De ce ne-am luat animale în pandemie

Când n‐am mai putut atinge alți oameni, animalele ne‐au ajutat să recăpătăm o brumă de control.

Că ne-am luat animale în pandemie nu mai e o surpriză. Poate știi pe cineva care confirmă statistica. Ca Irina, care a devenit mama lui Piper, un hamster asiatic pitic dat spre adopție în feedul de Facebook, pentru că o pălea singurătatea în serile stării de urgență.

Sau Karin, care l-a adoptat pe motanul Hades în octombrie, în anul în care își propusese să locuiască singură în casa și în capul ei pentru prima oară în 15 ani, iar el i-a dat o rutină și i-a ușurat procesul emoțional de a fi în ambele.

Sau ca 17% dintre stăpânii de câini și 16% dintre cei de pisici, care au spus într-un sondaj făcut de Asociația Română a Producătorilor de Hrană pentru Animale de Companie (ARPAC) că și-au luat un animal în perioada stării de urgență, iar ce i-a determinat a fost „factorul emoțional”.

Dincolo de motivele practice pentru care ne luăm un animal – endorfinele care vin la pachet cu mângâiatul și scad nivelul hormonilor de stres, fericirea molipsitoare a codiței care se mișcă amețitor stânga-dreapta când te întorci acasă, rutina de a scoate câinele afară dimineața, care reduce din anxietate – există o nevoie mai profundă și mai subtilă de pus sub lupă.

Pandemia, dincolo de faptul că ne-a destabilizat, ne-a cuplat la cea mai mare frică comună – frica de moarte. În fața ei, există un singur sentiment care poate să ne liniștească, iar ăla e iubirea necondiționată, spune biologul Alexandru Stermin, care predă și etologie, știința care studiază comportamentele animalelor, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj- Napoca. Conștient sau inconștient, când ne luăm un animal de companie cu care dezvoltăm o relație de prietenie, confruntăm frica de moarte.

Suntem ființe sociale. Avem nevoie să trăim unii lângă alții și să ne conectăm la emoțiile altora; un mecanism psihologic prin care facem asta sunt neuronii oglindă, care proiectează și oglindesc emoțiile altora. Ei ne fac să devenim bucuroși când cei din jur sunt fericiți, ei ne coboară colțurile buzelor când ceilalți sunt vizibil triști, ei ne apropie emoțional de animalele de companie, prin ei ajungem să le percepem, mai ales în perioade nasoale, ca un fel de alter ego.

„Când ceva în jurul tău nu e bine, când ți se pune viața în pericol, începi să cauți ceva prin care să te prelungești”, spune Stermin. „Unii fac asta citind cărți de ficțiune, alții, îngrijind un animal” – pentru că e mai ușor să ai grijă de altcineva, așa cum e mai ușor să dai sfaturi bune altuia.

În criză, transformăm preocuparea față de propria persoană în grijă față de animale – care sunt dependente de noi –, apoi vedem că are efect. Ele ne răspund cu afecțiune și recunoștință, așa că începem să ne simțim puternici. Într-o stare continuă de incertitudine, am creat un mic univers pe care îl controlăm și care ne răsplătește cu iubire.

Căutarea asta nu e neapărat ceva nou.

În fiecare epocă, iubirea s-a definit printr-o nevoie. Când bunicile noastre își căutau un soț, criteriul cel mai important era să fie un bărbat gospodar, harnic, pentru că se trăia din lucratul pământului, explică Stermin. Acum, căutăm în iubire acel element de stabilitate greu de găsit în viața împărțită între muncă, familie și dezvoltare personală. Iar animalul de companie, căruia îi punem un nume, îi facem carnet de sănătate, îl vaccinăm și pe care ajungem să-l tratăm ca pe o persoană, ne oferă fix asta. Ne responsabilizează, ne cedează controlul, ne crește stima de sine pentru că facem ceva pentru o viață.

Deși Piper nu va trăi mai mult de doi ani, Irina îl răsfață cu tot ce poate acum. Karin se pregătește de o cursă lungă, care a început deja s-o disciplineze. Plus că simte că și Hades are o personalitate deschisă, de „călător”, la fel ca ea, așa că îl crește extrovert – deja l-a plimbat pe la prieteni și la părinți.

Stermin spune că frica de moarte poate fi domolită doar de iubire, iar mulți dintre noi o confruntăm prin simplul fapt că o anticipăm: conștienți că animalele noastre de companie vor trăi, cel mai probabil, mult mai puțin decât noi, devenim mai pregătiți.

Apoi, când îmbătrânim, relația cu animalele se nuanțează (sunt studii care spun că oamenii în vârstă tind să-și ia mai multe animale decât tinerii). Știm că, după ce vom muri, vom continua să existăm în dorul câinilor care așteaptă lesa de plimbare, în dorul pisicilor care recunosc foșnetul plicului hrană. Iubirea lor necondiționată ne ajută să facem față morții care ne suflă în ceafă dintotdeauna, dar care apasă parcă și mai tare în pandemie.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *