Fiica ta adolescentă ar vrea să-și vadă prietenul. Tu ce-ai face?

În carantină, luăm decizii și pentru copii. Cele mai complicate creează tensiune între siguranță și libertate.

E marți dimineață și Mircea Drăgoi, un designer grafic din Târgu Mureș, ia o pauză ca să-și ajute fiica să-i facă o surpriză prietenului ei. A trecut deja o săptămână de când Alexandra l-a văzut pe Tudor doar prin calluri video și la orele cu clasa ținute pe Zoom. Amândoi fac 18 ani, el în martie, ea în aprilie, iar azi e majoratul lui.

Mircea iese din biroul pe care îl împarte cu soția lui, Angela, de când amândoi lucrează de acasă, deschide tableta și scrie: „La mulți ani, dragă Tudor”. Angela sună un prieten care are o firmă de materiale publicitare ca să-i livreze lui Tudor 18 baloane și o felicitare pe care să printeze urarea de la Mircea. Carantina nu le permite să le ducă ei.

Ziua asta n-ar fi trebuit să arate așa. Alexandra, căreia toți îi spun Ale, urma să comploteze cu părinții lui Tudor și să cumpere bilete spre Viena pentru amândoi, să intre peste el la miezul nopții cu baloane cu heliu de care să agațe poze. Poate chiar să plece împreună un weekend în Baia Mare, la bunicii lui. Dar răspândirea coronavirusului le-a dat planurile peste cap, iar Mircea, ca mulți alți părinți de adolescenți, a trebuit să-i impună lui Ale să rămână în casă, chiar dacă asta însemna să-i frângă inima.

S-a întâmplat într-o duminică după-amiază, când luau masa: paste bolognese, făcute de Ale și Angela. Mircea era în capul mesei, Ale în stânga lui, Angela în dreapta, iar pe celelalte scaune erau cei doi frați, Mircea, 16 ani, și Radu, 20. Mircea golea farfuria când Ale l-a întrebat dacă o să mai poată să-l vadă pe Tudor înainte de ziua lui.

„Nu”, i-a răspuns Mircea. A continuat: școlile erau închise de două săptămâni, situația era tot mai gravă, lucrau de acasă, iar sfaturile experților și autorităților erau clare: să rămână în casă. Puteau să se vadă pe internet.

Cu lacrimi în ochi, Ale s-a ridicat și a urcat în camera ei. Mircea a rămas la masă. S-a gândit că poate a fost prea categoric. Chiar cu două zile înainte, Radu se văzuse cu prietena lui și într-o lume ideală ar fi fost corect ca și Ale să-l mai vadă pe Tudor. Dar știa și că trebuie să-și protejeze copiii.

În familia lor, a fost mereu important să-i lase să ia decizii. Mircea avea 30 de ani când a cunoscut-o pe Angela, care îi era colegă de muncă. I-a plăcut pentru că avea simțul umorului. Amândoi aveau copii din alte căsnicii: el îl avea pe Mircea, cel mai mic, care locuia cu mama lui, ea îi avea pe Radu și pe Alexandra. După câțiva ani, el, Angela și copiii ei s-au mutat într-un apartament cu două camere, unde bucătăria a devenit loc de dezbateri: Angela și Mircea îi provocau cu întrebări ca să-i încurajeze să ia decizii sau să-i contrazică pe adulți. În timp le-au dat tot mai multă libertate, iar ei au devenit mai responsabili. Nu mai lăsau murdar în bucătărie după ce găteau și aveau singuri grijă să vină mai devreme acasă din oraș dacă urma o zi grea la școală.

Pe Ale, Mircea a văzut-o crescând din clasa I, de la primele tabere, la absolvirea dintr-a VIII-a, la prima iubire, la relația cu Tudor, colegul creț cu ochii verzi de care ea s-a îndrăgostit într-a IX-a și pe care părinții ei l-au plăcut imediat.

De aceea nu s-a simțit bine în rolul tatălui autoritar, dar știa și că, dintre el și Angela, mai emotivă și sensibilă, el trebuia să-l ocupe. De multe ori n-a știut ce e mai bine să fie: tată sau prieten? Cum a fost când Ale a intrat la cel mai bun liceu din județ și Mircea i-a spus că presiunea mare pe rezultate o să-i ia din frumusețea anilor de adolescență. Când Ale și-a dat seama că n-are nici timp să respire din cauza temelor, Mircea ba îi spunea „I told you so”, ba încerca s-o încurajeze să se bucure mai mult de anii ăștia.

Astăzi, în casa pe care au construit-o de la zero acum șase ani, discuțiile complicate s-au mutat la masa din living.

Când Ale s-a ridicat duminică de la masă și a urcat în cameră, Angela s-a dus după ea și Mircea a început să se gândească ce portiță există pentru ca Ale să-l mai vadă pe Tudor. Și-a amintit că Singa, golden retrieverul familiei, n-avea vaccinul făcut. A întrebat-o pe Ale dacă vrea să vină cu el și să treacă și pe la Tudor, care oricum locuiește aproape de cabinetul veterinar. Dar doar să-l vadă de afară. Ale i-a împachetat o prăjitură, a pus-o într-o caserolă, pe care Mircea a dezinfectat-o, și s-au suit în mașină. Ultima oprire a fost casa lui Tudor.

Ale a pășit până în fața gardului, cu masca pe față; Tudor la fel, de cealaltă parte. Nu s-au atins. Tudor a venit în brațe cu Yuki, puiul lui de Akita. Ale i-a dat prăjitura. Au vorbit. Mircea a privit din mașină.

Înapoi spre casă, a simțit-o pe Ale mai relaxată. Știa că nu e momentul s-o întrebe cum se simte, căci nu au genul ăsta de discuții. Au vorbit despre Yuki, despre cât de mult a crescut și despre cum scormonea pământul dintr-un ghiveci.

Mircea s-a simțit împăcat cu decizia lui. Nu mai era părintele care le-a stat în cale, ci unul care i-a ajutat. 

Și Ale împlinește în curând 18 ani, pe 25 aprilie. A început să se obișnuiască cu ideea că nici atunci n-o să se încheie pandemia și că nu știe când o să-l revadă pe Tudor. Știe că poate să-l sune oricând. De ziua lui, Tudor s-a bucurat de baloane, le-a postat pe Instagram și mai târziu a venit cu tatăl lui cu mașina la Ale acasă, i-a lăsat la poartă o felie de tort și a plecat.

Ca să se consoleze, își spune că n-ar fi putut să se vadă pe net dacă ar fi trăit mult mai demult. Până atunci, se agață de niște date ceva mai sigure, cum ar fi să programeze mersul cu el la Viena în septembrie sau în octombrie, când își imaginează că lumea o să revină la normal.

Mircea știe ce vrea să-i pregătească de ziua ei: un „party sincron”, în care să le livreze pizza acasă lui Tudor și prietenilor, ca să mănânce toți în același timp. Detaliile încă nu le-au stabilit, dar e sigur că o să apară discuția asta la o masă viitoare.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *