Joc contra joc

Actrița Cosmina Stratan va căuta întotdeauna să te surprindă cu un rol, o scenă, un moment la care nu te-aştepţi. Sau poate nu întotdeauna.

Cosmina Stratan sare coarda şi recită din Scrisoarea III.

– Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium…

Îşi ţine tare corpul miniatural, stomacul pulsează sub maioul crem, picioarele se ridică pe rând în pantalonii gri lălâi, cu floricele colorate, tălpile sandalelor din câteva fire de piele gri unite în dreptul degetelor în două flori rozalii hârşâie ritmat pe gresie. Drept-stâng-drept-stâng. Şhr-şhr-şhr-şhr. Coarda, pe care a declarat-o un jaf pentru că e din material textil şi e uşoară, nu ca cele din cauciuc cu care poţi să sari ca boxerii, vâjâie în aerul cald al după-amiezii de august.

– Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase…

Cuvintele ies ferm la fiecare expiraţie, nişte puseuri de sunet pompate de acest efort auto-impus.

– Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă…

Suntem pe terasa garsonierei ei de la etajul cinci, un buzunar de clădire pastelat suspendat deasupra unei zone mai nebătute din centrul Bucureştiului, cu case şi blocuri joase înşiruite pe o întortocheală de străduţe. Recitatul Scrisorii III în timp ce sare coarda, exemplificat acum cu această repriză de patru versuri, e unul dintre exerciţiile cu care se încălzeşte înainte de spectacolele de teatru, un exerciţiu de rezistenţă, de pregătire a vocii pentru efort. Instrumentul vizat e diafragma, muşchiul care împinge vocea şi pe care în şcoala de teatru a învăţat să-l strunească prin forţă, birjărindu-l cu exerciţii ca vorbitul întins pe spate şi cu un teanc de cărţi pe abdomen, sau datul de pumni în partea superioară a abdomenului.

Interesant e că acum învaţă un stil opus. De patru zile merge la un atelier de voce predat de o nemţoaică, expertă în aşa-numita metodă Linklater.

– Ea ce propune este să-ţi relaxezi absolut toţi muşchii, îmi spune. Dacă noi până acum mergeam pe ideea că-ţi încordezi diafragma şi iese sunetul, ea zice să nu-ţi mai încordezi nimic. Corpul ştie cum să livreze sunetul, iar tu ce poţi să faci ca să-l ajuţi e să-ţi imaginezi lucrurile în interior. Diafragma e ca o piscină şi sunetele sunt vibraţii pe care le eliberezi şi cad în piscină şi apoi din piscină sunt propulsate în sus.

Cosmina a vrut să meargă la acest atelier ca să-şi testeze ambitusul vocii, să mai înveţe ceva despre materialul cu care lucrează şi limitele între care se poate juca cu el. Îi place că trebuie să se dezveţe de clişee şi să construiască din nou, în sens opus. Face asta cu vocea şi cu tot ce ţine de actorie.

Evaluează constant drumul pe care se află, caută calea nebătută şi se provoacă să o urmeze. E adepta muncii şi mai puţin a talentului, a soluţiilor complicate şi mai puţin a celor simple, a jocului conştientizat. Altfel n-ar mai avea de învăţat. Şi-n plus, un argument pe care-l aduce când motivează cam orice alegere, n-ar fi interesant.

