Ce am aflat în pandemie despre cât de echitabil se împart sarcinile în cuplu

Când partenerul mi-a spus că sunt și workoholică și mamoholică, mi-am dat seama că mi-am întins singură o capcană.

În ultima noapte a lui octombrie mi-am spus pentru prima oară de când a început pandemia că ar trebui să renunț la job. Amândoi copiii aveau febră, eu aveam muncă de recuperat în weekend și mă aștepta o săptămână cu deadline-uri și Zoomuri programate fără pauză, de la 9 la 16:30, când luăm de obicei copiii de la grădiniță – un centru educațional neautorizat care a continuat să funcționeze când școlile și serviciile pentru preșcolari s-au închis în București.

Am întrerupt acest text de zeci de ori ca să sting pusee de febră și m-am supărat că nu dau 100% nici ca mamă, nici ca jurnalist.

M-am întrebat de ce nu-mi pun familia pe primul loc.

Începeam a zecea lună de când mă gândeam, uneori zilnic, că egalitatea în cuplu e o minciună chiar și pentru niște privilegiați ca noi, care avem salarii, grădiniță, casă, studii, care am decis ca partenerul meu, George, să stea un an și 11 luni în concediu de creștere a primului nostru copil.

Pentru mine, care scriu despre sărăcie și violență de gen, inegalitatea e în cuplurile care și-au pierdut slujbele în perioada asta, e acolo unde femeile au renunțat să muncească pentru că aveau copii mici de supravegheat, e în violența domestică, care a crescut în pandemie. Inegalitate nu avea cum să fie și la mine în familie.

Suntem poster child-ul pentru părinți moderni. Toamna asta am vorbit amândoi într-un video call pentru Festivalul Egalității de Gen, organizat de asociația feministă A.L.E.G. Eram într-un weekend prelungit în Deltă și am povestit ținându-ne în brațe pe marginea Dunării, despre cum a fost pentru George să fie acasă cu fetița noastră când eu lucram part-time și despre cum rezistăm împreună din 2006, când aveam amândoi 18 ani.

Înapoi acasă, după două zile de mers la grădiniță, copiii au făcut febră, apoi o educatoare a fost confirmată cu COVID-19 și crepusculul din Deltă a părut doar o poveste. Ce a urmat a arătat așa pentru mine: alinat febre noaptea și întrerupt somnul de vreo trei ori, pregătit, servit și strâns micul dejun, parcat copiii la desene ca să intru la ședința noastră de luni, care se întinde de la 10 la 12, și servit gustarea de fructe undeva în intervalul ăsta.

Întrerupt de minimum zece ori, ca să mă duc la joacă, să desfac ceva, să șterg funduri, să aplanez o ceartă. George era în dormitor, cu ședințele lui de luni. Apoi joacă de la 12 la 2 (cu pauze de țigară furate, în care am mai dat câte un mail), pus și strâns prânzul (pe care apucasem să îl gătesc de duminică), joacă și luptat vreo oră ca să culc copiii, ațipit lângă ei. Partenerul meu și-a terminat jobul pe la 18:30 și s-a relaxat cu șah pe telefon până la 21:15, timp în care eu am făcut și servit cina, am lucrat în reprize de 10–15 minute în care uitau copiii de mine, le-am dat medicamentele, am citit poveștile de culcare. La 22:30, George i-a adormit, iar eu am lucrat apoi până la 3 dimineața. După două ore de somn, am mai stins o febră.

E prima oară când înșir și văd munca asta invizibilă. Nu sunt toate zilele așa. Mai ales dacă copiii sunt la grădiniță, nu împing munca atât de târziu în noapte. Dar din martie încoace au fost multe zile așa.

După standardele multor cunoștințe cu copii, George e un tată ideal. Avem această rotație pentru „cine culcă copiii”, pe care am introdus-o în timpul stării de urgență – două zile eu, două zile el. Uneori face omletă sau clătite. Se joacă. Dacă are timp, îi scoate în parc. Le încălzește mâncarea. Nu s-a ferit din prima zi de schimbat scutece și îmbăiat bebeluși. Nu e un tată absent.

Dar turele astea de adormit copiii sunt doar o parte din rutina de seară. Tot eu pregătesc cina, pun jucării la loc, citesc povești, fac un ultim joc, pun pijamale, pup, învelesc. Iar când sunt obosită și speriată că s-au îmbolnăvit copiii, nu judec limpede. Mi se pare că inegalitatea asta e din vina lui. Că nu face mai mult, că nu face mai bine. Că nu-mi prețuiește cariera, pentru că el câștigă de trei ori mai mult, și că îmi propune să îmi reduc programul și implicit veniturile ca să fiu mai puțin stresată.

„Adică să mă plătești tu să fiu bonă?”, a fost replica mea acrită într-o astfel de discuție, încețoșată de lipsa somnului și condusă de ce documentez de ani buni: că în România femeile duc cel mai mult greul în materie de muncă casnică, sunt cel mai puțin implicate în luarea deciziilor, sunt cele care fac dominant o pauză în carieră pentru a-și îngriji copiii, apoi la pensie sunt cele care îngrijesc nepoții.                 

Nu sunt mândră de replica mea pentru că a sunat ca și cum copiii noștri ar fi niște străini. Așa cum pentru mine propunerea lui se traducea în: „Oricum câștigi puțin, copiii vor cu tine, de ce să te tot acrești că nu poți să le faci pe toate? Te salvez eu, că pot”.

Ilustrație cu două persoane distanțate

Pentru că într-o duminică la începutul lui noiembrie am reușit să adormim fiecare câte un copil la prânz, l-am întrebat pe George cum crede că s-a transformat cuplul nostru anul acesta. „În bine!”, a fost răspunsul lui. Pentru că apucăm uneori să luăm prânzul împreună, să ne facem unul altuia câte o cafea și să ne vedem la alte ore decât înainte, când el ajungea la 19:30 de la birou, iar eu eram deja epuizată de job și de copiii pe care-i luam de la grădiniță după-amiaza devreme.

Dacă m-ar fi întrebat și pe mine cineva cum ne-am schimbat, într-o zi cu copiii sănătoși și grădinița deschisă, i-aș fi vorbit despre cât de bine e să te vezi cu partenerul când ești încă fresh, nu după job. I-aș fi spus și că, după ce s-a redeschis grădinița în vară, pentru prima oară în viața noastră de părinți, am putut să facem sex și ziua.

Dar după nopți la rând în care abia leg trei ore de somn, am urme de cariocă peste tot și miros a șnițele, nu reușesc să opresc frustrarea și îl întreb și pe el ce crede. Spune că eu fac mai mult pentru că mi-e foarte greu să le spun „nu” copiilor când mă cheamă la joacă și pentru că nu știu să cer ajutor. E adevărat că am această viziune idealistă, valabilă și pentru afecțiune, că trebuie să simți și să fii cu un pas înaintea nevoilor celuilalt. Deseori nu spun că am nevoie să strângă și el rufele sau masa, ci doar mă întristez că nu se întâmplă.

Am întrebat mai multe mame dintr-un grup de Facebook cum arată echitatea în cuplurile lor. Una dintre ele mi-a spus că suntem încă în stadiul în care trebuie să cerem egalitate, că nu „se dă” ca un cec în alb și nu are sens să fii frustrată că viața ta nu arată așa cum citești că ar trebui să fie. Că trebuie să-ți înveți partenerul, și implicit copiii, că masa nu se strânge singură, așa cum nici șosetele curate nu le aduce vreo zână. Și, cel mai important, să o faci fără reproș. Altfel ajungi ca mine, întrebându-te unde ai greșit când fetița de cinci ani te întrebă din senin: „Mami, tu ești servitoarea noastră?”.

I-am povestit și lui George ideea asta de a cere egalitate. „Tu încerci să împaci ambiția de a nu fi bona copiilor plătită de soț cu cea de workoholică și mamoholică”, mi-a spus. „De ce trebuie să ai rezultate într-o stare excepțională, cum e pandemia? Asta e, intru cu copiii în call, fac ce pot sau nu fac nimic, îi las la desene mai mult, comand mâncare. Ce mare chestie?”

E adevărat că în domeniul lui (vânzări la o companie de telecomunicații), colegii intră cu copiii în ședințe, sunt întrerupți la telefon sau dispar între 1 și 3, când trebuie să-i adoarmă de prânz, indiferent de gen.

„Cine lucrează nine to five, împarte echitabil”, crede George. „E predictibil totul, iar după 6 și în weekend închid tot. Noi nu avem asta”, mi-a spus, apoi mi-a numărat orele de lucru pe care le îndes fragmentat într-o zi – peste 10. „Dacă nu erai mamă, probabil băgai 14. Tu alegi să stai cu copiii ziua, pentru că ai capcana: o să recuperezi noaptea.”

Nu m-am gândit niciodată că intru de bunăvoie într-o capcană. Ba chiar m-am victimizat că eu lucrez noaptea pentru că nimeni nu mă lasă ziua. Înainte să fiu mamă nu mă plângeam, pentru că era alegerea mea să am laptopul în concedii și în pat. Pornind de la discuția asta, am fost mai atentă la de ce mă simt nedreptățită și forțată să-mi sacrific somnul.

După ce n-au mai făcut copiii febră, n-am avut curaj să-i întoarcem la grădiniță și, pentru că aveam de înregistrat niște interviuri în care nu era OK să se audă zgomot, două zile la rând am plecat patru ore la redacție.

În prima zi, am ajuns acasă la 16:30 și am găsit bucătăria lună și copiii proaspăt treziți din somnul de prânz. George spunea că s-au jucat între ei mai toată ziua și că au mâncat bine. Alice mi-a povestit încântată că a făcut duș singură, pentru că avea picioarele murdare. Victor mi-a spus că a plâns după mine. M-am jucat cu ei până la ora de culcare, apoi am muncit noaptea.

Pe lângă joacă, doar eu mă gândesc în 90% din timp la ce trebuie să cumpărăm, ce să gătesc, dacă mai are toată lumea haine curate și, în general, la cine ce nevoi are. Poate l-ar ajuta pe George o tură singur cu motocicleta. Poate copiii ar fi fericiți dacă mi-aș lua o zi de concediu în care să nu ating laptopul sau telefonul. E o preocupare pe care nu știu să o amorțesc, deși am încredere că s-ar descurca și el cu toate, chiar dacă mai încet sau diferit de cum fac eu lucrurile.

A doua zi, am tras de mine să fiu la prânz acasă. George mi-a povestit amuzat cum era într-un call și Victor cerea să facă pipi. Chiar dacă jetul s-a auzit, clientul părea relaxat. Eu n-am reușit să-i adorm la prânz și ne-am jucat până la 21:30, cu două pauze de câte o țigară. Am fost fericită că am fost cu totul lângă ei. Munca putea să mă aștepte noaptea.

Am constatat și eu că singură împing lucrurile spre noapte pentru că nu vreau să fiu mai puțin mamă și m-am gândit că nu mă lupt de fapt cu inegalitatea în cuplu, ci cu un rol în care mă plasez visceral, de mamă care le face toate, pentru că am crescut înconjurată de mama, bunica și străbunica, femei care veșnic au îngrijit pe toată lumea, lăsându-se me- reu ultimele și uitând deseori să mănânce.

Și de aceea ajung să mă simt nedreptățită.

Dar faptul că eu repet ce am învățat de la femeile din familia mea ar fi o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate e că e mai comod din poziția partenerului să spui că așa e firea lucrurilor și să nu faci eforturi susținute să echilibrezi balanța. Pentru mine e epuizant inclusiv faptul că trebuie să gândesc și să gestionez echilibrarea.

Pandemia m-a făcut mai conștientă de standardele astea imposibil de atins pe care mi le impun concomitent: să fiu iubita drăguță care te face să te simți dorit, să fiu mama distractivă care lasă oricând rufele ca să sară în pat cu copiii, să fiu și reporterul care dă tot.

Îmi vine să fug la gândul că ne-am pune taskurile casnice în vreun tool de project management și am măsura echitatea în numărul de sarcini pe care le face fiecare. În capul meu suntem tot ăia de la 18 ani care s-au iubit într-un cort și care acum își duc copiii să doarmă pe plajă și să audă marea. Dar am descoperit că, fără să pui pe hârtie ce face fiecare, nu ești conștient de inechitate.

George era convins că am un contract de muncă pe șase ore, de vreme ce plecam la 16 de la redacție ca să iau copiii de la grădiniță. Credea că aleg să muncesc noaptea, nu că mă ocup de ce n-am terminat în timpul programului. Iar eu n-am crezut că e nedrept, ci că e alegerea mea, pentru că doar pe mine m-ar durea să-mi văd copiii abia la cină, să le fac baie și apoi să-i culc.

Inegalitatea va fi aici și dincolo de pandemie, chiar dacă pentru unii dintre noi o vor masca din nou sistemele de sprijin, ca grădinița sau bunicii care preiau greul. Însă discuția despre echitate trebuie să existe dincolo de perioada asta grea pentru noi toți, care nu scoate la lumină cele mai bune versiuni ale noastre, dar măcar ne ajută să conștientizăm ce e de reparat.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


4 comentarii la Ce am aflat în pandemie despre cât de echitabil se împart sarcinile în cuplu

  1. Mi-ar plăcea să văd că articolele ăstea ajung și mai departe – la partea aia din populație la care e nevoie să ajungă.
    O formă de syndication journalism, DoR?

  2. Fain scris, kudos!
    Mie mi-ar placea ca elitele care citesc DoR sa poarte discutia despre echitate si echilibru inainte de divort. M-am plictisit sa dau bani la nunti degeaba.

    1. Multam, Mona :))
      Noroc ca nu am avut nuntă și dar.

  3. Exista si cazuri invers, cu mama si bunica in casa, copilul vrea numai cu tati. Mancat, culcat, somn, joaca, parc, baie, taiat unghii, tuns, mers si intors de la gradi, absolut tot. Noroc ca nu m-au dat afara de la jobul neglijat si ca s-a deschis gradinita ca sa pot sa mai respir. Va admir si va sustin pe toti parintii care treceti prin asta.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *