconectare cu trecutul sănătos, caută soluţii de exorcizare a trecutului bolnav, caută bani pentru munca lor, caută legături cu România asta autodistructivă, caută acel ceva care să‑i facă să conteze. Work in progress. Poate nu e un răspuns satisfăcător, dar e cel mai bun pe care l‑am găsit deocamdată. Or, dacă morala e că nu trebuie să te încrezi în cel care s‑a împlinit, doar în cel care caută, în ei cred‑sper că ne‑am putea încrede.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *