Cum am învățat să fiu femeie

Pentru că voiam să fiu ca tata, am încercat să devin băiat. Pe măsură ce am crescut, am învățat cum să fiu femeie.

Mădăina Sicoi, fotografiată de Adi Bulboacă

Aveam opt ani când am aflat că ieşisem greşit.

Era o după‑amiază de toamnă blândă şi mama mă ajuta să‑mi îmbrac pantalonii albastru‑petrol puţin largi în talie, în vreme ce eu mă străduiam să‑mi potolesc emoţiile. Urma să mă văd cu tata, ceea ce se întâmpla tot mai rar, pentru că ai mei divorţaseră recent. În drum spre uşă, i‑am arătat mamei umflătura pe care fermoarul o făcuse sub sugrumarea curelei.

„Zici că am puţă de băiat”, i‑am zis amuzată.

„Foarte bine, oricum taică‑tu voia un băiat.”

Atunci am aflat că pentru tata fusesem o a doua încercare, la doi ani după ce se născuse sora mea. Visase la un băiat pe care să‑l înveţe să tragă cu cornete de hârtie, să fluiere din două degete şi alte lucruri bărbăteşti. M‑a primit, în schimb, pe mine.

M‑am născut în decembrie 1984, când lumea se pregătea să cânte We Are the World, iar femeile purtau sacouri cu bureți în umeri. Pentru doi tineri veniţi la oraş, cu slujbe sigure şi apartament de la stat, viaţa trebuie să fi fost frumoasă. Mama făcea control tehnic de calitate într‑o fabrică de confecţii, tata era asistent medical. Locuiau în Focşani, îşi făceau vacanţele la Herculane, aveau un Oltcit albastru deschis şi trăiau cu sentimentul că mica lor celulă de fericire e ferită de orice rău. Pentru ei, ca pentru mulţi oameni de rând, nu existau nici intelectuali în închisori, nici tortură. Le era bine.

După o vreme, ţara a dat un regim politic pe altul şi ai mei au dat vechiul apartament pe unul nou, într‑un cartier încă în construcţie. M‑au trimis la o grădiniţă aproape de noua casă şi am început să ne uităm la filme cu van Damme pe casete video. Încet‑încet, cu fiecare tort de aniversare, lucrurile au început să se schimbe.

Au apărut nopţile în care tata petrecea până la ziuă şi zilele în care trăiam cu spaima că va izbucni din cauza unei perne aşezate greşit. Împreună cu sora mea auzeam propoziții noi precum „ai adus‑o pe târfa aia în casă”, la care el răspundea de fiecare dată prin lovituri. Mama mergea tot mai des la fabrică cu un bandaj peste ochiul învineţit. Adormeam de multe ori cu frica în gând, înotând întreaga noapte printre coşmaruri în care el o înjunghia. Nu‑mi amintesc să mă fi bătut vreodată. Atunci când o lovea pe mama, ori când proba noi metode de a o educa pe sora mea – furtunul de la maşina de spălat sau umeraşul din lemn de cireş –
rămâneam paralizată de o combinaţie de teroare şi surpriză că eu scăpam neatinsă.

Tata era un amestec de Alain Delon cu un James Dean familist. Avea ochi albaştri, păr negru, voce joasă şi o îndrăzneală fermecătoare care îi deschidea uşi şi înmuia coapse. Era eternul băiat rău, aşezat în mod misterios la casa lui, însă nu îmblânzit până la capăt. Printr‑un mecanism subconştient de a bloca momentele urâte, pentru mine continua să fie un fel de super
erou. Uneori pleca din ţară, încercându‑şi norocul la mici cruciade întreprinzătoare, alături de prieteni nu întotdeauna ortodocşi. De fiecare dată când luminile Oltcitului dădeau curba în cartier eram copleşită. Venea din Istanbul cu portbagajul plin de chiloţi tetra şi gumă de mestecat, iar eu mă abţineam cu greu să nu izbucnesc în lacrimi.

Când mă învăţa cu orele să merg cu bicicleta, fremătam de emoţie ştiind că toţi cei din jur vedeau că ne aparţinem. Când eram cu prietenii lui, avea obiceiul să mă ia de glezne şi să mă lase să atârn cu capul în jos ca pe o maimuţică. Monedele din buzunare se împrăştiau pe trotuar, sângele îmi cobora în frunte, dar trebuie să fi avut pe faţă cel mai euforic rânjet posibil. Era tatăl meu.

Tânjind după atenţia lui, încercam să fiu ca el. Umăr la umăr cu băieţii, mă târam prin subsolurile umede ale blocurilor în construcţie, aruncam cu pietre în geamuri, ţineam broaşte în palmă. Aveam mereu vânătăi pe genunchi şi cruste groase pe care le purtam cu semeţie. În fotografiile din vremea aceea sunt un copil cu nasul în vânt, obraznic, puţin răsfăţat. Mă sprijin nonşalant în cot, ridic din sprânceană sau privesc scrutător de la volanul maşinii.

În timp, am ajuns şi eu să prind gustul violenţei. Avem șase ani şi eram la o nuntă în familie, aşezată lângă tata, trufaşă şi neînfricată. Era înconjurat de prieteni, vorbea mult, râdea gălăgios. Unul dintre băieţii mai mari trebuie să fi făcut o remarcă nevinovată pe care eu i‑am raportat‑o tatei imediat.

„Du‑te şi dă‑i un pumn în gură”, mi‑a spus.

E o tristeţe dezarmantă în imaginea unui adolescent care se străduie să rămână nemişcat atunci când o aschimodie îl loveşte în faţă. N‑a ripostat pentru că ştia că tata e aproape. A petrecut tot restul serii cu buza spartă, iar eu am fost rege. Tata era mândru.

Mai târziu, într‑o gâlceavă copilărească în cartier, mă găseam faţă în faţă cu un prieten – el întins pe iarbă, eu în picioare – şi încă dinainte să prindă contur gândul, ca un reflex aproape, l‑am lovit puternic cu piciorul în plină figură. Am fugit lăsându‑l în urmă cu faţa îngropată în palme. M‑am ascuns în scara blocului încercând să‑mi stăpânesc vârtejul de adrenalină şi spaimă care‑mi urcase în timpane. Era limpede, devenisem băiatul lui tata.

*

Să trăieşti zi după zi într‑o casă plină de femei poate fi uneori motiv suficient pentru un bărbat să‑şi ia câmpii, ceea ce tata chiar a făcut la trei ani de la Revoluţie. Într‑o noapte, şi‑a petrecut ore întregi zdrobind orice găsea în casă, ca într‑un exerciţiu minuţios de purificare. A luat un covor persan, s‑a suit în Oltcit şi a plecat. Câteva săptămâni şi un partaj mai târziu, ai mei erau divorţaţi. Mica celulă de fericire dispăruse cu totul.

La început nu am ştiut ce se întâmplase. Am dormit câteva nopţi la vecinii de deasupra, apoi la bunici. Împreună cu sora mea ne simţeam ca într‑o vacanţă neprevăzută şi palpitantă. Tonurile şoptite şi întreaga atmosferă de adăpost antiaerian sugerau că se întâmplase ceva semnificativ. Abia când am revenit acasă şi am început să culegem cioburile, să prindem perdelele cu scotch şi să refacem şifonierele din bucăţi de lemn rupte, am înţeles că din acel moment urma să fim noi trei împotriva lui.

După divorţ l‑am văzut tot mai rar.

De cele mai multe ori eram accesorii la întâlnirile cu prietenii lui, însă pentru sora mea şi pentru mine acele ore erau fascinante. Într‑o vară am mers toţi trei la Mamaia. Luam la rând toate maşinuţele din Satul de Vacanţă, mâncam vată pe băţ, iar seara suflam baloane de săpun în camera de hotel. Acelea au fost ultimele zile petrecute ca pe vremuri, fericiţi că suntem laolaltă. Când am împlinit 10 ani a plecat în Italia şi s‑a angajat în construcţii. Ne trimitea scrisori lungi în care ne vorbea despre lucrurile frumoase pe care urma să ni le cumpere şi despre excursiile minunate pe care aveam să le facem împreună la Roma. Totul a rămas pe hârtie.

Acasă a devenit personajul negativ. Am încercat să împac slăbiciunea pe care o aveam pentru el cu diatribele pe care mama le ţinea împotriva lui. Trebuia să accept faptul că, deşi pentru mine era cel mai tare tată din lume, era şi persoana care ne‑a făcut cel mai mult rău şi apoi a plecat. Mama n‑a încetat un moment să se lupte pentru fetele ei, cu frământarea disperată a femeilor din clasa de mijloc, muncind trei schimburi şi căptuşind micul nostru univers aşa cum a crezut mai bine.

Sora mea a pornit o răzmeriţă împotriva oricărei autorităţi: chiulea de la ore, se certa des cu mama pe tema ieşirilor cu băieţii. Eu am hotărât că singurul mod în care puteam repara lucrurile era să nu greşesc nimic. M‑am împărţit între cărţile împrumutate de la biblioteca şcolii şi emisiunile de pe Rai Uno – la şcoală eram elevul model, acasă, copilul cuminte.

Diana era prietena mea cea mai bună în gimnaziu. Învăţam împreună capitalele lumii pentru ora de geografie, Crezul pentru cea de religie şi versurile de la Backstreet Boys în timpul liber. Amândouă îl preferam pe Nick, însă înfrăţirea gusturilor noastre într‑ale băieţilor se oprea aici. Banchetul de sfârşit de an, zi în care în sala de clasă răsuna muzica anilor ’90, era pentru mine un eveniment de o amploare domolită. Unii colegi se furişau în baie pentru pipăiri stângace, Diana îşi lăsa uşor capul pe umărul lui Ciprian în timpul unei melodii de Whitney Houston, iar eu mă rugam să se termine totul cât mai curând. Când oboseam să‑mi exersez răbdarea în faţa vreunui coleg care îmi dădea târcoale, acceptam fără avânt invitaţia la dans. Palma asudată în mâna lui era un moment lipicios pe care‑l toleram ca normă socială, pentru că aşa se făcea. Cine vrea să pară ciudată la 13 ani?

Am fost însă o ciudată. Mi‑am traversat adolescenţa în adidaşi, pantaloni largi şi tricouri de băieţi cu câteva numere mai mari, mereu cu umerii aduşi în faţă pentru a camufla semnele incipiente a ceea ce urma să devină, Dumnezeule, o pereche de sâni. Nu puteam ieşi din casă dacă forma fundului îmi era la vedere, mă simţeam atât de expusă încât mi se făcea rău. Păream sălbatică în comparaţie cu colegele mele. Cristina mergea pe catwalk în timpul liber şi cumpănea dacă ar trebui să facă ceva în legătură cu puful de pe buza superioară. Ana ieşea cu Alin şi îşi făceau mereu cadouri drăguţe. Eu eram stângace şi inhibată, preferam ultima bancă şi vorbeam puţin. În condiţiile astea, prima menstruaţie n‑a avut nicio încărcătură de eveniment de trecere. Era mai degrabă un defect al naturii pe care nu‑l puteam ocoli.

Mama s‑a străduit mult să mă aducă pe calea cea bună. Voia să ies cu colegii în afara orelor de şcoală, îmi cumpăra fuste şi balerini pentru festivitatea de final de an, la care sfârşeam mergând acoperită cu aceleaşi haine. „Trebuie să fii mai dezmorţită”, îmi spunea sora mea. Studia la București și, spre deosebire de mine, reuşise să cunoască oameni şi situaţii și să ardă etapele la vremea lor.

*

La 18 ani am plecat din Focșani în București, studentă la Calculatoare. În amfiteatrele largi şi pe culoarele lungi ale Politehnicii, sentimentul că eşti invizibilă slăbeşte presiunea de a fi într‑un fel anume. Colegii mei, ciudaţi şi ei într‑o sumedenie de feluri, erau absorbiți de coduri şi cărţi de Asimov. Pauzele de curs le petreceam netulburată pe un rând din spatele sălii, ascultând Boards of Canada şi citind Kafka. Provocarea începea abia dincolo de ziduri.

Primul an am locuit într‑o garsonieră împreună cu sora mea şi Ema. Ema era minunată; o priveam cu un amestec egal de admiraţie şi inhibiţie. Îşi încheia ultimul an la Calculatoare, ieşea cu un student la actorie şi era teribil de încrezătoare în feminitatea ei. Uneori adormeam pe gemetele pe care ea și prietenul ei încercau să le înăbuşe în plapuma foşnitoare. Încercările ei de a mă scoate din carapace veneau camuflate sub formă de chiloţi tanga ori de cărţi Kama Sutra cu ilustraţii, pe care mi le oferea de fiecare dată fără a‑mi ține predici.

În anul II m‑am mutat la cămin. Eram pentru prima dată doar eu în faţa lumii, fără acoperire sau plasă de siguranţă. Mama era la sute de kilometri depărtare, sora mea se întorsese acasă după facultate. Tata, revenit din Italia în urmă cu câțiva ani, se retrăsese în satul natal. Am refuzat să ne vedem la întoarcerea lui în țară și apoi de fiecare dată când m‑a rugat să ne întâlnim. Avusesem răgaz să reiau ce se întâmplase și să înțeleg că nu era mare lucru de salvat. În timp, am devenit doi străini intoxicați de o istorie nefericită și singurul lucru care ne mai lega erau discuțiile sporadice la telefon, în care îmi povestea pe o voce înmuiată în vin câţi pui au ieşit de sub cloşcă în acel an și cât de fericiți am fost odată.

Singurul sfat de la tata care a rămas cu mine de‑a lungul timpului a fost să învârt băieţii pe degete şi multă vreme mi‑am imaginat că asta se traduce prin a‑i dansa frumos. M‑am dezmeticit abia la facultate, când am intuit că te poţi simţi bine alături de un băiat fără a‑i da un pumn în faţă. Îl chema Horia şi locuia la Iaşi. Ne‑am cunoscut pe mIRC, unde amândoi căutam aroma supraintelectualizată proprie adolescenţilor îndrăgostiți de dicţionarul de neologisme. Ne topeam după Patapievici, nu ratam niciun număr din Dilema Veche şi ne adresam unul altuia cu dumneavoastră, probabil una dintre cele mai nefericite forme de alint. Horia învăţa pentru admiterea la arhitectură și ne vedeam o dată pe lună, când unul dintre noi traversa cu trenul cei 400 de kilometri Iași – București.

Colegele din cămin erau, de la an la an, fie tipe zglobii care învăţau să cânte la chitară şi petreceau câteva nopţi pe săptămână la prieteni, fie persoane rezervate care‑şi împărţeau timpul între cursul de proiectare cu microprocesoare şi ultimele episoade din Lost.

În anul III am locuit cu Elena, o tipă pasionată de robotică, de neclintit în tradiţionalismul ei religios. În haine băieţeşti, cu mişcări rigide şi o naivitate care o făcea să conteste cu voce tare lucruri precum lacul de unghii, îmi părea că semăna mult cu mine. Privind‑o pe ea şi zărindu‑mă pe mine mai limpede decât era confortabil s‑o fac, am început să văd că nu mai puteam fi vechiul băieţaş.

Mi‑am lăsat părul să crească, după ce îl ciuntisem nemilos la finalul liceului, şi am început să las infiltraţii în garderobă. Am continuat să iau tricouri din sectorul pentru băieţi, dar L în loc de XL, apoi M în loc de L. M‑am contrat îndelung cu fiecare nouă adiţie în garderobă: fustă, sutien, tanga. O vreme m‑am simţit girafa care probează o pereche de pantofi cu toc ori mustangul care renunţă să se mai răzvrătească împotriva şeii. A fost nevoie de multe încercări pentru a ajunge să mă simt confortabil cu o sârmă care‑mi susţinea sânii. Mai întâi pe sub un pulover lălâu, apoi pe sub haine din ce în ce mai strâmte. De multe ori ieşeam pe uşă cu un gol în stomac şi rezistam cu greu gândului de a mă ascunde sub o piatră când ajungeam la lumina zilei. Încet‑încet însă, mi‑a ieșit.

Primul sărut s‑a întâmplat târziu, când aveam 20 de ani. Horia venise în București să mă vadă, era o dimineață de duminică și stăteam înghesuiți pe salteaua îngustă de cămin. A fost un moment dezbrăcat de orice urmă de ameţire, totul era foarte concret. Buze, limbi, salivă. Aş fi preferat oricând să‑l traducem pe Heidegger în loc să facem asta.

Următorul revelion l‑am petrecut împreună la Iași. Ai lui plecaseră din oraş și ne lăsaseră frigiderul burduşit cu chifteluţe picante. Aveam tot ce ne trebuia ca să ne simțim ca un cuplu în vacanță. Dezbătuserăm de câteva ori chestiunea sexului, care pentru el devenise urgentă. Cast, o așteptase multă vreme pe cea aleasă, dar cea aleasă, sosită în sfârșit, mai avea nevoie de puțin timp.

Punctul culminant a fost momentul în care m‑a rugat să‑l ciupesc de sfârcuri pentru a apuca să termine de unul singur pe piciorul meu. În extazul momentului, a lovit cu mâna borcănaşul cu pilitură de carbon de pe masa lui de lucru, care s‑a revărsat peste mine, definitivând tuşele unui tablou de o drăgălăşenie magistrală. Am luat trenul înapoi spre București, nesigură că reuşeam să înţeleg întru totul chestiunea drăgostelii pline de pasiune. La puţin timp avea să încheie relaţia prin telefon, dumirit pesemne că nu eram domnişoara cu care să scape de virginitate.

După câteva zile cu leşinuri în mijlocul străzii şi alte luni de agonie epuizantă, am ieşit la malul primei frângeri de inimă. Am aflat astfel pe propria piele că bărbaţii reuşeau într‑adevăr să fie cel mai tare lucru pentru a se transforma apoi în cel mai rău, ajungând într‑un final să plece.

*

Pe Alex l‑am cunoscut șase luni mai târziu. Lângă el am aflat cum e să împărtăşeşti zi de zi o apropiere care era mai întâi o prietenie onestă şi abia apoi o întâlnire romantică. Pierdeam după‑amieze întregi în grădina botanică şi zile la rând prin Sibiu ori Păltiniş. Lângă el am învățat că sunt oameni în fața cărora garda lăsată jos nu e un handicap, ci mai curând semn de normalitate. Când a plecat la master în afară, golul lăsat nu a fost al unui iubit, ci al celui mai bun prieten.

Cu Andrei mă intersectam ocazional la cursul de dispozitive electronice. Pentru el eram tipa retrasă care citea în spatele amfiteatrului, iar asta i se părea exotic. Era extrovertit, ironic, iute şi, dintre toate opţiunile, părea că mă alesese pe mine. A fost prima persoană de care m‑a legat un sentiment apropiat de o formă de iubire. Eram euforică în preajma lui, sigură că avea să‑mi fie alături în orice situaţie.

Am fost împreună doi ani și, puţin câte puţin, am învăţat şi ascunzişurile drăgostelii fizice, cu toată durerea amorţită de emoţie şi timpanele care vâjâiau de adrenalină. Era o seară de toamnă, aerul părea încărcat de o electricitate ireală şi totul se întâmpla pentru că mă împinsesem singură de la spate. Nu a fost cea mai frumoasă noapte din viața mea, însă a fost negreșit cea mai importantă. Aveam 23 de ani.

Când Andrei a emigrat în Canada, a venit Bogdan; când Bogdan a plecat, l‑am întâlnit pe Radu și tot așa. Am înțeles că oamenii vin și pleacă și că trebuie să‑i las să facă exact asta. Mă uit cu drag în urmă la toți cei care m‑au învăţat despre inimi şi îmblânzire mai mult decât îmi închipuiam că voi afla atunci când mă ascundeam taciturnă în spatele unor haine largi.

În timp, am încetat să mă văd ca pe o victimă a unei familii dezbinate, iar asta m‑a făcut să trec prin fiecare zi fără mustrări de conștiință sau degete îndreptate acuzator spre trecut. Am învățat să merg pe picioarele mele și, deși nu e mereu ușor, devine tot mai distractiv. Mama, după multă vreme, e în sfârșit fericită. Are prieten și se simte ca la 16 ani. Sora mea s‑a căsătorit, locuiește la Londra și se gândește serios să facă un copil. Toate trei suntem bine.

În șifonier, mă întâmpină astăzi hainele unei femei. Ce‑i drept, uneori las mici petice de trecut să iasă printre ele. Mă avânt în mosh‑pit la concerte punk‑rock, ţin băieţii la distanţă sau mă ascund în blugii largi şi tenişii în care continuu să mă simt acasă. Cu toate astea, nu încetez o clipă să mă văd aşa cum am fost desenată: cu sâni, coapse şi o inimă care trebuie lăsată descoperită din când în când.

Tata e bine. Locuieşte în acelaşi sat de munte, singur. Nu ne‑am văzut de peste 10 ani şi nici nu mai vorbim la telefon. Oricum nu cred că m‑ar plăcea. Nu mai sunt de multă vreme băiatul lui.


Mădălina Sicoi este om de IT într-o multinațională. O versiune a acestui text a câștigat concursul de eseuri personale organizat de DoR în iarna lui 2010.


Deznodământ

Actualizare din DoR #18 (iarna 2014-2015)

În 2014 am fost la distanță de o oră de mers cu mașina de satul unde l‐au îngropat pe tata. N‐am mers, nu simțeam că se cade; nu ne vorbiserăm de peste cinci ani, spre final eram doar doi oameni cu același nume și câteva amintiri în comun. Nu am apucat să ajungem la o împăcare psihologică. A murit într‐un moment în care ce ne mai lega era amintirea vătămării pe care ne‐am indus‐o reciproc: el prin abandon, eu prin refuzul iertării. La aflarea veștii aveam să accept că odată cu omul de la final a murit și cel de la început, cel devenit eroul meu cu disperarea pe care doar un copil o poate investi. Reconcilierea a încetat să mai fie o posibilitate. A murit tata.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #5

Metamorfoză
Primăvară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *