Educație sexuală, la pachet cu responsabilitate: La clasă și în spațiul public

Imaginează-ți că ești părintele a două fete, una într-a VII-a și cealaltă cu un an mai mare. În același an, afli că ambele sunt însărcinate și că sarcina e prea avansată ca să mai poți interveni cumva. Ce-ți trece prima oară prin minte?

Diriginta băiatului tău de clasa a VII-a te sună înaintea unei excursii și te anunță că a aflat de mesajele deocheate pe care el și colegii lui și le trimit: despre prezervative și cu ce fete ar putea să facă sex. Cum discuți cu el despre asta?

Pune-te în pielea unui profesor de gimnaziu care vede la ore o fată de clasa a VIII-a însărcinată. Ai discuții cu elevii din clasă sau te prefaci că nu s-a întâmplat nimic?

Sunt situații reale care au apărut în școli din România. Pornind de la existența unor astfel de exemple, în ultimii ani, activiști, politicieni și o parte a părinților au cerut introducerea educației sexuale în școli – numai în 2015, peste 60 de ONG-uri au semnat un apel către Ministerul Educației pentru introducerea materiei printre orele obligatorii. Asta nu s-a întâmplat însă, pentru că mereu a intervenit rezistența unor grupuri conservatoare; Asociația Părinților pentru Ora de Religie ori Coaliția pentru Familie, sprijinite de Biserica Ortodoxă Română (BOR), sunt doar câteva dintre organizațiile care au blocat astfel de inițiative.

Câteva noțiuni de educație sexuală există însă în școlile românești: la orele de biologie, la capitolul despre reproducere, elevii ar trebui să învețe, pe lângă concepte științifice, cum să fie responsabili odată ce-și încep viața sexuală. Dar depinde de profesori dacă abordează sau nu tema asta.

Există ore de dezvoltare personală la clasele mici și de consiliere și orientare (ora de dirigenție) începând cu clasa a V-a, cu teme despre autocunoaștere în programă, la care învățătorii și profesorii i-ar putea pregăti pe elevi pentru etapele prin care urmează să treacă.

Și există un opțional de educație pentru sănătate, care include un capitol de sănătate reproductivă și a familiei; însă e doar un capitol dintr-o programă cu alte opt. Opționalul în sine ajunge la doar 6% dintre elevii români.

În condițiile astea, toate discuțiile de la clasă depind de deschiderea profesorilor și de câtă încredere există între ei și elevi.

Am vorbit cu mai mulți învățători, consilieri școlari și profesori de biologie din țară ca să aflu cum și dacă discută cu elevii despre educație sexuală. Chiar și când fac opționalul de educație pentru sănătate, fiecare dintre cei cu care am discutat predă într-un mod diferit: fără formare făcută înainte, unora le e greu să discute cu elevii astfel de teme. Cei care reușesc se bazează mai degrabă pe o relație apropiată decât pe o strategie de predare unitară. 

În trecut, elevii conspectau. Acum pun întrebări

Când era în gimnaziu, Mioara Lupu a conspectat lecția despre reproducere din manualul de anatomie. Și-l amintește pe profesorul ei de biologie intrând în clasă și așezându-se la catedră. Apoi a deschis manualul și tot ce le-a zis elevilor au fost paginile la care să deschidă cartea. Lupu e profesoară de biologie din 2002. Predă la Școala Gimnazială nr. 2 din Târgu Ocna, unde în ultimul an a preluat și rolul de director. Pe lângă ore de biologie – la care răspunde curiozității elevilor, nu le dă de conspectat –, ține și opționalul de educație pentru sănătate.

Lupu e parte dintr-o generație care afla din manualul de biologie că vârsta optimă de căsătorie și naștere a copiilor e de 23-25 de ani, după ce partenerii „și-au făcut o situație materială, au o profesiune și condiții de a trăi independent”. Orice mențiune despre metode contraceptive lipsea cu desăvârșire, iar organele sexuale erau reprezentate strict cu rol de reproducere.

Regulile vestimentare erau trasate clar: fetele n-ar fi trebuit să poarte fuste prea strâmte, nici pantaloni bărbătești sau pantofi cu toc înalt, iar băieții cu plete, barbă, pantaloni prea strâmți sau prea largi nu aveau ținute igienice și nici nu se încadrau „în limitele decenței și ale bunului simț”.

Cum informațiile alternative lipseau, la fel și discuțiile din familie, miturile legate de dezvoltarea corpului se transmiteau ușor. Același manual editat în anii ’70 și ’80 spunea că e normal ca menstruația să dureze doar două-trei zile (în realitate poate dura până la o săptămână) sau că un copil născut înainte ca mama să împlinească 20 de ani e de regulă „debil”, predispus la îmbolnăviri sau că nu va trăi.

Astăzi, manualele de biologie de clasa a VII-a au un capitol dedicat reproducerii, care vorbește și despre pubertate și contracepție. Din unele dintre ele, elevii află că „raporturile sexuale trebuie realizate conștient, cu acordul ambilor parteneri”, că „orice raport sexual neprotejat care are loc în perioada ovulației poate fi urmat de o sarcină” și că „în societatea de astăzi trebuie să tindem către un control al concepției”. Lecțiile despre metode contraceptive se încheie cu note de final din care afli că „prezervativul este singura metodă de contracepție care protejează și împotriva bolilor cu transmitere sexuală”, însă este alegerea profesorului de la clasă dacă manualul folosit are astfel de lecții sau nu.

Lupu vede și de la catedră o situație total diferită de ce a trăit ea în școală.

Odată cu internetul, elevii au acces oricând la orice informație. Un elev a întrebat-o ce e acela „sculament”. Spune că n-a picat pe jos, nici nu s-a rușinat, ci i-a răspuns că e o boală cu transmitere sexuală și la ce ar trebui să aibă grijă ca să nu se îmbolnăvească. „Dacă mergem în fața copiilor jenați, emoționați și ne văd că ne strângem mâinile și că suntem noi rușinați de subiectul în sine, vom transmite asta și lor”, spune Lupu. „Eu le spun că așa cum avem urechi și ochi, așa avem și organe sexuale.”

În schimb, vede părinți cărora le e mai greu să discute despre asta, care se simt rușinați de copiii lor. „Dacă părinții cred că elevii nu știu [lucrurile astea], se înșală.”

Părinții sunt reticenți când vine vorba de educație sexuală, spune Lupu, pentru că au impresia că discutând despre acest subiect copiii își vor începe viața sexuală mai devreme, vor avea mai mulți parteneri sau fetele vor rămâne însărcinate mai repede. Însă experiența cu elevii a învățat-o că situația e exact invers: ei oricum află despre sexualitate, așa că școala le poate oferi informații corecte, care să-i ajute să ia decizii în cunoștință de cauză.

Are exemplul unei eleve de-ale ei, care a rămas însărcinată în clasa a VIII-a.

Fata locuia doar cu tatăl, pentru că mama îi părăsise. Pentru că a continuat să vină la școală, Lupu a simțit nevoia să intervină cumva, să o ajute. Pe de o parte, le-a explicat colegilor de clasă că nu trebuie să râdă de ea sau să o jignească. Pe de alta, a întrebat-o pe fată dacă are sprijin acasă, dacă are nevoie să vorbească cu cineva.

„Și-a asumat, a rămas cu băiatul respectiv, doar că, din punctul meu de vedere, a făcut prea devreme copilul”, spune Lupu, care îi vede acum pozele cu familia pe Facebook. După ce a terminat clasa a VIII-a, fata s-a înscris la un liceu tehnologic, dar profesoara nu știe dacă l-a dus până la capăt. O astfel de sarcină ar putea fi prevenită dacă ar exista discuții despre educație sexuală cu elevii, care să-i învețe cum să fie responsabili. „Un copil informat știe de ce să se ferească”, spune Lupu.

Opționalul de educație pentru sănătate a deschis drumul spre educația sexuală

Până să avem o materie dedicată la care elevii pot învăța despre educația sexuală, în școlile din România există opționalul de educație pentru sănătate.

Opționalul e parte din curriculumul la decizia școlii (CDȘ), adică materii la alegere, pe care fiecare școală decide de la an la an dacă le face. Poate fi selectat în urma unei cereri a profesorilor, elevilor sau părinților. Apoi, fiecare catedră din școală – grupul format din profesorii care predau aceeași materie – elaborează oferta de CDȘ și o propune pentru dezbatere în consiliul profesoral, care cuprinde toți profesorii. Oferta trebuie aprobată de acest consiliu și de cel de administrație înainte ca școala să ceară avizul științific al inspectoratului școlar.

Ministerul Educației și Cercetării (MEC) nu are evidența școlilor în care ajunge opționalul, ci doar numărul de elevi care îl fac: au fost puțin peste 150.000 în anul școlar 2019-2020. Asta înseamnă în jur de 6% din totalul celor înscriși în învățământul primar, gimnazial și liceal.

Educația privind sexualitatea a apărut în școlile din România abia la începutul anilor ’90, odată cu primele ONG-uri preocupate de planificare familială: Tineri pentru Tineri, Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală (SECS) și Asociația Română Anti-SIDA (ARAS). Era un răspuns la zeci de ani în care metodele contraceptive nu erau accesibile și avortul era ilegal, context care a dus la un milion de avorturi înregistrate în 1990 și mii de copii infectați cu HIV în spitale și orfelinate. În licee, tinerii au început să învețe de la alți tineri, studenți, medici și voluntari cum să se protejeze de infecțiile cu transmitere sexuală, cum să-și dea seama dacă sunt pregătiți pentru a avea un copil, cum să ia propriile decizii în relații și cum să folosească prezervativul și alte metode contraceptive moderne.

Însă avortul era în continuare o metodă pentru a evita o sarcină nedorită. Numărul de mame minore și rata mortalității materne creștea, iar vârsta de începere a vieții sexuale scădea. Studiile naționale de Sănătatea Reproducerii, făcute la finalul anilor ’90 și începutul anilor 2000, și rapoarte ale Organizației Mondiale a Sănătății arătau nevoia de mai multă educație despre sexualitate și sănătate și o cereau în școli.

În 2001, MEC și Ministerul Sănătății și Familiei au lansat Programul Național de Educație pentru Sănătate în Școala Românească. Programul era susținut de prim-ministrul de atunci, Adrian Năstase, și ministrul Educației, Ecaterina Andronescu. Se suprapunea și cu perioada în care România candida la NATO și UE, iar educarea populației în privința sănătății era percepută ca importantă.

În 2004 a fost introdus în școli opționalul educație pentru sănătate, care are printre teme sănătatea reproducerii, capitolul care conține lecții despre sexualitate. De la început, întrebările importante și dificile au fost: ce profesori sunt mai potriviți să le predea elevilor, cum să le predea, cum să fie formați?

În primii ani după ce opționalul a intrat în școli, au fost formați 400 de formatori și peste 8.700 de profesori din 15 județe. Procesul era adaptat și gestionat de Fundația Tineri pentru Tineri, care încă din 1997 administra un program prin care tineri instruiți predau voluntar pentru zeci de mii de liceeni educație pentru sănătatea reproducerii și pentru viața de familie. Pentru opționalul de educație pentru sănătate au fost formați în special profesorii de științe, dar ulterior au fost incluși și cei de la alte materii. Principiul era nu doar să descarce informații tehnice, ci să ajute elevii să învețe împreună prin activități și jocuri la clasă.

Profesorii care ar trebui să predea educație pentru sănătate

Laura Felea e una dintre profesoarele care au trecut prin acel program de formare. Predă istorie la un liceu tehnologic din Tulcea și e director al Palatului Copiilor din județ. Le vorbea elevilor despre sănătate la ora de dirigenție înainte să facă formare, pentru că a observat că aveau nevoie de asta. Iar în liceul în care era profesoară în acea perioadă vedea multe cazuri de mame minore. „Copiii pot să trăiască foarte bine fără să știe când a trăit Ștefan cel Mare”, spune Felea, „dar nu cred că o să trăiască foarte bine dacă nu știu să-și facă igiena organelor genitale sau igiena corpului corect și sănătos.”

Pe ea, formarea a învățat-o de la lucruri mărunte care țin de propriul comportament – e important să oprim robinetul în timp ce ne spălăm pe dinți ca să economisim apă –, la cum să se simtă confortabil în fața clasei și cum să interacționeze cu elevii, care i se adresează pe numele mic; pentru că „una e să vorbești cu Laura despre problemele tale personale și alta e să vorbești cu doamna profesoară”. În 2010, a devenit la rândul ei formator. 

A lucrat cu unii profesori care voiau să învețe metode noi de predare, dar și cu alții, care aveau nevoie să transmită informații despre sănătate, mai ales a reproducerii, dar nu știau cum. Tot ce făcea la formare era din zona nonformală: jocuri de rol, simulări de situație, studii de caz. Unul dintre exercițiile care i-au rămas în minte a fost făcut în timpul unui curs care le vorbea profesorilor despre infecțiile cu HIV. Ar fi trebuit să-și imagineze că sunt într-o familie care află că unul dintre membri are SIDA. Cum ar fi reacționat. Cum ar fi anunțat? Ce ar fi spus prima dată?

Prima reacție pe care o auzea Felea era „cum ai luat?”. Abia apoi veneau cele orientate spre soluții, pe „ce facem mai departe”. Felea voia să-i facă să înțeleagă stigmatizarea din jurul acestei boli.

În perioada 2004-2012, formarea profesorilor a fost făcută constant, dar programul și-a arătat vulnerabilitățile: profesorii formați plecau din învățământ sau schimbau des școala, iar odată cu intrarea în UE au dispărut susținerea politică pe plan local și finanțarea agențiilor internaționale care intraseră în țară în anii ’90.

De la 10% dintre elevii de clasele I-XII din țară, cât acoperea opționalul în primii ani, numărul a început să scadă, ajungând la 6% în 2014-2015.

Strict în ce privește educația sexuală, numărul pare și mai mic, pentru că sănătatea reproducerii e doar un capitol dintr-un total de nouă – asta înseamnă câteva ore pe an, influențate și de cât alege profesorul să le vorbească elevilor despre tema asta. Programa e structurată pe câte doi ani, începând cu clasele I și a II-a, până la a XI-a și a XII-a. Majoritatea celor nouă teme mari se repetă anual: igienă personală, activitate și odihnă, sănătatea mediului, sănătate mintală, sănătatea alimentației, sănătatea reproducerii și a familiei, consumul și abuzul de substanțe toxice, violență și abuz fizic. În plus față de clasele primare și gimnaziale, la liceu sunt cuprinse și noțiuni de bioetică, în care profesorii au ocazia să discute despre eutanasie, fertilizare in vitro, donare și transplant de organe sau clonare.

În primii ani de școală, există doar două lecții de sănătatea reproducerii și familiei: „Eu și familia mea. Roluri în familie” și „Diferențele între fată/băiat”. La clasele a III-a și a IV-a li se vorbește în plus elevilor despre modificările corporale de la pubertate și despre „cum am apărut eu pe lume?”. În gimnaziu apar lecții despre dezvoltarea organismului la pubertate și noțiuni de bază despre reproducere, dar și despre prietenie și iubire. Ideea de sexualitate nu apare până la clasa a VII-a, când elevii învață oricum despre aparatul reproducător la ora de biologie. Opționalul completează informațiile cu cele despre comportament sexual responsabil, mituri legate de sexualitate, planificare familială, violență în sexualitate și abuz sexual.

Ca elevii să primească însă toate aceste noțiuni, ar însemna să facă opționalul în toți cei 12 ani de școală. Și, de cele mai multe ori, asta nu se întâmplă: cei mai mulți elevi schimbă la patru ani profesorii pe care îi au la clasă, iar profesorii care predau educație pentru sănătate iau de cele mai multe ori opționalul atunci când au nevoie să-și completeze norma didactică de 18 ore pe săptămână.

Așa că, în realitate, elevii fac educație pentru sănătate atâta timp cât există un profesor interesat, chiar dacă asta înseamnă doar un an.

Politica oportunităților pierdute

În ultimii ani, sistemul de educație a fost miza disputelor dintre oamenii care cer o disciplină dedicată și obligatorie de educație sexuală și cei care se opun unei astfel de inițiative și care cred că materia ar trebui predată doar cu acordul părinților.

Din 2014, educația sexuală a început să fie cerută ca materie obligatorie în școli de organizații pentru drepturile omului, protecția copilului, egalitate de gen, care luptă împotriva violenței și asociații de elevi sau părinți. Deputatul PSD și medicul Tudor Ciuhodaru a avut o inițiativă legislativă care cerea același lucru, însă a fost respinsă. Răspunsul oficial primit de Ciuhodaru de la comisiile de învățământ, știință, tineret și sport, atât din Camera Deputaților cât și din Senat, era că programa școlară este oricum prea încărcată; că introducerea unei materii noi obligatorii însemna introducerea unui întreg proces de formare pentru viitorii profesori; că asta ar fi un efort financiar prea mare.

Având însă în vedere presiunea publică, ministerul nu și-ar fi asumat să introducă în școli educația sexuală cât timp organizații religioase conservatoare se opuneau public inițiativei. Și nu o va face în condițiile în care Patriarhia numește obligativitatea existenței ei în școli un „atentat asupra inocenței copiilor”.

Sintagma a apărut într-un comunicat al Patriarhiei Române, venit ca răspuns la o inițiativă legislativă promulgată în aprilie 2020. Legea, inițiată de deputata USR Cristina Iurișniți, avea ca obiectiv organizarea în școli, o dată pe semestru, a unor programe de educație pentru viață și sănătate – inclusiv educație sexuală –, obligatoriu. Scopul era de a preveni contactarea de către elevi a bolilor cu transmitere sexuală și graviditatea minorelor.

În iunie însă, patru parlamentari din PSD și PNL au introdus un amendament prin care „educația sexuală” era înlocuită de „educație sanitară”, iar asemenea lecții puteau fi făcute doar cu acordul părinților – practic, tot un program opțional. Amendamentul a fost votat și adaptat în Parlament cu 269 de voturi din 307. Președintele Klaus Iohannis a contestat noua variantă la Curtea Constituțională a României, care a decis însă că amendamentul din Parlament e constituțional și că educația sanitară ar trebui predată cu acordul părinților.

Așadar, inițiativele din Parlament s-au concentrat mai mult pe introducerea unei materii noi și obligatorii de educație sexuală, însă nu s-au preocupat de consolidarea opționalului care include deja tema asta. Singura astfel de încercare a venit în 2015, când Administrația Prezidențială a organizat o dezbatere despre importanța educației pentru sănătate. În urma întâlnirii, Ministerul Sănătății, condus atunci de Patriciu Achimaș-Cadariu, a coordonat munca la un Plan Multianual Integrat de Promovare a Sănătății și Educație pentru Sănătate, care urma să crească competențele personalului din sistemul de sănătate și de educație de a face educație pentru sănătate în școli. Însă ministrul Sănătății s-a schimbat, iar planul, chiar dacă era realizat, a rămas la sertar.

Din postura de profesor, Laura Felea a văzut cum interesul pentru opțional a scăzut treptat. De la o viziune unitară a Ministerului Educației, care urmărea implementarea educației pentru sănătate de la grădiniță până la liceu, până la un număr tot mai mic de elevi la care ajung astfel de informații. De la oameni importanți consultați în proiect – ca secretarul de stat Raed Arafat, psihoterapeutul Cristian Andrei și doctorul în psihologie Aurora Liiceanu –, la o strategie băgată la sertar.

România e una dintre cele doar șase țări ale Uniunii Europene care nu au educație sexuală ca materie obligatorie în școli. Celelalte sunt Bulgaria, Cipru, Croația, Polonia și Italia. Și țările în care educația sexuală se predă sistematic, obligatoriu, la nivel național și adaptat la vârsta elevilor, au rate mai mici de sarcini la adolescente și de infecții cu transmitere sexuală, iar adolescenții sunt mai informați, mai încrezători în sine și mai capabili să aibă relații sănătoase. Curricula din școală e completată cu activitatea ONG-urilor, mai ales când vine vorba de noțiuni de roluri de gen, orientare sexuală și plăcere sexuală.

Ce lipsește însă – mai ales în statele din estul și centrul Europei –, este un sistem de monitorizare și evaluare a impactului educației sexuale.

Totuși, un model la care ne-am putea uita este Estonia, prima țară din fosta Uniune Sovietică care a introdus ore de educație sexuală în școli în 1991. Temele despre sexualitate sunt parte din materia educație personală, socială și de sănătate, care începe de la 8 ani și e obligatorie până la 14. Trainingurile și materialele de învățare sunt oferite și finanțate de instituții de stat, iar viitorii profesori (de orice materie) sunt formați în educație sexuală în timpul facultății în cel puțin două universități din țară.

Conform unui studiu UNESCO din 2011, educația sexuală sistematică la nivel național din Estonia a fost însoțită de servicii de sănătate a reproducerii, prietenoase cu tinerii: 16 astfel de clinici există într-o țară cu doar 1,3 milioane de locuitori. Asta a dus la scăderi impresionante ale ratei de infecții cu transmitere sexuală și HIV, precum și ale ratei avortului și ratei de sarcini la minore, datorită răspândirii folosirii contraceptivelor moderne.

Estonia a fost folosită ca studiu de caz și de Adriana Radu, fondatoarea platformei online de educație sexuală Sexul VS Barza. În lucrarea ei de dizertație pentru un masterat de sănătate publică din Berlin, a cercetat efectele economice pe care le-ar avea introducerea unui program național obligatoriu de educație sexuală în școlile din România. Concluzia ei? Costurile unui astfel de program ar fi compensate de cele medicale rezultate în urma sarcinilor neplanificate, avorturilor sau al îmbolnăvirilor de sifilis ori SIDA.

Fără un plan coordonat, fiecare profesor e pe cont propriu

Printre cei 6% dintre elevi care fac educație pentru sănătate în România se numără și cei de la Liceul „Mihai Viteazu” din Băilești. Disciplina le e predată de Ștefania Văduva, profesoară de biologie. Și ea a ales opționalul ca să-și completeze norma didactică de 18 ore.

Majoritatea elevilor ei sunt din satele aflate împrejurul Băileștiului, iar unii au situații materiale precare sau provin din familii monoparentale. În clasa la care e dirigintă sunt 19 elevi, dar nu le cunoaște părinții tuturor. La ședințe vin câte doi sau trei părinți. Așa că vede rolul ei de profesor ca pe unul de ghidaj. Să le vorbească elevilor despre cum să-și organizeze timpul, și nu doar la lecțiile despre activitate și odihnă; să le explice de ce e periculos să ai 17 ani, să-ți fi început viața sexuală, dar să nu folosești nicio metodă contraceptivă. 

Nu i-a fost mereu ușor să discute despre reproducere cu elevii, nici măcar la biologie. La începutul carierei, se rușina când le explica ce e vulva sau penisul, mai ales că avea ore la clasele a XI-a și a XII-a. Când vedeau asta, elevii insistau și mai mult cu întrebările. În anii 2000, își amintește cum o elevă din ultimul an i-a înșiruit toate pilulele anticoncepționale și ea nu știa numele niciuneia. S-a speriat când s-a gândit câte știu adolescenții despre asta. Dar a înțeles că, atunci când sunt expuși la multe informații, școala poate fi filtrul prin care o selectează pe cea corectă.

Când a aflat că mulți dintre elevii unei clase aveau o părere proastă despre persoanele homosexuale, i-a îndemnat la orele de educație pentru sănătate să nu judece și le-a dat exemple de oameni cu care ar putea empatiza, fie că e vorba de un fost elev al ei despre care a aflat că e gay sau de celebrități. Ca punct de pornire în discuțiile despre infecțiile cu HIV, le recomandă să vadă filmul Philadelphia, povestea unui bărbat care ajunge să fie concediat din cauza bolii și a orientării sale sexuale.

În opinia Ștefaniei Văduva, educația pentru sănătate ar trebui începută de la grădiniță, cu noțiuni despre alimentație și igienă, pentru a avea cu adevărat impact.

La prima oră de educație pentru sănătate, Văduva le spune elevilor că vor fi notați pe baza unui portofoliu. Pe prima pagină scriu titlul opționalului. Pe pagina a doua, capitolele studiate. Apoi le prezintă pe rând lucrurile despre care urmează să vorbească la fiecare capitol din programă. Le lasă însă și varianta ca ei să propună teme despre care ar vrea să caute informații.

Fiecare profesor cu care am vorbit face lecțiile de educație pentru sănătate așa cum poate, pentru că nu are ghid metodologic ca la alte materii, ca să știe cum poate preda diferite lecții: ce materiale să folosească, cum să structureze informația sau cât de interactivă poate fi. Nu există nici manuale avizate de Ministerul Educației pentru opționalul de educație pentru sănătate. Unii dedică mai multe ore nutriției, alții, lecțiilor de educație sexuală, alții, consumului de droguri și alcool. Sunt mai degrabă pe cont propriu.

Să vorbim mai puțin de o materie școlară și mai mult de binele elevilor

Văduva e conștientă că unii oameni au impresia că educația sexuală în școli ar determina elevii să-și înceapă viața sexuală mai devreme. Dar crede că astfel de opinii vin de la cei „care nu trec prin experiența de la clasă”.

Educația pentru sănătate – și implicit componenta ei de educație sexuală – poate fi un instrument de responsabilizare a elevilor. „Rolul nostru e să le arătăm ce e bine și ce e rău și să le povestim experiențele pe care le-am avut noi”, spune Văduva. Când află că mulți dintre ei își încep devreme viața sexuală, le spune că ea și-a început-o mai târziu și că nu a pierdut nimic. „Dacă mă dau pe mine exemplu, îi conving mai rapid pe elevi și ei știu că nu-i mint.”

Anul acesta a văzut cum o elevă de clasa a X-a a intrat pe Zoom să-și dea examenul de corigență cu un copil în brațe. Orele de educație pentru sănătate sunt necesare mai ales în mediul rural, unde nimeni nu le vorbește elevilor despre lucrurile astea.

„Dacă n-ar mai fi un subiect tabu, nu ar mai fi atâtea minore însărcinate, nu ar mai fi atâtea avorturi, atâtea abuzuri”, crede și Mioara Lupu din Târgu Ocna. La fel ca Ștefania Văduva, și ea a ales să facă opționalul ca o completare a normei didactice. Pe parcurs însă a devenit o componentă a politicii școlii pentru sănătatea copiilor și a strategiilor de combatere a bullyingului. Elevii vor să facă educație pentru sănătate pentru că nu e încă o oră de biologie, că nu au de „tocit” lecții.

Iar opționalul vine într-un moment în care mulți dintre ei au probleme cu imaginea de sine din cauza transformărilor prin care trec, spune Adina Baștea, director adjunct al școlii. Educația pentru sănătate ar trebui să fie predată constant și pe tot parcursul anilor de școală, crede ea. În școala lor, orele de educație pentru sănătate încep la clasa a V-a, însă chiar și atunci elevilor le lipsesc informații de bază pe care ar fi trebuit să le învețe în anii precedenți. Însă implementarea opționalului și la ciclul primar ar însemna un profesor în plus pe care trebuie să-l plătească, spune Baștea. 

Pe lângă opțional, în școala lor există un consilier care să ajute elevii care se confruntă cu bullyingul, iar profesorii țin lecții despre asta, inclusiv la consiliere și orientare. Dacă un profesor vede la ora lui că elevii râd de cineva din clasă, își întrerupe lecția ca să discute despre asta. „E important să rupi poate 15 minute din ora ta să vorbești despre bullying sau despre sănătate. Toți facem asta”, spune Lupu. „Am învățat că trebuie să avem mai multă grijă de noi și trebuie să-i învățăm și pe ei să aibă mai multă grijă de ei.”

Aceste comportamentele mai sănătoase ale elevilor și strategii ale școlilor nu pot fi dezvoltate de azi pe mâine. Dar faptul că școala românească are tendința să ocolească subiecte dificile, cum e educația sexuală, e o piedică în calea formării unor adulți informați și responsabili. Pentru că întrebările despre propriul corp și sexualitate ale elevilor vor fi mereu acolo și nu vor dispărea dacă adulții refuză să le vorbească despre pubertate și contracepție sau dacă profesorii sar peste capitolul Reproducerea din manualul de biologie.

NOTĂ: La documentarea acestui articol a contribuit și reporterul Irina Tacu.