Vulnerabilitatea împărtășită ajută și la clasă

Ce a învățat despre educația în mediul rural un cuplu format dintr-o profesoară de română și un fost corporatist convertit în profesor de geografie

Un profesor de geografie așteaptă microbuzul la Piața Presei Libere din București. E 2018, al doilea an în care Andrei Hultoană face naveta, și e una din diminețile alea în care se întreabă ce zi e, ca să-și dea seama în ce sat din județul Ilfov trebuie să coboare. Andrei predă în patru școli din Ciolpani, Gruiu, Lipia și Otopeni și se întâlnește în fiecare săptămână cu peste 350 de copii. 

Imagine din arhiva Teach For Romania

Acasă are zece cataloage personale în care își transcrie observațiile de la clasă, altfel i-ar fi imposibil să-i țină minte pe toți. Urcă în microbuz și se gândește, ca în fiecare zi când se duce spre școală și în fiecare seară când se întoarce acasă, că nu face destul. Că poate face mai mult rău decât bine. Că poate nu are grijă suficient de emoțiile copiilor.

Că poate nu se joacă destul sau poate se joacă prea mult. Că e un băiețel de care râd toți ceilalți că nu se descurcă și care ar fi oare cea mai potrivită abordare. Încearcă să se încurajeze în gând că astăzi va fi un profesor mai bun decât ieri.

Andrei a făcut Facultatea de Geografie-Geologie la Iași, cu dublă specializare, Geografie – Limba Engleză și a urmat și modulul psiho-pedagogic în timpul studiilor, fără să se imagineze vreodată la catedră. În 2007 s-a angajat la o companie multinațională pe postul de consultant în turism și a urmat în paralel un masterat la jurnalism, pentru că-i plăcea să scrie. De la turism a migrat la marketing și a strâns în total vreo 10 ani de slujbă în Aurel Vlaicu-Pipera, cu cartelă de intrare și ferestre uriașe prin care nu vedea nimic.

În iarna lui 2016, Andrei simțea acut nevoia de schimbare. Trecuse printr-o despărțire, simțea că nu-l mai încap orașul, metrourile și blocurile. A căutat pe Google job-uri în educație și a văzut un anunț că Teach for Romania, o organizație nonguvernamentală, recruta a patra generație de profesori pe care urma să-i pregătească și să-i sprijine să ocupe catedre în zone defavorizate din România rurală.

S-a visat mergând cu coatele pline de cretă pe un drum de țară, văzând câmpuri, simțind ploaia, vorbind cu copii și trăind o viață care i se părea atât de reală prin comparație cu artificialul și comodul clădirii de birouri.

Andrei a scris atunci într-un jurnal:

„Nu mai e nimic de făcut decât ceea ce trebuie să fac – vreau să acționez, asta-mi e dorința. Cred că-mi voi începe fiecare zi cu această formulare: Vreau să acționez! Acum am găsit programul acesta, Teach for Romania, nu știu dacă fac o alegere bună, dar asta e! Niciodată nu știi cu adevărat. Mă încurajez singur, e al naibii de greu să te încurajezi singur. Vreau să fiu profesor la țară, să-i învăț lucruri folositoare pe copiii de la sate, să le dau o parte din viața mea. Iată unde sunt… Oare voi face în cele din urmă asta?”


A trecut prin procesul de selecție și a fost acceptat. A urmat o conferință de acomodare cu programul Teach for Romania și acolo a întâlnit-o pe Elena. 

Ea venea din Huși, județul Vaslui, unde era profesoară de română și dirigintă la o clasă de a V-a, și avea deja experiență de cinci ani în învățământ. Ei i-au atras atenția șosetele colorate ale lui Andrei. Au început să facă schimb de informații despre titularizare și să vorbească tot mai multe ore la telefon.

În vara lui 2017, când au început Academia de Leadership și Pedagogie, adică cele șase săptămâni de teorie și practică în care viitorii profesori Teach se pregătesc pentru începerea anului școlar, erau deja un cuplu. Elena a decis că va căuta un post lângă Capitală și nu se va mai întoarce la Huși, deși i-a fost foarte greu să renunțe la clasa la care era diriginte. Practica au făcut-o timp de trei săptămâni la Gârcini, în județul Brașov.

400 de copii s-au înscris la școala de vară pregătită de Teach for Romania pentru a le da șansa viitorilor profesori să exerseze teoria deprinsă în primele trei săptămâni de training. Andrei și Elena își amintesc că sute de copii se adunau precum bobocii de rață în întâmpinarea autocarului cu care ajungeau și le erau ghizi prin comunitate, ducându-i din casă în casă, prezentându-le familiile.

Viitorii profesori își petreceau diminețile la școală și afară la joacă, iar seara discutau în grup despre dificultățile întâmpinate și se consultau cu tutorii Teach, persoane cu experiență la catedră care urmau să-i sprijine timp de doi ani cât se derulează programul. Erau în priză de la 8 până târziu în noapte.

Elenei i-a fost greu când tutorele i-a explicat că tonul ei ridicat de profesoară cu care acoperă zumzetul din clasă sună a țipat. Deși avea experiență la catedră, simțea că trebuie să o ia de la zero. O vreme i-a fost teamă să vorbească în clasă, să nu carecumva să „țipe”. A prins însă și încredere că e omul potrivit pentru program. Tutorele ei a observat-o în clasă și i-a confirmat ceea ce Elena simțea deja: că dă totul când e lângă copii. Nu-i fuge gândul, nu are timpi morți, nu pierde vremea. E 100% prezentă și atentă la nevoile tuturor. Tocmai de aceea îi este și ușor să se epuizeze și să se trezească la final de zi că n-a băut apă deloc sau nu a ajuns la toaletă.


La începerea anului școlar 2017-2018, Elena s-a mutat cu Andrei în garsoniera lui din Militari. S-au răspândit fiecare către școlile în care au primit post. Naveta ei până la Gălbinași, un sat din județul Călărași, la 36 de km de Capitală, însuma zilnic spre patru ore dus-întors, pentru că străbătea Bucureștiul de la Lujerului la Republica vreme de o oră și abia apoi se urca în trenul care o ducea la școala unde preda limba română.

El pleca spre nordul orașului de unde lua microbuzul spre sate din Ilfov. Pentru că în primul an de Teach nu erau posturi de geografie disponibile în Ilfov, Andrei s-a angajat ca suplinitor de engleză și abia în al doilea an a prins un post de geografie. Cuplul a renunțat rapid la cochetărie. Elena n-a mai purtat tocuri, iar Andrei care purta cu bucurie cămăși și stofă, s-a împrietenit cu blugii de care nu se mai apropiase de mult. Trebuiau să fie eficienți, căci erau mereu pe drumuri.

Elena e genul de om care nu vrea să-și ascundă emoțiile, așa că în prima zi de școală la Gălbinași, aflată față în față cu elevii care o priveau reticenți și-i spuneau că le e dor de vechea lor doamnă de română, înghesuită de gândul despărțirii de copiii cărora le fusese dirigintă la Huși, a izbucnit în plâns. Pe drumul de două ore înapoi spre casă nu a putut să citească sau să se uite la seriale. Se întreba în ce s-a băgat și se gândea să renunțe. Acasă o aștepta Andrei, plin și el de îndoieli.

„Acasă spuneam tot ce aveam pe suflet. Ne revedeam și povesteam fiecare și abia apoi ne continuam seara”, povestește Elena. „Eu simțeam că mă scufund într-un loc la 8 și că mai respir abia la 2”, spune Andrei care totuși nu înțelegea de ce ea nu bea apă. Nu avea timp. „Acum mi-am format un obicei să beau și eu de fiecare dată când văd un copil care bea.”, spune Elena.

Pentru Andrei era extrem de importantă părerea Elenei, pentru că ea avea deja experiență iar el pășea pe teren total necunoscut. Îi era greu să facă trecerea în doar 5-10 minute de pauză de la jocurile și distracția cu clasele pregătitoare la o cu totul altă personalitate pe care trebuia să o afișeze la clasele mari.


În a doua zi la Gălbinași, Elena a respirat adânc și a intrat în clasă hotărâtă să le spună copiilor de clasa a V-a de ce a plâns. „Așa cum vă este vouă greu, și mie îmi este și nu mi-e frică să recunosc”, le-a spus.

Le-a explicat că e o schimbare mare să se mute în Capitală și să facă naveta, să renunțe la elevii ei de la Huși. Le-a vorbit despre dorul de casă și de clasa unde era diriginte și a glumit cu ei despre cum a bufnit-o plânsul. De atunci, copiii au început să o privească altfel. Aveau niște temeri în comun, iar Elena era un adult care își recunoștea fricile în fața lor, promițându-le în același timp că vor evolua împreună spre bine.

Andrei și-a dat seama că tot ce a învățat el despre pedagogie conversând cu adulți se dădea peste cap când ajungea în clasă. Degeaba le vorbea elevilor despre cum ar trebui să aibă încredere în ei, când indiferența lor îi apăsa fix butonul propriei nesiguranțe. Așa că a început să le vorbească despre corigența lui la chimie, despre faptul că nu era un elev numai de 9 și 10 sau chiar despre iubirile neîmpărtășite. Acelea erau momentele când vedea cum rupea zidul de plictiseală, iar copiii ridicau curioși ochii din bancă. Dacă le câștiga încrederea, putea apoi să-i orienteze și spre noțiuni din programă.

Încerca să se joace cât mai mult, fără să-și piardă fermitatea, pentru că simțea că elevii aveau nevoie de un lider la care să se raporteze și care să traseze limite când era cazul. „Când se simt în siguranță, copiii tind să se joace. Joaca e un instrument în clasă pentru că îți arată că nu se tem de tine.”

Unul dintre jocurile care le-a plăcut mult elevilor lui Andrei a fost cel în care au folosit o minge de tenis și lanterna de la telefon ca să înțeleagă mișcările de rotație și de revoluție ale Pământului și motivul pentru care nu vedem stelele ziua, când lumina Soarelui le ascunde. Un altul a fost „Geografia poveștii”, adică fiecare elev să-și aleagă o carte pe care s-o citească și pe care s-o prezinte din perspectiva spațiului în care se petrece acțiunea.

Andrei crede că pentru un profesor de geografie competențele pe care le poate transmite sunt limitate la cele 45-50 minute pe care le petrece o dată pe săptămână într-o clasă de 30 de copii. Se întreba mereu ce e esențial să le predea și cum să facă mai concret legătura cu viața lor. Cum îi ajută noțiunile din clasă să-și înțeleagă și să-și trăiască viața?

Simplifica materia cât de mult putea și făcea paralele cu viețile copiilor. Noțiunea de „principiul unei țări” nu le spunea nimic, dar dacă vorbeau despre Italia și de ce arată relieful acestei țări diferit de al României, de ce lucrează părinții sau rudele lor plecate acolo și ce industrii economice reflectă, lucrurile căpătau sens.

„Ce rămâne cu ei din definiția vântului? Ne-am folosit de toate simțurile pentru a înțelege ce e vântul. I-am transformat în păsări călătoare cu mâinile întinse spre vest pentru a simula aripile și a fixa în același timp punctele cardinale.”

Lui Andrei îi era greu să accepte că, oricât de mult și-a imaginat el la începutul programului că se va ocupa atât de noțiunile din programă cât și de aspectele socio-emoționale, nu putea să facă asta pentru toți cei 350 de copii cu care se întâlnea. „Au fost elevi pe care nu i-am atins cu nimic în afară de informație”, spune astăzi.

Erau clase la care nu funcționa nimic. „Învățaseră pasivitatea. Nu scriau, nu citeau. Știau că de un 5 se vor descurca dar interiorizaseră că sunt slabi. Și că nu are rost. N-a fost zi să nu mă întreb de ce nu merge. Pot să le schimb obiceiurile și să le răstorn lumea în 45 de minute pe săptămână?”

Vorbea despre tristețea asta cu Elena, care îl încuraja.

Elena crede că nu poți să pui presiunea impactului în viața a 350 de copii pe un singur profesor.

Fiecare copil are afinitățile lui și ritmul diferit de învățare, dar dacă din întâlnirea cu zecile de cadre didactice apare măcar o scânteie, există șanse ca școala să fi contat într-adevăr.

Pe ea o scânteie plasată de profesorul de istorie din liceu a adus-o la catedră. Elena se gândea să dea admitere la asistență socială. Profesorul a fost cel care i-a spus că ar putea fi o profesoară bună și să încerce Facultatea de Litere. L-a ascultat și-i este recunoscătoare și astăzi, dar sigur că același profesor nu a produs impact atât de semnificativ în viețile tuturor elevilor care i-au trecut prin clasă.

Andrei crede că a fost norocos pentru că a găsit în cancelarii profesori cu zeci de ani de experiență care încă mai voiau să învețe, care-i cereau sfatul pentru câte o situație care-i depășea, care erau curioși să știe ce metode a învățat el la sesiunile de pregătire Teach.

Înainte să ajungă la catedră, își imaginase că „profesorii au mult timp liber și multe vacanțe” și „că elevii abia te așteaptă fermecați”. Nu avea cum să înțeleagă cât de epuizante pot fi naveta sau singurătatea.

Mi-am dărâmat toate prejudecățile despre educație, una câte una.

El avea avantajul unei rețele de profesori din programul Teach for Romania, al unui tutore și al unei partenere de viață cu care să-și ciocnească toate temerile și dilemele. Dar când se gândea la colegii de cancelarie care făceau naveta de 20-30 de ani și nu aveau cu cine să descarce tot bagajul emoțional din școală, i se părea o minune că mai sunt acolo, că supraviețuiesc, că reușesc să transmită materia, chiar dacă uneori lipsiți de entuziasm.

Birocrația a fost un alt capitol descurajant pentru Andrei. „Completam hârtii în pauzele de 5 și 10 minute. Când ești diriginte, se dublează numărul de hârtii: portofoliul dirigintelui, procese verbale, raportul pentru ședința cu părinții și câte și mai câte. Apoi mai sunt comisiile – de violență, incluziune, evaluare…”

Elena spune că și ea a simțit sprijinul lui Andrei când se revedeau seara. „Nu mă judeca pentru că vorbesc ore în șir de un anume elev sau de cine știe ce problemă.” Înțelegea cât de obosită ajungea acasă pentru că și el avea multe zile în care simțea că nu s-ar mai ridica din pat.

Tot împreună își sărbătoreau și victoriile, cum ar fi cea în care Elena a convins o mamă să-și lase fiica să-și continue studiile după clasa a VIII-a, în ciuda faptului că femeia era hotărâtă să o țină acasă ca să îngrijească de frații mai mici. Fata plângea și spunea că e nedrept, visa să aibă într-o zi permis de conducere și un serviciu. După multe discuții și vizite acasă, mama a fost de acord. „Trebuie educat și părintele ca să faci echipă”, crede Elena. „Dacă părinții sunt de partea ta, se reduc și barierele pe care mentalitatea le impune din păcate fetelor din comunitatea romă.”

Andrei a fost mândru când a reușit să-l ia de-o parte pe un băiat care era ținta tuturor răutăților din clasă și ridiculizat de fiecare dată când nu răspundea corect. Într-o zi l-a rugat să mai rămână puțin în clasă după oră și au discutat despre de ce nu se pregătise. Copilul i-a spus că citise, dar nu înțelesese. Andrei i-a explicat că și lui i se întâmpla asta cu unele materii. „Știi ce trebuie să facem noi doi? Să muncim un pic mai mult decât ceilalți”, i-a spus și de atunci au sudat o echipă în care amândoi să-și dea silința mai mult.


La finele celor doi ani de Teach for Romania, Andrei și Elena s-au căsătorit și s-au mutat în capătul celălalt al orașului, de unde ea ajunge mult mai repede la școala din Gălbinași.

Acum simte că a câștigat două ore pe zi care-i dau spațiul să se analizeze, să-și pregătească activitățile, să respire. Nu mai supraviețuiește, ci construiește. Spune că are mult mai multă încredere în ce poate să facă în clasă.

Înainte de programul Teach, Elena visa cum ar fi să-și facă orele în aer liber, să așeze băncile altfel, să introducă jocuri. Se temea să nu fie judecată de colegi sau criticată de conducerea școlii. Acum are încredere să decidă și simte că ea conduce actul educațional și îl modelează în funcție de nevoi.

Andrei a decis că momentan nu mai vrea să fie la catedră, chiar dacă-i lipsește interacțiunea cu copiii. S-a angajat la Teach for Romania și recrutează a șaptea generație de profesori care vor intra în școli și zone defavorizate din România rurală.

Conduce interviuri, le povestește despre experiența lui și încearcă să le înțeleagă motivațiile și să-și dea seama dacă vor rezista după ce se vor trezi catapultați pe o uliță sau într-o clasă unde elevii nu au nevoie să știe definițiile punctelor cardinale sau să recite industriile de cărbuni, ci uneori să deslușească literele, să aibă curaj să citească cu voce tare, chiar dacă se vor poticni, să fie ascultați, să nu fie judecați.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *