Faci ce poți și aia e

Când nu te grăbești și ai timp să observi lumea, faci legături, găsești explicații și te bucuri de frumusețea lor.

Ne-am întrebat ce mai înseamnă azi să ai speranță. De unde vine? E o formă de acțiune sau doar o poveste pe care ne-o spunem ca să trecem prin fiecare zi? Cum o manifestăm? Au răspuns, într-o serie de eseuri, fotografi, artiști, scriitori. 

Cătălin Georgescu e o capră de munte care aleargă cu capul la vale. Fotograf iscusit, dârz și poznaș, citește despre multe, dar nu știe mare chestie. N-are tatuaje, dar primu-i poate fi per aspera ad astra.


E o dramatizare să zic c-am pățit-o grav, dar nicio anestezie generală nu-i ușoară. Nici asta recentă n-a fost. Că știi de ce ești acolo și ce speri să se-ntâmple. Și că măcar fizic te vei trezi altă persoană după o aproape-moarte controlată. Și nu-i nici prima, nici ultima. Ironia e că m-am considerat mereu un tip sănătos, pentru că nu mi-am rupt niciun os și am cam 0 carii. Dar dacă mă uit în urmă prin ce suferință fizică am făcut slalom peste ani, ar trebui să-mi contest propria afirmație. Însă-mi port cicatricile cu mândrie. 

Și poate spune ceva asta despre mine, cum aleg să privesc lucrurile. Că mă uit mereu înainte, dar nu uit trecutul. Aleg să văd ce-i bun, dar nu disociez de neplăcut. Vreau să-mi ofer șanse mai mari la izbândă, dar nu devin captiv gândirii exclusiv pozitive. Te trezești și azi, vezi ce-i de rezolvat, faci ce poți și aia e. 

Că ce-nseamnă speranța pentru un agnostic puțin prea ancorat în realitate? Nu-i prea complicat: vreau doar să găsesc răspunsuri. Sunt un tip curios și programat să găsească soluții. 

În mine trăiesc doi lupi. Unul dintre ei crede că, pentru fracțiuni de secunde, viața imită arta prin Coincidență. Și întâmplărilor ăstora rupte din Hazard le dăm semnificație ca apoi ele să ne dea nouă rost. Ca atunci când ajung pentru prima dată într-un loc nou, și-apoi pare că Universul conspiră să mă trimită-n aceeași zonă de măcar trei ori. Sau obiceiul meu de a-mi întreba prietene dacă sunt OK exact când au nevoie de mine. Celălalt lup e mai atent la plăcuțele stradale ca să nu mai ezite de fiecare dată când îl întreabă dispecera de la 112 unde-a avut loc incidentul. Ca atunci când am ridicat capul din harta fizică unde-mi căutam adresa la timp cât să văd o mașină aruncată răsucit în aer pe bulevard de un șofer care-a ieșit neasigurat de pe strada lăturalnică. Aproape exersat, m-am ridicat și am închis propria portieră în timp ce deja sunam, dar m-am trezit între liniile de tramvai că trebuie să caut repere, ca să spun persoanei de la telefon unde suntem. 

Pre-BAC am dat de-un filosof care spunea că omul conștient constant de propria mortalitate va fi mai puțin tentat să se-amăgească și să amâne. Dacă reușește să nu se lase paralizat de Inevitabilul care pândește la fiecare colț, îl așteaptă o trăire autentică. E ca un carpe diem cu mai mulți ciucuri, dar simt că include o doză de empatie și considerație absentă altfel. Fă ce poți cu ce ai, fără să fii nașpa. Și scopul acestei idei, la fel ca la fiecare filosof, e să te-aducă mai aproape de Fericire. 

Ultimii ani mi-au apăsat butoanele mai tare decât de obicei, suficient cât să-mi zdruncine mai tare motivația deja șifonată. De fapt cred că pe toți ne-au izolat de comunitate, ne-au făcut neîncrezători în vecinii care nu iau aceleași decizii ca noi și ne-au distanțat de oamenii pe care-i vedem că poartă sau nu un anumit accesoriu. Și-apoi ne-au băgat teama-n casă prin deviceurile care ne-aduc cel mai mare confort. (Sună aproape a relație abuzivă să comunici cu persoanele drage prin același dreptunghi care te avertizează constant de finalul inevitabil; e un slalom printre pisici și rachete.) Climatu-i fierbinte. În toate sensurile. Mi-am luat în sfârșit dronă. Nu doar pentru că-mi doresc de mult să zbor, nici pentru că-i o abilitatea cerută de clienți. Ci pentru că vreau să fiu cumva util în recunoaștere pe timp de conflict. Locul în care stau e la fel. Lumina e la fel. Dar nimic nu mai e la fel. Că sunt același om, în același corp, în aceeași casă din aceeași țară. Dar doar fizic. 

Mă poți numi cinic cu tendințe escapiste. Mă văd și-acum în munți. Unde nu ajung suficient de des și mă face și mai nostalgic după vacanțele petrecute prin pădurile bunicilor, când doar soarele-mi zicea să revin acasă. Dar ce mă salvează cu-adevărat e minunarea copilărească de care sunt capabil în raport cu lumea. Vreau doar să stau pe loc și să observ. Să ascult și să m-aplec, ca să privesc de-aproape, în timpul meu. 

Simt că fotografia m-a făcut un om mai bun și-a fost pretextul ideal să-mi manifest pornirile imersive. Când nu te grăbești ai timp să te-ntrebi de ce, să faci legături și să găsești explicații. Că poți găsi o frumusețe monumentală în potrivirea ocazională a lucrurilor mici. Și rezervele de empatie devin nesecate când înțelegi de unde vin oamenii și care le e motivația. 

Ocazional aduc în stories sesiuni de confesiuni anonime din partea oricui dorește să scrie. Și poate scrie orice. Le-am pornit ca să replic spații pe care le-am frecventat la începuturile internetului, când identitatea era irelevantă și scrierea uneori terapeutică. Rara avis nowadays. 

N-am o temă, nu există așteptări. Dar des primesc gânduri intime sau prea tabu pentru o platformă socială care condiționează popularitatea prin estetică și aparența realizării. Simt că prin mesajele astea (ne) recunoaștem că ne simțim singuri, impostori, neapreciați la muncă, nedoriți în relație. Sau că nu simțim nimic. Singurătatea, descumpănirea, oboseala, anxietatea, abuzul, apatia și depresia – le spunem pe nume ca să le ridicăm din greutate. 

Între fericire și disperare, gama sentimentelor e completă. Suficient de intensă adesea cât să petrec apoi zile pentru un răspuns pe măsură. Încerc să mă feresc de vorbe goale, mă rezum la aceleași exerciții proprii de reîncadrare. Dar mai mult decât a-mi oferi inexpertiza, simt că-i important nu doar ca persoana să se simtă auzită, dar ca noi toți să-i citim povestea, să ne recunoaștem în ea și să ne-aducem aminte că nu suntem complet singuri, prin redobândirea sentimentului de apartenență pierdut. 

Poate o analogie aptă-i orchestra care cântă odată cu scufundarea vaporului: își asumă că urmează inevitabilul, dar măcar își vor petrece timpul împreună, făcând ce le place. Și asta-i OK. 

Mai am speranță? In a world of constant decay, I choose to get braces at 34. A existat mereu rău, a existat mereu bine. Doar că acum e rândul nostru să trecem prin asta. Și-s curios să văd cum o să ne descurcăm. 


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.