Când statisticile au limitări, e nevoie de un plan pe termen lung ca să măsori impactul educației sexuale în școli.

„Există o lege națională pentru educație sexuală?” e o întrebare aparent simplă, dar care le-a pus probleme cercetătorilor când s-au uitat la implementarea educației sexuale în 25 de țări din Europa și Asia Centrală. În Estonia și Finlanda, de exemplu, o astfel de lege există. Alte state se bazează pe politici publice de educație sexuală, diferite față de legi pentru că nu obligă la implementare, ori cuprind astfel de noțiuni în programe mai largi de educație pentru sănătate.  

În România o astfel de lege a fost motiv de dispută în ultimii anii, între cei care cer o disciplină dedicată și obligatorie de educație sexuală și cei care se opun unei astfel de inițiative și care cred că materia ar trebui predată doar cu acordul părinților. Suntem una dintre cele doar șase țări ale Uniunii Europene care nu au educație sexuală ca materie obligatorie în școli. Celelalte sunt Bulgaria, Cipru, Croația, Polonia și Italia.

Dar existența unei legi este doar o parte din povestea despre cum îi învățăm pe elevi educație sexuală: discuțiile despre inițiativa legislativă sunt esențiale, dar insuficiente.  

Ce lipsește – mai ales în statele din estul și centrul Europei – este un sistem de monitorizare și evaluare a impactului educației sexuale. Monitorizare care ar trebui făcută constant, ca să ghideze adaptarea constantă a felului în care este făcută educația sexuală. Asta e însă cea mai grea parte și una care necesită o strategie pe termen lung și implicare constantă din partea instituțiilor statului. 

Ne-am uitat la câteva state europene – Bulgaria și Spania, asemănătoare ca profil cultural cu România, respectiv Finlanda și Anglia, care au legi pentru educația sexuală în școli – ca să vedem dacă au strategii pe termen lung și cum măsoară rezultatele. 

Când am început să strângem statistici despre infecțiile cu transmitere sexuală din România, avorturi, sarcini la minore și vârsta la care adolescenții își încep viața sexuală, ne așteptam la confirmări și comparații care să arate negru pe alb nevoia educației sexuale în școli. Dar faptul că România este pe locul al doilea în Uniunea Europeană la rata de naștere în rândul mamelor adolescente rămâne o statistică fără context dacă nu e corelată cu un plan de acțiune, care apoi să fie urmărit și ale cărui rezultate să fie măsurate. 

Unul dintre motivele pentru care numărul nașterilor e atât de mare în România e legat de numărul mare al căsătoriilor fetelor minore.

Conform Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în școli ar trebui să existe programe de educație pentru viață, inclusiv educație sexuală. În programa școlară din România există noțiuni de educație sexuală la orele de biologie, unde elevii ar trebui să învețe, pe lângă concepte științifice, cum să fie responsabili odată ce-și încep viața sexuală – care sunt metodele de contracepție și cum să evite bolile cu transmitere sexuală. Mai sunt orele de consiliere și orientare (dirigenția), care au în programă teme despre autocunoaștere, la care învățătorii și profesorii le-ar putea vorbi elevilor despre etapele de dezvoltare prin care urmează să treacă, inclusiv cele legate de sexualitate. 

Și avem pe hârtie un opțional de educație pentru sănătate, care include doar un capitol despre sănătatea reproducerii și a familiei, pe lângă alte opt capitole diferite. Dar opționalul în sine ajunge la doar 6% dintre elevii români (asta a însemnat 150.000 în anul școlar 2019-2020), iar Ministerul Educației și Cercetării (MEC) nu are evidența școlilor care-l fac. 

„Pe lângă faptul că procentul e foarte mic, nu spune nimic”, spune Borbala Koo, fostă directoare a Societăţii de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală (SECS). „Pentru că noi nu știm dacă au fost numărați copii care au participat la o oră despre contracepție, la două ore, una de contracepție și una de boli cu transmitere sexuală, sau au participat la 20 de ore.”

Iar orele de educație sexuală pot fi doar o parte a intervențiilor: în țări precum Finlanda sau Estonia, unde cercetătorii au urmărit statisticile și le-au folosit să arate impactul măsurilor, intervențiile au cuprins și servicii de planificare familială. România a avut un program național de planificare familială început în anii 1990, care oferea, printre altele, consiliere și contraceptive gratuite, dar el s-a încheiat în prima parte a anilor 2000. Cabinetele rămase de atunci nu au fost regândite, așa că impactul lor a scăzut treptat. 

Pe lângă asta, implementarea unor programe de educație sexuală în școli ține și de profilul cultural al fiecărei țări. Două dintre cele la care ne-am uitat se aseamănă cu România: în Bulgaria, implementarea educației sexuale în școli e dificilă din cauza mediului politic instabil și a opoziției Bisericii Ortodoxe, care nu vrea abordarea temelor legate de persoanele LGBTQ și de avort.

Opoziția conservatoare e și în Spania, unde nu există o lege care să reglementeze educația sexuală, iar școlile solicită astfel de ateliere de la ONG-uri specializate (în România, Tineri pentru Tineri organizează astfel de ateliere din anii ’90). Aici, lucrurile pe care le învață elevii la cursuri de educație sexuală depind de cine le organizează și nu există un sistem de monitorizare a impactului, în afară de scurte chestionare pe care participanții le completează la final.

De cealaltă parte, Anglia și Finlanda au ore obligatorii de educație sexuală, iar noțiunile sunt integrate și în celelalte materii școlare. În Finlanda, curricula se bazează pe Standardele europene pentru educație sexuală, elaborate de biroul regional european al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) și de Centrul Federal German de Educație pentru Sănătate (BZgA).

Raportul tratează sexualitatea ca pe o componentă naturală a dezvoltării umane și oferă un ghid despre cum pot fi integrate noțiunile de educație sexuală în învățarea copiilor, în funcție de vârstă.

În Anglia, materia se axează pe prevenirea sarcinilor nedorite și a infecțiilor cu transmitere sexuală – abordarea celor două e o cerință minimă de care școlile trebuie să țină cont în predare.

Lucrurile se complică și mai mult când vine vorba de măsurarea impactului. 

Sunt trei niveluri în măsurarea rezultatelor – imediate, intermediare și finale –, iar ele țin de momentul în timp în care poți verifica impactul educației sexuale, spune Adriana Radu, fondatoarea platformei Sexul vs Barza și absolventa unui masterat de sănătate publică în Berlin. Când e vorba de impactul educației sexuale, măsurarea se face în raport cu perioada dinainte, când nu exista în școli. 

Impactul imediat e la nivel de intenții de comportament. Poți măsura pre- și imediat post-intervenție ce cunoștiințe noi au căpătat tinerii, de exemplu, sau în legătură cu ce subiecte și-au schimbat atitudinea sau părerea. La nivelul de impact intermediar se văd schimbările de comportament. Dacă orele de educație sexuală încep azi, la elevi de clasa a 10-a, de exemplu, unde unii și-au început deja viața sexuală, alții nu, poți aduna date despre comportamentul lor legat de folosirea prezervativului în prezent. Un an mai târziu, aduni din nou date și măsori din nou câți sunt activi sexual și câți dintre ei folosesc prezervativul. 

Impactul monitorizat poate fi și cel final, și aici te uiți la rezultate legate de cum s-au modificat anumiți indicatori de sănătate sexuală. Estonia, de exemplu, a comparat statisticile anterioare introducerii unui program de național obligatoriu de educație sexuală în școli cu statisticile în cei 9 ani de implementare continuă a programului, pentru a vedea dacă numărul de sarcini, avorturi și infecții cu transmitere sexuală la tineri între 15 și 24 de ani a scăzut și intervenția a reușit.

În lucrarea ei de disertație, Radu a pornit de la modelul Estoniei, a analizat beneficiile economice ale educației sexuale asupra țării și a calculat impactul economic pe care l-ar avea instituirea unui program național cu ore obligatorii de educație sexuală în școlile din România.

O publicație de informare din 2011 a BZgA și OMS, care reunește analizele mai multor experți din diferite țări europene, subliniază pe de altă parte și limitele unor indicatori care măsoară impactul educației sexuale în școli. De exemplu, sondajele pot oferi doar date limitate despre comportament sexual, folosirea contraceptivelor sau violență sexuală (pentru că se bazează pe câte informații oferă respondenții).   

Limitele se văd și în graficul de mai jos.

Deși am vrut să ne uităm la datele care măsoară comportamentul adolescenților, cele disponibile la ONU pentru utilizarea metodelor de contracepție moderne, de exemplu, sunt doar pentru femei cu vârste între 19 și 45 de ani.

Pentru utilizarea metodelor de contracepție, datele colectate de Organizația Națiunilor Unite pentru România apar doar ca o proiecție pe ultimii ani, pentru că nu există raportări disponibile decât până în 2004. La procentul adolescenților de 15 ani care afirmă că au avut contact sexual, nu există date în rapoartele Health Behaviour in School Aged Children (HBSC) pentru anii 2001/2002 și 2009/2010 (în România), iar în cazul Bulgariei există doar două raportări la interval de aproape 10 ani, ceea ce face ca o tendință să fie greu de evaluat cu precizie.

Studiul HBSC se desfășoară în peste 40 de țări europene la fiecare patru ani, în colaborare cu Organizația Mondială a Sănătății, iar România participă din 2006. Datele sunt colectate prin intermediul unor chestionare distribuite în școli elevilor de 11, 13 și 15 ani (perioade în care trec prin cele mai multe schimbări corporale). 

Când ne uităm la graficul despre folosirea prezervativelor, rezultatele cercetării trebuie privite în context mai larg, al serviciilor de sănătate sexuală disponibile tinerilor din fiecare țară. În România, de exemplu, utilizarea scăzută a prezervativelor e influențată și de faptul că doar 2 din 117 cabinete de planificare familială mai oferă contraceptive sau prezervative gratuite, din cauza unui blocaj în mecanismul de cumpărare. O problemă asemănătoare există și în Bulgaria, unde prețul contraceptivelor e un impediment pentru adolescenți, iar comunitatea romă nu are acces la sistemul de asigurare de sănătate. Asta înseamnă un acces mai scăzut al tinerilor la metode contraceptive.

Finlanda a introdus educația sexuală obligatorie în școli în anii ’70, iar monitorizarea făcută până la mijlocul anilor ’90 a arătat că datele despre sănătatea sexuală a adolescenților și numărul avorturilor s-au îmbunătățit, potrivit unei analize făcute pentru BZgA de doctorul finlandez Dan Apter, membru al Societății Europene de Contracepție și Sănătate a Reproducerii. 

Totuși, din cauza unei recesiuni, fondurile pentru sănătate și servicii sociale au fost tăiate în Finlanda și materia a devenit opțională în 1994, iar calitatea orelor a scăzut. În aceeași sursă, Apter scrie că asta s-a văzut într-o creștere de 50% în numărul de avorturi la adolescente, iar din anii ’90 până în 2002, numărul de infecții cu Chlamydia din raportare a crescut constant. 

În România, Centrul Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile colectează anual date despre bolile cu transmitere sexuală, împărțite în funcție de județe și sexe. Totuși, cele mai multe infecții sunt raportate în mediul urban, unde există acces la servicii de sănătate. În rural, unde oamenii nu au asemenea acces, cazurile riscă să rămână neidentificate sau neraportate.

În 2006, Finlanda a făcut obligatorii orele de educație pentru sănătate, cu o componentă de educație sexuală, care să-i învețe pe elevi despre relațiile umane, valori, comportament și sexualitate. Curriculumul e revizuit la aproximativ 10 ani, iar cel implementat în prezent e aliniat cu Standardele europene de educație sexuală. Abia datele din 2010 au început să arate îmbunătățiri (mai mulți tineri foloseau metode contraceptive, iar rata avorturilor la fetele cu vârsta între 15 și 19 ani scăzuse).

Implicarea statului român în finanțarea cercetărilor internaționale despre sănătate și comportamentele de risc ale adolescenților e minimă. Pentru studiile de sănătatea copiilor HBSC, ale căror date se găsesc în infograficele din articol, Ministerul Educației și Ministerul Sănătății nu oferă finanțare, spune Adriana Băban, profesor universitar doctor și coordonator național al studiului HBSC România. Deși ele ar putea fi utile în elaborarea unor programe de educație sexuală. 

În multe cazuri, cifrele pot arăta progrese. Dar impactul pe termen lung și sustenabilitatea acestor progrese se vede doar din monitorizări făcute cu intenție și pe perioade cât mai mari, pentru ca eventualele concluzii să se reflecte și în forma și conținutul în care educația sexuală ajunge la elevi.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „Legile de educație sexuală sunt importante; la fel și monitorizarea

  1. Foarte util articolul.
    Ar fi bine să publicați caption-ul imaginilor/graficelor în format text și/sau text+link. Modul curent de prezentare pentru aceste caption-uri (parte integrantă din imagine) nu permite verificarea directă a surselor și nici citarea lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *