Îmi place Smiley

O jurnalistă de cultură înaltă se avântă în lumea popului românesc, în căutarea regelui.

Sunt o bestie muzicală. Am văzut Dylan, Stones şi Cohen înainte să vină în România, am stat 12 ore nemişcată în cel mai cumplit soare al Belgiei doar ca să fiu în primul rând la The Black Keys şi Foo Fighters, aleg oraşele în funcţie de cine şi când cântă acolo (Parisul pentru The National, Londra pentru Jack White şi The Kills), am ţinut‑o de mână pe Patti Smith la un concert de‑al ei cu Philip Glass, am răscolit Craigslistul trei zile la rând ca să mai prind bilete la Beirut într‑un parc din Brooklyn, am leşinat de plăcere la Blur, Sigur Rós, TV on the Radio, Avishai Cohen, Kronos Quartet, aş asculta In C a lui Terry Riley până la epuizare, trimit lunar scrisori de amor către jazzmanii mei preferaţi pe jazz.ro, cred că Mingus e mai tare decât Coleman, mă duc primăverile la Festivalul de Blues de la Sighişoara şi verile la Green Jazz şi Gărâna, îl aştept pe Tom Waits ca pe Dumnezeu şi cred că‑n altă viaţă am fost o groupie (mai precis, şefa groupie‑lor de la Led Zep).

Spre oroarea multora, îmi place Smiley.

Nu dintotdeauna, ci de când a început Vocea României, care mi se pare şi‑acum, la al doilea sezon, cel mai onorabil show de entertainment de la noi. Pe Smiley îl ştiam din reclamele de la Cosmote şi, din când în când, de la radiourile din taxi. A, şi de la „gura mea e prea ocupată cu gura ta”, ceea ce nu era neapărat un lucru bun. Smiley era pentru mine şi pentru majoritatea prietenilor mei starul pop tipic, o suprafaţă netedă şi glossy care n‑are nimic de spus, un produs al industriei muzicale care nu intra în aria mea de acoperire. (Aria mea de acoperire se‑ntindea în principal peste literatura comparată, pornind de la Literele din Cluj, trecând puţin prin Bavaria şi ceva mai mult pe la Ecole Normale Supérieure din Lyon, şi ajungând la Oxford, unde era cât pe ce să‑mi fac doctoratul.)

Am continuat totuşi să mă uit la Vocea pentru că, printre altele, mă apucam să cânt în acelaşi timp cu concurenţii. Nu s‑a plâns nimeni, dar am o bănuială că mi‑am înnebunit vecinii tot sezonul I.

Încet‑încet, de la o emisiune la alta, a început să mi se pară că Smiley nu era chiar atât de insipid pe cât îl credeam. Reacţiile lui extrem de genuine, privirea blândă, entuziasmele sincere, zâmbetele largi, lipsa aerelor m‑au făcut curioasă. La un moment dat am căutat pe YouTube piese de‑ale lui şi‑am dat peste Plouă, o dulce baladă alifantisiană, la care m‑am blocat într‑un asemenea hal, încât am învăţat‑o pe de rost, inclusiv fluieratul de la început (deşi îmi vine mereu să repar rima „Nu ne afectează / La noi în casă‑i vară” cu „La noi în casă‑i varză”). Get U Busy e funky şi are ceva din Ghostbusters, aş putea dansa pe ea o seară întreagă, Toygun e de‑o tristeţe domoală şi noir („I shot myself so bad and now I’m dead”), Piesa care nu se aude la radio are versuri autoreferenţiale şi ironice („Nu s‑aude‑o păcănea, n‑are beat‑ul de manea / N‑are nici o riturnelă sau măcar un „la la la”) şi o veselie sănătoasă.

Mi-a plăcut şi vocea lui Smiley, seamănă un pic cu a lui Jamie Cullum, cu răguşeala ei adormită şi insinuările ei de „ştii cum ar fi dacă am sta noi doi pe‑un stadion pustiu după miezul nopţii, ne‑am ţine de mână şi ne‑am uita la stele”. Mă simţeam ca şi cum m‑aş fi strecurat la miezul nopţii afară din cazarmă şi m‑aş fi dus să văd ce muzică se cântă la barul din orăşelul unde‑a campat batalionul nostru.

Şi pentru că nimic nu mă amuză mai mult decât să fac exact lucrul la care ceilalţi se‑aşteaptă cel mai puţin, am hotărât să scriu despre Smiley. Era şi‑o scuză bună ca să‑l văd de aproape. Smiley e Starul Pop, are 700.000 de fani pe Facebook, e pe toate panourile din oraş şi la toate radiourile (mai puţin ăla pe care‑l ascult eu), aşa că de ce n‑ar vrea un jurnalist să iasă din zona lui de confort – a mea fiind populată cu scriitori, regizori, actori, cultură „înaltă” – şi să intre într‑o lume pe care n‑o cunoaşte deloc?

Îl bănuiam pe Smiley de o autenticitate rară într‑o industrie pop contrafăcută şi înseriată, îl suspectam de sinceritate şi profesionalism şi voiam să văd dacă, dincolo de imaginea construită de tabloide, mai era ceva. O vară întreagă mi‑am luat de la unii dintre prietenii şi cunoscuţii mei toate miştourile posibile. Ba că scriu la comandă, ba că am aflat că s‑a despărţit de Laura Cosoi şi vreau să mă bag pe fir, ba că Smiley e ca Fuego, ba că „transmite‑i din partea mea să se apuce de cântat muzică adevărată”, ba că „nu te iubesc mai puţin dacă îţi place de Smiley, dar totuşi”. Le‑am încasat pe toate cu stoicism şi m‑am decis că asta o să fie bătălia mea personală şi modul meu de‑a mă vindeca de fanatisme, elitisme şi alte talente închipuite care‑ţi dau impresia că eşti mai bun decât ceilalţi.

În plus, aveam de gând să‑i cânt.

*

Prin clasa I, mama m‑a dus la audiţii la corul Angeli al Studioului Radio Iaşi. Angeli era un cor faimos, avea turnee prin Europa, concerte de Crăciun la Filarmonică, doar că trebuia să mergi la repetiţii şi sâmbăta, şi duminica şi, în general, să munceşti mult. Deşi m‑au acceptat (vocea a doua), am refuzat să mă duc, aşa cum i‑am anunţat pe ai mei după primele şedinţe că renunţ la balet, pian, chitară.

N‑am disciplină, mă sperie constanţa, repetiţia, asiduitatea şi din cauza asta am trecut probabil pe lângă nişte cariere internaţionale de mare excepţie. La cântat însă n‑am renunţat niciodată, prin casă, pe la karaoke, prin redacţie. Şi dacă tot urma să scriu despre Smiley, trebuia să‑i cânt. Ca să aflu de la el, nu de la oamenii care mă ştiu deja de‑o sută de ani, dacă pot, ca să primesc verdictul de la unul dintre juraţii Vocii. Asta fac şi sutele de oameni care vin la preselecţii, aşteaptă o confirmare, vor să audă că se pricep. Îmi era teribil de frică, îmi şi imaginam cum o să mă fac de râs, dar eram hotărâtă să‑i cânt. Până la urmă, cam asta se întâmplă în viaţă, afli ce ştii şi ce nu ştii să faci, aduni confirmări, o dai în bară, testezi, te pui la încercare.

Eu şi Smiley avem trei lucruri în comun: Pink Floyd, fraţii Coen şi Laura Cosoi. Dacă de Floyd şi Coen aflasem din interviuri, cu Laura era mai complicat. Mama ei a fost profesoara mea de gimnastică la Clubul elevilor şi copiilor din Iaşi şi ea m‑a învăţat, când eram în primară, să fac roata şi podul din picioare. Roata mai pot şi‑acum, dar podul nu l‑am mai încercat de mult.

În septembrie, i‑am scris lui Smiley un SMS: „Sunt jurnalistă, vreau să scriu un text despre dvs pentru Decât o Revistă” şi mi‑a răspuns într‑un minut „Cum să nu?!”. Peste câteva zile, îl ascultam pe Andrei Marga la Radio Cultural vorbind despre Iisus, Badea Cîrţan şi ICR‑ul pe care tocmai îl preluase, şi alergam prin casă, gândindu‑mă cu ce naiba aş putea să mă îmbrac ca să fac o primă impresie OK la filmările pentru noul lui clip. Un tricou alb cu nişte desene de Alina Filipoiu (un cal, un tractor, nişte păsări, un Proust‑femeie), o pereche de blugi, un sacou negru de in şi nişte balerini; mi se părea că trebuie să fiu cool fără prea mult efort, să n‑atrag atenţia, dar să ştie lumea că sunt acolo.

M‑am urcat în taxi cu inima bătându‑mi cam tare, îmi tot aranjam părul şi, nu ştiu cum, asta l‑a făcut pe taximetrist să mă invite la o plimbare, să‑mi spună că a mai dus la aceeaşi adresă din Bucureştii Noi o domnişoară foarte înaltă şi foarte sexy, „probabil la vreun casting dintr‑ăla de‑al vostru” şi apoi să‑mi povestească despre curvele din viaţa lui. Când am ajuns, şi‑a cerut scuze că a sărit calul. Am zis că nu‑i nimic, am coborât din maşină şi am intrat în curte.

Filmările la cel mai nou clip al lui Smiley şi Alex Velea, camarad de arme al lui Smiley, erau programate pentru ora 13:00, era 13:10 şi nu vedeam pe nimeni. A, ba da, în stânga, în foişor, Smiley şi nişte tipi. Mă duc ţintă la el şi mă prezint:

 ‑ Luiza…

‑ Andrei.

Dăm mâna, am impresia că‑mi stă bretonul îngrozitor, dar lui freza aia îi vine perfect, ca şi cum ar avea un muson personal care bate mereu din spatele urechii stângi. Zâmbeşte, e relaxat şi calm, geacă de piele neagră, tricou alb, jeanși negri, tenişi roşii, îmi spune că probabil o să mai dureze până încep filmările, pentru că „ştii cum e, la noi lumea se‑adună mai greu”. Mă aşez pe bancă şi‑ncep să observ. Apar copiii care trebuie să facă figuraţie (pe unul îl cheamă Ghideon şi toată curtea se umple de ţipete sub 12 ani: „Ghideoane, vino aici, băi, băiatu’ din Bibilie!”), apare Luna, fetiţa blondă care o să ţină globul de cristal din clip, apar dansatoarele, apar fotomodelele ireal de slabe şi de înalte, podelele trebuie vopsite din nou şi lăsate să se usuce, îmi iau o cafea, încă una şi încă una, mă plimb pe platou şi dau peste un cal verde în mărime naturală pe care‑l pozez pentru că aşa ceva nu se lasă nepozat, găsesc pe jos un şurub verde şi‑l bag în poşetă (îmi place să adun lucruri care nu folosesc la nimic).

Peste vreo patru ore, timp în care Smiley mai trecea să mă întrebe dacă sunt OK, dacă‑mi trebuie ceva, dacă nu mă plictisesc, iar mie îmi era din ce în ce mai clar la ce e bun adjectivul „chipeş”, au început filmările. Piesa: Cai verzi pe pereţi; regizor: Iulian, fratele lui Moga; platoul: o casă colorată cu o curte verde şi mov, baloane, o piscină mică; personaje: Smiley şi Alex Velea, Don Baxter, echipa de la HaHaHa Production, copiii (care‑l adorau pe Smiley şi tropăiau de nerăbdare dacă nu‑l vedeau mai mult de 10 minute); atmosfera generală: hlizeală maximă.

Piesa era o surpriză pentru fani, începuse deja să se facă teasing pentru ea pe Facebook („Pune‑ţi calul verde pe perete”) şi urma să fie cântată în premieră a doua zi la Sibiu, la Media Music Awards (primele premii muzicale din România bazate pe difuzările artiştilor la radio, TV şi pe net), unde Smiley a fost desemnat Best Male şi Best Pop. Ramon, online managerul de la HaHaHa, mi‑a spus că ar vrea să proiecteze un cal verde pe Casa Poporului, dar că încă se gândesc cum să facă, iar mie ideea mi s‑a părut atât de minunată, încât îmi şi imaginam cum clădirea aia monstruoasă se topeşte cu un singur nechezat. (Clipul a fost lansat pe 24 octombrie şi a făcut în primele 24 de ore aproape 300.000 de vizualizări pe YouTube.)

Cai verzi pe pereţi are o poveste simpatică, porneşte de la câteva acorduri de chitară cântate de Smiley şi „la la la”‑urile din refren ale lui Alex Velea, continuă cu Smiley şi Alex scriind versurile separat şi dându‑şi seama apoi că au scris despre acelaşi lucru şi se termină cu „Visând la cai verzi pe pereţi”.

Am stat trei ore în picioare, rezemată de‑un stâlp de pe platou, chicotind întruna, făcând poze cot la cot cu părinţii care‑şi filmau mini‑vedetele, simţind că încep să intru în filmul lui Smiley. Filmările au mai durat câteva ore, dar eu trebuia să ajung la un concert de jazz cehesc, aşa că am chemat un taxi, am spus „pa” atingându‑l uşor pe Smiley pe braţul drept, ca atunci când le spui prietenilor tăi: „Bro, ştiu că mai ai treabă, da’ tre’ să plec, baftă!”. (Am învăţat că se spune bro, nu frate, iar Ramon mi‑a arătat cum se salută lovind pumnul unul de altul, stilul Coasta de vest.)

Am plecat de‑acolo fredonând „Şi‑acum să vă cânt o piesă din la la la la la”, bucuroasă că intuiţiile mi s‑au confirmat, că Smiley e un tip la locul lui, că o să‑mi facă plăcere să stau de vorbă cu el. Şi chiar să‑i cânt. În taxi, nici nu m‑am urcat bine, că taximetristul mi‑a spus: „Sunteţi actriţă, nu? V‑am văzut la Capatos”. „La Capatos nu primesc fete cu ochelari”, i‑am zis şi am terminat discuţia.

*

Pe Smiley nu‑l cheamă aşa şi‑n buletin, în cazul în care se întreba cineva.

Andrei Tiberiu Maria s‑a născut pe 27 iulie 1983 în Piteşti, unde‑a crescut la bloc, într‑un apartament de două camere (asta până când a apărut fratele lui şi familia s‑a mutat), cu Pink Floyd, Alexandru Andrieş, Nicu Alifantis, Phoenix. Învăţa bine, se apucase de chitară pe la 10 ani, când a nimerit într‑o tabără cu elevi de la Liceul de muzică. Îi plăcea, fireşte, Michael Jackson, iar primul CD pe care şi l‑a cumpărat a fost Vangelis, Voices, album pe care‑l mai are şi acum pe iPhone. În liceu, şi‑a făcut o trupă cu nişte vecini, Millenium 3, pentru că aşa era moda pe‑atunci, „Suntem vecini de bloc, trebuie să avem şi noi o formaţie la scară”. Millenium 3 suna prost, dar nu conta, pentru că aşa au ajuns să lucreze cu Ioan Gyuri Pascu: „Gyuri este senzaţional, un munte de talent, am avut multe de învăţat de la el”, mi‑a spus Smiley cu o convingere care te face să cauţi repede pe Trilulilu Ţara arde şi să te‑amuzi la fel de mult ca prima dată când ai auzit‑o, în 1994.

Când era într‑a XII‑a şi luase o pauză ca să înveţe pentru BAC şi admitere, Smiley a fost chemat de CRBL, prietenul lui din copilărie, la o probă la Roton pentru un loc în trupa SIMPLU. Băieţii din SIMPLU făceau show cu (break)dance‑ul, dar le lipsea o voce ca să convingă radiourile să le difuzeze piesele. Vocea urma să fie Smiley. De fapt Andrei, pentru că de‑abia în timpul repetiţiilor cu SIMPLU, unde făcea poante, imita voci, râdea mult şi se distra amuzându‑şi colegii, i s‑a spus Smiley. Acum nu‑şi imaginează că ar fi putut avea vreun alt nume de scenă, i se pare că i se potriveşte de minune.

E singurul cântăreţ din lume care a obţinut de la compania care deţine marca Smiley dreptul de a purta numele ăsta. Iar dacă nu l‑ar fi obţinut, singura soluţie era să şi‑l treacă în buletin: Andrei Tiberiu Smiley Maria. De altfel, când l‑a oprit un poliţist ca să‑i ia carnetul (pe care i l‑a şi luat până la urmă), superiorul poliţistului a venit la maşină şi i‑a spus „Băi, Smiley, dacă ştiam că eşti tu, te lăsam în pace, dar trebuie să scrii în buletin, altfel n‑am cum să‑mi dau seama”. Nici Erroll Bennett, aka General Smiley, un reggae man destul de popular în Jamaica anilor ‘70, nu cred că şi‑a trecut în buletin numele de scenă. (Eu, dacă m‑aș apuca de cântat, mi‑aş spune Luiziana şi aş cânta blues‑uri vechi din delta Mississippiului.)

Şi aşa, încet‑încet, în loc să facă economie, aşa cum ar fi vrut el, medicină sau inginerie, cum şi‑ar fi dorit părinţii, Smiley a ajuns să facă muzică. Imediat după ce‑a intrat în SIMPLU, a fost băgat într‑un training camp intensiv de stat în cap, stat în mâini, răsuciri, salturi, pentru că şi vocea din trupă trebuia să ştie să danseze.

Acest lucru care i‑a prins bine, după cum aveam să constat la un concert la care‑am mers într‑o vineri noapte, în „documentare”, chiar dacă documentarea însemna, în cazul meu, Clubul Princess din Regie, nişte pantofi baby doll cu tocuri de nouă centimetri, o fustă scurtă marinière şi bretonul care‑mi stătea, în sfârşit, cum trebuie şi cerceii cu pană de păun ai unei prietene („ca să‑i placă lui Smiley”). Eram, în sfârşit, şi eu o prinţesă, deşi probabil era prima şi ultima oară când mergeam într‑un club din Regie.

După nişte suc de mere puternic alcoolizat, la ora două noaptea intram în clubul plin ochi de rochii scurte şi de indivizi cu sticle de Jack pe masă. Programul lui Smiley din ultimele zile fusese următorul: marţi filmări la Vocea, miercuri filmări la clip, joi Gala Media Awards de la Sibiu, vineri concert în Princess. În acea vineri, am văzut prima oară un pitic dansând pe‑un podium alături de nişte fete extrem de pricepute şi de dezbrăcate care‑au întreţinut atmosfera înainte şi după concertul lui. Pe la trei, dansatorii s‑au restras, şi pe scenă au urcat Smiley şi trupa – clape, tobe, chitară, formaţia completă. Antren, bună dispoziţie, hiturile pe care le ştie toată lumea, fetele filmând totul cu sfinţenie şi murmurând versurile din vârful buzelor, nişte Prince, nişte Black Eyed Peas. Când l‑am întrebat mai târziu pe Smiley de ce n‑a cântat Plouă, mi‑a spus: „Mi‑am construit show‑ul de club foarte compact, nu te plictiseşti, nu stai jos. Nu vreau să fac experimente în locuri în care nu e cazul. Acolo unde oamenii vin pentru mine, cânt piesele de pe album, dar în club ştiu exact de ce am fost chemat, ştiu pentru ce cânt, nu ca să mă dau în stambă, ca să fiu ovaţionat, ci ca să distrez lumea. Dacă oamenii nu se distrează, înseamnă că nu mi‑am făcut treaba”.

Mi‑a plăcut luciditatea lui, siguranţa cu care punea lucrurile la punct. După concert, fanele s‑au îngrămădit să facă poze cu el, dansatoarele au revenit pe podium, iar eu am plecat, pentru că îmi ţiuiau urechile îngrozitor. Mi‑au ţiuit tot weekendul, nici nu mă mai auzeam vorbind, ceea ce nu m‑a împiedicat să cânt prin casă Dream A Little Dream Of Me.

*

Câteva zile mai târziu, pe drumul spre Buftea, unde se filmează Vocea, am numărat cel puţin 10 panouri cu Smiley, câinele‑bondar şi sloganul „Pe net nu trebuie să fii Smiley ca să fii popular”. Ştiu bine cât de popular e Smiley – cel mai mare fan al lui pe care‑l cunosc e Cezar, fratele meu, un puşti blond de 13 ani. Pentru el şi colegii lui din clasa a şasea de la Colegiul Naţional din Iaşi, Smiley e un model. Îl văd peste tot, pe panouri publicitare, la televizor, pe YouTube, ştiu că are succes, îi ştiu piesele pe de rost şi vor să ajungă ca el: celebri, cool, cu bani şi‑o prietenă frumoasă.

„Nu mi‑am dorit niciodată să fiu un model”, mi‑a spus Smiley la un moment dat. „E foarte important ca generaţia nouă să‑şi aleagă bine modelele, care pot fi oricine, tata, mama, vărul, dar nu de la televizor. Eu nu vreau să fiu model, am şi eu defectele mele. În povestea mea, şansa, Dumnezeu, joacă un rol foarte important. Eu sunt doar un om care a ştiut să profite de fiecare şansă, muncesc extrem de mult, extrem de mult, în toate părţile.” Tot atunci mi‑a povestit despre Robin Sharma, un coach pe care l‑a văzut la o conferinţă şi mi‑a explicat teoria geniilor care nu se nasc, se fabrică. „Dacă munceam mai mult, probabil ajungeam chitarist, dar n‑am făcut alea cinci ore de lucru pe zi. Am ajuns cantautor…”

Când l‑am întrebat cum se simte când se vede multiplicat de‑atâtea ori pe stradă, la televizor, în presă, mi‑a spus că pur şi simplu nu‑şi mai observă propria imagine. „Nu mai sunt atent deloc, prima oară m‑am uitat, am zis oaaa! şi atât.” Pentru el, supraexpunerea e efectul secundar al unei munci susţinute. „Citeam într‑o zi despre Stones (bine, nu ne comparăm) că ei n‑au infirmat niciodată nimic din tot ce s‑a scris despre ei. Până la urmă, muzica contează cel mai mult.”

La filmări la Vocea m‑am dus pentru că eram curioasă: cum se face un show bun, cum e publicul, cum e Smiley. Taxiul m‑a lăsat la poartă, aleile de la Buftea erau pustii, toată lumea era probabil pe platou. Terry Gilliam şi Christoph Waltz erau prin zonă, asta dacă nu cumva filmau prin oraş. Am stat vreo şase ore, până seara târziu. Filmările începuseră deja, publicul aplauda stârnit de cineva din echipă sau luat pe sus de entuziasmul propriu, Monica Anghel îl mângâia uşor pe Brenciu pe spate, concurenţii veneau unul după altul, era etapa duelurilor şi unul din doi părăsea competiţia. Pavel Bartoş spunea poante (a fost şi ceva cu ICR‑ul şi căluşarii), se făceau pauze puţine şi se filma „pe bune”, fără retuşuri semnificative sau repetiţii.

Smiley era tot cu geacă neagră de piele şi converşi. N‑am vrut să‑l deranjez şi i‑am trimis un SMS: „am ajuns şi eu la filmări. să alegi bine. luiza”, la care mi‑a răspuns „:))))) aleg bine.” Cât am stat pe scaun, în spatele sălii, şi‑am privit toată desfăşurarea de forţe, mi‑a trecut prin minte că Smiley e de partea bună a pop‑ului şi că trebuie neapărat să scriu asta.

La finalul uneia dintre pauzele de filmare, Smiley s‑a uitat în sală, m‑a văzut, mi‑a zâmbit şi mi‑a făcut cu mâna, şi atunci, fix ca‑n filme, toţi spectatorii s‑au întors ca să vadă cui îi face cu mâna Smiley. Titlu: ŞOCANT! În timpul emisiunii Vocea României, Smiley i‑a făcut cu mâna unei jurnaliste de la Dilema veche!

M‑am întors acasă pe la 10 seara, într‑un autocar pentru spectatorii veniţi la filmări. Şoferul pusese un CD cu Gaşca mea nu poate să stea liniştită, fetele cântau şi‑şi verificau Facebook‑ul, şi eu eram pop‑euforică. Până la urmă, nu poţi să pricepi un John Cage dacă nu mai bagi şi‑un Prince din când în când şi nici n‑are rost să trăieşti toată viaţa închis între patru pereţi cu Arvo Pärt, când poţi să ieşi seara‑n oraş cu Beyoncé. Nu cred în povestea cultură înaltă vs. cultură pop, cred doar că există mai multe feluri de muzici şi că eşti liber să le potriveşti cum îţi place.

„Cea mai mare bucurie e când văd că oamenii se distrează, zâmbesc, râd”, mi‑a zis şi Smiley. Iar asta, uneori, e tot ce contează.

*

La HaHaHa Production, studioul lui Smiley, am mers tot cu taxiul. Urma să ne vedem, să pornesc reportofonul şi să‑l întreb tot felul de lucruri. Taximetristul, după ce mi‑a spus „baftă la interviul de angajare”, m‑a lăsat la altă poartă decât aia la care trebuia să ajung, aşa că am luat‑o frumuşel pe jos, repetând în minte: „Dacă Starlee Kine, realizatoare la This American Life, a putut să‑l sune pe Phil Collins şi să‑l roage să asculte o piesă pe care‑o compusese ea, atunci şi eu pot să‑i cânt lui Smiley”.

La fel ca Phil Collins, nici Smiley nu ştia ce‑l aşteaptă.

Am ajuns înaintea lui; încă era în pauza de masă. Scările spre studio erau colorate cu tot felul de mesaje în engleză despre muzică şi cum te face ea să te simţi mai bine. Înăuntru, spaţii aerisite, mult verde şi mov, culorile HaHaHa Production, un loc unde mi‑ar fi plăcut să stau de dimineaţa până seara dacă aş fi lucrat într‑un studio de producţie. La cât de mult râd de obicei, HaHaHa era făcut pentru mine.

Cât l‑am aşteptat pe Smiley m‑a tot îngrijorat şiretul de la botina stângă, pe care mi‑l rosese Matilda înainte să plec de‑acasă şi care arăta ca un foc de artificii textile. În mijlocul operaţiunilor de salvare, a apărut Smiley. Câteva amabilităţi, câteva zâmbete, am intrat în studioul de înregistrări, ne‑am aşezat pe câte‑o canapea, faţă în faţă, cu reportofonul între noi, şi am început. A fost o oră jumătate de discuţii extrem de agreabile despre industria muzicală din România, parcursul lui Smiley, imaginea lui publică, relaţia cu presa. Mă temeam că o să‑mi răspundă în două cuvinte, dar a fost exact invers. Mi‑a spus că se bucură de interviul ăsta, pentru că în general oamenii nu fac efortul de‑a veni şi de‑a sta de vorbă faţă în faţă, trimit trei întrebări pe mail şi cu asta şi‑au făcut treaba. Dintre toate subiectele despre care am vorbit, cel mai mult i‑a plăcut să povestească despre propria casă de producţie.

După ce a înregistrat cinci albume cu SIMPLU, a debutat solo în 2008 cu În lipsa mea (un disc de aur şi Best Album la Romanian Music Awards), a creat în 2009 HaHaHa Production, iar în 2010 şi‑a lansat al doilea album, Plec pe Marte (după care a început să plouă cu Best Male, Best Producer, Best Website, Best Pop artist etc.).

„Eu mi‑am dorit dintotdeauna să fac muzică, nu să cânt”, mi‑a spus. „Cântatul a fost un mijloc de a face lucrurile să se mişte mai repede. Am vrut mereu să am un studio al meu, să creez artişti, să adun în jurul meu oameni talentaţi. Eu îmi doresc să fac numai asta pe viitor, la un moment dat. Sigur, nu acum.”

HaHaHa e o poveste cu prieteni. Cu Baxter, Alex şi CRBL, cu Ali, tour managerul, „prietenul meu de 22 de ani şi umbra mea”, cu DJ Cellblock, cu Şerban Cazan (care‑a stat o vreme în celălalt colţ al canapelei şi a ascultat, intervenind din când în când cu câte o poantă bine plasată), Radio Killer, toţi artiştii care au avut încredere în aptitudinile de producător ale lui Smiley. Nu ştiau prea multe când s‑au apucat de treabă, n‑aveau nici bani, totul a venit treptat şi încrederea şi succesul s‑au câştigat cu fiecare proiect nou. Se munceşte mult la HaHaHa, dar atmosfera e mai degrabă una de gaşcă de prieteni care se simt bine împreună şi cărora le place ce fac. Cam ca‑n clipul de la Cai verzi pe pereţi.

Apropo de clipuri, Smiley e primul artist din lume care a folosit elemente de realitate augmentată într‑un clip. „Ai văzut?”, m‑a întrebat, şi am zis „Nu, am un Nokia mai vechi care nu citeşte markere”. „Pff, n‑ai cum să scrii despre mine dacă nu ştii ce‑am făcut, hai să‑ţi arăt, e ceva ce n‑ai văzut în viaţa ta, nicăieri în lume nu s‑a mai făcut, e o chestie super‑şmecheră, de interactivitate uluitoare.”

Ne-am ridicat şi ne-am dus la calculator, a căutat Dead Man Walking pe YouTube, a dat play, a scanat markerul şi mi-a arătat pe ecranul iPhone‑ului cum dansatorii din clip se suprapun peste imaginea camerei în care ne aflam.

„Smiley la tine în sufragerie. Cool, nu?” Și am dat din cap, pentru că e într‑adevăr cool. „Vreau s‑o dezvolt mai mult, să mut petrecerea la tine în casă. Oamenii au fost receptivi, dar prea puţini, iar asta te descurajează. Trebuie răbdare.”

Spune mereu „oameni”, nu „fani”. Şi are un fel foarte special de‑a pronunţa frazele, lăsându‑le suspendate ca un înotător care se‑aruncă de pe trambulină şi rămâne o vreme în aer, plutind deasupra piscinei. Îmi place să stau de vorbă cu el, am ajuns la o familiaritate confortabilă, făcută din curiozităţile mele chicotite şi entuziasmul lui în a‑mi vorbi despre ce face. L-am întrebat dacă versurile „I miss my father /Ridin’ in a helicopter” sunt pe bune sau nu.

„Da, normal, totul e cât se poate de adevărat. Tata era pilot militar, a ieşit la pensie acum. Eu am mers prima dată cu avionul când aveam trei ani.”

Producătorul lui preferat e Quincy Jones (aş fi băgat mâna‑n foc că e Mark Ronson), piesa pe care şi‑ar fi dorit să o fi compus el e Imagine a lui Lennon („Imagine e încă o dovadă că muzica nu vine de la oameni, ci din altă parte. De aia a murit Lennon, pentru că devenise periculos, mişca suflete…”), programul unei zile arată cam aşa: „Păi mă trezesc pe la 9‑10, depinde de zile, beau un ceai, îmi fac micul dejun, fac nişte exerciţii ca să mă dezmorţesc, pun muzică de binedispunere, acuma m‑am blocat pe Compay Segundo, vă recomand, luaţi şi puneţi dimineaţa, parcă te trezeşti pe plajă şi dansezi un pic aşa, duşul, pac, şi am plecat. Fiecare zi are alt program, acum avem multă muncă la studio, emisiunile, şi la Voce, şi studio, şi concerte, întâlniri, filmăm clipuri pentru alţi artişti, lansăm Cai verzi…”.

Din când în când, mai băga cineva capul pe uşă şi întreba dacă mai avem mult. Eu mă simţeam prost, Smiley zicea „stai liniştită, despre ce vrei să‑ţi mai povestesc?”.

Al treilea album e gata de mult şi mai are piese pentru încă unul, dar nu vrea să le lanseze prea curând, pentru că nici cei 700.000 de fani de pe Facebook nu‑i ştiu bine cântecele de până acum şi cred că piese de acum patru ani sunt proaspăt lansate. „Te cam descurajează, iar mie tocmai asta îmi place, să fac albume, pentru că nu toate piesele se pretează pentru radio sau sunt pentru toată lumea. Nouă ne‑a lipsit multă muzică, am pierdut, din cauza comunismului, câteva zeci de ani de cultură muzicală. Şi s‑a instalat un fel de lăutărie, de bişniţăreală, ai uneori impresia că tot showbizul de la noi e făcut la mica înţelegere. Iar oamenii percep greşit artiştii, nu au cultura concertului, de a plăti bilet. Ce‑i drept, parcă se mai normalizează situaţia, dar nu oamenii sunt de vină, ci întreg sistemul pe care s‑a creat showbizul.”

*

Lumea pe‑afară era din ce în ce mai neliniştită, era clar că‑l ţinusem prea mult şi că era cazul să pun punct. Şi atunci i‑am spus ce vreau să fac. Că mie‑mi place să cânt, că n‑o să mă duc niciodată la Vocea României (deşi ar fi amuzant să‑mi văd colegii de la Dilema în galerie), că aş vrea să ştiu dacă am voce, doar atât, nu mă gândesc să mă apuc de cântat. Şi dacă tot l‑am prins, atunci să am audiţia mea. L‑am rugat să se aşeze pe scaunul de la birou şi să stea cu spatele la mine. M‑a ascultat, perplex, dar a fost de acord:

‑ Bine. Ce vrei să cânţi?

‑ O să vezi.

M‑am ridicat şi am început: „Stars shining bright above you / Night breezes seem to whisper I love you” şi aproape şopteam în loc să cânt, îmi pierise tot curajul, mi se tăiaseră picioarele, mă uitam pe geam şi mă gândeam „ce naiba fac, sunt la Smiley în studio şi l‑am pus să stea cu spatele ca să‑i pot cânta?”.

„Birds singing in the sycamore tree / Dream a little dream of me.” Oare cum o fi arătând un sicomor înflorit, oare ce crede Smiley acum despre jurnalista asta care s‑a apucat să‑i cânte, aşa, dintr‑o dată, fără să‑l fi prevenit dinainte.

„Say nighty‑night and kiss me / Just hold me tight and tell me you’ll miss me”, cum ar fi fost să între cineva acum în studio şi să mă vadă pe mine stând în picioare şi cântând şi pe Smiley la birou, cu spatele? Cred c‑aş fi îngheţat.

Dar nu‑ngheţam deloc, dimpotrivă, eram numai miere şi sfială, „While I’m alone and blue as can be / Dream a little dream of me”. Am ajuns la refren, care de obicei îmi iese limpede, puternic şi cald, şi care acum era o mâţâială fricoasă. Încercam să‑mi aduc aminte cum i‑am cântat Elenei, coristă la Opera din Cluj, care mi‑a zis că sună minunat, sau cum am cântat la admitere la actorie La chanson des vieux amants a lui Brel şi asistenta lui Pintea a ieşit după mine pe hol ca să‑mi spună că‑s ca şi intrată (n‑a fost cazul).

„Stars fading, but I linger on, dear / Still craving your kiss / I’m longing to linger till dawn, dear / Just saying this.” Aici era mai degrabă „thi‑iiiiiiiis”, lungeam nota şi zâmbeam, când zâmbeşti se‑aude muzica mai bine. La strofa a treia, îmi treceau prin minte toate „dream of dream”‑urile mele, ba actriţă, ba scriitoare, ba cântăreaţă.

„Sweet dreams till sunbeams find you / Sweet dreams that leave all worries behind you.” M‑am înregistrat o dată cu mp3 playerul cântând piesa asta, într‑o cameră de cămin din Cluj, i‑am trimis‑o iubitului meu de‑atunci şi a fost bine. Dream A Little Dream eram eu, cu toate aiurelile, stângăciile şi înduioşările mele.

„But in your dreams, whatever they be / Dream a little dream of me” şi gata, am terminat, de‑abia mai puteam respira.

Smiley s‑a întors, m‑a aplaudat zâmbind şi mi‑a spus: „Ai cântat fără curaj, dar ai o voce sexoasă, serios”.

Eu mă prăbuşisem la loc pe canapea, parc‑aş fi urcat până sus pe Bucegi şi înapoi, „Ei, a fost greu, nu?”, m‑a întrebat. Noroc că lăsasem reportofonul deschis şi înregistrasem tot, altfel nu m‑ar fi crezut nimeni niciodată. „Pe bune, ai o voce sexy”, a repetat, văzând că mă fâstâcesc şi‑aproape‑mi cer scuze că l‑am făcut să treacă prin aşa ceva. Verdictul era neaşteptat de OK, o „voce sexy” e mult mai bine decât o „voce bună”, de‑acum pot să le cânt liniştită tuturor iubiţilor mei, o să ştiu că merg drept‑la‑ţintă.

Înainte să plec, i‑am cerut un autograf pentru frate‑miu şi mi‑a dat ditamai afişul, pe care Cezar l‑a pozat şi l‑a pus apoi, mândru, pe Facebook. I‑am mulţumit pentru tot şi l‑am lăsat cu lumea care‑l aşteptase atâta. Am ajuns acasă zburând uşor pe deasupra panourilor Cosmote cu Smiley şi câinele‑bondar, cu fusta mea fluturând ca un steag peste Bucureşti. „Wear your skirt like a flag”, cântă The National, dar nu mă mai gândeam de mult la Matt Berninger, ci la Smiley şi cât de mult îmi plăcea că‑i plăcuse vocea mea sexy, la Smiley chipeş şi cool, la Smiley şi geaca lui de piele neagră. Da, acum e clar, îmi place Smiley. Şi vreau o geacă de piele neagră. 

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *