Fricile pe care le învățăm la școală (2)

Generațiile, manualele și programele se schimbă, dar fricile din școală sunt tot acolo.

Locuri sigure

Sunt în clasa a XII-a și mi se pare ironic cum după atâta vreme petrecută în școală, în care am fost expusă la tot felul de situații, nu am reușit să-mi depășesc frica de a vorbi: în public, în fața colegilor, a străinilor, a persoanelor cu o autoritate mai mare, a persoanelor pe care le admir cu sinceritate, uneori chiar și în fața prietenilor îmi tai ideile pentru că nu sunt în stare să le apăr până la capăt.

Totuși, cred că frica mea și-a atins apogeul anul trecut, când am ajuns în cabinetul domnului director pentru că aveam posibilitatea de a pleca la un atelier de film la Cluj și trebuia să lipsesc 10 zile de la școală. Știam exact ce trebuie să spun, pentru că de câteva zile repetam tuturor oamenilor la care eram trimisă problema, și ajunsesem să-mi învăț textul pe de rost. Cu toate astea, când am ajuns în fața directorului nu am fost în stare să vorbesc fără să tremur, să-mi transpire palmele și să rămân de câteva ori fără aer, motiv pentru care am făcut pauze la mijlocul cuvintelor – însă l-am asigurat că situația mea școlară nu a suferit în urma plecărilor anterioare și nici nu va avea de suferit pe viitor. „Dar să știi că nu le poți face bine pe toate”, mi-a răspuns, iar o doamnă contabilă care asistase la toată scena a dat din cap aprobator, în timp ce se uita la mine cu dispreț. 

După ce am ieșit din cabinet și am ajuns în clasă, care din fericire era goală, am început să plâng cu sughițuri, iar cele două prietene care mă așteptaseră de abia înțelegeau ce zic. Simțeam că demnitatea și răbdarea îmi fuseseră călcate în picioare, trântite de toți pereții. Îmi dorisem foarte mult să ajung la acel atelier și dădusem cât mai mult ca să completez formularul de înscriere. Fusese categoric o reușită pentru mine și, cu toate astea, mai marii școlii se comportau cu mine de parcă nu voiam decât să chiulesc motivat 10 zile de la școală.

Nu am reușit să găsesc vreodată școala drept un loc sincer, unde să-mi pot exprima părerile fără să știu că o să mă împiedic de formalități, de posibilitatea ca opiniile sau acțiunile mele să fie considerate sfidătoare sau lipsite de prestigiu, sau pur și simplu judecate până se ajunge la concluzia că sunt greșite.

Acum mă întreb dacă, de fapt, nu cumva totul era foarte simplu, prietenos, sincer și sigur, dar nu am avut cum să văd asta pentru că am ales să nu vorbesc decât atunci când mi s-a dat cuvântul. Poate dacă aș fi avut curaj să vorbesc, să mă exprim, lucrurile ar fi stat altfel. Poate aș fi fost mai aproape de a deveni un om asumat, virtute după care tânjesc de ceva timp. Poate n-aș mai fi părut un elev dezinteresat, neimplicat și extrem de superficial, viziune pe care cred că mulți colegi și profesori o au despre mine. Uneori și eu ajung să cred asta despre mine, în fond multe din zilele mele înseamnă mers la școală, venit acasă, dormit și apoi văzut ce se mai poate face în timpul rămas până la următorul somn.

Poate fix din motivul acesta am început să caut alte locuri pe care să le consider sigure și de care să simt că aparțin mai mult, să mă înham la tot felul de activități extrașcolare, care uneori aproape că se suprapun. Și atunci, când sunt nevoită să fug dintr-o parte în alta, ca să prind măcar un pic din fiecare, îmi amintesc că eu oricum nu le pot face bine pe toate.

De Octavia Bortișcă, elevă în clasa a XII-a la un liceu din Piatra Neamț


Ce nu știu e mai important decât ce știu

În fiecare zi, când mă trezesc, când mă dau jos din pat, când îmi pun picioarele în papuci și mă duc la baie să mă spăl pe față, când mă pun la masă, când mă duc să fac duș și când mă îmbrac, când îmi bag picioarele în adidași și îmi pun ghiozdanul în spate, când o pup pe mama pe obraz și când iau banii de buzunar de la tata, când mă mai uit o dată în oglindă înainte să ies pe ușă, vizualizez momentul groaznic și umilitor în care proful de mate, chimie sau fizică o să deschidă catalogul și o să ajungă la numele meu. 

„Tacu Irina, ce am avut de pregătit pentru azi?”

Am vârsta eternă de 16 ani, fără o scenă anume în cap sau un moment bine localizat în timp. Sunt în clasa cu litera A în coadă – real mate-info, bilingv engleză -, așa-zisa cea mai bună din liceul meu, așa-zis cel mai bun liceu din Ploiești. La mate-info sunt clasele cele mai bune, mi-a spus mama, n-are rost să dai la filologie, pentru că o să înveți română și la real, iar de acolo ai mai multe șanse să ajungi ceva în viață. Adică să dau la ASE sau la Poli, gândea ea, deși știam că n-o să-și vadă dorința asta îndeplinită. Ceva în mine își dorea să fie la filo, o altă parte își dorea să fie printre cei mai buni. A câștigat a doua. 

De când am început liceul, încerc să ocolesc cât pot matematica, chimia și fizica. Când sunt scoasă la tablă la orele astea, îngheț, mă blochez, mă înroșesc. E frica de a vorbi în public, dar e mai mult de-atât. Oricât de mult învăț formulele, cifrele, simbolurile, nu reușesc deloc să duc asta mai departe – să gândesc de una singură ce să fac cu ele, să rezolv o problemă dificilă să pun la rândul meu întrebări profesorului: de ce asta e așa, de ce asta e altfel. Nu simt că e loc de greșeli și nici de vorbit despre ele, asta și pentru că cei mai mulți profesori se concentrează pe olimpici și oricum nu ia nimeni mai puțin de media 9 la ceva. Dar teama că ceea ce nu știu e mai important decât ce știu mă urmărește și astăzi.

De Irina Tacu, reporter DoR


Arest în bancă

Nu mi-era frică de nimeni în școală. Notele mari mă salvau de fiecare dată când întorceam vorba profesorilor sau mă revoltam zgomotos. Erau o platoșă pentru a-mi putea păstra autenticitatea, chiar dacă pe atunci nu știam că se numește așa, îi credeam când mi se spunea:

– că-s obraznică;

– că nu știu să tac;

– că „prea știu ce vreau”;

– că a fi „descurcăreț” e un defect;

– că ne plac copiii docili, care nu contrazic pe nimeni.

Mi-e frică acum, odată cu întâlnirea copilului cel mic cu școala.

Trăiesc groaza lui de a nu putea înțelege totul pentru că te fură gândurile şi visarea e tot ce contează, panica înainte de orice test sau teză, refuzul de a ieşi din casă că nu ştii lecția la istorie. Mă doare adânc să-l văd înfricoşat, prins în sistemele de arest în bancă. Îi spun mereu că îl iubesc, îl laud la notele mari şi ignor notele mici. Dar mi-e frică de groaza lui.

De Sabina Ulubeanu, compozitoare și mama a doi copii de 12 și 17 ani.


Prietenii condiționate

Din colțul ăla de școală în care mă aștepta câteodată Andreea după program a pornit frica mea constantă că am făcut ceva greșit în mai orice situație. Scundă, solidă, cu o voce ca din groapă, tunsă franțuzește, cu o linie de cearcăne constantă sub ochii bulbucați care o făceau să pară de 14 ani care merge pe 30, cu un rânjet malefic, o „smardoaică”, cum i se spunea prin cartier. Era un compliment pe-atunci, pe-acolo prin Berceni, la cap de linie de RATB. Acel om foarte sigur pe el, care profita de celălalt om, care nu știa nici că există, nici ce înseamnă expresia „sigur pe el”, care nu înțelesese niciodată cu ce greșea.

Celălalt om eram eu – introvertita slăbănoagă, cu un cap mai înaltă decât ea și decât mulți alții, cu părul lins într-o coadă, speriată, care nu voia să aibă contact vizual nici cu ea, nici cu nimeni altcineva. Nu-mi cerea niciodată banii de prânz, sau efectiv prânzul, ca-n filmele americane – oricum, cine-ar fi vrut niște sandvișuri cu margarină și parizer. Se punea în fața mea, mă întreba ce fac, unde mă duc, de ce nu mă uit la ea, dacă mă uitam, de ce mă uitam. Îmi punea piedici sau mă mai trăgea de păr și avea mereu un cor Madrigal în spate ca să râdă de mine odată cu ea.

Mai era o fată între noi mai tot timpul, Elena, prietenă cu ea, care pretindea că e și prietena mea. Elena o mai ruga pe Andreea să mă lase în pace din când în când, după ce se plictisea și ea să râdă de mine. Erau bătăușele școlii, iar eu mă bucuram să o am pe una din ele aliată în colțul meu, pentru că nu reușisem niciodată să fiu nici bătăușă, nici bătăioasă. Elena se bucura că are o prietenă-alibi, pe care tatăl ei, care o bătea aproape zilnic, o aproba că „e fată cuminte și exemplu bun”, nu ca restul de șmenari maneliști din anturajul fiică-sii.

În tot răul, se întâmpla și ceva bun: mai puțină bătaie pentru cineva care mințea c-a fost cu mine, mai multă protecție la școală pentru mine. O învățare de la firul ierbii că nimic nu e necondiționat, măcar o siguranță în toate nesiguranțele care mă urmăresc și astăzi.

De Anca Iosif, reporter DoR


Teroarea segmentelor

Cred că în clasa a III-a am făcut prima dată cunoștință cu segmentele. Era o metodă grafică prin care trebuia să rezolvi o problemă matematică. Sau cel puțin asta cred. Nu le-am înțeles niciodată și pentru mine au rămas mereu niște linii orizontale drepte, segmentate, și o acoladă. Nu înțelegeam ce legătură au cu numerele și nu vedeam adulții din viața mea să scoată un carnețel în care să deseneze linii punctate când voiau să facă o scădere.

O vreme, fiecare temă avea cel puțin o problemă cu segmente. Ana are 45 de kilograme de cartofi, în magazin se găsesc 40 de sticle cu suc… La școală mă prefăceam că înțeleg, dar acasă mă uitam la caietul de matematică până când începeam să plâng.

O dată am fost așa disperată că nu știu să rezolv problema că l-am sunat pe tata să vină acasă să mă ajute. Era o ceva cu niște kilograme de căpșuni și o necunoscută. Tata nu prea a fost de folos, teroarea mea s-a răspândit repede și la el. Atunci eram convinsă că nu vrea să mă ajute, că e imposibil să nu fi trecut și el prin asta, e imposibil să-mi se ceară mie să rezolv o problemă pe care un om mare nu o poate rezolva. Știu că era soare afară și eu trăiam cu frica asta în inimă că nu pot să mă duc la școală fără să aflu, folosind numai metoda segmentelor, câte kilograme de căpșuni îi datora Maria Anei. Apoi lumea o să-și dea seama că eu nu am înțeles niciodată problemele astea și doamna învățătoare nu o să mai creadă că sunt deșteaptă.

Am scăpat mai repede de segmente decât de teama de ele. Nu am mai văzut o linie din aceea nenorocită de ani de zile și sper să nici nu mai văd. 

De Oana Filip, reporter DoR


Nu sunt atât de special

Sunt tare îndrăgit și apreciat de către elevi. E o afirmație ciudată, atunci când avem în vedere temerile pe care le are un profesor. Pare mai degrabă un mod penibil de a te lăuda, dar nu acesta este scopul.

Țin foarte mult la ei, iar cea mai bună parte dintre elevi mă consideră un profesor special. Nu știu de ce, iar asta nu este un soi de modestie falsă. Este însă unul dintre lucrurile care alimentează teama mea generală: de a nu fi întotdeauna îndeajuns de bun/suficient pentru ei.

De aici rezultă două situații concrete:

  1. Vin cu probleme personale la mine și eu încerc să le fiu de folos. Cu toate acestea, nu întotdeauna am puterea de a-i ajuta să-și rezolve problemele.
  2. Există situații la clasă în care orele nu-mi ies atât de bine pe cât aș dori.

La prima se poate argumenta că sunt totuși probleme care depășesc atribuțiile unui cadru didactic, astfel că temerea mea ar fi mai degrabă de om care vrea să ajute, nu de profesor.

Legat de a doua situație, am în minte următorul scenariu: Clasa plină. Două ore de Filosofie, una după alta, în care discutăm și analizăm subiecte tare faine. Sunt lucruri care ar trebui să trezească interesul și totuși nu se întâmplă asta. Liniște totală, cu toate că încerc să fac filosofia cât se poate de accesibilă. Există ore în care o bună parte dintre elevi nu sunt deloc mișcați. Mă tem că nu sunt suficient de bun ca profesor astfel încât să atrag un număr și mai mare de elevi. Mă tem că-mi bat joc de materia mea prin faptul că încerc să o simplific atât de mult. Mă tem că nu am acele lucruri speciale pe care unii le văd în mine și că ei își vor da seama.

De Alexandru Mircea Fioșoiu, profesor de filosofie și logică la Liceul Teoretic „Jean Monnet” din București


To All the Skirts I Loved Before

Când eram în clasa a VI-a, fustița mea preferată era una de culoarea cacauei cu lapte, care se învârtea ca în filme și avea un lănțic auriu prins cu două steluțe. Cacao cu lapte înseamnă ușor mov, nu maroniu, precum cafeaua cu lapte. De asta o și iubeam atât de mult, pentru că ce alte lucruri mai au culoarea celei mai iubite băuturi din copilărie?

Apoi a început să-mi fie frică să o mai port la școală. Mă uitam cu tristețe la teancul din dulap pe care-l ocoleam mereu și mama mea nu înțelegea de ce nu mai port fustița preferată. De ce, atunci când mergem la cumpărături, probez doar blugi și trag cu putere de ei, ca să-mi dau seama dacă ar putea fi dați jos dintr-o singură mișcare.

Școala a devenit o teroare pentru mine nu când profesorii erau prea exigenți, ci atunci când erau atât de indulgenți încât nu veneau deloc la ore. Când o oră întreagă părea că nu mai trece niciodată pentru că băieții din clasă ne ridicau fustele, ne alergau să ne pună mâna pe sâni sau se masturbau în ultimele bănci.

Eram atentă la fiecare detaliu care ar putea să le mute atenția asupra mea. Puneam un ac de siguranță în spatele fermoarelor, la bluzele care se încheiau în față. Nu mai purtam pantaloni cu elastic în talie, fuste, rochii sau bluze scurte. De fiecare dată când se deschidea un geam, știam că se va face frig și dacă ni se vor întări sfârcurile, cineva s-ar putea să ne tragă de ele și să doară până la lacrimi.

În fiecare dimineață îmi observam hainele pentru a fi cât mai ermetice. Să nu se poată ajunge la ele pe dedesubt, prin spate, să nu fie prea mulate pentru a-mi desface cineva sutienul, dar nici prea largi pentru a avea prea ușor acces pe dedesubt. Mă gândeam la toate metodele pe care ar putea să le încerce. Știam că băieții care făceau asta nu mă plăceau, erau doar curioși. Nu era ceva sexual, era invadator. Și mă întrebam în fiecare zi cine sunt în spatele acelor haine pe care nu le-aș fi ales neapărat, dacă aș fi putut fi cine voiam.

În prima zi de facultate, mi-am ales o fustă. Și de atunci am continuat să merg așa, mirându-mă întruna de faptul că pot să fac asta fără să însemne nimic pentru nimeni altcineva, să însemne că merg la o nuntă sau să însemne că îmi va fi frică să intru în clasă. M-am simțit mai mine însămi cu fiecare rochie pe care nu am amânat-o, cu fiecare blugi care au rămas mai în spatele dulapului, cu fiecare moment în care știam absolut orice urmează să se întâmple cu corpul meu.

De Monica Tarța, vulpe care caută aventuri și antreprenor pe care o caută aventurile


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.