Cum se repară un scaun

Luate pe rând, unele lucruri se așază firesc.

Ne-am întrebat ce mai înseamnă azi să ai speranță. De unde vine? E o formă de acțiune sau doar o poveste pe care ne-o spunem ca să trecem prin fiecare zi? Cum o manifestăm? Au răspuns, într-o serie de eseuri, fotografi, artiști, scriitori.

Oana Barbonie este artistă, colajistă, scriitoare, posesoare de pisică și stăpână pe toate cele pe Instagram. 


E caniculă de august, în mijloc de zi. Sunt pironită de căldură, un pic prea agitată fizic și un pic prea solicitată emoțional de răbdarea cu care las o droaie de copii să iasă afară din bloc. Intru în lift și cât dă să urce, întind oasele în toate părțile și mă strâmb în oglindă la aparatul dentar de care-s sătulă. Aproape că-mi fac un selfie, dar ajung la etaj. 

Intru în garsoniera în care m-am mutat de 16 zile, decisă să cuceresc universul meu locativ de 33 de metri pătrați. Am planuri mari pentru ce pot oferi zilele astea, când sunt mai degrabă mândră că mă spăl sau că merg regulat la terapie sau că mănânc înainte să dorm iar. 

Dar reușesc de dimineață o plimbare și-o cafea cu o prietenă prin Militari, moment propice să revăd Mega-ul de la Lujerului, primul în care am intrat vreodată și care m-a copleșit pe loc, când oricum mă panica viața de facultate și goliciunea buzunarelor de student. Mi-am zis atunci că nu mai vreau să mă simt așa plăpândă prea des în viață și ceva din amintirea asta m-a făcut să mă întorc la garsonieră total motivată. 

Intru pe ușă și m-apuc. Sortez haine și bag la spălat pentru prima oară în noul loc. Trec peste anxietatea că aș putea inunda blocul făcând asta. Respir adânc de trei ori, pe pat, după ce mă descalț. Privesc tavanul. Contemplu viața și prețul pepenilor galbeni (6 lei/kg), mă ridic să spăl vase. Sunt calmă și o ușoară adiere de afară îmi gâdilă corpul cu energie bună. 

Și apoi, intru în bucătărie. 

Inima pică în genunchi și, la genunchii mei, hota. Pe jos. Trântită lângă aragaz, un pic belită pe un colț, stă țeapănă ca un monument de școală generală. Mă holbez la hotă, apoi la Toro, pisică-mea.

„Ce drace ai făcut, fato? Ești blegită la cap? Ce ți-a venit?”, zic eu. Toro stă cu boticul pe lăbuțe și face ochii mari, de parcă urmează să-i dau pliculeț. „Nu-ți permiți ochișori cu mine. Nu pot să cred…”. Asta se sucește cu burta în sus și dă din codiță, ca și cum universul o plictisește, burta ei e prea plină, iar băgatul meu în seamă – cea mai neinteresantă formă de distracție pentru ea. 

Nu țip, doar țopăi panicată prin casă. Știu din lunga mea istorie de fată de la țară crescută printre animale că pisicile nu pricep greșeala. Sau oricum, nu cum s-ar pricepe câinii la mirosit vina. Deci doar hiperventilez gândindu-mă că o hotă pe care nu o dețin, într-o garsonieră în care de abia m-am mutat, e pe jos, iar pisica nu poate decât să se sucească pe burtică și înapoi după fiecare miau. 

Mă prind repede că voia să plonjeze pe dulap, la o plantă, dar hota, montată foarte prost, cum mi-a zis mai târziu un instalator găsit pe Google, s-a dus la vale. 

În următoarele zile am încercat în zadar s-o repar singură. Am zis și familiei, și prietenilor că voi reuși, pentru că ador să repar lucruri prin casă, dar uitându-mă în urmă, ceva s-a aprins în mine atunci și m-a ținut acolo. Să chem un instalator însemna să accept răul, chiar și unul atât de rezolvabil și mic comparativ cu problemele lumii. 

În primele minute când am văzut hota, am început să închid ochii obsesiv și repetitiv, ca și cum, dacă i-aș prinde bine unul de altul, mi-aș confirma că ăsta e doar un vis. Ca și cum totul e bine. Că nu mai am degetul mare tăiat și bandajat după ce l-am ciuntit în timp ce tăiam morcovi cu bunică-mea pentru zarzavat. Că știu sigur ce vreau de la viitorul meu după ce c-o lună în urmă am plecat de la job. Că nu-mi e teamă să ies seara afară din casă, după o pandemie care mi-a activat frica de oameni. Că TikTok-urile cu urși polari schilodiți de foame și fiertura încălzirii globale e un coșmar pe care l-am prevenit. Că nu e un război la graniță. Că mă uit în oglindă, am curaj și mă iubesc, gata să mă ridic zilnic din pat și să am grijă de mine cum merit, chiar și după 27 de ani. 

Și atunci, dar în mai toate zilele apăsătoare, când viața se întâmplă cum nu-mi plănuiesc, îmi repet în cap ce mi-a zis taică-miu când eram mică: dacă vrei să repari un scaun, trebuie să o iei pe rând, să faci niște pași și gata, s-a reparat scaunul. Gândul că unele lucruri, luate pe rând, se așază firesc m-a făcut să înțeleg că există speranță, dar ea are nevoie de răbdare. Și de pași. 

Că suni la cineva, iar în aceeași zi hota e pe perete, complet funcțională. Că degetul e azi întreg și unghia tăiată nici nu s-a înnegrit sau căzut. Că pare că, după fiecare supă pe care mi-o fac, încep să am puteri și că poate în final, cum am vrut mereu, o să am suficientă grijă de lumea din mine ca să ajung să am din nou grijă de cea de lângă mine. 


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.