Editorial DoR #21: Despre apă și empatie

Cel mai mic sacrificiu pe care‑l putem face pentru lume e să citim despre ea, mai ales despre părţile ei pe care nu le cunoaștem, despre oamenii pe care nu i‑am întâlnit și despre situaţiile care nu ne sunt familiare.

This is Water e un discurs al scriitorului american David Foster Wallace pe care îl recitesc în fiecare an. L‑a ţinut în 2005 în faţa absolvenţilor Kenyon College, o facultate din Ohio cu nici 2.000 de studenţi. Pe‑atunci, Wallace era deja considerat un geniu al literaturii americane. Dar era și un bărbat de 43 de ani, complex, care își fereca cu medicamente depresia monstruoasă care‑l bântuia de ani de zile și care avea să‑l ucidă în 2008, un scriitor care își păzea obsesiv proza să nu evadeze pe câmpii stilistice și un om conștient și chinuit de propriile imperfecţiuni.

În discurs, Wallace spune povestea a doi pești care înotau liniștiţi într‑o dimineaţă, când trece pe lângă ei un pește mai în vârstă, care îi salută și îi întreabă nonșalant: „Cum e apa”? Peștii mici trec mai departe, uluiţi – cum adică „cum e apa”? Ce e apa?

Wallace nu venise să ţină o predică despre empatie și cum faci să „simţi întru” lume, cum cere definiţia cuvântului. Venise mai degrabă cu vești din lumea adulţilor, unde, le‑a spus absolvenţilor, viaţa e mai plictisitoare decât îţi poţi imagina la 22 de ani. Te trezești dimineaţă, te duci la muncă, petreci acolo ore în șir, apoi pleci acasă – cu ocazionale devieri de la rutina de seară – și a doua zi repeţi ciclul. La fel în a treia zi. Și tot așa, uneori timp de zeci de ani.

În toate aceste zile, că ești în mașină, că ești la supermarket, la finalul unei zile stresante, ești însoţit de gânduri, de cele mai multe ori de un egoism feroce: despre problemele tale, despre salariul tău, despre următoarea promovare și despre cât de crudă e lumea că nu ţi se așterne la picioare. Nu ia mult să devii sclavul acestor gânduri și să ajungi, inconștient, să te consideri buricul pământului – ceilalţi șoferi și băbuţa din faţa ta de la coadă și gălăgioșii din sala de cinema nu sunt doar fiinţe inferioare, ci, mai grav, sunt fiinţe inferioare care nu‑ţi permit să trăiești așa cum vrei și cum meriţi.

Nu sunt gânduri condamnabile, spune Wallace, dar sunt leneșe. Cum ar fi dacă ai putea să te oprești în astfel de momente și să te gândești ce i‑a adus și pe ceilalţi aici. Poate și ei au vieţi plictisitoare, poate și ei sunt frustraţi, poate șoferul care ţi‑a tăiat calea se grăbește la spital pentru că îi naște soţia, poate coada se mișcă încet pentru că doamna de la casă e cu gândul la soţul ei bolnav. E un exerciţiu simplu de ficţionalizare a vieţilor celorlalţi, pe care nu e nevoie să‑l faci dintr‑un exces de superioritate, ci mai degrabă ca să‑ţi antrenezi libertatea de a alege la ce – și cum – te gândești.

Empatia, a vedea și a simţi lumea așa cum o simt ceilalţi, e o acţiune. Nu trebuie să fii empatic pentru că e nobil să te încarci cu problemele lumii. În discursul lui Wallace, empatia apare ca o formă de protest împotriva egoului, a realităţii că an de an devenim tot mai absorbiţi de propriile posesiuni și titluri și teorii despre viaţă, până în punctul în care uităm că suntem, cu toţii, în aceeași apă.

„Libertatea care contează”, spune Wallace, „implică atenţie și prezenţă și disciplină și efort și capacitate de a ţine la cei din jurul tău și a te sacrifica pentru ei, iar și iar, în nenumărate moduri neînsemnate și deloc sexy, zi după zi”.

Cel mai mic sacrificiu pe care‑l putem face pentru lume e să citim despre ea, mai ales despre părţile ei pe care nu le cunoaștem, despre oamenii pe care nu i‑am întâlnit și despre situaţiile care nu ne sunt familiare. Cititul – mai ales a unor povești uneori lungi și dificile, cum sunt cele care urmează – e o probă de empatie. Asta e provocarea acestui număr. Putem da această probă de empatie doar pentru a ne simţi mai bine, sau, cum sugerează Wallace, putem da această probă pentru a deveni mai liberi.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #21

Empatie
Toamnă, 2015

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *