Noi aici suntem universali

Comuna C.A. Rosetti se află la capătul Pământului, dar ar putea la fel de bine să fie și buricul său. Agățată cu un fir de drum și două vapoare de restul României, dar bine pironită în sistemul birocratic al țării, localitatea supraviețuiește printr-o combinație de încăpățânări și calcule, mai mult în ciuda autorităților decât cu ajutorul lor. Ca să aibă apă de băut, școală, medic, lemne de foc, mașini, materiale de construcții, oamenii trebuie să se miște întruna, să adune hârtii pentru instituțiile statului, să-și schimbe rolurile, să se agațe unii de alții.

Dintr-un microbuz galben

De vreo cinci ani, de când merge la Periprava pentru a-i transporta la școala din C.A. Rosetti și înapoi pe cei cinci copii de gimnaziu din sat, șoferul Adorel Stanciu (57 de ani) întâlnește adesea șacali. Odată a prins chiar o scenă ca pe Discovery, unul dintre posturile lui preferate: o iapă făta, înconjurată de vreo 10 armăsari; în spatele armăsarilor pândeau zeci de șacali care încercau să se apropie ca să fure mânzul. Traseul ăsta are tot mai multe animale de privit și tot mai puțini copii de transportat.

Microbuzul galben zdrăngăne în bătăi ample și mărunte, tabla scrâșnește sub crengi. Farurile mașinii decupează din beznă copaci strâmbi, cai, un iepure, o vacă. Adorel Stanciu, un bărbat masiv, acoperă volanul cu mâinile lui groase și-l smucește scurt. A învățat fiecare centimetru de drum și fiecare mișcare a lumii sale.

Mai încolo e o curbă în care rămâne uneori înțepenit, dincoace e locul în care i-a căzut în față un copac. În stânga, spre pădurea Letea, se înșiră dune de nisip, drumul de la C.A. Rosetti spre Periprava e și el numai nisip, strâns pe-alocuri în dâmburi. În dreapta e un canal din care noaptea se-adapă mistreți, iar dimineața animalele traversează înapoi spre pădure, mereu pe același traseu. Uneori scormonesc în drum după ghindă, și mașinii îi e greu să-și facă loc.

Microbuzul ăsta putea avea o soartă mult mai banală. E unul dintre cele o sută de microbuze galbene parcate în vara lui 2014 în fața Guvernului. Când premierul de-atunci, Victor Ponta, a înmânat cheile, a avut câte-o vorbă pentru fiecare: le-a transmis copiilor să le folosească sănătoși, a adresat salutări aleșilor locali, a promis că mai vin mașini și le-a cerut celor din opoziție să nu critice Guvernul măcar pentru o zi. Una peste alta, erau 100 de microbuze nou-nouțe pentru 100 de localități și doar un cârcotaș putea mustăci la o asemenea realizare.

Adorel Stanciu a primit și el cheia Opelului Movano cu scaune albastre în celofan, parcat pe asfaltul bun din centrul Bucureștiului, dar nu s-a bucurat la fel de tare ca șoferii din Ialomița sau Bistrița. Mai condusese înainte un ARO pe care-l reparase în fiecare zi și terminase două microbuze pe nisipul dintre Rosetti și Periprava. În 2013, când n-a mai avut cu ce ajunge să-i ia, copiii au stat acasă. Ceruse de mai multe ori un microbuz cu tracțiune integrală, inspectoratul școlar din Tulcea informase Ministerul Educației și avea „promisiuni că acolo va ajunge un 4X4”. Văzute de la București, comunele României par egale în derizoriul lor și pot fi înșirate pe liste, precum microbuzele în Piața Victoriei. Dar lumea nu începe la București, cum nici de la Londra, New York sau Moscova nu începe.

„Marea s-a dus și noi am rămas”

Cele trei ore și jumătate, cât face nava „Pasagerul” de la Tulcea la Sulina, sunt prilej de intrare în timpul Deltei și de ajustare la prioritățile locului. Vaporul e un tărâm al abundenței: pe lângă scări, rezemate de stâlpi, pe sub mese sunt lăzi de pâine, saci de cartofi, șiruri de covrigi, cofraje cu ouă, mașini de spălat, televizoare extra-plate. Dintr-o sacoșă de rafie se ivesc flori galbene și roz, ca un scurt reminder al uscatului fragil și ne-necesar. 

O parte din bagaje coboară în grabă la Partizani sau Maliuc, unde-s întâmpinate de camionete, căruțe și roabe și cetățeni dotați cu cizme de cauciuc. Altele aduc singurul moment de agitație din după-amiaza Sulinei. Gențile și cutiile se răsfiră de-a lungul falezei luminate cu becuri roșii și taie, pentru vreo jumătate de oră, din melancolia orașului.

O barcă rapidă traversează apoi canalul Sulina: durează un singur minut, dar e minutul care-i rupe cel mai tare pe locuitorii din C.A. Rosetti de restul României. Pe celălalt mal așteaptă un microbuz alb, cu portierele deschise. Nu-i loc în portbagaj, cică să nu ne punem bagajele peste pâine. În spate mai urcă o femeie cu doi saci cu porumb, în dreapta șoferului se așază primarul Ghiocel Pindic.

Pornim cu primarul în față. Intrăm pe drum de pământ, trecem printre case cu stuf, pe lângă bărci părăsite. Drumul acoperit pe-alocuri cu pietriș e făcut de vreo 13-14 ani și s-a tot stricat. Chiar și-așa, e mult mai bine decât ce-avea comuna la dispoziție înainte: oamenii trebuia să vină cu barca spre Cardon, satul cel mai apropiat, iar de acolo îi astepta cineva cu tractorul ori cu vreo căruță.

Cu mașina traseul durează cam o oră și 20 de minute până-n capăt, la Letea, timp în care baticele din față se mișcă în ritmul denivelărilor, același cu al muzicii de club de la radio, iar lumea îl îndeamnă pe nea Vasilică din Cardon, om la vreo 80 de ani, să stea și el jos ca toată lumea, că e loc, dar nea Vasilică refuză. E și mai rău după Cardon. După strada largă din C.A. Rosetti, centru de comună, urmează o întindere presărată cu pietriș, apoi casele albastre din Letea.

Locul s-a tot schimbat. Vasile Șerbov din Sfiștofca ne-a spus că, pe vremea când lipovenii s-au așezat aici, locul avea ieșire la Marea Neagră, dar apa s-a retras și a rămas în urmă pământ sărat și nisip: „Marea s-a dus și noi am rămas.” Și alcătuirea administrativă s-a schimbat de-a lungul ultimelor secole: înainte de 1900, Sfiștofca și Periprava formau o comună, iar Letea cu Rosetti o alta. Cardonul, care se pare că era o comunitate de găgăuzi, e azi un cătun cu 30 de oameni, propus pentru desființare, după cum arată Strategia de dezvoltare a comunei C.A. Rosetti: „Populaţia a cunoscut o evoluţie descrescătoare, [cătunul] fiind propus spre dezafectare, câţiva locuitori încăpăţânându-se să rămână în sat, ocupându-se cu pescuitul şi creşterea animalelor, unele case fiind părăsite, iar cele care au rămas în picioare au un aspect destul de dezolant, la fel ca localitatea în ansamblu.” Toate așezările s-au subțiat însă în ultimele decenii, după ce piscicultura a decăzut, fabrica de conserve din Sulina s-a închis, iar parcă și pământul a început să rodească mai puțin.

Nici turismul nu s-a dezvoltat pe-aici la nivelul altor așezări din Delta Dunării, precum Sfântu Gheorghe sau Crișan. Dintre cei care vin totuși, mulți ajung pe apă la Letea sau Periprava, vizitează pădurea, mănâncă la cineva în sat, apoi se întorc spre Sulina.

În ciuda tuturor neajunsurilor, lumea rămasă pe-aici încearcă să se gospodărească după puteri.

Urmărește pe hartă traseul nostru ilustrat spre C.A. Rosetti și prin comună.

Pe minus
Cele mai noi date ale Institutului Național de Statistică arată că în 2016 mai erau 866 de oameni împrăștiați în cele cinci sate și cătune dintre brațele Sulina și Chilia, față de 1.397 în 1992. Așezările sunt puse în cruce: Periprava și Cardon pe latura nord-sud și Sfiștofca-Letea pe est-vest – cu C.A. Rosetti la mijloc. Cu excepția centrului de comună, toate localitățile sunt legate la un curs de apă. „Avem un sat de români, C.A. Rosetti, înconjurat de slavi: în Letea avem ucrainieni, iar în Sfiștofca și Periprava – ruși lipoveni”, explică Alexandru Chiselev, muzeograf la Muzeul de Etnografie din Tulcea, care-i și el pe jumătate lipovean, pe jumătate ucrainian și are origini în zonă.  

Mai-mult-decât-magazinul

Uneori, lumea începe din fața magazinului-cârciumă din satul Letea. Magazinul-cârciumă se află între bălțile din centrul satului, la capătul drumului nisipos, pe alocuri pietruit, care vine dinspre C.A. Rosetti. Lumina dinăuntru e proastă. Prezentate așa, produsele își pierd strălucirea, devin simple chestii pe care lumea le cumpără pentru că trebuie, nu de vreun hatâr. Sunt rafturi burdușite cu borcane și sticle, deasupra rafturilor sunt cutii, iar peste ele saci cu pufuleți.

Construcția e nefinisată și are la intrare o terasă albastră căptușită cu stuf unde lumea se oprește în mod inevitabil. E un loc întunecat, cu bănci pe laturi și trei mese din plastic. Trag aici bărbați pe motociclete, în tractoare, în mașini mici și ruginite sau călare, copii pe biciclete și femei pe jos. De aici pleacă și singurul microbuz spre Sulina, aici se strâng și copiii care merg spre școala din Rosetti. Câinii se hârjonesc cât își așteaptă stăpânii.

Terasa asta e un centru neoficial de comandă. Primarul Ghiocel Pindic (50 de ani), a cărui familie administrează și magazinele din comună, are locul lui într-un colț mai ferit. Îl găsești aici mai ales seara. Primarul e un bărbat masiv, ce poartă o bluză de trening peste una flaușată și o șapcă cu Che Guevara. Fumează întruna și umple cu chiștoace cutia de conserve. Seara se strâng în jurul său consilieri și bărbați cu cizme care-l ascultă duși pe gânduri. Mereu e câte-o urgență de rezolvat.

Prin octombrie, când am fost acolo pentru prima dată, se auzea că din săptămâna următoare n-o să mai circule o vreme microbuzul, singura legătură cu lumea pentru mulți localnici. În mod normal, pleacă spre Sulina din fața magazinului dimineața și după-amiaza. Compania de transport rămăsese fără șofer: pe ultimul l-a prins poliția că deținea doar categoria B, insuficientă pentru transportul de persoane, iar patronul nu găsea pe altcineva dispus să vină pe traseul ăsta.

Problema trebuie tratată cu diplomație, le explica primarul celor care bombăneau în jur, că altfel ar mai fi văzut microbuz doar prin primăvară. „Din lut facem tot: și șofer, și mașină!”, le spunea Ghiocel Pindic sătenilor din cârciumă. Și dacă ar fi existat posibilitatea de a organiza o nouă licitație pentru transport, vreo altă firmă nu s-ar fi îngrămădit să vină aici prea repede, la oameni puțini și drum prost. „Nu-i țin nici lui [patronului – n.r.] partea, dar să stea cineva șofer o lună aici, să vadă cât câștigă. E și vina șoferului, și a drumului, și tot.” În săptămâna de după necaz, o parte din curse le-a făcut chiar patronul, dar seara nu mai venea până-n Letea, pentru că locuia în Sulina și voia să doarmă acasă. Până la urmă, a găsit un șofer temporar dispus să stea în gazdă pe-aici.

De microbuz depindea funcționarea normală a școlii din C.A. Rosetti: profesoara de limba română, totodată și directoare, profesorul de matematică și fizică și educatorul făceau naveta de câteva ori pe săptămână de la Sulina. Fără ei, ar fi trebuit găsite soluții pentru cei 73 copii de școală și grădiniță din comună.

Despre școală și șacali

Nimerim la școală cu vreo săptămână înainte de-o inspecție, care presupune – chiar și într-un loc izolat ca ăsta – un vraf de hârtii puse-n ordine. Aflată în primele luni de mandat, directoarea Andreea Andrei (35 de ani) e foarte stresată pe tema asta: aleargă în toate părțile. E o femeie palidă și ușor trasă la față, iar agitația de-acum pare să-i accentueze trăsăturile astea. Vrea ștampile și semnături, face ședințe cu părinții și cu profesorii. E nevoie, între altele, de un reprezentant al părinților și de unul al elevilor. 

E o cancelarie obișnuită, cu o masă lungă, dulap într-o parte, steaguri ale României și Uniunii Europene, un afișier plin în dreptul ușii. Stăm sub un steag UE și vorbim despre problemele cu șacali.

Cristina Valentina Comârzan (29 de ani) e o femeie mică și vânjoasă din partea locului, ce predă Mozaic – șase discipline, de la franceză la muzică și geografie. A făcut și ea școala aici până într-a VIII-a, apoi liceul Jean Bart la Sulina, apoi s-a apucat de o facultate la distanță și s-a  întors în Rosetti. Spune că părinții au făcut-o să se întoarcă și s-a simțit obligată să-i asculte, din moment ce făcuse totul pe banii lor. „Au zis că nu m-așteaptă nimic în altă parte. Sunt mai bătrâni, cu mintea mai în urmă. Și m-am întors, ce să fac?” Era în anul II de facultate când a început să predea. Câștiga 300 de lei ca suplinitor necalificat, pentru că n-avea nici norma completă. Mai are un frate și o soră și amândoi sunt în comună. „Au găsit serviciu aici, s-au căsătorit aici. Și am rămas aici.”

Comârzan se aprinde când vine vorba de șacalii care-i atacă întruna cotețul cu găini, dar care nu pot fi împuținați fiindcă sunt protejați de lege: „Pfai! Să vă zic eu de șacali, e o problemă gravă pentru mine. Și în centrul satului vin, îți intră în curte, îți mănâncă găina, îți mănâncă oaia, atacă tot. Dacă nu ai câini mari și puternici care să-i alunge te mănâncă și pe tine. Deci am o problemă gravă. Eu n-am animale, doar pisică și câine și păsări. Pe păsări le țin mai încuiate decât pe mine, pentru că-i de groază. Dacă ai un curnic bun, cu ciment pe dinafară, cu ușă care se-ncuie și cu ciment pe lângă e bine. Dacă nu, îți sparge lutul, îți sparge stuful, face gaură pe dedesubt.” Cât povestește însuflețită, Cristina ordonează niște planșe de colorat, pune foi în pungi de plastic.

„Și fac prăpăd. Tot omoară”, o aprobă șoferul Adorel Stanciu. Acum vreo doi-trei ani, când făcea cursa, vedea și câte 19 căprioare pe-aici. De vreun an nu mai vede niciuna. Altădată a zărit o vacă moartă în pădure, iar a doua zi era ca luată la polizor, rămăseseră doar oasele din ea.

„Sunt ca niște câini, micuți. Fac o groapă, o ascund, intră-n scorbura copacului: treci pe lângă ei și nu-i găsești”, explică Adorel Stanciu. În afară de drumul pentru cei 5 copii din Periprava, Stanciu mai face dimineața o cursă pentru 10 copii de gimnaziu din Letea și încă una pentru singurii doi copii rămași în Sfiștofca. La 6 își bea cafeaua în bucătărioara de vară din Letea, la 6.30 pleacă de-acasă și până la 8 toți copiii sunt la C.A. Rosetti.

Șapte ore la Periprava

Fiindcă drumul până la Periprava e cel mai lung și mai greu, se întâmplă ca elevii să aștepte câte 15-20 de minute în fața școlii de-aici.

Școala din Periprava o clădire veche, care doar în față are un gard putrezit. În spate e maidanul gol, totuna cu ulița. Înăuntru, holurile sunt spoite cu un brâu albastru, iar pe pereți sunt afișe cu prevenția consumului de alcool, cu poluarea apelor, alături de un desen cu Decebal și Traian și un astronaut pe lună. Mai sunt doar 7 copii de școală primară în Periprava, iar de ei se ocupă învățătorul Fănel Danilov. Spune că, atâția cât sunt, vin la școală, sunt conștiincioși. 

Copiii s-au tot împuținat – erau 120 în generația lui -, localitatea s-a tot micșorat în ultimele decenii și e normal să fie așa: Periprava e cel mai izolat loc pe care-l știe: „Dacă nu pleci joi la Tulcea, până duminică nu mai poți. N-ai cu ce. Doar dacă ai elicopterul tău. Au fost niște profesori la inspecție de grad și trebuiau să ajungă la Constanța, la Bac. N-aveau cum. Au insistat la ambulanță, la cei cu dializa”. Spune că au murit mulți oameni pe-aici înainte de a ajunge o ambulanță la ei. Iarna, dacă îngheață Dunărea și se mai întâmplă să cadă și curentul, se întrerupe și semnalul telefonic, izolarea e completă, „nici nu mai știm cât e ceasul”.

Copiii ies în curte, pentru ora de sport cu profesorul Dumitru Stoian (63 de ani), venit de la Rosetti. Înainte de încălzire, le zice să scoată zahărul din alimentație și să mănânce doar miere, să fie buni unul cu celălalt, să nu mănânce bunătăți în fața altui copil. La comenzi scurte, execută suveica, kazaciocul, piticul, fac treceri de pe un picior pe altul, se aruncă pe un dâmb din spatele școlii pentru flotări. Când trebuie să se ajute reciproc pentru abdomene, unul stă pe margine. „Dacă fac pregătire fizică, sunt buni pentru orice muncă fizică. Pot să meargă la căpșuni în Spania”, spune profesorul Stoian cât cei 7 copii fac alergări scurte, în perechi. Cei 3 băieți fug împreună. Îi învață să-și ia pulsul, iar unul dintre ei exclamă: „Simt inima!”.

Râsetele lor schimbă, pentru câteva zeci de minute, pustietatea locului. În intersecția în care se afla școala sunt două curți în care lutul caselor s-a topit, iar stuful de pe acoperiș a căzut înăuntru. Mai încolo e micul cimitir lipovenesc și un lac pe care cineva a numărat 90 de lebede.

Avem timp să simțim izolarea locului: microbuzul trebuia să vină pe la 1 și jumătate, dar tot întârzie, se face ora 3 și semnal pe telefon n-avem să aflăm ce se-ntâmplă, așa că n-avem decât să ne plimbăm întruna pe străzi, să așteptăm să se deschidă magazinul, să desenăm cu bocancii cercuri în nisipul de pe stradă. Sperăm să nu se fi stricat mașina școlii, precum celelalte dinaintea ei.

Verificarea tehnică a mașinii trebuie făcută, ca pentru orice alt microbuz școlar, de două ori pe an. Pentru asta, microbuzul e urcat pe o gabară și dus la Tulcea, iar un transport costă vreo 4.000 de lei. Câteodată se descurcă mai ieftin, când e vreo navă care a făcut vreun transport la Sulina și s-ar întoarce goală la Tulcea.

În cei cinci ani de când s-a stabilit în comuna C.A. Rosetti, Stanciu a ajuns indispensabil pentru localitate. Ne arată permisul, cu vehiculele desenate de pe spate: „Eu am tot ce scrie aici, orice pot să conduc. Când o să mai vedeți așa pe-aici?” E singurul care are toate categoriile de permis și deci singurul care poate conduce microbuzul școlii. Dacă mai stătea fostul director,  nu mai stătea: îl certase pentru că s-a întâmplat să întârzie de la Letea. Atunci a sunat la Prefectură și a explicat care-i situația: nu mai e alt șofer de categoria D și cu atestat profesional de transport persoane în comună, iar directorul vrea să-l dea afară. N-avea ce să pățească, fiindcă el ca șofer își găsește oricând de muncă. Tocmai îl sună directoarea să se ducă și el la ședință.

Adorel

Adorel Stanciu s-a născut și a lucrat în Ploiești, apoi s-a mutat în Spania, de unde a cutreierat toată Europa pe TIR-uri vreo 15 ani. Erau mai puțini șoferi străini pe-atunci și cererea era mare, apoi s-au înmulțit și nu mai ieșeau atât de mulți bani. Când a trecut de 50 de ani s-a gândit să se retragă, Ploieștiul nu i-a mai plăcut și și-a amintit de casa moștenită de la mama sa în Letea și de vacanțele petrecute la bunici în Deltă. „Acum 30-40 de ani era altă viață, era bogăție: fiecare avea vaci, pepeni în curte, tone de vin, pește. Nu era nici atâta secetă.” Cu amintirea prosperității de atunci în minte, s-a mutat în Deltă.

De atunci e mereu în mișcare, așa că a ajuns să se știe repede cu toată lumea: dacă tot circulă între Letea, Periprava, C.A. Rosetti și Sfiștofca, sătenii îl mai roagă să trimită vreunei rude câte-un produs sau vreun plic.

Adorel Stanciu a avut și două magazine, în Letea și în Rosetti, dar avea prețuri mult mai mici decât concurența și zice că i s-au pus bețe-n roate, i-au chemat tot felul de inspecții și până la urmă a renunțat. În sistemul de putere din C.A. Rosetti, transportul și comerțul sunt puncte esențiale, iar Adorel Stanciu știe asta. În vara anului trecut a candidat la primărie împotriva lui Ghiocel Pindic. Mai are prin bucătăria de vară niște pliante din campanie: purta o cravată mov sub un cer senin și cuvintele: „Viitorul tău primar pentru comuna C.A. Rosetti”. Peste poză a scris cu pixul o schiță de slogan: „Nu mă alegeți să faceți ce zic. Alegeți-mă să fac ce ziceți.“ Pe lista de consilieri mai erau alte opt nume, între care două casnice, un pescar și un pensionar. A pierdut alegerile. „Cred că nu mă cunoaște lumea destul de bine…”

Matematică X 2

Pentru școală, Adorel Stanciu e mai mult decât șofer. „Eu pot să înlocuiesc orice profesor, dar pe mine nu poate să mă înlocuiască nimeni la mașină”, explică el cu mândrie.

Cu câteva săptămâni înainte să înceapă școala, atunci când nu se găsea nimeni pentru catedra de matematică, s-a pus problema ca Adorel Stanciu să predea materia asta. La urma urmei, e subinginer.

Până la urmă a venit Cristian Bonțoiu (36 de ani), care a lucrat în cercetare în domeniul fizicii și s-a întors recent la Sulina, unde are o mică firmă de proiectare și consultanță, ridică o casă și vrea să-și facă o familie. A fost întrebat și s-a hotărât să vină de trei ori pe săptămână la Rosetti ca să predea matematică, fizică și chimie. „Nici nu știam situația de aici. Și am zic că, dacă tot sunt în Sulina, hai să fac voluntariat. (…) La noi salariile sunt foarte mici și nimeni nu-i atras. Trebuie să-ți placă și să trăiești din altceva sau să lucrezi în învățământ cu serviciu stabil și să te apuci de-o afacere, cum fac eu. Mai iese, mai nu iese, dar ai o bază”, spune Bonțoiu. Cu ochelari și pulovăr mov peste cămașă, cu părul așezat într-o parte, pare croit după un tipar imaginar al profesorului: zici „domnul profesor” și-l vezi aievea.

Cu naveta se obișnuise deja într-o lună și jumătate. Trecea împreună cu directoarea Andreea Andrei și cu educatorul Apolo Turbatu, și ei din Sulina: „Pe la 7 fără 10 suntem pe malul celălalt. Mai plouă, mai sunt valuri. Acum e întuneric deja dimineața, dar în septembrie se vedea un răsărit superb. Era o ocazie unică pentru noi să ne trezim la 7 să vedem răsăritul. Drumul e cu hârtoape. Aici ești blocat până la ora 4, nu ai ce face. Nu poți merge la un restaurant, așa că ne pregătim lecțiile pentru a doua zi. Cam asta-i viața noastră.“

Avea 24 de copii în toți cei patru ani de gimnaziu. Pentru că lucra simultan cu câte două clase – a V-a cu a VI-a și a VII-a cu a VIII-a -, încerca să aplice metode care să-i țină în priză. De exemplu, îi scotea la tablă în același timp și-i obliga astfel să fie mai atenți și mai implicați decât dacă erau în bancă, explica profesorul. 

Am fost la o oră de matematică, ca să vedem cum funcționează treaba asta. Cele două table erau împărțite între cele două clase: tabla dinspre fereastră pentru a cei șase elevi de-a VII-a, iar cea dinspre ușă – pentru trei copii de-a VIII-a. La cei mai mici era vorba despre mulțimi și fracții, iar la cei din an terminal de radicali, iar Bonțoiu avea exerciții pentru fiecare. Când se împotmoleau, mai scotea la tablă încă unul, ca să se ajute. Se adunau câte trei la tablă pentru aceeași problemă. Dacă se întâmpla ca cei de-a VIII-a să uite vreo noțiune mai veche, se întorcea către a VII-a și-i întreba pe ei. Totuși, cât discuta mai mult de-un minut cu unii, ceilalți începeau să șușotească sau să iasă la baie. „Cozma, hai și tu la tablă! Faceți-i loc și lui Cozma”, și trage o linie în dreapta, ca să aibă unde scrie.

La sfârșit de octombrie, când am stat prima dată de vorbă, impresia generală cu privire la Rosetti era una bună. Nu se aștepta să fie atât de plăcut la școală și copiii îi plăceau, îl deranja doar munca birocratică, cu planificări și alte cele. Anunțata inspecție îl apăsa și pe el, pentru că erau câțiva oameni în cancelaria și trebuia creată și o bază de date: „Sperăm să treacă și să ne ocupăm de copii”.

Oameni printre hârtii

Ca în orice centru al lumii, în comuna C.A. Rosetti din Delta Dunării e nevoie de numeroase hârtii. Ca să acopere prezența noastră în școală, directoarea Andreea Andrei se apucă să scrie un acord de parteneriat pe care să-l semnăm împreună: noi o să scriem și o să pozăm prin școală, iar Ioana și Marin îi vor învăța pe copii câte ceva despre fotografie. Face o primă variantă, apoi se apucă să scrie din nou și e mai mulțumită: „Parcă sună mai formal”.

În magazinul-cârciumă din Letea tocmai a sosit o nouă tranșă de facturi pentru utilități, pe care o doamnă din primărie le împarte localnicilor opriți la bere, pe întuneric. „Se plătesc prin mandat poștal”, îi anunță ea, apoi își vede de-ale ei.

De multe documente și drumuri are nevoie și primarul Ghiocel Pindic pentru a asigura aprovizionarea cu lemne pentru instituții și pentru săracii din comună. E octombrie și de patru luni încearcă să le zică autorităților de mai sus că e nevoie de lemne în C.A. Rosetti peste iarnă, dar spune că Ocolul Silvic n-a marcat din timp niște copaci strâmbi ce pot fi tăiați de la marginea pădurii Letea; din zona de plantație, nu din cea strict protejată. Într-un răspuns la o solicitare de informații, reprezentanții Direcției Silvice Tulcea zic că nivelul ridicat al apelor de inundație a făcut ca în a doua jumătate a lui 2016 să fie disponibili pentru tăiere doar 245 de metri cubi de lemn, exploatați între octombrie și decembrie 2016. „Pentru aprovizionarea cu lemn de foc a populației trebuie avut în vedere că exploatarea lemnului din această zonă se face cu dificultate,  fiind condiționată de nivelul apelor de inundație precum și de mutarea utilajelor specifice de exploatare  care se  face numai pe cale navală”, explică cei de la Romsilva. De asemenea, statutul de rezervație științifică presupune că vizitarea și utilizarea spațiului este controlată pentru a proteja biodiversitatea.

A trimis o hârtie către Tulcea, secretara de la Direcția Silvică i-a dat-o directoarei, directoarea i-a dat-o inginerului, iar de acolo a ajuns la șeful de Ocol. Iar de două săptămâni primarul Pindic îl sună pe șeful de Ocol și acesta nu răspunde, deși știe care-i nevoia comunei. Un posibil motiv ar fi că, după regulament, marcarea și tăierea copacilor se face în toamnă doar după ce, în primăvară, a fost plantat un număr corespunzător de copaci, lucru care nu s-ar fi întâmplat la Letea. „Nu e nevoie să scriem vreun tratat ca să marcheze 200-300 de metri cubi pentru oamenii de aici. Ignoranță totală, nesimțire, nimeni nu răspunde, nimeni nu zice nimic, nimeni nu te informează”, sintetizează primarul. Cică e vorba acum să se aducă lemne de la Tulcea, pe gabară. Dar o ambarcațiune mare nu poate ajunge până-n Letea, fiindcă e canalul colmatat. 

Condițiile rezervației fac să existe o luptă permanentă între protecția mediului și ajutarea oamenilor, iar lucrurile nu-s niciodată simple. Stuful folosit pentru acoperișurile tradiționale nu mai este de calitate tocmai pentru că nu mai este tăiat periodic, deci nu se mai regenerează, explică muzeograful Alexandru Chiselev. „Protejăm doar natura și-i lăsăm pe oameni în urmă – sau protejăm oamenii și încercăm să coabităm cu natura, cum era înainte?”, se întreabă el.

Cu lemnele tot se va rezolva cumva, spunea primarul în octombrie. „Până la urmă, o să mergem în pădure, o să furăm vreo două-trei remorci de lemne și le ducem la școală. Ce-o să facem? Cam astea-s lucrurile cu care ne ocupăm. Hârtii încolo, hârtii încoace. Toată lumea hârtii. Termene. A, păi dacă ați făcut o hârtie, vă dăm un răspuns aleatoriu. Dacă mai faceți una, așteptați 28 de zile până vă dăm răspunsul”, spunea Pindic. E decis ca într-o zi să-și ia sarsanaua și să se pună în poarta ministerelor de prin București, apoi a prefecturii și a consiliului județean. „Nu-i interes. Pentru cine? Pentru amărâții ăia din Deltă? Poate se mută de-acolo, poate le rămâne lor Delta, eu știu?”

În alte privințe, autoritățile devin brusc atente. Întrucât multe dintre mașinile sătenilor nu sunt bine puse la punct – numai pentru inspecția tehnică a mașinii e nevoie de-un transport până la Tulcea – poliția a început să ceară documente și să împartă amenzi. N-or fi mașinile perfecte, dar nici nu sunt folosite altundeva decât în pustietatea asta, spune Cristina Comârzan, profesoara de Mozaic: „Trebuie să fac 100 km până la Tulcea pe apă ca să fiu în regulă pentru ăia 20 km pe care pot să-i fac într-o zi în cel mai lung drum. Pentru mine asta e ceva anormal.” 

Atunci când nu-s probleme cu aprobările rămâne problema banilor: totul e mai scump aici, pentru că mărfurile vin pe apă. Dacă vrei să-ți ridici o casă, întreaga lucrare ajunge să fie cu vreo 50% mai scumpă decât în restul țării. Apoi, pentru orice mărunțiș trebuie să aștepți: dacă vrei sare azi, aștepți până poimâine, în cel mai bun caz. Dacă vrei să-ți faci baie îți trebuie căruță ca să-ți aduci apă de la fântână. Sunt puține fântâni cu apă bună, pentru că solurile sunt sărăturoase. Tot din cauza asta, mașinile de spălat se strică repede. Iar o stație de apă e greu de făcut, pentru că – și dac-ar fi bani, n-ar putea funcționa cu 30-50 de abonați, sunt prea puțini.

Dezvoltarea unui proiect european în zonă pentru a rezolva alimentarea cu apă, de exemplu, e imposibilă atâta vreme cât regula zice că trebuie să ai minim 2.000 de locuitori pentru asta. „Dar de dezvoltare au nevoie și zonele izolate. UE a făcut proiecte nu ca să trăiască oile, ci să trăiască lupii. Sulina să trăiască! C.A. Rosetti? Două cătune în fundul satului. Nu facem oameni din lut. Atâția suntem aici.”

În lipsa vreunor societăți comerciale care să funcționeze pe-aici ori a altor posibilități de dezvoltare, statutul de zonă defavorizată pe care-l are localitatea o înfundă și mai mult, pentru că veniturile din impozitele pe bunuri mobile și imobile plătite de populație sunt la jumătate față de restul țării. Ar trebui să se facă cursuri de supraviețuire pe baza experiențelor celor din Rosetti, crede primarul Pindic.

O gabară cu piatră pentru repararea drumurilor seacă bugetul local. Nu sunt bani nici pentru a transporta gunoiul la Tulcea, așa cum ar trebui să se-ntâmple într-o zonă protejată, așa că deșeurile stau în niște cuști pentru containere, la marginea satelor.

Apoi, e un singur medic de familie pentru întreaga zonă. Pentru urgențe medicale trebuie să vină elicopterul de la Tulcea. Pentru că majoritatea localnicilor sunt oameni în vârstă și singuri, cheamă elicopterul aproape o dată pe săptămână. „Ne mai certăm cu autoritățile, mai amenințăm că-l sunăm pe Arafat. Câteodată merge, câteodată nu”, spune Pindic. Alteori, bolnavii sunt duși la Unitatea de Primiri Urgențe din Sulina, singurul punct medical rămas după ce spitalul de acolo a fost desființat în 2011. Dacă au nevoie de internări și sunt transportabili, bolnavii sunt apoi duși la Tulcea cu o ambarcațiune specială.

Până ca România să intre în NATO, multe femei nășteau în Ucraina, aveau spitale mai aproape acolo. În schimb, Sanda – o femeie cu care ne-am tot întâlnit pe ulițele din Letea – a născut în casa ei mică și semi-prăbușită. Trebuia să nască la Sulina, dar n-a mai ajuns. „Am băut un pahar de țuică și am mâncat o ciorbă, am venit acasă și am născut.” Băiatul ei, Mitică, are acum 18 ani și o ajută la bătrânețe. N-a făcut școală, „că nu poate”. Mai cară câte-un căruț cu apă, mai merge la pescuit, dar nu cade mare lucru, se mai joacă cu Tarzan, un câine micuț. Când cei de-o seamă cu Mitică mai vin de la școală din Sulina, se întâlnește cu ei pe la Poștă, pentru că discotecă nu e în Letea.

Lupta pentru cai 
Pădurea Letea este o ciudățenie a naturii: o pădure de stejar, ulm și plop cu o suprafață de 2.825 de hectare aproape de nivelul mării, crescută pe fâșiile dintre dunele de nisip, plină de liane grecești și alte plante agățătoare ce o fac să semene cu o pădure mediteraneană. Nu e clar cum s-a format: o legendă pomenită de muzeograful Alexandru Chiselev spune că pe-aici au trecut niște corăbii grecești încărcate cu semințe, că le-a prins refluxul și, pentru a scăpa de greutate, au mai aruncat din saci și din ei a răsărit o frumusețe de pădure. O parte din pădure a fost pusă sub ocrotire în 1930 și a devenit rezervație naturală opt ani mai târziu. În timpul comunismului, sătenii au început să-și lase caii liberi prin pădure, iar asta a dus la degradarea zonei.
Caii sălbatici – mai corect spus „sălbăticiți” – au devenit subiect de actualitate în 2011, după ce o parte din săteni au început să-i strângă de prin pădure pentru a-i vinde și a-i duce la abator. Organizațiile de protecție de animalelor au intervenit pentru a-i salva și au intrat în conflict cu locuitorii din C.A. Rosetti. Caii sunt pe-acolo și azi, dar între timp zona protejată a fost împrejmuită pentru a împiedica noi distrugeri.  

Sfârșit de Sfiștofca

Când moare un bătrân, o casă din lut și stuf începe să se topească. Cade mai întâi acoperișul de stuf, apoi se rupe un perete și încă unul. Rămân o vreme grinzile din lemn pe care era fixat geamul, apoi putrezește și lemnul și se mai face o gaură în sat. Apoi, de la casa aia până la aia mai trăiește o bătrână. După ce moare și bătrâna aceea, între oamenii rămași mai sunt trei case unde nu locuiește nimeni. „De mulți ani văd chestia asta și e dezastruos pentru mine”, spune Ghiocel Pindic. Rămân în urmă niște movile de lut pe care crește iarba, ca pe niște morminte și câțiva oameni vii.

La Sfiștofca mai sunt vreo 40 de oameni, aciuați pe lângă biserica lipovenească cu turlă rotundă ca un far. O parte din cei plecați se mai întorc pe la sărbători. Pe 1 mai e sărbătoarea comunei și lumea se strânge la marginea pădurii, la grătare și joc. Apoi pe 14 octombrie e hramul din Sfiștofca, iar Kiril și ceilalți lipoveni scot harmuștile – armonicile care însoțesc în mod obișnuit cântecele lor populare – și dintr-o dată satul nu mai e gol. Tanti Irina – o bătrână care locuiește singură într-o casă aflată în fața bisericii – spune că a fost frumos la hram, mai frumos ca niciodată, fiindcă s-a întors toată lumea. Acum s-au dus care încotro și la iarnă n-o să mai vadă pe nimeni.

Nu mai funcționează magazin pe-aici, nici școală. Mai sunt doi frați care merg la Rosetti cu microbuzul. Când Adorel Stanciu îi aduce acasă pot să-și aleagă scaunele în voie. Andrei e în clasa I, un copil firav și timid cu ochi albaștri, cu un an mai mare decât Filon.

– Ce vrei să te faci când o să fii mare?

– Elicopter.

– Pilot de elicopter? Unde vrei să mergi?

– La Sulina dacă vreau.

Intrăm în sat și șoferul oprește ca să-i lase la colț, la câteva străzi înainte de biserică. Mai lasă cuiva o pungă cu lămâi și întoarce spre C.A. Rosetti. Merge la Letea să-i ducă pe ceilalți, apoi la Periprava.

În șirul de case dinspre canal, mai toate casele sunt goale. Într-un capăt e biserica cu turla înaltă ca un far. În celălalt capăt, la ultima casă din Periprava, perdelele flutură după geamuri sparte. Cercevelele păstrează un albastru curat, de parca ultima grijă a oamenilor a fost să mai dea un rând de vopsea. Școala e o clădire lungă, cu nouă geamuri mari și sparte. Și copacii din curte s-au uscat.

Pustietatea asta e tăiată, parcă în ciudă, de câte-o muzică de la radio. Într-o curte sunt trei bărbați care ba repară un gard, ba curăță pește, ba mai beau câte ceva. Când văd fețe străine lasă lucrul cu totul, așază masa, scot paharele, farfurii pentru ciorba de pește și o harmușcă. Ziua lor se scurge așa, dincolo de orice ritm previzibil, într-un provizoriu perfect.

Mai încolo, un om cu căciulă de blană își vede de treabă: pune mărăcini într-un gard, ca să nu mai treacă animalele. Dincolo de curtea lui, spre canal, câmpul e stăpânit de vite. Se mai văd două case prăbușite și un pichet de grăniceri. Înfige furca în pământ când îl întrebăm despre sat.

Mai sunt vreo 40 de oameni, dar mai mult bătrâni. „Tineret suntem vreo 6-7 inși”, spune Florin, care are 48 de ani. Ce-i de făcut pe-aici? El mai merge cu ziua, dar „azi ai, mâine nu ai”. Oamenii au murit, au plecat, casele se dărâmă. Fiecare s-a dus pe unde a putut: Italia, Spania, Tulcea, Sulina, „unde-i mai bine, că la țară nu vrea să stea nimeni”.

De ce n-a plecat și el? „La Sulina ce credeți că e chiar așa de bine? Aici am o grădină, trei grădini. Dacă muncești scoți, dar îți trebuie bani pentru curent. Mai mă duc cu ziua, ce să fac? În altă parte parcă e mai bine? Am animale și nu pot să plec.”

În timpul cât am stat în Deltă, am tot auzit alăturarea asta ciudată, între „[ceilalți] s-au dus unde era mai bine” și „în altă parte parcă e mai bine?”.  De fapt nu-i nicio contradicție aici: la mijloc e un „bine” vag, modelat în funcție de situație și de persoana care-l caută. Pentru copii „e mai bine” pentru că acolo au de muncă, cei care au rămas sunt buni rămași pentru că aici le e casa, aici le mai trăiesc vecinii, aici e Delta.

Unii încearcă să se împartă între mai multe lumi. Când l-am întâlnit pe Mihai Simionov (23 ani), pe puntea navei care leagă Periprava de Tulcea, sorbea dintr-o bere și făcea planuri. Era în drum spre Constanța, unde urma să se înscrie la un curs pentru navigatori, și dacă ieșea totul bine, peste cinci luni avea să plece pe vas. Din treaba asta urma să câștige niște bani ca să bage în renovarea casei natale din Periprava, unde voia să primească turiști. Un fel de drum de întoarcere cu ocolișuri. A avut destule până la vârsta asta: după ce-a făcut clasele primare în sat, a urmat gimnaziul la Rosetti, apoi liceul la Tulcea, unde s-a și angajat pentru doi ani, apoi a lucrat în Germania și Italia. I-au zis verii: „Hai acasă” și s-a întors. Cum a ajuns acasă, i-a zis lui maică-sa să-i facă ciorbă de pește, că nu mai mâncase de vreun an.

Dincolo de iarnă

Primarul Ghiocel Pindic știe clar că sunt multe probleme aici și ar prinde bine niște sprijin sau măcar niște înțelegere din partea statului, dar cine trăiește aici și le asumă. Îl contactasem în martie, ca să-l anunț că ne întoarcem pe-acolo. A fost o iarnă grea în Delta Dunării, cum vine cam odată la cinci ani. Pentru o vreme transportul normal al pasagerilor între Tulcea și Sulina a fost întrerupt. Lumea pleca spre Tulcea cu o navă care pune geamanduri și schimbă marcaje și stăteau la motor. În zilele alea geroase l-am auzit și pe Ghiocel Pindic într-o intervenție la televizor, a zis că „era bine dacă venea nava de la Tulcea”.

Greutățile astea revin mereu și se vor adânci pe măsură ce vor rămâne mai puțini oameni pe-aici. Pe tanti Irina din Sfiștofca, de exemplu, vor s-o ia copiii la Sulina. Are însă vaci și alte animale aici, n-are cui să le dea și i s-ar rupe inima să le lase să moară pe câmp. „Se mută, dar cu jumate de gură, că n-ar vrea”, o dă de gol vecinul ei Vasile Șerbov. Din casele din Sfiștofca ies tot mai puțini oameni, dar tot se aude muzică pe ulițe. Vasile Șerbov ne invită la el. „Vă dau o cafea? Că alcoolul nu rezistă la mine”. Se întâmplă însă ca în clipa următoare să apară doi tineri care-i aduc o bere la doi litri. „Avem bere!”, exclamă el și imediat o desface, ne aduce pahare. Așa se-așază lucrurile pe-aici. A trecut cu bine peste iarnă, deși a avut umărul rupt și n-a putut pescui, dar a mai venit unul-altul pe la el, s-au ajutat. Motanul tocmai iese din casă în grabă mare cu un pește în gură, dar Vasile îi zâmbește. N-a dat încă soarele, dar vremea e mai blândă, se mai dezmorțește și el, în timp ce motanul i se urcă pe umăr, iar după aia în claia de păr roșcat. Vasile Șerbov culege un ghiocel din curte și i-l dă Ioanei: „Și el se aștepta să veniți”.

Izolarea pare să meargă mână-n mână cu încremenirea, pentru că asta-i prima senzație pe care ți-o dă locul. C.A. Rosetti are însă o vitalitate ascunsă, e un amestec de întâmplare și organizare care ține locul în funcțiune. Am văzut asta când ne-am întors în Rosetti, la mijlocul de martie. Barcagiul care făcea trecerea peste canalul Sulina nu știa dacă o să circule microbuzul, pentru că șoferul plecase la Tulcea. S-a întors însă odată cu noi, cu Pasagerul, și uite că aveam să ajungem. Numai bine, la traversare era un domn care avea de trimis un rotocol de sârmă cuiva din C.A. Rosetti și o pungă pentru Letea. Barcagiul le-a urcat și ne-a întrebat șmecherește, ca și cum ar fi uitat deja: „Cum zicea, care-i pentru Letea și care pentru Rosetti?” Ni le dă nouă să le urcăm în microbuz. Cineva a mai pus un buchet de flori și o pungă de cadou. Șoferul așază între scaune și un geam imens, îmbrăcat în carton. Nu e trecut niciun nume pe pachete, dar cine are nevoie de toate astea o să vină să le ia. Obiectele par să circule liber între oameni până-și găsesc locul.

E o lume care se învârte după legi proprii, din care un străin prinde doar frânturi. Oamenii locului trebuie să comunice, să aibă încredere și să ajute, să o facă firesc, fără pretenții de răsplată.

Ajungem din nou la magazinul-cârciumă din Letea, centrul de comandă al locului. Povestim cu primarul Pindic despre proteste, despre starea Bucureștiului, despre cum pot fi ascultate telefoanele, dezbatem și situația economiei naționale. Discutate aici, par o nimica toată.

Comuna a ieșit cu bine din iarnă. S-au marcat copaci până la urmă și s-au încălzit lijăncile, un soi de paturi din lut încălzite de la sobă. Peste iarnă, oamenii mai neputincioși au fost trimiși pe la rude. „Înainte lumea așa trăia, «mă duc la Tulcea peste iarnă». Acum lumea e în mișcare. Dar omul își asumă faptul că, din când în când, e privat de medicamente, de transport.”

La școală e din nou agitație, pentru că e ziua simulării evaluării la matematică pentru clasa a VIII-a, iar testul se dă simultan în toată țara. Dimineață la 9 nu era semnal pentru a primi parola setului de subiecte, așa că până la urmă reprezentanții Ministerului Educației au trimis-o pe mail și educatorul Apolo Turbatu a găsit o altă rețea ca s-o deschidă. Apoi, regulamentul zice că examenul trebuie filmat cu o cameră web, așa că șoferul Adorel Stanciu a adus laptopul de-acasă. 

În iarnă, profesorul de sport Dumitru Stoian a înlocuit-o pe Andreea Andrei în funcția de director. Andrei fusese numită în vară, însă temporar. După instalarea noului guvern, când au apărut noi norme pentru ocuparea funcțiilor de conducere, nimeni nu s-a prezentat la concurs. Andrei nu îndeplinea condițiile de vechime și nu avea gradele didactice necesare. Stoian a devenit director printr-o derogare pentru că, dintre profesorii de la C.A. Rosetti, era cel mai calificat.

După prima săptămână din al doilea semestru, profesorul de matematică, fizică și chimie, Cristian Bonțoiu, a renunțat să mai vină. Orele sale s-au împărțit între educator, profesorul de sport și profesoara de limba română.

Ne-am întâlnit cu Cristian Bonțoiu într-un restaurant rece din Sulina. Se ocupă de firma lui și mai câștigă din meditații. Pur și simplu nu mai făcea față cu școala, și asta din multe motive.

Unul a fost transportul foarte greoi de peste iarnă: „Ca să traversăm, așteptam să treacă o navă mai mare și [barcagiul] dădea la o parte sloiurile cu bățul. Dacă bătea vântul dinspre mare, [canalul] se umfla iar”, povestește Cristian Bonțoiu. Chiar dacă se putea traversa, microbuzul nu pleca uneori de pe malul celălalt, din lipsă de călători.

Dincolo de asta, Bonțoiu spune că n-a reușit să se adapteze într-un mediu care-i cerea mult mai mult decât prezența la catedră. „Experiența cu școala m-a demoralizat. Dacă trag linia, a fi profesor cere foarte mult de la tine, nu e de ajuns să știi materia. Trebuie să fii și psiholog. Ca profesor, ai de-a face cu niște copii ce sunt de nivel diferit. Vrând-nevrând le afli povestea și ai dublă măsură.” În plus, trebuia să se ocupe întruna de chestiuni administrative, fiindcă „în România, toată lumea se acoperă de hârtii și nimeni nu știe de ce.”

La urmă încasa un salariu de 1.100 lei, și asta în condițiile în care era calificat și primea un spor pentru zone izolate și un altul pentru că preda simultan la mai multe clase. Rămâne însă cu o strângere de inimă: „M-am ocupat cu adevărat de copii, de asta am și suferit. Cică trebuia să o iau mai ușor”, spune el spre sfârșit.

Ca să țină în viață comuna C.A. Rosetti, oamenii își tot schimbă rolurile, și o fac fără emfază. Primarul e de meserie mecanic auto și uneori se refugiază în atelierul din spatele primăriei, pe lângă meșterul care lucrează la un suport de steag. Tot pe-acolo se-nvârte și Ion Maxim, omul care cântă la harmușcă împreună cu corul ucrainiencelor din Letea. Bibliotecara Maria Chiriac se mai ocupă de activități ale Crucii Roșii în zonă. Pe la bibliotecă îl găsim și pe Nelu Bârlădeanu, zis „Șurubel”, care-a fost veterinar și acum e pompier. „Noi aici suntem universali”, explică doamna Chiriac.

Între cursele spre Periprava și Letea, șoferul Adorel Stanciu se mai ocupă de clasele primare, de matematică, fizică și geografie. „Dacă nu sunt profesori, țin locul”, explică el. „Dar nu mă bag la literatura română, pentru că regulile s-au mai schimbat.” Știe bine, în schimb, geografia Europei, și asta pentru că a umblat, plus că citește tot timpul și se uită la Discovery. Îi mai scoate pe copii la pădure, le mai spune istorii, îi mai duce la Periprava la magazin, iar ei îl iubesc pentru asta.

Pentru fotografia lui Vlăduț, realizată în timpul documentării, Ioana Cîrlig a câștigat premiul la categoria portret a competiției Balkan Photo Awards 2016. 

Acest material a fost realizat în programul de burse jurnalistice Viitor la Purtător, susținut de NN România și organizat de DoR.