Apocalypse Blue

Co-proprietara unui hotel din Grecia caută sustenabilitatea din industria turismului.

Ne-am întrebat ce mai înseamnă azi să ai speranță. De unde vine? E o formă de acțiune sau doar o poveste pe care ne-o spunem ca să trecem prin fiecare zi? Cum o manifestăm? Au răspuns, într-o serie de eseuri, fotografi, artiști, scriitori. 

Oana Aristide e autoarea Under the Blue (unul dintre romanele anului 2021, conform The Times) și co-proprietara Aristide Hotel din Grecia. Momentan lucrează la următorul roman, care nu va avea nimic de spus despre viitor.


Ar putea fi povestea a două prietene de 30 și ceva de ani. În 2017, una dintre ele, o scriitoare care se confrunta cu-o anxietate climatică tot mai intensă, scrie un roman despre o pandemie respiratorie cauzată de gestionarea defectuoasă a mediului, care izbucnește în Asia în 2020, apoi așteaptă, liniștită, publicarea. Între timp, cealaltă prietenă decide să-și împacheteze viața din Londra, aventurându-se să pună pe picioare un hotel pe o insulă grecească. Data inaugurării: vara lui 2020. 

Lucrurile, desigur, aveau să devină interesante pentru amândouă. 

Lucrurile sunt mai complicate, fiindcă vorbim despre o singură persoană (eu), care, dintr-odată, a trebuit să-și împace dorința ca viața să continue conform planului, cu o acută conștientizare a schimbărilor climatice. Trăim vremuri ciudate: pe de-o parte, nicicând nu ne-a fost mai bine, dar în același timp, tot timpul, ni se spune că fiecare aspect al stilului nostru de viață este distructiv, ba chiar de coșmar. Uleiul de palmier din gustările noastre distruge habitatul urangutanilor, nu ne mai putem încălzi casele fără să provocăm incendii în Australia, există atâtea motive pentru care nu trebuie să mai consumăm carne, încât ar trebui să vomităm doar privind-o. Ar trebui să nu mai conducem.

E o situație bizară, această treabă de a fi viu în niște timpuri în care iadul a decis să nu mai funcționeze, dând buzna peste noi înainte să fi apucat să ne lăfăim în păcatele noastre. Până și ceva atât de firesc ca a avea o familie a căpătat un iz acru: copiii dăunează grav mediului, și oricum nici nu va mai exista un mediu pentru ei. Și mai e ceva, mereu mai e ceva. Nu trebuie să zburăm, nu trebuie să risipim, trebuie să monitorizăm și să boicotăm țările, băncile, corporațiile și vecinii care afectează climatul. Plăcerea unei existențe lipsite de vinovăție a devenit de neatins. 

Chiar e ca și cum aș fi două persoane: cred că schimbările climatice și degradarea mediului sunt reale, îngrozitoare și în întregime din vina noastră, dar, în același timp, nu suport ideea de a trăi într-o stare voluntară de asediu și privare. 

Când, în urmă cu niște ani, am început să vorbesc despre criza climatică în desfășurare cu câțiva dintre prietenii mai puțin alarmați, răspunsul a fost invariabil ostil (dacă am învățat ceva, e că oamenii chiar nu suportă să li se spună că e vina lor, pentru nimic). Reacțiile au inclus chiar și atacuri verbale la persoană, deși nimic din ce le spusesem nu fusese un atac direct la adresa lor. Părea că nu avem un limbaj comun. Cu toate astea, în câteva luni, fiecare persoană cu care vorbisem începuse să facă câte un gest destul de dramatic pentru a-și reduce impactul negativ asupra mediului. Îmi pot imagina ce s-a întâmplat – când au vorbit despre asta, chiar și opunându-se, propriul lor conflict intern a ieșit la suprafață. După prima avalanșă de negare, au decis să încerce să ia problema-n piept. Sunt mulțumită să constat că toți prietenii mei cândva reticenți sunt acum, la rândul lor, niște ființe măcinate de vină și neliniști. 

E, desigur, o stare nefericită și, de-a lungul anilor, am încercat să apropii cele două laturi ale conflictului meu interior. În romanul meu, Under the Blue, personajele aduc argumente în favoarea capacității umanității de a se salva. Putem fi cu adevărat minunați. Ne putem schimba în bine. Sper că, departe de a fi o poliloghie, romanul arată că avem mijloacele să ne luăm în serios carențele. 

În ce privește hotelul, calea evidentă de urmat a fost să încerc să-i minimizez impactul asupra mediului. 

Am restaurat o clădire deja existentă, am eliminat plasticul de unică folosință, am plantat copaci și avem propria noastră grădină de legume. Folosim papuci, periuțe de dinți și ambalaje ecologice, la baie avem produse organice locale, există un singur fel cu carne în meniu, nu folosim niciodată încălzitoare afară, plus toate lucrurile pe care hotelurile le fac în mod normal, cum ar fi să încerce să lucreze cu furnizori locali, să aibă rutine de bun-simț pentru spălatul rufelor și tot așa. Ah, da, și am adoptat două pisicuțe oarbe, Homer și Borges. În meniul de băuturi avem cocktailul Apocalypse Blue, care e deopotrivă un apropo la roman și un pretext de conversație, în caz că vreunul dintre turiști își dorește să abordeze subiectul de nenumit (în general n-o fac, deși mulți ne spun că apreciază eforturile de sustenabilitate). 

Dar adevărul dificil și, în multe privințe, paralizant e că cele două laturi sunt probabil ireconciliabile, cel puțin în cazul meu. 

Turismul e nociv pentru mediu, oricât de „verde” ar fi un hotel, dacă luăm în calcul transportul, consumul de energie, nici nu mai zic de ambalarea tuturor chestiilor pentru hotel care au fost livrate (livrate!) pe insulă. Industria este fundamental escapistă, mai ales în nișa de lux: dacă un oaspete ignoră complet starea lumii și vrea doar să se relaxeze, hotelurile există ca să-i ofere fix asta. 

Ce-mi dă curaj e că pe măsură ce tot mai mulți dintre noi lucrează la conflictul lor intern, centrul se mută. Partidele verzi înregistrează cea mai rapidă creștere în multe țări, iar starea mediului urcă în prioritățile electorale. În turism, sustenabilitatea a devenit un punct forte. Acum, mai mulți oameni simpatizează mai degrabă cu inițiativele controversate ale grupului Extinction Rebellion decât cu un director din industria petrolieră, care conduce un SUV și zboară de două ori pe săptămână. Sunt dispusă să pariez că, în câțiva ani, mesajul Extinction Rebellion va fi considerat blând. 

Pentru că e ori asta, ori cortina. 

Și nu neapărat cortina pentru noi, ca specie – suntem supraviețuitorii supremi și am putea, probabil, să strângem din dinți aproape oriunde–, ci cortina pentru ce ne-ar plăcea să fim. Toată cosmogonia noastră se bazează pe ideea că suntem superiori dar binevoitori, și nicio cantitatede contorsiuni morale n-o să ne mai poată face să ne simțim binevoitori după ce vom fi eradicat viața de pe singura planetă vie din univers. Ar fi oribil; nu ne-am mai lăsa loc să ne iertăm. 


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.