Cum mai e prin viețile noastre: Povești de la cititori

Tu ce ai mai amânat, anulat și trăit din cauza pandemiei de coronavirus? O listă în curs de actualizare.

De 
Colaj de Oana Barbonie
Timp de citire: 28 de minute
16 martie 2020

NOTA DoR: Poveștile personale ne fac să înțelegem mai bine perioada plină de incertitudine prin care trecem. Am încurajat cititorii să ne spună ce a schimbat pandemia de coronavirus în viețile lor, dacă s-au izolat și cum navighează toată experiența. Trimite-ți și tu povestea folosind acest formular.


Tiberiu Rotaru

Siret, Suceava, 2 aprilie

Conferință de presă surpriză la TV. Copiii sunt în pat, ne îngrijorăm, anxietatea crește din nou, deși ne relaxasem după știrile serii. Vestea vine pe neașteptate, deși o întrezăream, nu ca soluție ci ca modalitate de lucru. Nu știam nimic despre a fi în izolare. Știam că fiul meu s-a bucurat atunci când a aflat că nu va mai fi școală și că bucuria a durat mai puțin de 10 zile, după care a început să își dorească să reînceapă scoala. 

Închiderea Sucevei nu a schimbat cu nimic viața de dinainte. Poate unii au devenit mai responsabili sau au conștientizat, în al 14-lea ceas, că situația este serioasă și trebuie tratată ca atare. Este amuzant să mai întâlnești fani ai teoriei conspirației, din ce în ce mai puțini, la fel cum este din ce în ce mai greu sa rămâi optimist. Dar ai de ales?

Întâmplarea face sa lucrez într-un spital de psihiatrie. Oamenii aceștia, cred, înțeleg cel mai bine și cel mai dureros izolarea. Au trăit-o de la primul diagnostic, de la prima șușoteală a colegilor, de la prima despărțire, de la primul gând „defect” până la prima internare, mai mult sau mai puțin acceptată. Încerc zilnic să învăț de la ei, dar să îi și ajut. 

Am noroc. Pot să ies din casă și să fiu util, sau cel puțin să încerc. Dar cei de care trebuie să avem grijă nu au privilegiile acestea. Se văd, pentru a nu știu câta oară, prizonieri/izolați ai unei boli, ai unei decizii luate de alții pentru ei, și pentru binele lor. Îmi dau seama că nu așteptarea ieșirii din izolare ne ajută, ci capacitatea de a ne trăi fiecare zi, așa cum ne este data. Dincolo de bucuria cotidiană a regăsirii familiei, am învățat bucuria cotidiană de a putea ieși să muncesc, dar și responsabilitatea creativității și implicării plenare.

Zilnic, câte puțin, înlocuim frica de boală cu frica de a nu fi învățat nimic. Pe fundamentul exuberanței victoriei viitoare se vor afla, clipe și ore de luptă cu propriile anxietăți, de asumare și dăruire, dar și de acceptare. Izolarea aceasta reprezintă premisa ideală a unei calătorii esențiale: în sine.

Nu mă simt în siguranță. Mă neliniștește lipsa de acțiune a autorităților naționale pentru comunitate. Toată lumea se concentrează acum pe spitalul din oraș și atât. Aș vrea să aflu și despre măsurile care se iau pentru testarea oamenilor și nu doar cifrele care se dau seara la televizor. Deși nu am vreo certitudine, n-am cum să nu mă gândesc că sunt și alți oameni în oraș cu simptome. Poate casierița de la Profi. Sau o urmă lăsată pe coletul pe care l-am primit azi de la Fan Courier. L-am dat cu dezinfectant și l-am lăsat într-un colț cu gândul că oricum n-am nevoie să-l deschid prea curând. Și exact blocajul ăsta pe care îl simt în mintea mea îl văd acum la autorități.

Fac parte dintr-o asociație activă din oraș și primim informații de peste tot. De la spital, de la autoritățile locale, despre nevoile pe care le au. S-au format câteva grupuri de ajutor și de voluntari, însă ne simțim copleșiți, pentru că ne lipsește un management al situațiilor de criză. Nu reușim să ne coordonăm prea bine. Strângem bani pentru unele acțiuni, pentru altele ne implicăm direct: facem consiliere printr-un dispecerat pentru persoanele cu dizabilități și vârstnice din județ, ducem mâncare medicilor la spital, transportăm echipamente. 

De cinci ani, avem un acord cu spitalul prin care le furnizăm voluntari. Anual, cam 115. Cei mai mulți sunt absolvenți de școli postliceale și care au nevoie de practică de șase luni ca să acceseze un post. 

Majoritatea dintre ei simt nevoia de cineva care să vorbească, să le ofere un sprijin emoțional, fiindcă nu le e ușor. Când am aflat că colega noastră, colaborator în ONG-ul nostru ca îndrumător al voluntarilor și asistentă medicală a spitalului din Suceava e depistată pozitiv, n-am putut decât să sperăm că o să fie bine. Acum e sub tratament, în spital. Dar virusul a fost luat de soțul și de tatăl soțului ei, care aveau alte probleme de sănătate, și a fost mortal pentru amândoi.

De regulă, sunt un om optimist și concentrat să găsesc soluții, dar acum simt că sunt dat peste cap ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am un blocaj să găsesc inspirație pentru un plan de acțiune. 

Merg în continuare la serviciu, fiindcă e dificil să lucrez de acasă – acolo am toate documentele –, dar nu știu pentru câtă vreme voi mai putea. Lucrez în ture cu colegii, ca să nu ne întâlnim toți cei 18 deodată. Plec la 6:30 dimineața, vreo doi kilometri, fiindcă e mai liber orașul. Dar mai văd pe drum câțiva bătrâni la plimbare, fără măști de protecție. Am încercat să-i întreb ce-i face totuși să iasă din casă.

„Pentru aer”, mi-au spus. Mă simt neputincios, fiindcă sunt încă mulți ca ei care încă nu-și dau seama ce se întâmplă.

Vasile Gafiuc

Suceava, 2 aprilie

Alina Mihăescu

Suceava, 2 aprilie

Eu lucrez în teatru. Suspendarea spectacolelor a fost una dintre primele măsuri impuse de autorități când au început să realizeze că tăvălugul nu se mai oprește. Orașul e gol; sucevenii au înțeles importanța distanțării sociale și o respectă, în general. Ieșim doar când e musai.

A trebuit să fac asta după vreo 6 zile. Orașul e straniu fără oameni, afară e soare, copacii sunt înfloriți, iar păsările ciripesc a bucurie de primăvară. E așa de frumos și de gol că am plâns. Nu știam cum să mă ascund, mai ales că acum, de când purtăm mască, ne uităm, cred, mai mult unii în ochii celorlalți.

Mi-e dor de mama și mi-e frică pentru ea. Vreau să o vizitez, să o strâng în brațe, să știu că e bine sau poate ca să-mi dea ea mie curaj, dar mi-e teamă să nu-i duc tocmai eu nenorocirea de virus. Mi-a promis că vom trece cu bine peste asta. Ea se ține mereu de cuvânt așa că m-am mai liniștit. 

M-am întors acasă. Fetița mea de 10 ani face școală online, se joacă cu prietenele ei online, citește și vorbește cu câinele, cu pisica, cu canarul și cu gândacul. Ei toți sunt bine. Ce bine că animalele sunt bine!

În rest, învățăm să trăim altfel. Poate că nu e rău. O mulțime de chestii nu erau în regulă și ne doream să se schimbe. Avem, iată, o șansă! 

Începutul pandemiei corespunde cu diagnosticul dur primit de tatăl meu: neoplasm bronhopulmonar STD IV. Recitesc rândurile întregi de diagnostice cu metastaze de toate felurile, și tumori și simt cum inima vrea să-mi sară din piept. 

Săptămânile acestea m-am întors în copilărie, am căutat prin amintirile mele cele mai calde locuri cu tata și de fiecare dată a trebuit să mă întorc la realitate. Iar durerea e cumplită. Nu poți face nimic. Doar să speri. 

Trăiesc și durerea prietenei mele al cărei glioblastom STD IV, operat în urma cu un an, a recidivat. Ca mamă de gemeni, aproape majori, mă întreb cum o fi sufletul prietenei mele, a cărei fiică e colegă de clasă cu ai mei prunci, dacă al meu suflet e așa zdrențuit? 

Drumul meu la una din secțiile unde lucrez, al Spitalului de Psihiatrie Siret, e plin de triluri de păsărele și asta pentru ca mi-am făcut un shortcut prin cimitir. Am ajuns azi la muncă cu capul plin de triluri și râzând. M-a sunat taică-meu să mă salute cu „La mulți ani, Primăvară!”, să mă informeze că i s-au dezumflat gleznele și că se simte foarte bine. 

În fiecare dimineață mă sună să-mi transmită câte o urare care mai de care mai optimistă și să mă înveselească. Azi mi-a povestit că era în curte când a trecut mașina de poliție ce anunță prin stație să se stea în casă, și când l-au văzut pe afară l-au rugat: „Nea Vasile, vă rugăm frumos, vorbiți matale cu zăluda asta de fată a matale, că pe noi nu ne ascultă, să nu mai alerge prin cimitir în vreme de pandemie, să stea acasă cu pruncii ei”.

 Și mă gândesc că neapărat trebuie să trecem cu bine: pentru tatăl meu care vrea să fim fericiți, pentru copiii noștri (ai mei și ai prietenei mele și ai voștri), pentru sufletele acestea minunate cu care îmi petrec prima jumătate de zi. 

Tamara Irina Rotaru

Suceava, 1 aprilie

Începutul pandemiei corespunde cu diagnosticul dur primit de tatăl meu: neoplasm bronhopulmonar STD IV. Recitesc rândurile întregi de diagnostice cu metastaze de toate felurile, și tumori și simt cum inima vrea să-mi sară din piept. 

Săptămânile acestea m-am întors în copilărie, am căutat prin amintirile mele cele mai calde locuri cu tata și de fiecare dată a trebuit să mă întorc la realitate. Iar durerea e cumplită. Nu poți face nimic. Doar să speri. 

Trăiesc și durerea prietenei mele al cărei glioblastom STD IV, operat în urma cu un an, a recidivat. Ca mamă de gemeni, aproape majori, mă întreb cum o fi sufletul prietenei mele, a cărei fiică e colegă de clasă cu ai mei prunci, dacă al meu suflet e așa zdrențuit? 

Drumul meu la una din secțiile unde lucrez, al Spitalului de Psihiatrie Siret, e plin de triluri de păsărele și asta pentru ca mi-am făcut un shortcut prin cimitir. Am ajuns azi la muncă cu capul plin de triluri și râzând.

 M-a sunat taică-meu să mă salute cu „La mulți ani, Primăvară!”, să mă informeze că i s-au dezumflat gleznele și că se simte foarte bine. În fiecare dimineață mă sună să-mi transmită câte o urare care mai de care mai optimistă și să mă înveselească. Azi mi-a povestit că era în curte când a trecut mașina de poliție ce anunță prin stație să se stea în casă, și când l-au văzut pe afară l-au rugat: „Nea Vasile, vă rugăm frumos, vorbiți matale cu zăluda asta de fată a matale, că pe noi nu ne ascultă, să nu mai alerge prin cimitir în vreme de pandemie, să stea acasă cu pruncii ei”. 

Și mă gândesc că neapărat trebuie să trecem cu bine: pentru tatăl meu care vrea să fim fericiți, pentru copiii noștri (ai mei și ai prietenei mele și ai voștri), pentru sufletele acestea minunate cu care îmi petrec prima jumătate de zi.

Tamara Irina Rotaru

Suceava, 1 aprilie

Teodora

1 aprilie, Iași

Săptămâna aceasta se împlinesc 52 de săptămâni de când mi-am pierdut mama și e o durere pe care nici nu o pot descrie în cuvinte. Mai ales în acest context, neputând măcar să ajung să îi duc niște flori! Acum 2 săptămâni, când nu era situația chiar atât de gravă și nu intrasem în carantină, îmi țineam speranța vie că voi găsi o soluție să pot onora memoria mamei mele. 

Sunt în autoizolare de pe 15 martie, singură, am ieșit până acum doar în magazine pentru aprovizionare de ingrediente, de fiecare dată simțind destul de multă anxietate și chiar frică, din cauza faptului că vedeam clar că nu se respectau restricțiile impuse de autorități. 

Înțeleg prea bine stările prin care trece toată lumea în contextul pandemiei, eu mă lupt cu aceste stări de câțiva ani buni, și acum doar sper să trec cu bine și peste acest moment cumplit și această perioadă atât de tulbure! 

Sunt recunoscătoare când realizez cât de multă recunoștință simțeam și înainte de această carantină forțată, că ea nu m-a schimbat, ci doar m-a făcut să înțeleg din nou ce forță interioară am. Mă bucur că sunt puternică și sunt recunoscătoare în continuare pentru lucrurile mici, ca întotdeauna, și mai ales că pot inspira la rândul meu pe alții să rămână puternici! 

Deocamdată, jobul meu din departamentul de marketing pare stabil și sunt norocoasă din acest punct de vedere. Stau în izolare cu colega mea de apartament, care lucrează la o companie similară, tot în departamentul de marketing și este în aceeași situație.

Am reușit sa ne înțelegem suficient de bine pentru că știm amândouă că e important să ne menținem sănătatea mintală în această perioadă. Citim, descoperim subiecte noi, poate unele pe care nu le-am fi considerat înainte.

Am mutat acasă ce făceam la sală și ne-am comandat și niște saltele mai groase ca să putem face cât mai bine power yoga, pilates și exercițiile de HIT. Gătim împreună, ținem calluri și videocalluri cu prietenii. Nu e la fel ca atunci când ne adunam toți 15-20 la noi acasă într-o sâmbătă sau vineri seara. 

Cel mai trist lucru este că nu m-am mai văzut cu iubitul meu de 2 săptămâni. Nu locuim împreună și am decis că este mai bine să nu ne vedem în perioada asta, mai ales pentru ca el locuiește la casă, cu ai lui, care au un magazin alimentar și care intră în contact cu multă lume. Sunt zile în care mă trezesc tristă și zile în care mă trezesc ca și cum nimic nu e schimbat. Cel mai dor îmi e de interacțiunea cu cei apropiați: iubitul, familia mea (care nu e în București, dar cu care mă vad suficient de des), prietenii mei dragi. Îmi e dor de cafeaua de la T-zero, să ies la un restaurant, să mă duc să stau pe iarbă în Cișmigiu.

Ioana Ploeșteanu

30 martie, București

Carla Moss

30 martie, Viena

Locuiesc în Viena și la începutul lunii martie viața mea era cu totul alta. Mergeam la interviuri de job și îi organizam fetiței mele de un an un program combinat de creșă și babysitting, ca să reușesc să mă întorc pe câmpul muncii. Între timp, am aplicat la somaj și sunt mamă full-time

Soțul meu lucrează de acasă, ceea ce mă ajută enorm. Chiar dacă e prins cu lucrul, mai pot fugi din casă la supermarket, sau mai pot lucra la câte un proiect în timp ce fiica noastră se joacă în jurul biroului lui. 

Aici, forma de izolare impusă ne dă voie să ieșim la alergat sau cu bicicleta. Ieri, când dădeam o tură mai lungă cu bicicleta, mă uitam la toate posterele de concerte și evenimente ce aveau să umple vara și stadioanele și ce nu vor mai fi. 

Așa mă uit acum la anunțuri de joburi pe Linkedin și mă întreb dacă or fi valabile sau lăsate acolo ca posterele care au rămas pe stâlpi și care de fapt nu mai anunță nimic. Ne mai luăm bilete? Mai aplicăm la joburi? În toamnă vor fi mai multe joburi sau chiar și mai puține?  Aici, cu fiecare scrisoare de intenție se cere să scrii data de la care ai fi disponibil/ă. 

„Când se redeschid grădinițele” e un răspuns destul de concret, oare?

În ultimul semestru de masterat mă gândeam cu frică, dar și cu nerăbdare la ce urma primăvara și vara aceasta. Să caut un job după facultate, să văd dacă trebuie să mă mut din garsonieră, să călătoresc o vară întreagă etc. 

Acum simt că nu pot să planific în viitor mai mult de o săptămână. Acum câteva zile am aplicat pentru o poziție de doctorand în altă țară, dar în timp ce îmi redactam scrisoarea către universitate, adânc în creierul meu mă întrebam: Ce rost are? Cine mai verifică mailuri pentru angajări viitoare? Gândul acesta revine des când mă chinui cu lucrul la dizertație. Sau când citesc despre orice dezastru organizațional în combaterea virusului în România, unde se află familia mea. Nu ar trebui să fac ceva mai important? Ceva mai mult decât să stau închis în cameră?

În momentul acesta, cel mai bun lucru pe care-l pot să-l fac pentru Danemarca e să stau în casă. Cel mai bun lucru pe care-l pot să fac pentru România e să donez pentru acțiuni de voluntariat care vin în ajutorul oamenilor. Iar cel mai bun lucru pentru mine e să încerc să îmi continui viața într-un ritm normal. Viața nu are buton de pauză, nici măcar în astfel de momente.

Rareș Alecu

Copenhaga, 26 martie

Ioana Stan

București, 29 martie

De două săptămâni lucrăm de acasă și eu și partenerul meu de viață. Tot spunem de ceva timp că tare mult ne-am mai dori să lucrăm de acasă, lângă cafea și pisică. 

Și ni s-a îndeplinit visul. Prima săptămână, deși plină de anxietate și incertitudine, a fost toată un lapte și-o miere. Ne-am trezit zilnic la aceeași oră, ne-am băut cafeaua împreună și după am tras de noi și de muncă ca și cum am fi stat doar o săptămână acasă și trebuia să demonstrăm cât mai multe. 

Între timp ne-am dumirit că nu știm cât stăm aici și când ne reluăm viețile din afara casei. Și parcă nu ne-am mai găsit locul. Ușor-ușor au intervenit niște râcâieli și niște frustrări, nothing major, doar cât să ne fie dor să ne fie dor. Am adus la masa rotundă de muncă (literally) căștile, podcasturile și poveștile horror preferate. Unul dă comanda, celălat conduce livratorul la ușă, unul poftește, celălalt gătește. Ne stresăm cu rândul și dezinfectăm totul împreună.

Ne apucăm de sport, de yoga și de meditație, gătim în fiecare zi, citim câte o oră pe zi, iar azi, am făcut curat pe balcon și de mâine ne mutăm tabăra acolo. Astăzi am luat prânzul pe balcon și, pe lângă faptul că am observat 4 vecini noi, ne-am dat seama că de când stăm aici nu a fost niciodată așa de liniște în cartier.

M-am întors în România din dorința de a-mi muta viața mentală pe munte, dealuri, păduri și lângă familie. În schimb, sunt blocată într-un apartament deloc urât și continui să trăiesc în același ritm: 2 mese pe zi, gătite de mine, yoga sau un workout pe zi, hrănit maiaua, curățenie continuă, pentru că OCD-ul nu dispare niciodată cu totul și citit înainte de a adormi. Ritmul mai puțin plăcut e cel de 8h forțate de muncă și o apatie psihică petrecută pe canapea, cu Netflix rulând în background.

Lucrez de acasă de peste doi ani și, deși a fost o schimbare majoră, m-am adaptat din mers. În auto-izolare de trei săptămâni, aș putea să fiu aici sau în apartamentul din Londra, cu ferestre mari, nu e decât un laptop în fața unei ferestre și prietenii pe video call. În afară de teama de a ajunge în spital aici, nu e nicio diferență între viața mea de acum 3 luni și azi, pentru că unele carantine nu sunt fizice și îți dai seama de asta de-abia când lumea din jur se raliază la tine, în loc să te tragă spre ea.  

Îmi place să cred că vom fi mai empatici, măcar pentru o vreme. Până vom uita.

Septimia S.

Târgu Mureș, 25 martie

Beatrice Bejinariu

București, 25 martie

Sunt Beatrice, fashion designer, dar am un main job din care mă întrețin. Pentru mine izolarea a însemnat mai mult timp pentru ce îmi place. Mi-am cumpărat materiale noi înainte să se anunțe stare de urgență, materiale cu care mă joc acum la mașina de cusut. Fac schițe, caut surse de inspirație, mă documentez, îmi fac moodboard-uri și învăț să fac tipare noi. Mă uit la toate filmele pe care am vrut să le văd și citesc. Starea asta de dulce-trândăvie nu mă afectează așa mult, cu toate că îmi lipsesc prietenii și ieșitul din casă. Sincer, mai mult mă îngrijorează ce urmează după și ce impact o să aibă asupra vieților noastre depășirea acestei perioadă de criză.

Zilele astea am început să mă trezesc cu nod în gât. Sunt educator de 10 ani într-un sistem educațional alternativ. Mă gândesc că nu pot să plec pentru că mi-ar fi greu fără copii și pentru că toată energia mea a fost pusă aici. E mai mult decât un loc de muncă, e o parte din mine. Nu știu dacă voi avea salariu luna asta, cât și cum vom fi plătiți lunile viitoare. Trimitem cu zâmbete mesaje de susținere către părinți și preșcolari, videouri cu cântecele vesele, cu provocări haioase și creative, când în realitate tot ce simt e tristețe, blocaj și lipsa cooperării reale, a sincerității. Nu știu nici măcar la ce să sper. Adorm cu teamă, mă trezesc confuză, uneori plâng, alteori îmi ascult tăcerea. În fiecare zi suntem mai puțini. Am avut colegi care au plecat. Din sistem, din țară. Îmi repet constant că e nevoie să îmi păstrez luciditatea și să caut o plută colorată pentru a-mi fi mai ușor în derivă.

Isabela

București, 25 martie

Elena

București, 24 martie

Am început să apreciez plimbările cu cățelul (mai puțin când e frig afară, așa cum a fost în ultimele 2 zile). Cu ocazia asta mai ies la aer. Înainte de începerea izolării, am revenit dintr-o vacanță în Indonezia. Nu era zonă de risc, dar am stat în casă pentru a evita orice risc. Am trecut prin multe stări, de la bucurie la disperare. Fac parte dintre persoanele norocoase care au un loc de muncă și nu îmi lipsește nimic, dar chiar și așa e greu să nu știi când se va termina. Prietenul meu a ales să stea acasă în aceste 14 zile, să nu ia ceva de la mine. Ei bine, e ziua 14 și nu am nimic.  

Sunt în faza de acceptare și încerc să găsesc modalități care să mă ajute să depășesc perioada. Fac yoga și exerciții, ascult muzică, lucrez de acasă (în marketing), citesc, gătesc, fac conferințe aproape zilnic cu prietenele și în weekend ne vedem online la cafea. 

Sunt studentă la literatură engleză și germană în Germania, iar până săptămâna trecută îmi petreceam primăvara timpurie prin cafenele, scriind eseuri despre Brecht și teorii socio-semiotice și crezând că până la sfârșit de martie lucrurile se vor calma.  

Într-o zi, un prieten pe care mă bazez (român și el), mi-a scris să ne cumpărăm bilete de avion spre casă înainte să fie prea târziu. Miercuri am revenit în țară, iar după vreo oră extenuantă în aeroport am ajuns în apartamentul nostru din oraș, unde mama îmi pregătise provizii pentru următoarele două săptămâni. Ea stă în afara orașului cu câinele meu. 

Sunt în ziua a șasea de carantină și mă bucur că m-am învățat pe tot parcursul vieții mele să trăiesc singură. Dar mă surprind în unele dimineți cu gândul la salteaua mea de yoga de acasă, din Germania, la cărțile și ceaiurile mele. Universitatea încă ne spune că vom începe conform planului inițial, la 20 aprilie. Eu consider că nemții au fost întotdeauna un pic prea optimiști pentru binele lor.  

Ieri trebuia să plec pentru patru zile în Porto. Azi (24 martie) împlinesc 20 de ani, singură, în apartamentul în care mi-am trăit copilăria. Mama mi-a trimis un tort, iar o prietenă mi-a trimis un buchet de flori. 

Julia-Kirsten Pantiru

Cluj-Napoca, 24 martie

Maria-Clara Brumariu

București, 23 martie

Sunt în ziua 5 de autoizolare după ce m-am întors din Franţa. Am mers acolo pentru o schimbare de peisaj. Am vrut s-o iau de la capăt, să-mi dau un restart după o depresie care mă golise. Totul a fost bine şi frumos până am intrat în şomaj tehnic, armata a ieşit pe stradă şi trebuia să completez o declaraţie pe proprie răspundere de fiecare dată când ieşeam până la colţ după tutun sau mâncare. Cum eram singură, blocată într-o casă străină, fără job sau posibilitatea de a ieşi din casă şi o conexiune la internet execrabilă, am decis să mă întorc acasă.

Revenirea în ţară s-a dovedit o misiune aproape imposibilă. Air France ţinea toate cursele interne la sol, trenuri nu circulau, cu maşina era interzis să plec, iar eu aveam de bătut cam 600 de km până la Paris de unde să pot prinde ceva conexiuni. Am găsit un loc la un ultim tren, iar cei de la Ambasada României au reuşit să-mi pre-rezerve un loc într-o cursă spre Bucureşti. Le mulţumesc tuturor angajaţilor care au ţinut legătura cu mine şi m-au sprijinit. În Paris, coborâtă din tren, am fost oprită de jandarmerie, care mi-a cerut declaraţia semnată, să ştie de unde veneam, încotro mă îndreptam şi motivul deplasării.

A doua zi Parisul era gol. Autobuzul m-a dus până la terminalul de unde decolam. Check-in-urile nu se mai făceau ca de obicei. Scanai biletul şi lăsai bagajul, însă eu nu aveam bilet fiindcă picase sistemul celor de la Tarom, iar ei nu reuşiseră să-mi trimită decât rezervarea. După o poartă de securitate, unde am vorbit cu două doamne care m-au verificat în sistem, am reuşit să ajung la un ghişeu şi să le explic situaţia. Eu cu masca pe faţă, domnişoara din faţă cu masca pe faţă. Abia reuşeam să ne înţelegem. Într-un final, am primit biletul şi mi-a fost luat bagajul. La poarta de îmbarcare, spre surpriza mea şi amuzamentul celor prezenţi, eram singura femeie care urma să se urce într-un avion cu 149 de bărbaţi.

Pe aeroportul din Bucureşti am intrat într-o sală unde am completat declaraţii cu toate informaţiile despre locul unde ne vom autoizola. Declaraţia am predat-o celor de la controale paşapoarte care mi-au mai pus câteva întrebări. Toată lumea părea obosită şi nervoasă.

După trei zile de stres şi incertitudine şi două zile haotice pe drum, autoizolarea la mine acasă mi se pare un rai. Şi sincer, dacă am reuşit să nu iau virusul în această aventură, aici chiar nu vreau să-l contactez.

Sunt în anul I la Actorie, o facultate la care mai toate cursurile sunt practice. Profesorii depun eforturi pentru a ne ajuta. Profesoarele de Vorbire ne trimit cât mai multe materiale despre tehnici vocale și facem exerciții pe Skype. Profesorii de Istoria Teatrului ne dau mult de citit, ne recomandă cărți și filme și ne țin la curent cu spectacolele care se transmit live. Profesorii de Actorie duc cam cea mai grea muncă. Și o singură oră era o pierdere enormă, iar acum sunt nevoiți să ne dea teme creative și să ne dea feedback online. 

Noi ne ajutăm cu ce putem: încerc să fac mult sport acasă, să nu uit de zecile de abdomene pe care le făceam la facultate, îmi pun muzică, cânt și dansez în cameră, încerc să citesc cât mai mult, să mă uit la spectacole și să văd multe filme, însă simt că nu fac destul, simt că nu se poate compensa. Suntem printre cele mai dezavantajate facultăți la acest capitol și nu știu, sincer, când vom recupera tot ce am pierdut.

Sara Pongrac

Cluj, 22 martie

Cătălina Radu

Tecuci, 22 martie

Autoizolarea este o binecuvântare și un blestem în același timp. Sunt studentă în anul I la Cibernetică. Acum sunt acasă, la țară, cu părinții, bunicii și sora mai mare. Eu sunt genul independent care își apreciază foarte mult liniștea și spațiul. M-am bucurat la început să petrec timpul cu părinții, să mă bucur de mâncarea caldă și de mesele gata pregătite, însă facultatea merge greu când în aceeași cameră vorbesc trei persoane care din 10 în 10 minute își găsesc să aibă treabă cu tine. Uneori e foarte greu să îți desfășori treaba când cei din jurul tău nu înțeleg ce presupune și de ce condiții ai nevoie. În același timp, mă bucur că seara îi am aproape și râd cu ei.

Având o companie de consultanță IT, viața mea profesională nu s-a schimbat foarte mult. Lucrul remote e în ADN-ul meu. Da, ai nevoie de disciplină, de rutine pre-stabilite și ceva activități – eu practic ping-pong și squash. Ce mi se pare challenging pentru cei care nu au mai făcut asta până acum este că fiecare echipă și organizație e altfel, deci metodologiile și soluțiile de lucrat la distanță funcționează diferit.

Am decis ca până la sfârșitul lunii martie să-i ajutăm pe cei cu dificultăți în a se adapta. Compania mea, Life in Codes, oferă două ore de consultanță gratuită și free trials pentru diferite soluții de planificare, verificare, colaborare pe proiecte, pe documente. Asta e modalitatea noastră de a încerca să ajutăm. 

Alexandru Luchian Constantinescu

București, 22 martie

Sonia Balogh

București, 21 martie

De vinerea trecută lucrez de acasă și asta a trezit multe amintiri, doar ca să-mi arate că am depășit multe obstacole în ultimii ani. De când lucram de acasă cu ex-EL-ul și credeam că neliniștea interioară îmi va fi liniștită de el, am înțeles că la relația cu mine trebuie să lucrez și așa mi-am petrecut timpul de atunci. Acum împart ceva mai liniștită un apartament de două camere cu un pisoi care învață să se adapteze cu o stăpână mereu acasă.

Îmi lipsește interacțiunea fizică cu oameni; nu știu să țin o relație la distanță nici în condiții normale, iar mutarea în online cu toate (bucurii, anxietăți, banalități, sfaturi, nevoi) îmi pune la încercare relațiile. Știu că zilele astea aș putea lucra mai mult cu mine, însă mă întreb și dacă nu ar fi bine să give myself a break. Echilibru.

E greu de imaginat că săptămâna trecută totul era normal: mergeam la facultate și cea mai mare grijă a mea era parțialul de la finalul săptămânii. Seara toată lumea stătea cu sufletul la gură în fața ecranelor ascultându-l pe Macron. Mesajul a fost clar: toate universitățile se închid de luni. A urmat un weekend debusolant, în care mi-am luat la revedere de la toți colegii care plecau. 

Am început să mă întreb și eu ce ar trebui să fac: să plec sau să rămân? Dacă plec, ce fac cu toate lucrurile din camera mea? Ar fi trebuit să le împachetez în iunie și să le pun în mașina tatei ca să mergem în excursie în Sudul Franței. Dacă plec, unde mă izolez 14 zile? Dacă rămân, nu vreau să fiu singură și să nu mă mai pot întoarce când se închid granițele. Cu toții în jurul meu își puneau aceleași întrebări. Îi sunam pe ai noștri așteptând ca ei să facă alegerea în locul nostru, dar cred că nici ei nu înțelegeau foarte bine. 

Până la urmă am rămas în Franța. Acum toată țara e în izolare. Continui să lucrez ca să am impresia că viața decurge normal, dar subconștientul meu știe că prezentarea unui proiect pe Skype cu colega din Bulgaria nu e ceva obișnuit. Iar în mintea mea aglomerată de gânduri, virusul mai are loc doar în vis, amintindu-mi de numărul de cazuri, de spălatul pe mâini, de pericolul invizibil.

Sorana Horsia

Dijon, 21 martie

Roxana Dumitrescu

București, 20 martie

Între 6 si 9 martie trebuia să fiu în Italia, să-mi vizitez prietena gravidă. Acum cine știe când ne-om mai vedea. Colega mea n-a putut sa se mai întoarcă din NY, iar șeful mi-e blocat în Barcelona. Eu muncesc de acasă, apreciez timpul petrecut cu băiatul meu, care are 10 ani. Facem lecții împreună, respectăm pe cât posibil orarul de la școală. Se mai plimbă cu bicicleta prin curte și stă mult la calculator.

Câteodată îmi lipsește rutina de dimineață, dintr-o zi normală de mers la serviciu. Mi-e dor de-o cafea pe terasa din spate și de-o bârfă cu colegii. Mi-e dor de scaunul meu de birou, care nu-mi amortește spatele ca un scaun de bucătărie.

M-am izolat de joia trecută, când s-a decis să lucrăm de acasă.

Mă bucur că stau la curte, așa că vineri am grădinărit, iar în restul zilelor am făcut curat în toată casa, m-am am apucat de cursuri online, citesc, am cărti de colorat pentru adulți, mă uit la seriale. Încerc să profit de zilele acestea să petrec mai mult timp cu mine. Planurile mele de viitor vor rămâne în standby, nu știu pentru cât timp, iar acest aspect îmi crește anxietatea. Câteodată somatizez prea mult ce aud la știri. Într-o dimineață aveam impresia că îmi arde corpul, așa că mi-am luat temperatura. Îmi era teamă pentru bunica, nu pentru mine.

Îmi e dor de alergat în parc. Îmi e dor să mă plimb prin librării. Sâambătă trebuia sa plec pe munte și s-a anulat plecarea, atât de mult îmi doream să ajung să văd brândușele, să mă bucur de liniștea de acolo și de aerul primăvăratic.
Mna, mno #stămîncasă.

Elena Săvulescu

Jilava, 18 martie

Andreea Irimia

București, 18 martie

Fix la o săptămână de la autoizolare în casă, am o fericire pentru tot ce se întâmplă. Pentru că oamenii în sfârșit s-au oprit din alergat (forțați, e drept) și au început să se uite la lucrurile alea „mici” care contează: sănătate, familie, timp cu cei dragi, conversații reale cu prietenii, respirat adânc, bucuria unui apus, adierea vântului. 

Eu promovez un stil de viață sănătos și o minte sănătoasă de câțiva ani, pe blog, pe Instagram, pe Facebook, în viața reală. Iar acum, cum să nu mă bucur când îmi scriu oamenii să le dau link-uri de antrenamente, să le dau rețete, când îmi zic ce și-au cumpărat de la magazine și mă întreabă ce să-și gătească sănătos, acum când toate brandurile promovează sănătatea mentală și fizică. 

Și mai sunt fericită și pentru că rutina asta de stat acasă poate fi o disciplină extraordinară, care ne poate schimba fundamental. Mănânc la ore fixe și mănânc fix ce trebuie, pentru că asta mi-am cumpărat. Nici nu mă mai gândesc atât de mult ce mănânc, pentru că totul e aici, în proximitate. Fac gimnastică dimineața și mă antrenez mai intens în pauza de prânz. După care mănânc liniștită masa de prânz. Seara, după muncă, citesc, gătesc, fac research pe pasiunile mele sau „ies” pe Skype. 

Ni s-au oferit niște pârghii extraordinare, de timp, de dezvoltare, de relaționare cu sinele și cu alții, de schimbare. Nu sunt ignorantă, doar trec lucrurile printr-un filtru optimist și prezent. Stau acasă și promovez statul acasă pentru că ăsta e primul lucru cu care putem acum să ajutăm. Și cât suntem aici, să ne facem și viața mișto, zic. 

Marțea trecută mi-am dat demisia. Am apucat să o fac doar verbal. Miercuri toată firma a început lucrul de-acasă. Așa că a apărut dilema: cum îmi dau demisia la distanță? Și cum semnez noul contract sau cum încep perioada de probă de la distanță?

Am așteptat momentul ăsta de mai bine de doi ani. Și acum l-am trăit din spatele unui ecran de laptop, cu fundul pe canapea. Colegii mei au aflat de pe Skype. Nu am apucat să le zic personal. Iar eu am întârziat mai bine de o oră la anunțul propriei mele plecări pentru că am uitat să deschid Skype-ul. Senzația a fost foarte aiurea.

I-am îmbrățișat virtual pe cei cu care am făcut echipă aproape șase ani – trist de impersonal. Dacă am fi fost în birou, în contextul de acum, ne-am fi urat doar de bine, cu niște zâmbete încurcate. Tot aiurea m-aș fi simțit. Rămâne să dau o prăjitură mai în vară.

Fără să-mi dau seama, finalul acelei zile de marți, înainte de prima săptămână de distanțare, a fost ca și cum le-aș fi zis colegilor că ne vedem mâine, deși n-am știut că nu ne vom mai vedea prea curând. Acum sunt într-un fel de limbo pentru că nu am un contact normal cu noul angajator și am senzația că totul atârnă de niște emailuri reci. Urmează să semnez într-un viitor incert, probabil tot la distanță. Noroc că am obținut o adeverință medicală înainte să înceapă toată nebunia.

Sînziana Mihalache

București, 18 Martie

Maria-Alexandra Marcu

București, 17 martie

Sunt izolată în Capitală și sunt studentă în ultimul an la Drept. Ultimele evenimente din viața mea, adăugând și pandemia, mi-au arătat cât de imprevizibilă este viața și cum planurile nu sunt bătute în cuie niciodată. 

Facultatea de Drept vrea să mărească taxele pentru licență, master, doctorat, iar lumea anunță o criză financiară pentru că firmele dau faliment, pentru că stăm închiși în casă pentru a nu răspândi virusul. Studenții noștri fac opoziție acestei măsuri, iar printr-un comunicat ni s-a răspuns că măsura e întemeiată. Mie mi se pare iresponsabilă, probabil în câteva luni mulți dintre noi n-o să ne mai permitem multe lucruri. 
Ritmul de viață nu mi s-a schimbat în totalitate, oricum eram mai tot timpul în casă învățând, dar grija pentru ce o să îmi rezerve viitorul a crescut enorm.

Sunt în Germania cu o bursă postdoctorală care ar urma să se încheie la final de aprilie. Prietenul meu mă însoțește, lucrând de acasă. De aproape două săptămâni ne-am surprins pe noi „doing the right thing”: eu verificând-o pe mama dacă ascultă de sfaturile autorităților din România, el demontând fake news de pe Facebook pentru prietenii lui. Suferim puţin după berea aia bună şi covrigul ăla moale de la terasa din centru. Nu mai zic de planurile de a merge la Amsterdam de Paşti. 

Îngrijorări sunt multe, cea mai mare fiind dacă vom putea totuşi veni acasă la termenul stabilit. Serviciul de burse german ne-a dat posibilitatea să ne întoarcem mai repede, dar nu putem traversa graniţele oricum. Mă îngrijorez și de mama, se ocupă ceilalți frați ai mei de ea, dar ea se stresează pentru noi acum.

Singurul obiectiv pe care-l putem explora în această perioadă e pădurea de lângă cartier, aici e distanțare socială la maxim.

Mirela

Darmstadt, Germania, 17 martie

Ion Gnatiuc

Chișinău, 16 martie

Stau acasă în autoizolare de câteva zile bune. Ies la cumpărături la ore cu risc mic de aglomerare sau la plimbare cu soția în zona împădurită de lângă cartier. În calitate de freelancer nu prea simt diferența, oricum eram în izolare și până la pandemie. Vizionez filme, citesc cărți, lucrăm să ne predăm datoriile la joburi – din punctul ăsta de vedere pandemia a picat chiar bine, am primit un delay binecuvântat! 

Nu îmi fac griji atât pentru virus și efectele lui, cât pentru panica generată cu această ocazie. Iar mai tare decât panica mă sperie autoritățile care promit că au lucrurile sub control (da, aceleași autorități care au dat fail în situații relativ mai ușor de controlat). Și îmi fac griji pentru oamenii puțin informați, pentru bătrânii din satele noastre care merg la biserică. Și apropo de informație, nu mai intru pe Facebook (oricum eram în asceză din februarie), nu mai citesc site-uri de știri, citesc doar acest newsletter, dar și alte surse sigure și mai puțin aducătoare de panică (Inclusiv.ro de exemplu). Cred că purificarea informațională ne ajută la fel de mult precum dezinfectarea cu gel antibacterian. 

Sunt încă în așteptarea părții bune a acestei crize. Știu doar că nu mai am mailuri de răspuns și am trimis mesaje la oameni cu care nu am vorbit de mult timp. Dar cred că binele merge mai departe de atât, chiar dacă nota de plată o să ne usture rău.

M-am izolat; deocamdată nu am cunoscuți infectați și nu am fost plecată din țară în ultimele luni. Ritmul de viață și de muncă mi s-a schimbat aproape complet. Jobul meu presupune multă interacțiune umană – sunt consultant HR, ceea ce înseamnă că jobul meu are sens dacă sunt și oamenii la muncă. Sigur că o parte din el se poate face de la distanță, însă distanța de oameni este unul dintre lucrurile care m-au făcut să renunț la corporație. 

Deocamdată îmi permit să nu mă îngrijorez de bani, soțul meu lucrează într-o multinațională și jobul lui se putea face oricum de la distanță iar salariul nu cred că este în vreun pericol să nu vină. Încerc să lucrez ce pot de acasă (planificări, bugete, scenarii, raportări), să fiu alături de oameni (atât cât mă lasă și ei). Parcă din distanța asta socială dăm în extrema cealaltă și ne apropiem prea agresiv unii de alții, de frică să nu pierdem contactul. Și eu am tendința să le scriu oamenilor din echipă mai mult însă mă abțin, de teamă să nu se simtă controlați, sufocați. 

Așa simt azi. Mâine nu știu.

Mihaela Alexandrescu

București, 16 martie

Alexandra Turda

Londra, 15 martie

COVID-19 m-a trecut prin toate stările, odată cu extinderea epidemiei în Marea Britanie. La început a fost pasivitate. Apoi a fost primul deces, știri, păreri, teorii, invazie în social media. Apoi traininguri și e-mailuri „pentru cazuri de forță majoră” în companie, dezinfectant și afișe cu „Please wash your hands” la fiecare colț, apoi cineva care știe pe cineva cu diagnostic confirmat sau altcineva care s-a autoizolat la domiciliu pentru că are simptome. 

Apoi stai la coadă în farmacie să cumperi gel dezinfectant la rație (două sticlute maxim/persoană), râzi isteric când vezi că la raionul de săpun și hârtie igienică aproape că bate vântul și îți pare rău că ai râs când în România oamenii goleau rafturile din supermarketuri. 

Mergi în continuare la muncă și te urci în același metrou hiper aglomerat la orele de vârf. Lângă tine o doamnă poartă mască, în fața ta e un tip cu fruntea plină de transpirație, cineva tușește în apropiere. Apoi simți cum crescendo-ul ăsta de panică pe care ai încercat să o inhibi în ultima săptămână se instalează în piept și nu te mai lasă să respiri. Am avut al doilea atac de panică din viața mea fix acolo, pe Jubilee line, la ora 6, într-o seară de joi.

Valul de informații și emoții cu care ești bombardat zilnic e copleșitor. Mi-am dat seama că cel mai mare pericol (cel puțin pentru categoriile care nu sunt cu potențial de risc) nu vine de la coronavirus, ci de la faptul că mintea trece involuntar pe pilot automat și activează un instinct de supraviețuire care dă în absurd. Poate n-ar fi rău să ne punem și mintea în carantină, să o protejăm de informații și gânduri inutile. 

De luni dimineața (16 martie), lucrăm de acasă. Așa a decis compania înainte ca Guvernul să vină cu recomandarea luni seară. Sunt liniștită că am scăpat de metrou, deși mi-e dor de colegi și de rutina mea. Oricum, măsurile din UK nu sunt atât de drastice ca în alte părți, dar la presiunea opiniei publice autoritatile se mobilizează.

Lucrez pe cont propriu și cel mai probabil clienții mei își vor închide businessurile în perioada următoare. Vor alege să nu mă plătească, sau să factureze doar pentru jumătate din luna în care am lucrat. Unii deja nu mai au bani în casă și persoana de la digital marketing va fi ultima pe care se vor gândi s-o plătească. 

Obișnuiam să lucrez de acasă, dar era o alegere. Aveam parte de sală, cafele, parcuri și biciclete. Prieteni și soare. Eu și prietenul meu ne bucurăm de a lucra zilnic cot la cot, însă acum ne contrazicem pe cât de mult ar trebui să dezinfectăm când intrăm în casă: eu îi zic că se strică broasca dacă mai stropește mult Igienol în ea, el spune că am pus mâna pe marginea ochelarilor de soare, iar acum m-am contaminat din nou și trebuie să mă spăl iar pe mâini. 

Majoritatea oamenilor mei apropiați sunt mai panicați decât mine, așa că simt că nu am cu cine să vorbesc. Este greu să spui „îmi e teamă că nu o să mai am nici un ban” atunci când altcineva spune „îmi e teamă că o să mor eu sau părinții mei”.

Monica

București, 14 martie

Iulia Stoichiț

Râșnov, 14 martie

De pe 10 până pe 15 martie ar fi trebuit să fiu cu ai mei în city break la Paris. Am renunțat la idee pe 6 martie.

Pentru că sunt la doctorat în anul 2, la Filologie, și fără slujbă, stau acasă mult. Stăteam și înainte, acum o să stau și mai mult – mai ales că am două boli autoimune de când mă știu: diabet tip 1 și poliartrită reumatoidă, formă sistemică, de la 2, respectiv 4 ani. Poate nu aș muri din complicații, dar clar ar trebui să merg la spital, că ai mei nu ar avea voie să intre în contact cu mine, să aibă grijă de mine, iar eu nu am mai fost internată de când sunt adult.

O chestie bună pentru mine e că mi-a mai trecut anxietatea că nu fac nimic productiv în sensul capitalist hardcore. Aveam constant această frică înainte. Acum, că planeta încetinește, mă simt mai bine, mai așezată cu mine, că și ceilalți ajung la concluzia la care eu am ajuns mai repede: planeta are nevoie și de „ciudați” ca mine, care nu pot funcționa 100% capitalist, fie și doar pentru a-i învăța pe alții că nu sunt singurii în situația asta. E reassuring, cel puțin pentru mine. Totuși, nu am speranțe prea mari că se va schimba ceva fundamental cu sistemul după ce va trece vârful pandemiei, dar deocamdată ne așezăm altfel în viețile noastre.

Am fost în Pisa și Florența, în 14-17 februarie, cu trei prieteni. La șase zile după ce ne-am întors a urmat explozia în nordul Italiei. Am urmărit știrile cu pulsul în gât, un pic ușurați că nu am trecut pe acolo. Când eu și prietena cu care locuiesc am răcit, managerii direcți ne-au recomandat să ne auto-izolăm și să luăm legătura cu medicii de familie. Auto-izolarea a fost cruntă, din cauza răcelii puternice și a știrilor. Eu nu voiam să ies din casă, dar prietena mea îmi tot spunea să ieșim în parc când nu e nimeni afară. Mă oripila gândul de a lua sau da ceva. Din fericire, acum suntem sănătoși toți, iar companiile la care lucrăm au instaurat regimul de lucru de acasă pentru cel puțin două săptămâni.

Am început să-mi pun probleme la care nu m-am mai gândit până acum. Vizualizez traseul din casă până la mașină și îmi bifez obiectele pe care le voi atinge: clanța din interior, clanța din exteriorul apartamentului, apoi merg pe scări, deci nu ating nimic din lift, ușa de la bloc și butonelul cu care descui, mânerul mașinii și ajung la șervețele dezinfectante pe care le țin acum lângă schimbător. Si mai complicat e la Mega: nu pot sa iau prea multe produse că toate ating casa de marcat, iar acasă trebuie să le șterg cu alcool sanitar. 

Nu trebuie să facem stocuri mari în casă, dar nici să mai dau o fugă pentru o Cola nu-mi mai vine. Ieșim seara la câte o plimbare prin parc, că nu e nimeni afară. Cu prietenii n-am mai ieșit de trei săptămâni și glumim pe seama ideii de a bea o bere prin videocall.

Alexandra Soagher

București, 14 martie

Alexandra Ștefănescu

București, 14 martie

În perioada asta, Code for Romania s-a activat puternic, lansând un Task Force de oameni care lucrează la șase proiecte noi, care să reducă din răspândirea COVID-19. Lucrăm de acasă și avem grijă să ne auzim des, prin video call-uri. Ne începem și ne încheiem ziua vorbind. Simt că fac parte din ceva mai mare decât mine. 

În același timp, acest regim de lucru a creat multă presiune. Am grijă să fac exerciții fizice pe toată durata zilei: mă ridic de la birou și mă întind, fac câteva flotări. Meditez și simt că am nevoie de asta cum am nevoie să beau apă. Folosesc din plin bicicleta staționară. Când simt că mi se urcă la cap emoții – panică, deznădăjduire, frustrare – mă ridic de pe scaun și mă mișc, respir adânc. Știu că dacă-mi pierd cumpătul risc să vorbesc într-un fel care-i va deznădăjdui și pe alții.

Un lucru pe care îl evit sunt memele și postările inflamatoare de pe Facebook. Dau scroll și citesc doar ce-mi pare știre, apoi închid. Același lucru îl fac și pe Twitter.

O să fie o provocare să nu ne călcăm pe coadă în următoarele săptămâni, dar știu că suntem privilegiați că ne putem păstra jobul chiar și în condițiile astea. Mi-e dor de contactul cu colegii de echipă și de mâncarea excelentă de la cantină, dar deocamdată nu e rău. Momentele mele preferate ale zilei sunt prânzul împreună și plimbarea prin cartier. E o mireasmă plăcută de primăvară în aer și e o bucurie să văd că au început deja copacii să înflorească. Reușim să evităm contactul cu alții pe cât posibil, mai puțin la supermarket. Partea cea mai proastă este că prim-ministrul a zis să ne luăm toți gândul de la călătorit timp de o lună. Asta înseamnă fără weekend în Hamburg, fără concerte, fără vacanță de Paști în România. 

De când a început să crească brusc numărul de persoane afectate de virus în Danemarca, autoritățile au recomandat măsuri drastice. Prin urmare, și eu și prietenul meu, amândoi în IT, lucrăm de acasă. 

Așa că e timpul pentru activități amânate de când lumea și pământul. Să fac ordine în dulap. Să pornesc odată blogul ăla de care vorbesc de câteva luni. Să-mi organizez viața digitală. Cine știe, poate am timp și de plictiseală. N-am mai încercat asta de mult.

Andreea

Copenhaga, 14 martie

Bianca Bioșa

Cluj-Napoca, 14 martie

Acum o săptămână mă trezeam după concertul The Mono Jacks din Cluj. Aveam o stare de împlinire după o seară de ascultat muzică și versuri pe gustul meu. De atunci mi-am mutat toată activitatea profesională online: consilieri și meetinguri (sunt psiholog – consilier de orientare în carieră și trainer). O colaborare pe care o așteptam probabil nu va mai avea loc – cine mai investește în momente de panică economică în well-beingul angajaților, acest nice to have care cade primul în vremuri de restriște? În schimb, am făcut o listă lungă de sarcini pentru această săptămână (modalitatea mea preferată de a ține în frâu anxietățile): de la citit articole de specialitate până la idei de dezvoltare pentru centrul meu de consiliere și orientare în carieră.

Din lista de sarcini am prioritizat cumpărăturile necesare pentru două săptămâni de stat în casă și schimbarea plăcuțelor de frână ale mașinii. Criteriile de prioritizare: importanța și urgența. Multe sarcini ajungeam să le amân pe a doua zi, căci eram absorbită de net – voiam să văd cum evoluează lucrurile cu coronavirusul – și de lungi discuții telefonice de ventilare emoțională cu persoane care mă sunau, de regulă pentru chestiuni profesionale, dar care alunecau în discuții despre frici.

Am decis rapid că suportul social e important și urgent în această perioadă și un lucru pe care eu pot să-l ofer oamenilor, de care beneficiez la rândul meu. Am convins grupul de prieteni cu care trebuia să mă văd în această săptămână să ne auzim pe Skype și nu să renunțăm la întâlnire; am dat mesaje altor prieteni să mă contacteze dacă au nevoie să stăm la povești.

Și săptămâna a ajuns în weekend. Atât de diferit de cel trecut.

Pe noi la Forum ne-a prins povestea asta cu un picior în burnout și pe mine personal m-a împins cu totul dincolo de linia roșie. Un deadline pe care l-am ratat și care s-a lăsat cu plânsete și a venit la pachet cu alte două răspunsuri negative la finanțări pentru care am aplicat, o campanie de crowdfunding care a murit în fașă pentru că s-au schimbat prioritățile în jur și regularizarea la gaz pe lunile de iarnă. Toate într-o săptămână în care Facebook-ul vuia de furie și anxietate direcționate haotic și în care frica se infiltra încet în viață prin toate unghiurile. 

Am clacat miercuri seară, când am simțit că nu mai știu încotro să o iau și cum să o mai scot la capăt. Pentru prima dată de când sunt în povestea asta a implicării civice, bateriile mi s-au terminat și m-am simțit învinsă. M-am simțit insuficientă pentru ce vrem să facem, că nu fac destul, că nu fac bine, că nu, că nu, că nu. De miercuri mă lupt cu lipsa de inspirație, încerc să reduc cât mai mult timpul pe Facebook, loc care a devenit mai plin de anxietate decât cabinetul unui terapeut, și îmi caut motivația pierdută printre taste. 

M-am apucat de colaj, că nu știu ce altceva să fac, și deși sunt o începătoare care se împiedică în tehnică, încerc să îmi canalizez tensiunea în ceva, orice, de care mă pot agăța. Era un moment pe care îl așteptam să vină, era bau baul ascuns prin cotloanele minții care îmi râdea de după fiecare reușită. A venit acum, val vârtej și dintr-odată.

Diana Filimon

Alba-Iulia, 14 martie

Erika Balint

Copenhaga, 13 martie

Locuiesc, fac teatru de improvizație și lucrez în Danemarca. Studiez în Suedia. Miercuri seara s-a anunțat lockdown parțial în Danemarca. Am mers țintă la birou să îmi ridic laptopul, pentru că șefa mea mi-a recomandat să lucrez de acasă pentru următoarele două săptămâni. Portarul nu a fost surprins să mă vadă la birou după ora 22:00. 

Nu eram prima. 

Ne-a povestit că Lidl-ul din vecini a ținut deschis o oră peste program pentru că nu mai pleca lumea, asta chiar dacă prim-ministrul ne-a instruit în mod clar și repetat să nu acumulăm produse în exces. Joi am primit comunicat oficial de la CEO să lucrăm de acasă două săptămâni. 

Teatrul de improvizație s-a închis, festivalul anual s-a anulat.

La școală aș mai putea să merg*, atâta vreme cât prind loc să mă așez în tren, dar prefer să nu risc. Ziua de naștere a unui prieten s-a mutat inițial la el acasă. Pe urmă s-a anulat. Locuiesc cu alți doi români introvertiți care muncesc și studiază de acasă și ies doar după mâncare. Deocamdată nu ne urcăm pe pereți de plictiseală, dar ne facem cu toții griji pentru părinții noștri bătrâni și / sau bolnavi. 

Nu avem de gând să pornim spre România.  

*Între timp, și Danemarca și-a închis granițele, iar activitățile facultății din Suedia se mută online.

Articol în curs de actualizare. Dacă vrei să ne spui și tu cum ți s-a schimbat viața din cauza răspândirii coronavirusului, scrie-ne în acest formular.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on email

Un comentariu la „Cum mai e prin viețile noastre: Povești de la cititori

  1. Dragă jurnalule, nu sîntem singuri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Răzvan Exarhu: „Umorul e o șansă de supraviețuire”

Radioul reușește să păstreze coeziunea umană și să rămână un obicei de consum de care ascultătorii se pot agăța chiar și când viețile le sunt date peste cap. E cazul să supraviețuim cât mai grațios posibil, crede Exarhu.