Un lanţ de alegeri interesante a făcut-o pe Cosmina de acum. O actriţă de nici 29 de ani, care în vara asta abia a ieşit din şcoală după trei ani de facultate şi doi de masterat, dar deja a jucat într-un film regizat de Cristian Mungiu, unul dintre cei mai apreciaţi regizori de film români. Şi n-a jucat în orice film al lui Mungiu, ci în aclamatul După dealuri, povestea inspirată din realitate a exorcizării unei tinere într-o mănăstire din Moldova. Şi nu doar că a jucat-o pe Voichiţa, prietena din copilărie a tinerei care în cele din urmă moare, o călugăriţă care trăieşte pe dinăuntru şi care vorbeşte mai mult din ochii albaştri ca niciun albastru, ci a şi luat anul trecut pentru acest rol premiul de interpretare feminină la Cannes. Apoi a primit un rol în Regele Lear, o piesă de Shakespeare, unul dintre scriitorii ei preferaţi, alături de Dostoievski şi Nichita Stănescu, regizată de Andrei Şerban, unul dintre cei mai apreciaţi regizori de teatru români. Iar în toamna asta urmează să apară în noul serial produs de HBO România Rămâi cu mine, în care joacă rolul poate cel mai contra-Cosmina de până acum.

Cariera ei a avut un start aproape prea bun ca să fie adevărat, un start care a crescut miza şi care a adus-o până în acest august tihnit, destul de tihnit încât să se pomenească evaluându-şi din nou drumul pe care se află şi să se întrebe încotro s-o ia mai departe.


Cosmina a prins de mică ideea de a nu se duce în direcţia în care merge majoritatea. I-au insuflat-o părinţii, amândoi medici în Iaşi, oraşul natal în care a trăit până acum şapte ani. Dacă instrumentul muzical studiat tradiţional în familie era vioara, Cosmina a ales într-a IV-a violoncelul, pe care nu-l prea alegea nimeni deci trebuie că era mai interesant. Studiul nu i-a scos la iveală un talent deosebit, dar a ajutat-o cu disciplina. Disciplină a învăţat şi din sport. După karate şi tenis a ajuns, tot în şcoala primară, la echitaţie, pe care a dus-o la nivel de performanţă până în liceu, când s-a închis hipodromul. În echitaţie i s-a părut interesant nu săritul peste obstacole, ci dresajul: mersuri şi galopuri speciale, schimburi de picioare, opriri în anumite poziţii. O latură mai discretă a echitaţiei, din afară aproape că nu-ţi dai seama ce se întâmplă, pentru care nu optau mulţi. Din dresaj a învăţat să stăpânească o forţă exponenţial mai mare printr-o atitudine fermă, fără bâjbâieli. Şi, chiar dacă era vorba de relaţia dintre un om şi un cal, a învăţat să gestioneze situaţii în care trebuie să-l faci pe celălalt să-şi dorească să meargă cu tine, într-un anume fel. Aceeaşi situaţie, interesantă şi grea, a găsit-o în film, unde ca actor trebuie să îndeplineşti o fantezie care nu e a ta, ci a regizorului, dar procesul nu e unidirecţional ci este o negociere constantă.

Jurnalismul i s-a părut interesant ca opţiune de facultate, pe care a absolvit-o în Iaşi lucrând în paralel la TVR. Era o puştoaică de 18 ani cu faţă de 13, timidă şi ca picată de pe altă planetă. După ştiri a ajuns la emisiunea pentru tineret Formula T, unde s-a găsit, cu încă doi colegi care scădeau dramatic media de vârstă, să facă revoluţie. Au căutat poveşti palpitante într-o tabără de arheologie unde au sperat degeaba că se va face o descoperire epocală, într-o tabără de pictură care s-a dovedit şi mai plictisitoare, într-o tabără de alpinism unde au coborât şi ei rapel ca să aducă nişte viaţă în reportaj.

Căutând o viaţă de jurnalist mai interesantă a ajuns în Bucureşti, unde a lucrat ca reporter de ştiri şi apoi la Reporter special, la Antena 3. Aşa a ajuns să-l intervieveze pe Mungiu după ce câştigase Palme d’Or pentru Patru luni, trei săptămâni şi două zile, filmul care i-a deschis apetitul pentru cinemaul românesc – i-a plăcut pentru că i s-a părut suficient sieşi, nu voia să demonstreze nimic altora, iar ei îi place atitudinea asta. După ce a făcut şi o ştire de la deschiderea Teatrului Metropolis a început să meargă tot mai des la teatru, devenind tot mai interesată de meseria de actor, de proces.

– Mi se părea mai interesant felul lor de a se expune decât felul meu, mi-a spus pe terasă, explicându-şi cu claritate drumul şi deciziile între guri de Nestea de lămâie şi fumuri de Marlboro. În fiecare zi trebuie să intri în contact cu tot felul de oameni, mai ales la ştiri, de la care nu ştii la ce să te aştepţi. Mi-a plăcut asta foarte mult, dar parcă nu era până la capăt. Mi s-a părut mai interesant ce fac actorii. Nu ştiu dacă mai dificil neapărat – mai periculos. A fost un gând foarte copilăresc.

La aproape 24 de ani nu mai era chiar un copil, dar i-a dat curs.


Cosmina şi-a impus de la început să fie serioasă. A citit mult despre actori şi metode şi a înţeles că e o meserie grea, care ţine mult de muncă şi seriozitate. A mai înţeles că n-are cum să aplice integral metoda altuia, că trebuie să experimenteze şi să descopere mecanismele care funcţionează pentru ea. Că trebuie să-şi caute propriile adevăruri.

Pregătirea stării de dinainte e unul dintre cele mai importante adevăruri ale Cosminei.

– Înainte să înceapă piesa, e un moment de negociere de energie între actori şi spectatori. Energia spectatorilor e foarte mare şi foarte puternică pentru că sunt mulţi. Şi tu nu trebuie să te laşi doborât de energia aia care vine peste tine. Momentul ăla e foarte important.

Ea are nevoie de pregătire pentru a gestiona acel moment, a descoperit-o singură şi nu e valabilă pentru oricine – sunt actori care pot intra în scenă hodoronc-tronc şi să facă Shakespeare.

– Eu trebuie să mă duc acolo cu vreo trei ore înainte, să mă uit la pereţi, intru pe scenă, mă duc afară, îmi caut locuri unde să nu fie oameni. Fac exerciţii de dicţie – cu creionul în gură spui texte cu multe r-uri, sau cu multe ş-uri. Un fascicol fosforescent fascinant şi incandescent suscită o fascinaţie susceptibilă de un scenarist sceptic care a descins cu scenariul său într-o piscină luată drept scenă.

E valabil şi pentru spectacole de teatru, şi pentru filmări, şi pentru probe de casting.

– Îmi trec prin cap foarte multe lucruri, mă gândesc de ce nu mi-am ales eu o meserie mai normală, şi bune, şi rele. Mă conving, de fapt îmi confirm încă o dată că asta vreau să fac, că asta îmi place cel mai mult. E o adrenalină şi o frică care trebuie tot timpul căsăpită de la rădăcină.

Alt adevăr al Cosminei e conştientizarea procesului. O piesă de teatru sau un scenariu nu reprezintă o ficţiune în care actorul trebuie să se prefacă, aia trebuie să fie realitatea lui. Or, ca să poată să creadă, să fie acea realitate, să ajungă la adevărul personajului, Cosmina are nevoie să ştie drumul pe care îl parcurge.

– Cred foarte mult că meseria asta e 70% muncă şi documentare, abia apoi poţi să te joci cu instinctul, poţi să fii nebun, poţi să fii inspirat. Dar n-ai cum să te bazezi doar pe asta. N-ai cum să simţi toate personajele din lume, încât să nu fie nevoie deloc de niciun fel de muncă. Şi dacă nu simţi personajul, măcar ştii de unde să-l începi.

Primul impuls poate fi un prim pas. Când citeşti o piesă sau un scenariu, există un prim instinct despre care se spune că e adevărat şi pe care trebuie să-l asculţi. Pe Voichiţa, personajul ei din După dealuri, a simţit-o din scriitură ca o persoană care ţine totul înăuntru, nu are curajul să spună nimic, nu are curajul să se încreadă în propria părere şi tot timpul i se pare că ceilalţi deţin adevărul şi ea ar trebui să asculte. Pe Dorina, personajul din serialul  Rămâi cu mine, o maseuză lesbiană îndrăgostită de o femeie măritată, a văzut-o foarte hotărâtă şi foarte fermă.

Documentarea e un alt pas important, un soi de muncă de detectiv fictiv. O ajută să se simtă pe cât se poate de liberă în realitatea personajului, să fie credibilă. Începe adunând toate informaţiile despre personaj pe care le dă autorul – în descrieri, în ce spune personajul şi ce spun alţii despre el. Apoi, începe să pună întrebări şi să inventeze răspunsuri. Cum i-a fost copilăria, unde a fost la şcoală, unde a locuit, ce culori îi plac, ce mănâncă. Şi cu cât înaintează mai mult, cu atât ştie mai multe despre acest nou om.

Îşi scrie toate informaţiile găsite şi inventate, fiecare rol având caietul lui. Al Voichiţei, de exemplu, e un caiet A4 jumulit, depozitat destul de la vedere, că dacă ar fi ascuns ar fi prea tentant. Nu l-a deschis nimeni în afară de ea.

– Cristian îşi doreşte foarte mult, îmi spune râzând.

De la distanţă se văd în el notiţele scrise ordonat cu culori, verde, negru, albastru. Aşa le vede mai clar, îşi structurează mai bine informaţiile şi-şi scade riscul să se piardă în învălmăşeala de gânduri care îi traversează mintea. Pentru Voichiţa şi-a luat notiţe şi pe scenariu, un print legat cu spiră albă într-o copertă de plastic transparentă, pe care l-a avut tot timpul cu ea pe platou. Ca să-l ferească de curioşi, s-a semnat şi a scris cu creionul pe prima pagină:

A NU SE DESCHIDE DE CĂTRE ALTCINEVA

Nu toată lumea are nevoie de un astfel de proces, dar pe ea o ajută să se simtă stăpână pe personaj.

– Faptul că ai scris şi te-ai gândit la asta poate să-ţi dea o anumită expresie într-un anumit moment. Trebuie să fii pregătit. Cu cât te duci mai descoperit, cu atât e mai uşor să te înghită scena.

Care ar fi un ultim pas?

–  Să uiţi toate lucrurile astea în momentul în care intri în scenă sau în cadru. Trebuie să ai încredere că toate există în tine.

Consideră că un rol i-a ieşit bine când uită cu totul de Cosmina Stratan. Când e în realitatea personajului şi nu se întreabă dacă e bine ce face sau nu e bine, dacă e credibilă sau nu. Ştie că metoda de a ajunge acolo nu poate fi universal valabilă. Că trebuie să fie conştientă că poate veni momentul în care nimic din ce a făcut în meseria asta n-o să funcţioneze. Aşa că i s-a părut interesant să-şi arunce metoda în aer.

Varia, personajul ei din Livada de vişini, piesa pregătită pentru finalul masteratului, a fost prilejul perfect. A văzut-o ca pe ultima ocazie să încerce ceva nou, în mediul protejat al şcolii.

Varia e fata bătrână care tot aşteaptă de câţiva ani s-o ceară Lopahin de nevastă şi n-o mai cere. Cosmina a hotărât să nu treacă prin paşii ştiuţi, impuls, documentare, ci să pornească de la poziţia corpului. Şi-a schimbat centrul de greutate şi a început să meargă altfel, mai lăsat, mai greoi. Dar profesorii i-au spus că e cam mult, s-a speriat şi a revenit la metoda ştiută. Doar că aşa i-a ieşit o Varia prea cuminte, prea politically correct, ceea ce, ca personaj secundar, o făcea şi mai neinteresantă. A revenit la mers, care a funcţionat altfel cunoscându-şi mai bine personajul, şi a mai adăugat ceva.

– E foarte greu să faci o femeie bună la suflet să fie interesantă scenic. Este această formulă de personaj negativ şi personaj pozitiv, lucru care după părerea mea nu e neapărat corect pentru că nu există oameni buni şi oameni răi. Şi atunci când din scriitură e un personaj pozitiv, caut în cealaltă direcţie – să văd ce are negativ. Pozitiv e clar ce are. Ne zice Cehov. Am încercat să văd de ce e ea rea, când e ea rea, cu cine e ea rea. Chiar şi dacă ai personaj secundar, ai loc de un twist, trebuie să găseşti un moment în care să fie cu totul altfel decât a fost până atunci.

Cosmina caută să aducă în fiecare rol loc pentru twisturi, pentru noi valenţe. Analizează care ar fi atitudinea firească, care ar fi clişeul, şi o ia în direcţia opusă. Rolul Voichiţei din După dealuri, primul în afara şcolii, a fost şansa ei. A vrut să facă ceva extraordinar.

– Voichiţa e la suprafaţă un personaj monocord, are o linie principală: tati, te rog, sau mami, te rog – te rog. Am încercat să pun pe dedesubt altfel de culori, să nu semene, să nu fie toate o lamentare cap-coadă. Una în care mi s-a părut că mi-a ieşit asta e când părintele ne trimite la părinţii adoptivi ai Alinei. Şi eu zic: dar stai un pic, de ce să mă duc şi eu. Nu astea sunt cuvintele, dar asta e atitudinea.

N-a vrut să joace nicio scenă aşa cum era, sau să meargă pe reacţiile aşteptate. A avut noroc că Mungiu a căutat acelaşi lucru şi le-a şi dat libertatea actorilor să se joace cu scenele când mai era loc. Şi că Cristina Flutur, cealaltă protagonistă, care a câştigat de asemenea premiul pentru interpretare la Cannes, era şi ea deschisă experimentului.

A fost, de exemplu, scena în care Voichiţa o caută peste tot în mănăstire, o găseşte unde stau găinile şi se urcă la ea furioasă că a dispărut. Au jucat aşa de câteva ori, dar la ultima dublă Cristina i-a şi dat o altă privire şi Cosmina a renunţat la furie, simţind că nu mai are sens să-i reproşeze nimic, conştientizând că situaţia era deja destul de rea şi nu mai avea cum s-o schimbe.

Sau când i-a plesnit o venă din ochi. Era o scenă cu exorcizarea, în care părintele citeşte rugăciunea, Alina ţipă foarte tare, măicuţele încearcă s-o liniştească, iar Voichiţa, pe care era camera în tot acest timp, se uită şi, la un moment dat, nu mai suportă şi pleacă.

– După cinci-şase duble, a început să-mi iasă un fel de geamăt. Nu ştiu ce era. Nu pot să zic că era tânguire, era revoltă, Voichiţa nu mai era de acord cu se întâmpla. Şi am zis, hai să văd unde se duce. Cristian nu-şi dădea seama exact de la cine vine, era o învălmăşeală acolo că nu mai ştiai care-i om şi care-i balaur, şi i-am dat drumul, treptat.

La o pauză între duble, o colegă care observase că geamătul vine de la Cosmina i-a spus că ar trebui să se oprească, fiindcă i-ar putea face rău fizic.

– Simţise că e foarte multă tensiune, iar eu o şi eliberam, dar o şi creşteam – am şi pompat în ea. I-am zis, da, da, cum fac de obicei, şi m-am dus şi-n următoarea.

Filmarea s-a oprit după următoarea dublă, Cosmina s-a dus la baie şi a văzut că i se spărsese un vas de sânge din ochiul stâng, pe jumătate împânzit de roşu.

Rolul Voichiţei a fost o confirmare că, cel puţin în acel moment, pentru că Cosmina nu crede în confirmările definitive, era pe drumul cel bun. Simţea că nu putea să primească mai mult, după drumul parcurs cu personajul şi toate discuţiile cu Mungiu, după toate descoperirile neprevăzute. Au urmat premiul la Cannes, plecările în SUA, Japonia, Mexic, la festivaluri, proiecţii şi interviuri, o avalanşă pe care a încercat să o ţină în frâu.

– Nu e uşor să treci prin tot succesul, premiile, articolele, tata avea Google alerts şi le primea în fiecare zi. Iniţial ai impresia că vai, câte chestii faine se întâmplă. Dar fiind un singur om e foarte periculos şi atunci am fost conştientă de lucrul ăsta. Luam totul foarte simplu. Partea concretă a situaţiei: mă duc în Belgia ca să vorbesc cu nişte oameni despre filmul ăsta şi să le explic ce s-a întâmplat. Vorbesc cu reporterul ăsta, da, e de la New York Times, dar e un reporter. M-am ferit de fantasy – a fost o decizie conştientă. N-am avut curajul să mă las.

I-a fost frică o perioadă. S-a gândit că poate n-o să mai aibă ocazia să joace în producţii de calibrul ăsta, sau poate n-o să mai poată ea să joace atât de bine. Dar a încercat să-şi aducă aminte de satisfacţia care a mânat-o acolo, şi anume lucrul. Da, s-ar bucura să mai ia un Cannes, dar mai important e să mai prindă un rol la care să lucreze la acel nivel.

Au crescut poate şi aşteptările celor din jurul ei. Rolul Cordeliei din Regele Lear i-a fost propus în urma acestui succes şi ea o ştia, dar a încercat să nu se lase moale sub presiunea asta. Aşteptările nici nu erau ceva nou, din primul an de facultate se tot întrebase dacă a făcut bine sau n-a făcut bine şi ce cred ceilalţi. Dar încet-încet s-a convins – şi-a impus – că nu e treaba ei să o preocupe aşteptările celorlalţi. Fiindcă nu asta e ideea. Ideea e să fie o actriţă bună, care să lucreze.


Dorina, personajul ei din serialul Rămâi cu mine, efoarte interesant. Pentru că fizicul o duce mai degrabă spre roluri de fete sensibile şi delicate, abia că i-a venit să creadă când Constantin Popescu, regizorul serialului, a ales-o în primăvară pentru rolul ăsta.

– O maseuză lesbiană, încălţată în tenişi cu ţinte? Ce poate să fie mai interesant de atât? Nu mă văd deloc în situaţia asta. Eu să fac asta? Nu cred că pot. Dacă răspund aşa, e OK. Deja e un început bun.

Sexualitatea Dorinei i-a dat bătăi de cap, bifând şi o dorinţă de-a Cosminei de a se juca cu personaje androgine, cu sexualităţi incerte. Căutând filme pe temă a găsit un personaj care s-o inspire, o fotografă care nici nu ascundea că e lesbiană, nici nu se afişa – era pe acea linie fină care spunea că e lesbiană dar nu asta e important, ea iubeşte un om şi nu contează că e bărbat sau femeie. Muchia asta a interesat-o.

– M-am dus cu cercetarea până la gesturi, am încercat să nu repet gesturile dintre un bărbat şi o femeie. Ca femeie te aştepţi la un anumit tip de tandreţe şi partenerul tău, care e tot femeie, îţi dă pentru că ştie. Asta era interesant.

Gesturile Dorinei sunt pe muchie, feminine dar mai ferme.

– Datele duceau spre ideea că eu sunt partea masculină, partea asta era destul de conturată – şi atunci am vrut să compensez, să-i scot în evidenţă feminitatea şi labilitatea aia de femeie.

Cosmina a crescut şi aici miza, ca să vadă până unde poate să se ducă cu o scenă. A fost una de ceartă, de exemplu, în care a hotărât cu partenera ei să vadă cum ar fi dacă intensitatea ar fi mai mare.

– Automat aveam nevoie de altă miză, nu puteam s-o folosesc pe-aceeaşi şi doar să vorbesc mai tare. Îţi pui tu în cap o supratemă. Iniţial ne certam pentru că ea nu voia să-i spună soţului de noi, apoi am zis că Dorina ar avea nevoie în ziua aia de un răspuns. Mi-am ars etapele relaţiei, nu mai puteam să aştept, era riscant să nu primesc atunci un răspuns, era vorba de autoapărare.

Nu ştie însă dacă se va păstra scena, n-a văzut serialul. Şi, până la urmă, nici nu e adepta scenelor de isterie totală, sau de plâns total.

– Nu mă prea impresionează. Sunt des întâlnite şi atunci încerc să exprim aceleaşi senzaţii dar cu mai puţine mijloace. Mi se pare mai interesant să ţii în frâu – mi se pare mai interesant un om care se abţine să plângă decât un om care plânge. Procesul de plâns în faţa camerei nu e foarte greu şi atunci nu mă interesează.

De fapt, ideal ar fi să plângi tu, spectatorul.

– Asta am reţinut eu de la Florin Zamfirescu, profesorul meu din primii trei ani, şi am înţeles mult mai târziu decât am reţinut. Ne-a zis aşa: tu dacă îmi consumi pe scenă toate emoţiile – eşti supărată că ţi-a murit pisica şi plângi cât poţi tu –, eu ca spectator, în sală, mă uit, vai săraca, i-a murit pisica. Dar dacă eu doar te duc cu zăhărelul că urmează să plâng că mi-a murit pisica dar nu plâng, reacţia se declanşează în spectator. Dar e foarte greu să obţii asta. Să faci tot ce-ţi stă în putere să crezi în poveste, să fii gata să plângi şi să te opreşti. Să nu consumi tot.

Ca spectator, te aştepţi ca cel de pe scenă să consume tot, fiindcă aşa ai face şi tu. Dar omul ăla totuşi n-o face. Atunci e interesant.

– Sunt atât de obsedată de această chestie, încât câteodată îmi place să revin şi să mă duc până la capăt. Mi se pare fun din când în când. Din când în când e foarte interesant să fac exact aşa cum te aştepţi.

Joc – contra-joc, joc contra joc, aşa se joacă Cosmina. În primul rând cu sine, dar şi cu tine.

– Am nevoie de confirmarea ta şi asta mă mână. Tu îmi dai motivul. Altfel fac aici la mine, pe terasă.


Cosmina a ieşit din zona de siguranţă a şcolii. Trăieşte un an de cercetare, îşi caută un punct de echilibru între imprevizibilitatea vieţii de actor freelance şi rigiditatea vieţii de angajat la un teatru. Munca pe proiecte e mai bine plătită decât cea de angajat, ar vrea să lucreze şi afară, pe film, dar şi să ştie că are tot timpul ce să lucreze.

O provocare care i-ar plăcea ar fi să joace o femeie. Simte că a prelungit destul etapa rolurilor de graniţă, între fetiţă şi femeie, şi că a ajuns la vârsta potrivită să treacă mai departe.

– Am cunoscut femei care au meseria de a fi femeie. E o alegere care dacă acum câţiva ani mi se părea plictisitoare, acum mi se pare interesantă. Pentru că e o alegere specială, mi se pare că toate femeile din ziua de azi sunt chitite să ajungă la acelaşi nivel cu bărbaţii – şi eu sunt în aceeaşi situaţie. Dar am cunoscut femei care nu-şi doresc asta şi mi-ar plăcea ca, temporar, să văd cum e. Cunosc femei care doar iubesc un bărbat – şi sunt foarte mişto. Cum e Dora Stănescu, de exemplu, fosta soţie a lui Nichita Stănescu, care asta a făcut.

Ar vrea să se pună în aceşti papuci pentru că nu ştie cum e. Şi pentru că e o alegere foarte diferită de cea pe care a făcut-o ea. Şi crede că ar fi interesant. Şi greu, foarte greu.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *