Ultima frontieră

O poezie despre speranță.

Ne-am întrebat ce mai înseamnă azi să ai speranță. De unde vine? E o formă de acțiune sau doar o poveste pe care ne-o spunem ca să trecem prin fiecare zi? Cum o manifestăm? Au răspuns, într-o serie de eseuri, fotografi, artiști, scriitori.

Anastasia Gavrilovici este poetă și traducătoare, alteori traducătoare și poetă. A publicat volumul de poezie Industria liniștirii adulților în același an în care a devenit mamă. În prezent lucrează la un doctorat despre coduri de gen în poezia scrisă de femeile din România.


Sunt o cometă. Oriunde m-aș duce, fiul meu
se ține după mine. Dâra pe care o lăsăm noi e de
lapte și disperare. Lacrimi nu: lacrimile nu ar avea cum să curgă 
fără să-l rănească, asemenea lacrimilor astronauților care,
în lipsa gravitației, părăsesc ochiul sub forma unor biluțe și încep să 
plutească în jur, izbindu-se de obiecte. 

De când ai plecat, înaintez anevoios printre roboți
de bucătărie făcuți după chipul și asemănarea
noastră: câteva smucituri, efort și vibrație, apoi rămân multă vreme 
calzi, pradă celui mai pur abandon. Beau pe ascuns, uneori înainte 
să culc copiii, alteori după, beau ca să
uit că mi-e rușine că fac asta, cum spunea cineva, deși am
învățat între timp că rușinea, la fel ca vina, sunt
emoții sociale. Un construct. 

Mai ții minte ploaia aia nebună, de sfârșit de lume, cu
trăznete și grindină căzând frenetic, ca niște ouă
aruncate cu ură peste marginea cuibului?
În momente ca alea, mamaie ar fi aprins candela de la Înviere,
să treacă primejdia. Plouă din nou, aplecați deasupra pieselor multicolore, 
mamă, tată, fiu, construim un oraș în miniatură, cu poduri și drumulețe 
întortocheate, tuneluri, șine de tramvai și bicicliști de lemn. 
Din când în când, umerii
ni se ciocnesc ca sticlele într-o navetă de bere, aproape dureros, aproape 
erotic. Aici e locul în care am iubit, aici e peronul de pe care am
vrut să, aici
tinerețea și marile speranțe de la 20 de ani, când totul e
Cuba Libre & anxietate. Aici e casa din care nu am mai plecat.
Fiindcă am venit să clădesc. Și clădesc. 

Iată-ne, la jumătatea distanței dintre burnout și fericire, aplecați 
deasupra unui București de jucărie, compulsiile noastre s-au schimbat. 

Ceea ce dărâmă din greșeală Emanuel
noi reconstruim în urma lui, cu o viteză
uluitoare, încât până se întoarce el cu fața, totul e la loc cum era. 
Ca și cum ne-ar fi frică să îl lăsăm să vadă lucruri
prăbușite, oameni puși la pământ. 

Și dacă nu ne putem pune la adăpost de lucrurile care
distrug așezările umane?
În insulele Galapagos există o roșie ale cărei semințe nu încolțesc
decât dacă au trecut prin tubul digestiv al unei
broaște țestoase uriașe. Gândește-te în felul ăsta la depresie,
la anii ăștia de tranzacții eșuate, în care am ajuns la capătul puterilor, 
la capătul internetului. Sau la ziua aia de vară când, pe DN 10,
nu am fi avut cum să nu trecem și noi peste
toți câinii striviți pe asfaltul încins
fără să provocăm ceva și mai rău. 

Știu, m-ai rugat să nu-ți mai pun atâtea întrebări.
Și totuși ce facem noi aici, în lumina ecranelor, în zarva
micuță a corpurilor jucându-se?
Transfer de informații? Iubire? Stâlpi de susținere într-o 
arhitectură a fricii? 

Aici e acasă. Ultima frontieră. Locul unde
râsetele noastre se împletesc, unde dragostea e mai mare
decât Catedrala Mântuirii Neamului.
Unde de atâtea ori ne-am strâns tare în brațe ca și cum de asta ar fi 
depins ceva
saturația fotografiei sub platani    speranța de viață a tucanilor   
finalul poveștii    depresurizarea cabinei 

și am adormit gândindu-ne la bani. 


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.