Furia este șoferul fricii și al tristeții

Ascultă eseul în varianta audio:

După micul dejun am aruncat o haină pe mine, am sărit în bocanci și m-am grăbit să fac o cărare până la Matilda, cățeaua noastră de-acum bătrână, care peste vară își găsise liniștea într-o anexă nepotrivită pentru sezonul rece. Înaintam spre ea și mă gândeam cu vinovăție la patul de interior pe care i-l luasem de la pet shop, la polistirenul vârât în grabă dedesubt; ar fi trebuit să-i iau o cușcă normală, dar n-aș fi avut timp s-o izolez. 

Așa mă gândeam și la colegii care așteptau după mine să rezolv una-alta, cu aceeași vinovăție, și la soție, și la fiica noastră, cu care petreceam mai puțin timp decât mi-aș fi dorit, și mă sufocam de necaz că nu reușesc să mă împart mai bine. 

De la anexă am luat-o apoi cu lopata către poartă. De la poartă, repejor, în jos, spre oraș, de-a latul curții, dar doar cât să aibă lumea pe unde împinge un cărucior; n-aveam timp de o curățare inimoasă, cum făcuseră vecinii pensionari sau cei ai căror copii erau mari deja, trebuia să mă întorc la lucru. 

După ce o perioadă se mulțumise să mă privească de pe linia imaginară care delimita curtea de domeniul public, cățeaua s-a apropiat și a-nceput să amușine piatra de pavaj proaspăt descoperită de hârșâitul lopeții. Ăsta era alt motiv pentru care mă grăbeam, era important să termin înainte ca fiica noastră să cadă în primul ei somn de zi, perioadă pe care soția mea o numise, după Bulgakov, a doua prospețime a dimineții – singurul nostru punct stabil. Cum visa Arhimede, ne foloseam de el ca să mutăm lumea din loc, iar pentru evitarea oricărei catastrofe nu trebuia deranjat. 

Katrinei începuseră să-i iasă dințișorii, drept pentru care nopțile noastre erau tot mai agitate. Irina, deși nu își permitea să accepte, era epuizată. Nu vorbeam despre asta, dar amândoi ne uitam cu speranță la calendar, de unde vacanța de iarnă, ca o jucărie care nu ezită să-și repete cântecelul și atunci când, la finalul zilei, o ridicam dintre canapea și calorifer și o puneam în cutie, ne făcea cu mâna. 

Aveam degetele înghețate când am rupt lopata; eram cu mintea la îmbrățișarea Crăciunului, plină, caldă, hrănitoare, cum numai în fanteziile noastre se adeverește a fi, și nu mai aveam decât vreo doi metri de curățat. 

Fără să mă îndrept de spate, am trântit-o de pământ de câteva ori. Am făcut-o fără premeditare, așa cum bunicul meu lovea vreo vițică mai îndărătnică cu furca – și doar pentru că dăduse jos din iesle o mână de fân. 

M-am lăsat pe ciuci și m-am uitat în jur. Gâfâiam. Nu mă văzuse nimeni, dar Matilda intrase în curte tiptil, fără s-o trimit eu.  

Nu era prima oară când îmi pierdeam cumpătul, chiar dacă toți cei care mă cunoșteau ar fi confirmat că sunt un tip mai degrabă liniștit. Între colegi trecusem mereu drept cel blând, iar prietenii și familia ar fi mers și mai departe, spunând despre mine că sunt peste măsură de precaut și de politicos. E adevărat, furia reprezenta o achiziție personală recentă, cea din urmă emoție care spărsese coaja și scosese capul în lume. În plus, pentru că se manifesta în cele mai stranii feluri, imprevizibilă ca un animăluț mai puțin observat care traversase oceanul încărcat din greșeală printre containere, mă străduiam s-o țin departe de ochii celorlalți în speranța c-o să reușesc s-o dresez.  

Auzisem teoriile conform cărora ne simțim mai mari și mai puternici atunci când ne urcăm la volan, ca și când am fi una cu mașina, că spațiul care o înconjoară devine brusc spațiul nostru personal, pe care suntem gata să-l apărăm ca atare, fie că ne aflăm în mers sau că staționăm, dar ideea că aș putea să îngroș rândurile celor care își cară pumni la marginea drumului pentru un sfert de frână mă punea în gardă. 

După astfel de ieșiri în decor, ajuns în parcare, mă scuzam în oglinda retrovizoare spunându-mi că poate nu sunt decât unul din acei tați pe care, atunci când conduc cu bebelușul în mașină, îi apucă o criză de nervi dacă cineva îndrăznește să treacă pe lângă ei cu 100 km/h pe un tronson în care limita de viteză este de 90; doar că pe mine mă apuca o criză de nervi și când conduceam singur. 

De fapt, îngrijorarea mea era că aș putea să reacționez la fel de față cu soția mea și cu fiica noastră, că ar putea cădea chiar ele pradă furiei mele.

Toată viața mă străduisem să nu oglindesc în niciun fel comportamentul tatălui meu; și, mai presus decât orice, să nu duc mai departe neputința lui de a-și controla furia izbucnită din nimic care îmi mâncase copilăria. Mă îngrozea gândul că aș putea s-o lovesc pe fiica noastră doar pentru că a scăpat o felie de pâine din mână sau pentru că și-a murdărit tricoul cu care am îmbrăcat-o înainte să plecăm la plimbare. Sau pentru că eu am scăpat ceva din mână sau mi-am vărsat cafeaua pe tricou. 

Dacă în prima tinerețe grija mea cea mai mare fusese să nu ajung alcoolic, să nu amorsez cumva gena pe care, timp de cel puțin două generații, partea bărbătească din familia mea a călcat cu toată talpa, sfârtecând eforturile și planurile celor dragi, imediat ce am devenit părinte am înțeles că crucea pe care o duc nu e cea la care mă închinasem până atunci. 

Furia oarbă, instrumentalizată, convertită în violență – pe ea o scosesem cu totul din ecuație, clasificând-o drept o chestiune de voință, infinit mai ușor de controlat decât dependența de alcool (al cărui rol am ajuns să înțeleg cu regret că era să amorțească animalul, să nu i se mai audă o perioadă răgetul nepământean).

Mă treceau fiori când îmi închipuiam, fără să vreau, chipul în primă fază perplex al Katrinei, apoi plânsetul ei deznădăjduit, rana ce s-ar căsca în sufletul ei dacă aș lovi-o așa cum m-a lovit pe mine tatăl meu; pe care nimic n-ar face-o apoi să dispară de tot. Pentru că bătaia nu e ruptă din rai, în special atunci când e administrată de o figură părintească, ci o fractură logică în viața unui copil, un dezastru personal – omul pe care el se bazează, în care are încredere, devine într-o clipă agresorul lui, un agresor din calea căruia n-are unde să se ascundă. 

Din când în când, la coadă la supermarket sau în timp ce mă spălam pe dinți, starea conștientă de echilibru îmi era despicată de o astfel de imagine violentă, căzută ca din senin, ca lovitura unui topor în mijlocul buturugii. 

Dacă eram întins în pat, nu mai reușeam să adorm; o bucată de noapte mă întorceam de pe o parte pe alta, și doar pentru că mintea îmi alunecase în cotloanele pe care le blestemasem în copilărie. În creierul meu aveau loc atunci furtuni de o violență infernală, în care scene oarecare de peste zi erau alterate de scene din trecutul meu și compromise de fantasme pline de cruzime, vecine cu absurdul, care, după ce se retrăgeau, mă lăsau stors de puteri, mut. 

În buza iernii, pe nesimțite, episoadelor explozive de peste vară, luxuriante și manifeste, în care îmi pierdeam pentru câteva secunde controlul și mă luam în gură cu te miri cine la coadă la farmacie, pe care reușisem cu succes să le blochez, pentru că nu voiam să fiu genul ăla de om, le luaseră locul aceste tornade devastatoare care se consumau exclusiv în interior, iar vinovăției de moment, rușinea și frica. Era de parcă furia se întorcea în imaginație împotriva mea.

Îngrozit, am plonjat în muncă. Am sperat că atâta timp cât sunt imobilizat de sarcini n-are să se mai întâmple – din simplul motiv că mintea n-o să mai aibă loc să-mi patineze. Dar m-am înșelat: fantasmele au venit după mine la masa de lucru și, o perioadă, au lovit și mai puternic –eram descoperit, stresat și extrem de obosit.

Chestia asta se întâmplă cu un motiv, a zis ea întorcându-se pe jumătate spre mine. Ca să te prinzi ce vrea să zică trebuie să o lași să se manifeste și s-o observi. 

Acum – când, în sfârșit, toate sunt la locul lor? am întrebat-o eu demoralizat.

Tocmai, pentru că toate sunt la locul lor, treburile îndelung reprimate își fac curaj să iasă la iveală. 

Era mai relaxată decât mi s-ar fi părut normal să fie, ceea ce m-a făcut să iau în calcul faptul că s-ar putea să nu fi ajuns chiar la marginea parapetului, deși eu simțeam că picioarele îmi atârnă nu deasupra pedalelor, ci deasupra hăului.

Inițial, n-am putut s-o fac. Nu era doar extrem de greu, ci era și complet contraintuitiv: să nu încerc să alung imaginile violente și absurde care îmi inundă mintea, dimpotrivă, să le las să se desfășoare, să le privesc până la capăt – și să nu mă tem. 

Însăși ideea că trebuie să le las să-mi vorbească mă înfuria. 

Aș fi vrut să pot căuta pe Google: Dacă sorb dintr-un ceai fierbinte, iar în dreapta mea mănâncă fiica noastră… Când mut cana mai departe de scaunul ei înalt – să nu se întindă și să și-o verse peste mânuță –, de ce îmi imaginez cum ar arăta o astfel de scenă? De ce, deși eu îi zâmbesc cu dragoste, văd cu ochii minții groaza care s-ar citi instantaneu în ochii ei când s-ar opări? De ce, deși eu împing cana încă și mai departe, terifiat de gândul ăsta, în fața mea se deschide un univers paralel, în care eu sunt cel care o varsă intenționat? Ce fac greșit?

Aș fi vrut să aflu cu precizie cât control avem asupra acțiunilor noastre; să știu dacă există șansa s-o luăm razna dintr-o dată, dacă ceea ce făcuseră bunicul meu, tatăl meu aș fi putut să fac și eu, să-mi bat câinele cu lopata, să-mi bat copilul… Cum ajunge cineva să facă asta?

Dârdâiam de frică așezat pe canapea. Dacă se trezește animalul, mă întrebam? Cum o ia cineva razna? E o chestiune care se întâmplă într-o clipită sau e vorba de un proces de durată? 

Îți dai singur seama?

Știam de la Freud că fiecare dintre noi duce pretutindeni în spate o lume vie a tuturor fanteziilor, din care doar când și când se prelinge câte o picătură în gândurile noastre conștiente, tulburându-ne, după caz, mai mult sau mai puțin. Fantezii sexuale, fantezii violente, de matricid, fratricid sau suicid chiar, pe care majoritatea nu avem niciodată ocazia să realizăm că le găzduim din oficiu. 

Iulia mi-a confirmat că sunt mai mulți care zic asta, că n-a rămas o idee de la 1900, și că pericolul fantasmelor – la fel, complet contraintuitiv – este mai mare tocmai atunci când nu sunt conștientizate. 

Am tras încetișor de firul ăsta.

Ca adult, vedeam foarte clar la ce anume se referea, de ce îi era atât de silă de cei care o făceau să iasă pe minus la inventar; înțelegeam de ce nu-și dorea ca unicul ei copil să îngroașe rândurile celor pe care îi disprețuia ca vânzătoare. Cu toate astea, pentru mine, care aveam 6 ani, poate 7, 8, imaginile evocate, după ce mă convingeau să nu îndes în buzunare ce nu era al meu, mă făceau să vreau să scap cumva de ele, să le bag sub preș. Și nu e de mirare: cine și-ar fi dorit să-și imagineze cum propria mamă îi rupe mâna de tocul ușii – sau, ei bine, i-o opărește –, și doar pentru că a poftit la ceva dulce? 

Așteptam să fiarbă apa pentru ceai când discuția de la radioul pe care-l ținem deschis non-stop în bucătărie m-a făcut atent. Un autor de cărți pentru copii spunea despre cei cărora nu li s-a permis să-și manifeste furia când erau mici că e foarte probabil să și-o fi reprimat. M-am apropiat de difuzor. Autorul traducea interdicția părintelui în felul următor: dacă te porți așa, eu nu te mai iubesc, nu te mai accept. 

Cu câteva săptămâni în urmă publicasem și eu o carte pentru copii, Ziua în care Adam a devenit băiat bun. Miza mea era mai mult sau mai puțin aceeași: să le transmit adulților, la ceas de seară, că n-ar fi trebuit să avem parte de iubirea familiilor noastre într-un mod condiționat. Abia atunci am înțeles că vorbisem, de fapt, cu mine, că pentru mine o scrisesem în primul rând.

În cazul meu, copil fiind, n-am avut interdicții de tradus, n-am avut alegeri de făcut, totul a fost clar ca lacrima. Problema nu se punea dacă mai sunt iubit sau acceptat în condițiile în care m-aș fi purtat nechibzuit. Eu, dacă ieșeam din vorba tatălui meu sau a mamei mele, mă expuneam unui risc foarte mare – în primul rând, îmi era amenințată siguranța. Nici nu puteam concepe să mă înfurii. Dacă luam câteva palme, nu mi se permitea să plâng, trebuia să tac, să nu mă audă vecinii, altfel eram amenințat că o s-o încasez și mai rău. La fel se-ntâmpla la școală sau la joacă, unde regula părinților mei era simplă: să nu mă bat cu nimeni, să nu vină părinții nimănui la ușa noastră, și nici eu să nu mă-ntorc acasă bătut – ceea ce, pe scurt, între 100 de copii era imposibil. 

Într-o discuție cu scriitorul Oliver Burkeman, psihoterapeutul Mark Vernon spunea despre cei care nu pot să-și manifeste defel furia că trăiesc vieți pe care le detestă, în special pentru că oamenii ajung să profite de pe urma lor în mod constant. „Furia presupune stimă de sine, iar dacă cineva nu poate să se ridice și să spună, gata, până aici, nu pot să te las să te porți așa cu mine, n-are altă apărare în fața celui care îl ofensează sau profită de pe urma lui decât să-l considere dușman.”Motiv pentru care furia îndelung reprimată se densifică și se transformă în ură, iar de la ură până la fantasme violente nu mai e decât un pas, pentru că cei care urăsc dar nu-și pot manifesta emoțiile nu au cum să își rezolve conflictele, care se amplifică rulând în buclă până când psihicul lor cedează, și decompensează.  

M-am gândit multă vreme la lucrul ăsta, în special pentru că mă elibera de rușinea pe care o simțisem de fiecare dată când mintea mea se înfunda cu imagini violente fără sens, de fiecare dată când mă înfuriasem din senin într-o benzinărie. 

Așa a fost, l-am urât pe tatăl meu pentru fiecare dos de palmă încasat, pentru că n-aveam unde să fug din calea lui, dar în special pentru că loviturile lui mă nimereau cel mai des peste față, peste ochi. Era de parcă voia să-mi șteargă moaca, să nu mă mai vadă, să nu-l mai văd, și-atunci îl uram și mă uram cu tărie, pentru că-l iubeam. Îmi doream din inimă să ripostez violent și în același timp să dispar. 

Am urât-o pe mama – și m-am urât însutit pentru că o urăsc, pentru că o iubeam. 

I-am urât pe colegii care, pentru că părinții îmi interziseseră să ripostez, și-au bătut joc cu cruzime de mine ani la rând. Și m-am urât, la fel, pentru că le căutam prezența, deși acceptasem fără rest regulile familiei mele, pentru că am fost orb – aș fi putut foarte bine să-i împing și eu pe scări, să-i lovesc și eu, mai tare, să le fac ceva care să-i convingă să nu se mai apropie niciodată de mine, dar n-am făcut-o, ca și când n-aș fi avut opțiunea asta.

Din păcate, mie, care am crescut într-o casă în care iritarea, frustrarea, nervii părinților s-au manifestat adesea ca violență fizică sau verbală îndreptată împotriva mea, mi-a fost greu să văd furia ca pe ceva firesc, o emoție ca oricare alta. 

Și ca adult am încercat să-i tai microfonul din același motiv: nu puteam nicicum s-o percep drept benefică, purtătoare de informație, așa cum zic cercetătorii că este, pentru că mi-era greu să fac legătura între furie și altceva decât abuz fizic sau psihic. 

Când mi-am luat inima în dinți și am recunoscut și față de alții că mă confrunt cu niște episoade tulburi pe care nu știu ce le declanșează, psihologul în jurul căruia ne strânseserăm a zis că sportul și meditația nu sunt neapărat rezolvări de durată ale problemei descrise de mine, cum mai umblă vorba pe Internet; că furia nu poate fi cu adevărat descărcată – nici lăsată să iasă puțin câte puțin de sub capac, așa cum se spune în filme. Cei care țipă, de exemplu, crezând că în felul ăsta se mai răcoresc, o să ajungă să țipe din ce în ce mai mult. 

Din ce-am văzut eu în cabinet, a zis el, furia care apare, așa, din senin – și mai ales în cazul bărbaților – vorbește în numele unei depresii bine ascunse.

Am plecat de la acea întâlnire de grup mai confuz decât la-nceput. Habar n-aveam că aș fi putut fi deprimat… Aveam o relație frumoasă cu soția mea, care mă iubea și pe care o iubeam, fiica noastră creștea sănătoasă, veselă – de fapt, mi se părea o blasfemie să accept că sunt deprimat. 

Să fiu furios era o treabă de care îmi era rușine, dar să fiu deprimat era de-a dreptul obscen.

Seara, după ce Katrina a adormit, i-am povestit în treacăt și Irinei despre noua ipoteză. De obicei făceam tot ce îmi stătea în putință să fiu vesel în preajma lor și să nu discut despre problemele mele, dar atunci am făcut-o. 

Cu două săptămâni înainte să se nască fiica noastră, mama a venit să-mi spună că îl părăsește pe tata, că și-a găsit o chirie în alt oraș și că urmează să se mute acolo a doua zi. Se mai despărțiseră o dată, cu câțiva ani în urmă, și încă o dată, când eram eu copil. Fiert, i-am anunțat pe amândoi că avem altceva pe cap, mai urgent și mai important, și că aș prefera să stăm deoparte de data asta. 

Însă doar pentru că m-am dat un pas în lateral, doar pentru că n-am mai vrut să aud de problemele lor nu înseamnă că atunci când ei și-au trântit ușa în nas n-am tresărit din nou. Nu înseamnă că micile porcării pe care și le-au făcut înainte de asta și imediat după nu au ajuns la mine sau că nu m-a durut să-i văd așteptându-ne la cinci metri unul de altul în parcarea goală a bisericii, că nu ne-au scutit de tensiunile dintre ei nici în ziua în care urma să fie botezată Katrina. Dimpotrivă. Deși am încercat să păstrez o atitudine neutră, jovială, lipsa lor de delicatețe m-a întristat adânc.

Mai mult, m-a durut mai tare ca orice palmă că n-au reușit să respecte cel mai important eveniment din viața mea – că nu au putut să amâne o perioadă decizia lor și să nu-mi știrbească astfel fericirea de a deveni părinte.  

În rarele momente în care veneau să-și vadă nepoata, le zâmbeam, îi încurajam, dar privirile lor triste, deriva, lipsa oricărui orizont mă împungeau între coaste. Dintr-o dată, aveam trei copii.

După ce plecau, simțeam nevoia să le scuz comportamentul în ochii soției mele, căreia i-ar fi prins bine ca sprijinul să vină dinspre ei, nu invers. Atunci mă străduiam din răsputeri s-o conving că eu sunt altfel și, mai mult, că pot suplini orice neajuns generat de familia mea, că toate astea n-aveau s-o afecteze în niciun caz pe fiica noastră, că n-o să ajungă la ea; dar nu întotdeauna îmi reușea – și, în plus, mă sugea de energie. 

În rarele momente în care îmi permiteam să accept că nu e nimeni care să-mi țină spatele dacă se-ntâmplă ceva mă simțeam foarte singur, ca în copilărie. 

Furia, pentru că e manifestă, ne lasă impresia că suntem la volanul mașinii, că avem situația sub control. Tristețea și frica ne fac să credem că suntem pasageri – ca niște bebeluși, legați pe bancheta din spate, cu portierele blocate. În realitate însă, furia e adesea șoferul fricii sau al tristeții, aflate pe bancheta din spate, ascunse de geamurile fumurii ca niște înalți demnitari care se întorc de la o rundă nereușită de negocieri. 

Aaron Sell, profesor de criminalistică la Universitatea din Heidelberg, spune despre furie că e un sistem extrem de sofisticat, „un instrument de manipulare, un mod de a intra în mintea unei persoane și de a o face să pună mai mult preț pe cine ești tu ca om”. Genetic vorbind, suntem urmașii celor care s-au înfuriat și au acționat în consecință, obținând astfel „câștig de cauză în ceea ce privește chestiuni de interes și făcându-i pe ceilalți să se poarte mai frumos”.

Astfel, poate că furia a scos capul dintre containerele descărcate în port chiar în perioada imediat următoare separării părinților mei pentru că asta ar fi fost reacția potrivită, date fiind circumstanțele, la decizia lor egoistă; poate că, dacă nu m-ar fi programat de mic să o bag sub preș, în discuțiile purtate cu ei, o doză sănătoasă de furie ar fi reușit să îmi modifice forma feței – să-mi facă fălcile să pară mai amenințătoare, dinții mai mari –, ceea ce poate că i-ar fi încurajat să își revizuiască atitudinea față de importanța evenimentului în preajma căruia Irina și cu mine ne aflam, să își rezolve neînțelegerile și să ne fie sprijin, împreună sau separați; dar, pentru că nu am făcut-o, pentru că m-am purtat cu reținere, furia a rupt ușa din dos și mi-a distrus grădina cu flori, a claxonat înciudată și a rupt de necaz lopata, speriind câinele; pentru că nu am făcut-o, s-a întors înnebunită împotriva mea.

Acum, după o primăvară crudă, confuză, în care m-au spălat rafalele usturătoare ale răspunsurilor, simt că am îmbătrânit cu zece ani. Armătura din creier s-a topit și s-a scurs, laolaltă cu rugina, în pantofii de alergare. E adevărat, mă înfurii mai rar, iar când mi se întâmplă caut nu doar să mă prind ce m-a scos de pe culoar, ci și cum pot să mă folosesc de impulsul respectiv, de energia proaspăt eliberată, tot mai prețioasă odată cu înaintarea în vârstă, ca să mai rezolv una-alta. 

Cu toții avem o iarnă din care ieșim alți oameni, nu neapărat mai buni. Nu neapărat mai smeriți, nu neapărat mai înțelepți, nu neapărat mai încrezători, ci doar altfel; și cu inima frântă. În cazul meu, mai obosit, mai trist, mai împăcat cu gândul că sunt mai degrabă așa cum sunt decât așa cum îmi dau silința să fiu; că sunt și rău, și prost, și urât, oricât de mult mă străduiesc să fiu prezent, să învăț, să ajut, că o să rănesc și o să fiu rănit până în ultima zi, iar explicațiile o să acopere de fiecare dată doar o parte a realității.