Cristina Neagu: #iwillbeback

Cum se recuperează Cristina Neagu după a treia accidentare din carieră.

Notă: În martie, Cristina Neagu a fost desemnată de Federația Internațională de Handbal cea mai bună jucătoare a lumii în 2018. E o distincție pe care o primește pentru a patra oară, un record în handbalul mondial. Cu ocazia asta, am publicat online povestea recuperării ei, din DoR #35. 

Cristina Neagu își privește încruntată genunchiul drept. Nu așa voia cea mai bună handbalistă a lumii să-și petreacă iarna și primele săptămâni din 2019. În loc să se bucure de sărbători alături de familie și să meargă în vacanță, a zăcut pe canapeaua din apartamentul ei, înconjurată de gheață, pastile, cărți, laptop, prosop și aparate de refacere, așteptând să se opereze de ruptură de ligament încrucișat la piciorul drept. Iar de la începutul anului, în loc să se antreneze pentru meciurile din Liga Campionilor, competiție pe care voia s-o câștige în mai, petrece patru-cinci ore pe zi într-o clinică medicală, recuperându-se.

La clinică e și într-o dimineață de ianuarie, cu picioarele întinse pe un pat și cu ambele mâini ținând de o bandă elastică, care-i înconjoară talpa dreaptă. Strânge din dinți și din ochi în timp ce întinde, îndoaie, întinde, îndoaie, până aude bipăitul scurt al unei aplicații din telefon. Relaxează mușchii, își tamponează genunchiul drept, acoperit de trei bandaje, îl masează cu degetele, îl măsoară iar din priviri. Abia așteaptă să se dezumfle și să-și vadă rotula. Abia așteaptă să-și scoată firele. Continuă cu exerciții cu rulouri și mingi de mai multe mărimi. Între exerciții, își lasă capul pe salteaua albastră, își acoperă fața cu mâinile, oftează.

„Așa arată un corp de sportiv?”, se întreabă cu voce tare.

E o săptămână de când s-a operat și deja își întreabă kinetoterapeuții când o să poată face exerciții mai complexe, când o să lucreze cu greutăți, când o să urce pe bicicletă. Când o să renunțe la cârjele care-o așteaptă acum sprijinite de perete și fără care nu se poate duce nici la toaletă. Când o să aibă extensia ca lumea și n-o s-o mai doară când stă întinsă și când o să poată dormi pe burtă, cu piciorul îndoit, poziția ei preferată. Când o să poată conduce. Când o să poată alerga. Când o să poată juca.

„E nasol, frate”, spune uneori între exerciții.

„Nu-mi place exercițiul ăsta, mă doare rău.”

„Ce fioroasă par eu pe terenul de handbal și cum sunt aici.”

 

În urmă cu câteva săptămâni, se simțea în cea mai bună formă a carierei. Era singura handbalistă numită de trei ori cea mai bună jucătoare din lume, împlinise 30 de ani în vară și simțea că mai poate juca la nivel înalt câțiva ani, mai ales că nu se mai accidentase de mult. Se obișnuise chiar și cu durerile de la umărul drept care-i puseseră la un moment dat cariera în pericol.

Cu un sezon în urmă, fusese golghetera Ligii Campionilor, cu 110 goluri pentru CSM București. Se întorsese în țară în 2017, după patru ani în Muntenegru, pentru că-și dorea să câștige Liga și cu o echipă locală, iar la București erau deja unele dintre cele mai bune handbaliste din lume. Era unul dintre cei mai iubiți și mediatizați sportivi români și începuse să se simtă tot mai confortabil în rolul de persoană publică: dădea mai multe interviuri, posta mai des în social media, avea parteneriate cu branduri ca Red Bull, Tedi sau DB Schenker și își construia un brand, CN8, în jurul numărului de pe tricou și al cuvântului care simte că o caracterizează pe teren, pe care și comentatorii îl folosesc s-o descrie: Unstoppable (de neoprit).

Era de neoprit și la echipa națională, al cărei căpitan, lider și, de multe ori, cea mai bună marcatoare era. Cu Neagu în formă, România a început Campionatul European din decembrie 2018 din Franța cu trei victorii și avea șanse mari să ajungă în semifinale. A trecut la scor chiar de Norvegia (31–23), cea mai titrată echipă din lume, pe care n-o mai învinsese la un turneu final de 18 ani. De la meci la meci, părea că echipa se leagă tot mai bine, iar ea tocmai devenise, cu 237 de goluri, cea mai bună marcatoare din istoria turneului.

Apoi i-a cedat genunchiul.

 

Era ultimul meci din grupa principală, cu Ungaria. România trebuia să câștige sau să facă egal ca să se califice în semifinale, dar putea să și piardă la diferență de două goluri ca să păstreze șanse. În prima repriză, a condus și cu cinci goluri. După pauză, Ungaria a preluat conducerea și s-a distanțat la cinci. Atunci Neagu, care marcase deja șase goluri, și-a zis că trebuie să tragă mai mult de ea, să restabilească egalitatea și echipa să capete din nou încredere. A înscris, a făcut depășiri și încrucișări, a scos o lovitură de la 7 metri. Portarul României a apărat câteva mingi importante, au înscris și jucătoarele mai tinere, apoi încă de două ori Neagu și s-au apropiat la un gol.

Avea crampe și cârcei la picioare, cum i se întâmplă când e foarte obosită. Fusese jucătoarea cea mai utilizată a naționalei, jucând 335 de minute din cele 352 de până atunci, și venea după un sezon greu la club. Simțea că n-o mai ascultă corpul și căzuse de câteva ori din picioare fără să fie faultată, reușind totuși să paseze în cădere. Nu s-a gândit în niciun moment să ceară schimbare, pentru că echipa trebuia să ajungă în semifinale.

Așa că în minutul 52 era din nou în atac. A primit mingea în stânga, poziția ei, și-a venit în alergare spre centru. Suporterii scandau „Luptăm, luptăm și câștigăm!”. A driblat și s-a apropiat de semicerc. A vrut să schimbe direcția, să treacă de apărătoarea de 1,98 metri a Ungariei. Când a călcat pe piciorul drept, a simțit o durere de nedescris. Era ca și cum cineva i-ar tăia picioarele, ca și cum genunchiul i-ar fugi în interior și ar reveni la loc. A simțit că fuge pământul de sub ea și cade în gol. Că îi cedează întreg corpul.

A lăsat mingea să cadă și s-a prăbușit cu un țipăt lung, care-a amuțit arena din Nancy. Jocul s-a oprit, tobele au tăcut și toate privirile s-au ațintit spre bucata de parchet pe care se rostogolea, ținându-și genunchiul drept la piept. Colegele de echipă și adversarele au înconjurat-o. Pivotul Crina Pintea s-a aplecat și a îmbrățișat-o. Suporterii din tribune au început să plângă, la fel și cei de acasă, care auzeau comentatorul de la televizor spunând: „Nu avem nevoie în acest moment de o accidentare la tunarul echipei. Nouă goluri din 12 aruncări, șase pase decisive, trei intercepții, o prestație de clasă a carismaticei noastre jucătoare”.

Medicii au alergat să-i pună gheață, să o dea cu spray antiinflamator, să-i taie genunchiera, care o strângea. Îi venea să vomite de durere și și-a dat seama imediat că și-a rupt ligamentele. A început să plângă în hohote, acoperindu-și fața cu mâna dreaptă și rostogolindu-și capul pe parchet, gândindu-se că s-a terminat turneul și sezonul, că urmează iar o operație, iar dureri, iar o perioadă lungă de recuperare.

Mai trecuse prin asta de două ori.

Tot o ruptură a ligamentului încrucișat anterior, dar la genunchiul stâng, suferise la un antrenament în ianuarie 2013, accidentare care
a venit la doar trei luni după ce revenise după o operație la umărul drept, care-a scos-o din joc 20 de luni. Au fost luni în care mulți au spus că n-o să mai revină la forma care-i adusese titlul de cea mai bună jucătoare a lumii la doar 22 de ani. Au fost zile în care s-a antrenat singură într-o sală goală, cu un singur bec aprins deasupra porții la care nu avea încă voie să arunce, și nopți când plângea întrebându-se de ce i se întâmplă toate astea. Dar „toate astea”, a spus mereu, au întărit-o psihic. Au transformat-o într-un om și o jucătoare mai puternică. După ce a revenit, a câștigat Liga Campionilor cu ŽRK Budućnost Podgorica, un bronz mondial cu naționala și de două ori consecutiv, în 2015 și 2016, titlul de cea mai bună din lume.

Acum era scoasă pe targă din arenă, după două minute de când căzuse. Suporterii scandau „Cris-ti-na! Cris-ti-na!”. Colegele de echipă își ștergeau lacrimile sau o priveau cu mâinile la gură. Comentatorii străini vorbeau despre cât de îngrijorător este pentru România să o piardă pe Neagu, o jucătoare care-și asumă riscuri, care poate dribla, poate înscrie și are abilitatea formidabilă de-a schimba direcția în viteză în atac.

Primul lucru pe care l-a întrebat în camera unde a fost dusă a fost cum evoluează scorul. Întinsă pe targă, auzea reacțiile publicului și nu-și dădea seama pentru ce echipă sunt. A aflat că România a pierdut, dar la doar două goluri, exact cât aveau nevoie să se califice dacă Germania nu învingea Olanda la scor în meciul următor. „Dacă nu-mi dai ceva de durere, leșin”, i-a spus medicului, care-i verifica genunchiul. Părea stabil și i-a spus că poate nu e rupt, să aștepte rezultatul RMN-ului la care o programase a doua zi. „Doctore, l-am simțit”, i-a răspuns, fără speranță. După vreun sfert de oră, i-a trecut durerea, a primit niște cârje și s-a dus în vestiar. Fetele stăteau jos, cu umerii lăsați, și au privit-o cu lacrimi în ochi când a intrat. Îi venea și ei să plângă, dar a încercat să fie puternică. „Hai, capul sus”, le-a zis. „N-are nimic, încă avem șanse să mergem în semifinale.”

La hotel, când au aflat că s-au calificat, după ce Olanda a câștigat, fetele s-au dus în camera pe care Neagu o împărțea cu centrul Eliza Buceschi și i-au spus, plângând, că vor juca și pentru ea. Stătea în pat, cu piciorul pe pernă, și încerca să nu clipească, să nu dea drumul șiroaielor strânse sub pleoape. Dădea din cap, fără să poată spune nimic. Era fericită pentru ele, căci știa cât de mult munceau la antrenamente și ce bine jucaseră în primele meciuri. Se bucura și pentru contribuția ei: cele 44 de goluri și 23 de pase decisive, culoarele pe care le-a eliberat pentru celelalte și mai ales energia, experiența și încrederea pe care le-a adus în jocul echipei. De asta făcuse „sacrificiul acesta suprem”, cum l-a numit mai târziu. Ca să lupte pentru medalii în semifinală la Paris.

În noaptea aia, n-a dormit aproape deloc. S-a gândit la cât a tras, cât și-a dorit și cât s-a consumat ca lucrurile să meargă bine în echipă, de la ce exerciții de teambuilding să facă, la cu cât timp înainte de meci să iasă la încălzire, de la cum să rezolve ce nu merge, la cum să le ajute pe colegele mai tinere să creadă mai mult în ele și în ce pot face împreună. Pentru că atunci când are încredere, echipa se poate autodepăși.

Asta a înțeles în cei 12 ani de când joacă la națională. A avut alături
generații de jucătoare extrem de talentate, dar care n-au reușit mereu să joace bine împreună și care puteau obține mai multe rezultate decât cele trei medalii la distanță de câte cinci ani (argint mondial în 2005, bronz european în 2010, bronz mondial în 2015). După parcursul dezamăgitor de la Jocurile Olimpice din 2016, unde s-au clasat pe 9 deși își doreau o medalie, multe dintre ele s-au retras, iar Neagu a rămas printre puținele veterane. A înțeles atunci că rolul ei, ca și al altor jucătoare cu experiență, nu mai e doar să joace cât poate de bine, ci și să le ajute pe cele tinere să crească, pentru că apoi îi va fi și ei ușor. De aceea, la antrenamente le dă mereu sfaturi și indicații: cum să stea în teren, cum să vorbească în apărare, cum să paseze mai bine. Înainte și după meciurile în care uneori se enervează, țipă și gesticulează, le strânge în cerc și le spune: „Va trebui să dăm mult mai mult decât am dat azi, da?”. „Foarte bine, bravo, sunt mândră de noi, de voi, pentru că am luptat.” „Suntem tari, mai tari de-atât, ați auzit?”

Dar „vorbitul ăsta non-stop, în fiecare zi, la antrenament, la meci, la ședințe, dup-aia tu cu tine, cu corpul tău, cu adversarii care vor mereu să te lovească, să te oprească, nu e simplu. E foarte mult și duci, duci, duci, până nu mai duci”.

În Franța nu reușise să doarmă aproape deloc în cele trei nopți dinaintea meciului cu Ungaria. Era încărcată psihic și de la club, unde lucrurile nu mergeau bine: CSM pierduse un meci în Liga Campionilor, pierduse locul 1 în campionatul intern și-și schimbase din nou antrenorul, a treia oară în șapte luni. A plâns și a adormit abia dimineață în noaptea de după accidentare. După o oră a sunat ceasul și s-a dus la RMN, unde a primit confirmarea: avea ligamentul rupt și trebuia să se opereze. Pe drum spre gară, de unde a luat trenul spre Paris, au sunat-o părinții. Tatăl a încercat să fie tare, dar îl simțea că îi tremură vocea. De la mama ei n-a înțeles nimic; a auzit doar un urlet-plâns, care a făcut-o și pe ea să plângă.

„OK, asta e”, și-a spus. „O să fiu bine, trebuie să fiu pozitivă, n-am ce să fac.”

N-avea sens să se întrebe de ce i s-a întâmplat asta, pentru că știa de ce. Știa și cât de mult contase căderea psihică de când se accidentase la piciorul stâng, când recuperarea a mers foarte greu, când plângea non-stop, avea dureri și nu putea să-l îndoaie. Era sigură că, dacă acum o să fie bine psihic, o să fie bine și piciorul.

 

Când a intrat, sprijinită în cârje, în aceeași arenă din cartierul Bercy
din Paris unde jucase, la 19 ani, primul ei turneu final cu naționala de senioare, suporterii români i-au scandat numele și i-au strigat să fie tare. Le-a făcut cu mâna, s-a așezat în primul rând din spatele porții și a zâmbit spre camerele de filmat. Venea din vestiar, unde plânsese, dar le-a zâmbit fanilor români și francezi care-au înconjurat-o pentru selfie-uri, autografe și i-au șoptit încurajări.

Reacția oamenilor după accidentare a copleșit-o. Cum deschidea Facebook-ul, vedea poze și mesaje. Printre ele, de la fostul fotbalist Gică Popescu, care-i spunea „ca de la un fost căpitan al Naționalei la altul: Cristina, campionii au puterea să se ridice”; de la campioana olimpică la scrimă Ana-Maria Brânză: „Cristina Neagu este o luptătoare, un om cu o voință greu de atins, un CAMPION! Suntem alături de tine și sunt convinsă că pentru tine nu există obstacol de nedepășit!” sau de la managerul FCSB, care o invita să facă recuperarea la baza lor din Berceni: „Avem cele mai bune condiții de recuperare din România și un staff medical de excepție! Prin urmare, îi stăm la dispoziție oricând cu dragoste și admirație Cristinei Neagu, cea mai valoroasă handbalistă a lumii”.

Accidentarea avusese și ecou internațional, stârnind o dezbatere despre calendarul încărcat de meciuri. „Sunt foarte trist din cauza Cristinei”, a spus antrenorul Ungariei la conferința de după meci. „Avem nevoie de ajutor din partea Federației Europene să protejăm jucătoarele. (…) Trebuie să facem asta, pentru că le ucidem, una câte una.” „Distrugeți sănătatea jucătoarelor și asta e cel mai important în sport”, a completat și antrenorul României, spaniolul Ambros Martin, nervos că cea mai bună handbalistă a lui s-a accidentat după ce jucase două meciuri la rând, fără zi de pauză.

„Câtă lume e alături de mine”, și-a zis Neagu văzând mesajele, „nu pot decât să merg mai departe”.

Dacă la primele accidentări nu era activă în social media și simțea susținerea fanilor doar dacă mergea la meciuri sau se întâlneau pe străzile din Râmnicu Vâlcea, unde juca atunci, în ultimii ani i-a simțit tot mai aproape. Popularitatea ei a crescut în România pe măsură ce handbalul a devenit mai mediatizat. În 2010, când devenise un fenomen în handbalul mondial, puțină lume o cunoștea în București, unde nu jucase decât la junioare. Când s-a întors, după trei ani la Rulmentul Brașov, patru la Oltchim Râmnicu Vâlcea și patru în capitala liniștită a Muntenegrului, i s-a părut sufocant. Era tot timpul la televizor și în ziare, auzea oamenii șușotind pe stradă, iar la meciurile din țară o înconjurau atâția fani, că avea nevoie de bodyguarzi să iasă din sală.

Pentru că are nevoie de recuperare după meciuri, nu poate sta mereu să dea autografe și interviuri și știe că deseori e criticată pentru asta. Sunt jurnaliști care o întreabă glumind dacă au șanse mai mari să câștige la loto decât să vorbească cu ea. A fost mereu o fire retrasă, căreia nu i-a plăcut să fie deranjată și mulți au văzut-o ca arogantă sau dificilă, dar în ultimul timp, văzând toată afecțiunea pe care o primește, încearcă să fie mai deschisă, pentru că „e imposibil să nu dai ceva înapoi”. Lucrează cu o echipă care-i manageriază imaginea, Sports HUB, și-a lansat un site și a început să-și asume mesaje și poziții publice: a devenit ambasadoarea unei campanii anti-bullying în rândul copiilor, iar în decembrie a lansat împreună cu Federația Română de Handbal un clip ca răspuns la faptul că Ada Hegerberg, prima câștigătoare a unui Balon de Aur din istoria fotbalului feminin, a fost întrebată la ceremonia de decernare dacă poate să facă twerking. În seara dinaintea semifinalei de la Paris, a postat pe Instastory o poză cu piciorul accidentat întins în pat, însoțită de
hashtag-ul: #IWILLBEBACK. Era felul ei de a le spune tuturor: „Nu vă faceți griji. O să mă întorc. Voi fi la fel de puternică”.

Din spatele porții, și-a încurajat colegele când au intrat pe teren, ținând mâna întinsă pentru fiecare. Le-a strigat în permanență indicații, desenând scheme cu mâinile în aer. A ridicat pumnii strânși la fiecare paradă a portărițelor și la fiecare gol care-i păstra viu visul unei medalii. E simplu să-i numeri titlurile și recordurile individuale, cu care părinții au umplut pereții camerei în care-a copilărit, și să te gândești că poate nu mai are aceeași motivație să câștige trofee cu echipa. (În februarie a fost nominalizată pentru a cincea oară consecutiv la titlul de cea mai bună jucătoare a lumii, un nou record.) Dar pentru ea, astea sunt cele mai importante. Ar renunța la multe premii individuale pentru Ligi ale Campionilor cu clubul și pentru visul ei cel mai mare, o medalie de aur cu naționala.

Chiar și fără accidentare, ar mai avea doar câteva șanse s-o câștige. Câteva campionate mondiale și europene și o ediție a Jocurilor Olimpice, în 2020, probabil ultima pentru ea. E convinsă că până atunci o să-și revină, că anii pe care îi mai are de jucat vor fi la cel mai înalt nivel și că face parte dintr-o echipă care joacă din ce în ce mai bine împreună. O arătaseră mai ales în primele meciuri ale Europeanului: nu mai era Neagu golghetera, ci Buceschi; nu fusese ea MVP-ul partidelor, ci portarii Denisa Dedu și Iulia Dumanska, care au 24 și 22 de ani, sau Crina Pintea, aleasă și cel mai bun pivot al campionatului.

A crezut că pot câștiga o medalie europeană chiar și fără ea. În prima repriză a semifinalei au condus Rusia, campioana olimpică din 2016. La pauză, Neagu le-a spus că au jucat bine, să continue la fel, să viseze și să spere până în ultima secundă. În partea a doua însă, Rusia a revenit și apoi s-a distanțat, condusă din teren de Anna Vyakhireva, care-a înscris de 13 ori. Din tribună, căpitanul României a privit finalul meciului dând din cap și acoperindu-și fața cu mâinile la fiecare ratare sau gol primit ușor. La final, s-a ridicat în picioare și și-a aplaudat colegele. Ele și-au ridicat tricourile roșii de joc și-au dezvăluit altele, albe, pe care scriseseră „Pentru Cris” și desenaseră o inimă tăiată orizontal de numărul ei, 8. Adică iubire infinită.

Știa că dispăruse peste noapte dintr-un sistem construit mai ales în jurul ei și că nu avuseseră timp să schimbe schemele; că nu le-au lipsit doar golurile ei, ci tot ce înseamnă ea pe teren: un lider în care credeau, care le vorbea și le încuraja; un ochi care anticipează într-o fracțiune de secundă jocul și desprinde din fiecare fază multiple posibilități pe care nu toate le văd la fel de rapid; o coechipieră care le găsește în cele mai bune poziții și le pasează din nou și din nou, chiar dacă greșesc; un căpitan care, în vară, când a văzut tragerea la sorți, a scris imediat pe grupul de WhatsApp al echipei că au un culoar bun să ajungă în semifinală și să creadă în șansa lor.

După înfrângerea cu Rusia a urmat meciul pentru medalia de bronz, pe care l-au pierdut în fața Olandei (24–20), terminând turneul pe locul 4. „Sunt tristă, dar tot sunt mândră de ele, pentru că știu că au luptat până la final”, a spus Neagu într-o conferință de presă la finalul turneului. Timp de o oră, cu piciorul întins pe un scaun, a răspuns tuturor întrebărilor jurnaliștilor, despre națională și rolul ei în ea, despre accidentare și ce urmează: „O să mă operez, o să mă recuperez și o să-mi revin, pentru că asta știu să fac cel mai bine, să-mi revin din momentele grele. Am mai făcut-o și-o s-o fac din nou. Sunt sigură că începând din septembrie anul viitor voi fi aceeași jucătoare pe care o știe toată lumea”.

 

Nu și-a putut scoate din minte senzația din timpul accidentării în cele trei săptămâni care-au urmat până la operație, cât a stat acasă și a făcut recuperare, așteptând să i se dezumfle genunchiul și să-l poată îndoi. Cum închidea ochii, se vedea alergând pe teren, încercând să schimbe direcția și căzând. Știa că, după ce-o să înceapă să meargă și să lucreze activ, o să-i dispară din cap, dar până atunci era acolo, amintindu-i că trebuie s-o ia iar de la zero.

Dar spune că nicio secundă nu s-a gândit că ar putea merge ceva greșit. Știa că corpul se reface, chiar și la 30 de ani, chiar și trecut prin 18 ani de handbal, chiar și lovit și ținut meci de meci de câte două-trei adversare. Așa că, lângă fiecare postare online din perioada care a urmat, a scris #iwillbeback:

A scris #iwillbeback pe 8 ianuarie, din avionul spre Belgia, unde s-a operat și data trecută.

A scris #iwillbeback pe 9 ianuarie, când s-a trezit după operație și zâmbea din patul de spital, deși o durea de-nnebunea.

A scris #iwillbeback pe 10 ianuarie, când a mers prima oară în cârje, în salon, și pe 11, când a făcut primele exerciții.

A scris #iwillbeback pe 15 ianuarie, la o săptămână după operație, în clinica de recuperare din București unde și-a petrecut următoarele săptămâni.

Patru-cinci ore pe zi a făcut fizioterapie și gimnastică pentru mobilitate, a îndoit treptat genunchiul, ajutându-se de benzi elastice, rulouri și mingi, a fredonat melodii de la radio. Era fericită că recuperarea merge mult mai bine decât data trecută, deși avea același tip de operație, cu două tăieturi și un ligament întăritor în lateral, pe lângă cel din interiorul genunchiului, care făcea recuperarea mai dureroasă și mobilitatea mai greu de obținut.

Dacă în 2013 a reușit să îndoaie genunchiul la 90 de grade abia după două luni, acum a reușit după o săptămână. Dacă atunci n-a dormit o lună de dureri, acum se odihnește în fiecare noapte. Dacă atunci era frustrată și irascibilă cu fizioterapeuții, acum glumește cu toată lumea.

„Ia uite, John, aici”, îi arată unui alt sportiv piciorul îndoit.

„Fă-mi o poză! ”, îi spune kinetoterapeutei. „Repede, că nu pot să-l țin mult.”

„Mamă, ce fericire,” aplaudă. „Merge din ce în ce mai bine.”

„Simt și eu că trăiesc când fac exercițiile astea.” „Mai râdem și noi, ce să facem. Totul trece mai repede când ești pozitiv.” Între exerciții se joacă cu o minge galbenă, citește mesaje de încurajare și povestește de meciurile de tenis de la Australian Open, de Roger Federer, pe care îl admiră pentru cum a revenit după ce s-a operat la 34 de ani, câștigând alte trei turnee de Grand Slam, deși lumea se aștepta să se lase, sau de Cristiano Ronaldo, alt sportiv longeviv pe care-l admiră pentru cum își îngrijește corpul.

Dar nu toate zilele sunt ușoare și nu-i vine mereu să zâmbească. În unele dimineți se trezește cu dureri și nu poate să facă toate exercițiile din program, cum a fost într-o sâmbătă cețoasă în care a fost singură în clinică.

— Azi n-ar trebui să fac așa mult, că mă doare, i-a spus fizioterapeutei.

— 10 exerciții ai.

— Prea multe.

— Ți-am zis că o să fie o zi așa, o zi așa, pentru că în ziua în care te simți bine forțezi.

Cu o zi înainte mersese prima oară fără orteză. Privindu-și genunchiul în oglindă și concentrându-se să-l îndoaie corect, făcuse trei serii dus-întors, strângând din buze când simțea că i se desprinde operația de cât de tare o durea. Când le-a terminat, și-a proptit palmele transpirate în cârje și și-a lăsat capul în jos.

Dar ce i-a fost cel mai greu în perioada asta a fost să-și vadă piciorul întins: lung, moale, fără musculatura pentru care a muncit 18 ani, zi de zi; să-l ia cu mâinile și să-l mute dintr-o parte în alta ca pe o legumă; să aibă nevoie de ajutor să-și pună șoseta, să se spele pe cap sau să-și ducă gheața lângă canapea; să n-aibă niciun control asupra unei părți a corpului în jurul căruia și-a construit identitatea.

În momente ca astea, își spune că procesul de recuperare nu poate să fie în linie dreaptă, să țintești doar sus. Că important e să aibă răbdare și să-și asculte corpul când îi zice să ia o pauză, pentru că acum genunchiul e șeful. Că durerea e singurul obstacol, iar pentru ea, jucătoarea care la 14 ani se arunca pe asfalt ca să fie prima la testele de alergare și ajungea la final cu sânge în genunchi, orice durere e suportabilă, mai ales că trăiește zi de zi cu cele de la umăr, de fiecare dată când pasează sau aruncă la poartă.

Uneori oftează, alteori spune c-o doare, apoi mușcă dintr-un baton proteic și întreabă: „Mai facem?”; „Acum îmi dai niște contracții, nu? Să mă doară.”; „Lasă că mă obișnuiesc”. Știe că pentru următoarele luni, fiecare grad în plus câștigat în cum îndoaie genunchiul, fiecare exercițiu care-i întărește piciorul, fiecare drum fără cârje vor fi noile ei victorii.

Iar la finalul lor, va veni o postare pe Instagram în care nu va mai folosi #iwillbeback, ci doar #deneoprit.


Andreea Giuclea a scris povestea ascensiunii Cristinei Neagu în articolul Un 8 de nota 10, publicat în DoR în primăvară 2016. Va continua să-i documenteze recuperarea. Scrie-i la andreea.giuclea@decatorevista.ro.

Acest text a fost publicat în DoR #35, pe care îl găsești în rețelele Cărturești, InMedio, Humanitas, Librarium, dar și la chioșcurile PressOne din aeroport și la mai multe librării independente. Lista completă a distribuitorilor, aici 


Acest articol apare și în:

DoR #35

Primăvară, 2019

Cumpără revista

Un comentariu la „Cristina Neagu: #iwillbeback

  1. Andreea, merci ca ai scris articolul acesta! Ca fosta sportiva de performanta si cu aceeasi operatie ca a Cristinei efectuata recent, m-a emotionat foarte tare si in acelasi timp am simtit totul foarte relatable. Iar pentru Cristina, felicitari pentru taria de caracter si atitudinea de invingatoare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *