Intervenția

Va reuși modelul Teach for Romania să transforme vietile copiilor pe care sistemul i-a lăsat în urmă?

Parte a unui proiect editorial care urmărește primul an din proiectul Teach for Romania (2014-2015).

Săptămâna asta au intrat în învățământul românesc 5 învățători și 14 profesori gata să-și schimbe nu doar elevii, ci și comunitățile în care vor preda, locuri în care nimeni nu se grăbește să ajungă. Va reuși modelul Teach for Romania să transforme viețile copiilor pe care sistemul i-a lăsat în urmă?

I. Nou-venitele

După școală, Sabina și Felicia au plecat prin sat să-i găsească pe copiii de-a II-a care lipsiseră în ultimele zile de la ore. Până să iasă din clădirea școlii din Tărlungeni, la 15 km de Brașov, li se alăturaseră nu doar ceilalți elevi de-a II-a cărora le predau, ci vreo 12 în total, de la 7 la 11 ani, frați, veri, vecini sau curioși. Tinerele învățătoare au urcat cele câteva trepte de la poartă, au trecut pe lângă zidul înalt de bolțari pe care se cocoțase un puști cu strungăreață, au lăsat în dreapta ulița prăfuită care merge la casele sărăcăcioase ale copiilor și, la insistențele lor, s-au dus întâi pe deal, să vadă satul de sus. Era 20 august și fierbințeala soarelui de prânz se însoțise pe ulița noroioasă de la poalele dealului cu un miros de grajd.

În fruntea alaiului era Sabina Pop, o blondă de 22 de ani, cu părul lung, colanți negri de alergare și o bluză în dungi orizontale; undeva mai în spate, colega ei, Felicia Ionescu, 24 de ani, o roșcată cu gropițe în obraji, părul împletit într-o parte, cămașă gri, pantaloni negri și balerini. Copiii, deși încă în vacanță, făceau parte dintr-un grup de aproape 200 din Tărlungeni și Zizin, care veniseră câte două ore pe zi în august să facă școală cu prima generație de profesori a Teach for Romania, un program curajos care își propune să schimbe destinele unor copii din comunități defavorizate și să formeze viitori lideri în educație.

Felicia Ionescu, Octavian și Răzvan în fața pensiunii din Tărlungeni, într-o vineri după-amiază în care au venit să le viziteze pe învățătoare. (Fotografie de Sorana Stănescu)

Sidonia, cea mai mică dintre copii, în fustă scurtă din blugi și curea verde fosforescent, s-a lipit de Felicia. Fabian, în maiou alb și pantaloni de trening negri, mergea înainte. Remus, cel mai îngrijit îmbrăcat, era la mică distanță de învățatoare, ca să le apere de câinii ce amenințau din curți, atent să nu cumva să-și îndoaie mapa albastră din plastic în care-și ținea caietul și stiloul cel nou. De pe deal, din poiana proaspăt cosită, printre meri pitici și tufe de mure, copiii le-au arătat celor două școala, biserica și casele lor micuțe, parcă dosite în spatele școlii. Au făcut poze, au cules mure și au început din proprie inițiativă să spună povești. Nu s-au bătut și nu s-au înjurat, așa cum fac de multe ori la școală. Remus a spus Capra cu trei iezi, iar Fabian – Faby, cum îl știe toată lumea –, a început o poveste cu un comandant și niște căpitani.

„Nu vin, îl ascult pe Faby, că și el m-a ascultat pe mine”, a spus Remus, care acum începe clasa a V-a, când un alt băiat l-a chemat la joacă. O replică neașteptată de la un băiețel care, cu numai o zi înainte, a vrut să sară pe geam cu geanta învățătoarei, când ea era la toaletă. (Voia doar s-o sperie, a spus mai târziu.)

Unii dintre părinții acestor copii sunt la închisoare. Unii muncesc prin țări străine, alții cu ziua prin Brașov, alții deloc. Sunt copii care vin la școală când nu trebuie să stea acasă cu frații mai mici sau să meargă la muncă alături de părinți. Care vin cu rândul, pentru că au o singură pereche de încălțări, pe care o împart cu frații. Care sunt în clasa a V-a și de-abia știu să citească și să scrie. Care cred despre sine că sunt răi, pentru că așa li se spune mereu, și știu că „țiganii sunt răi și românii sunt buni”. Care recunosc că „vin la școală să-nvețe, dar și să se bată cu colegii.” Care, întrebați de Felicia într-un moment de exasperare: „Ce să mă mai fac cu voi, ca să ne înțelegem?”, au răspuns: „Luați o nuia, doamna”, pentru că de nuia ascultă și acasă, și la școală.

Cu astfel de copii și în astfel de comunități vor lucra începând din acest an școlar primii 19 profesori și învățători selectați și pregătiți de Teach for Romania.

Felicia a știut întotdeauna că vrea să devină învățătoare. A absolvit Facultatea de Științe ale Educației din Pitești și este singurul învățător calificat din program. Sabina, în schimb, nu a mai lucrat niciodată cu copii și nu a crezut că va fi atât de greu să predea. Are 22 de ani, a absolvit Facultatea de Business a Universității Babeș Bolyai și a fost student Erasmus în Elveția. A locuit întotdeauna cu părinții, s-a plimbat prin lume și ar fi putut să preia firma de instalații a familiei și să-i fie bine acasă, în Cluj. Dar a ales să-și înceapă viața profesională în rol de învățător necalificat. „Vreau să am un impact în lumea asta și știu doar că doar prin educație se poate. Vreau să ajut să fie un hoț în minus și un muncitor mai demn în plus”, spunea Sabina cu un nod în gât în timp ce își făcea bagajele în ultima ei seară acasă, pe 11 septembrie.

Programul pilot Teach for Romania presupune recrutarea unor absolvenți de top care nu ar fi ales în mod normal o carieră în învățământ, și plasarea lor timp de doi ani în școli generale din zone defavorizate ca să predea materii pentru care nu există profesori, urmând filsofia „teaching as leadership”.

Mai exact, ei nu au doar rolul de a preda o anumită disciplină, ci sunt învățați să aibă un impact asupra familiilor și comunității: dacă școala are toaletă afară sau elevii nu au încălțăminte, sunt îndemnați să găsească soluții pentru a construi o toaletă în interior și pentru a le oferi copiilor încălțăminte. Sunt încurajați ca la sfârșitul celor doi ani să rămână la catedră sau să se implice mai departe în educație.

Programul a demarat în 1990 în SUA, iar acum se desfașoară în 35 de țări pe cinci continente și influențează destinele a cinci milioane de copii anual. În America, spre exemplu, studiile au arătat că elevii profesorilor din program obțin la matematică rezultate semnificativ mai bune decât colegii lor. În India, un profesor Teach for India are din punct de vedere academic un impact de patru ori mai mare decât un profesor tradițional. În Marea Britanie, organizația echivalentă, Teach First, a ocupat anul acesta locul al 10-lea în topul angajatorilor din sectorul nonprofit și este folosită ca exemplu de recrutare a celor mai buni absolvenți (80% dintre profesorii din program provin de la cele mai bune 20 de universități din regat). Studiile organizației internaționale spun că două treimi din absolvenții programului rămân implicați în educație: ajung directori de școli, înființează propriile școli private, strâng fonduri și derulează diferite programe educaționale sau chiar intră în ministere și influențează legi și politici publice.

În România, programul este în primul an. Este coordonat de Ionuț Soleanicov și Corina Puiu și a fost pus pe picioare în doar 10 luni: discuțiile cu Ministerul Educației au început în august 2013, fundraising-ul și recrutarea echipei, în toamnă, iar în aprilie primii profesori erau deja selectați.

Săptămâna aceasta, cei 19 vor intra la clasă: cinci dintre ei sunt învățători, iar ceilalți sunt profesori de engleză, franceză, geografie, biologie, sport, istorie și arte plastice în școli defavorizate din București și în sate din Ilfov, Călărași, Argeș, Brașov, Olt și Prahova. Disciplinele și le-au ales singuri, în funcție de specializarea pe care o aveau, iar școlile au fost alese pentru că acolo erau posturi pe care nimeni nu se înghesuia să le ocupe, în comunități în care nimeni nu se grăbește să ajungă.

Felicia are clasa a II-a la o școală din satul Țițești, Argeș, și va face zilnic naveta de 10 km, iar Sabina s-a mutat din Cluj în Săcele și va prelua clasa a III-a. De săptămâna aceasta, vizitele precum cea de la Tărlungeni vor deveni o obișnuință și pentru ele, și pentru elevii lor și părinții acestora. Ca să înțeleagă mai bine cine sunt și cum îi pot ajuta, le vor intra în case, vor vedea ce mănâncă și cum dorm, dacă au căldură, lumină și timp ca să-și facă lecțiile, dacă trebuie să muncească prin curte sau să stea cu frații mai mici.

În ziua aceea prăfuită la Tărlungeni, pe străduțele înguste și neasfaltate, lumea a ieșit curioasă pe la porți să le vadă pe profesoarele cele noi, două apariții ciudate și luminoase printre casele netencuite, din bolțari gri, fără flori și fără grădini, călcând cu atenție prin noroiul uscat sau prin ce se scurgea din cotețele animalelor. Din când în când, câte o mamă tânără cu un nou-născut în brațe și încă unul de doi-trei ani agățat de ea se apropia sfioasă să vorbească cu ele. Unele primeau felicitări pentru copiii lor cuminți, altele erau sfătuite să și-i trimită la școală. Cu cât înaintau, cu atât grupul se mărea. Singurii care nu se temeau să le urmeze, deși le vedeau pentru prima dată, erau copiii.

II. Începuturile Teach for Romania

Ionuț Soleanicov este fondatorul Teach for Romania și, după cum îi place să glumească, are rolul ca „barca să nu se scufunde”. Pe Ionuț nu poți să-l prinzi decât între telefoane, ședințe și discuții pe Skype. E ocupat, dar dacă ai apucat să stabilești o întâlnire cu el, poți să fii sigur că nu va anula și nu va întârzia. Are întotdeauna în mașină un umeraș cu cămăși proaspăt luate de la curățătorie, pentru că e mereu pe drumuri și mereu în întâlniri. A plecat în SUA când avea șase ani și s-a întors la 30, în 2012, așa că pentru prietenii din România e Ionuț; pentru cei din afară și în buletin e John. A studiat la Columbia University, Harvard Business School și Harvard University Kennedy School of Government și are zece ani de experiență în servicii financiare și consultanță în management și educație în SUA. După un an și cinci luni petrecuți în România la compania de consultanță McKinsey, și-a dat seama că vrea să facă ceva cu impact în țară – altceva decât un business. Știa de Teach for America, însă decizia de a porni a venit anul trecut, când a fost la o nuntă lângă Sofia, iar cea care l-a luat de la gară a fost chiar Evgenia Peeva, fondatoarea programului local Teach for Bulgaria, care există din 2011. Pe când a plecat din Sofia, Ionuț era hotârât să încerce să aducă programul în România. (În urmă cu doi ani a mai existat o încercare de a face acest lucru. Inițiatorul a fost Bogdan Georgescu, fost managing partner la compania de consultanță imobiliară Colliers International, însă la acel moment ideea nu a trecut de minister.)

Ionuț a început recrutarea echipei în august 2013, după o întâlnire cu ministrul învățământului, Remus Pricopie, pe care o obținuse prin contactele sale de la Banca Mondială. Prima pe care a adus-o a fost Corina Puiu, la recomandarea unui prieten care lucra cu ea la Vodafone. I-au urmat o echipă de recrutare formată din Aura, Matei și Marian; Mădălina, care coordonează relația cu ministerul și se ocupă de plasarea profesorilor în școli; Teo și Alexandra, responsabile de logistică și administrarea organizației; Luiza, specialist în fundraising, și cei trei tutori coordonatori: Mirela Ștețco, Adriana Sumănaru și Mihaela Marin (din toamna aceasta, Mihaela nu mai face parte din echipă). Echipa a fost completă în mai 2014, iar acum are zece membri.

Corina Puiu, co-fondator și director de pregătire și susținere, e mâna de fier care ține laolaltă echipa. Are 37 de ani și vine după 16 ani de lucrat în business pe poziții cheie de strategie, iar Teach for Romania este al șaptelea start-up pe care își pune numele.

S-a născut în județul Vaslui, dar a crescut în satul Topraisar din Constanța și are trei frați mai mici de care a avut întotdeauna grijă. La cinci ani i se spunea „copilul cu copil”, pentru că își ducea cu căruciorul sora de doar câteva luni la dispensarul din partea cealaltă a satului, ca să îi facă vaccinul, pentru că mama începuse deja serviciul. În clasa a IX-a, a plecat din sat să facă liceul la Constanța și a luat-o și pe sora ei, care începea a V-a. Au stat în gazdă și primeau pachet cu mâncare în fiecare duminică seara. „Aveam bani de pâine, sifon și fondul clasei. Aveam următoarele negocieri – sora mea spunea: vreau înghețată. Eu mă gândeam: fie nu mai luăm apă, fie nu mai luăm pâine. Nu aveam bani pentrut nimic altceva”, își amintește Corina. „Aș fi putut să mă întorc acasă, să lucrez la Avicola, dar aveam altă viziune pentru mine.”

I-a fost simplu să plece din lumea corporate pe care o cunoștea atât de bine, pentru că și-a dat seama că ar putea schimba ceva, că programul era despre cei ca ea, mai ales despre cei ca ea care nu găsesc singuri calea. „Eram copilul din poveste, era despre mine. Da, eu am avut viziune, dar nu toți au.”

Pentru a intra în program, profesorii trebuie să fie dispuși să se pună pe ei înșiși pe planul doi și să se dedice unor copii care au șanse minime să-și atingă potențialul în mediul în care se află. Trebuie să renunțe la job-ul curent și să se mute pentru doi ani acolo unde pot aduce schimbarea: în sate sărace, în comunități de romi sau în școli mărginașe unde nimeni nu vrea să se ducă, pentru că au o reputație proastă sau pentru că naveta e complicată. Teach for Romania a primit 362 de aplicații și, în urma unor interviuri și a unor exerciții individuale și de grup, a selectat 23.

Silvia Pătrașcu, 26 de ani, a renunțat la o slujbă în resurse umane la Coca Cola ca să predea engleză. Alina Andronescu, 27 de ani, s-a înscris în program convinsă că, dacă ea înțelege ceva, poate face pe oricine să înțeleagă. Va preda biologie și tehnologie în două sate din Argeș. După ce o viață întreagă s-a întreținut singur și a reușit să țină în viață și un club de fotbal american în București, Bucharest Wolverines, George Petre, 24 de ani, va preda educație fizică în comuna Fundeni, din Călărași. George a trăit cu cinci lei pe săptămână, mâncând orez, numai ca să-și poată plăti facultatea și chiria din salariul de 800 de lei ca portar la un hotel din București. Iulia Zecheru, 23 de ani și mama unei fetițe de doi ani, va face naveta 50 de km, din București până în Sohatu, Călărași, unde va preda va preda română și latină. Silvana Râpeanu, 27 de ani, s-a întors în 2013 de la un masterat din Barcelona, va preda arte plastice unor copii romi din Săcele și va fi și diriginta unei clase de-a V-a. Ea a avut cea mai mare notă la examenul de titularizare în județul Brașov, 9,25, și a ales o școală pe care niciun alt profesor nu o voia.

„Cu toții au ieșit din zona de confort și dau dovadă de un efort susținut, de claritate și perseverență soră cu nebunia”, spune Corina. „Sunt niște lucruri foarte dificile, pe care foarte puțini le pot face”. Și pe care puțini dintre cei aflați acum la catedră mai sunt dispuși ori motivați să și le asume.

„Profesorii noștri, dacă ar fi un pic înghiontiți, inclusiv cu sporuri salariale condiționate de performanță și de aplicarea unor metodologii la clasă, ar putea să performeze”, spune Șerban Iosifescu, președinele Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP), autoritatea care acreditează și evaluează toate școlile din România. „Problema e că nu există niciun fel de motivare. Părerea generală e că pentru salariul pe care îl primesc, fac deja prea mult. Iar imaginea socială și prestigiul social sunt la pământ.”

III. România, codașă în educație

Conform raportului Toţi copiii la şcoală până în 2015, elaborat de UNICEF și Ministerul Educației din România, cele mai expuse riscului de a rămâne în afara școlii sunt tocmai categoriile vulnerabile: copiii cu dizabilități, copiii romi, cei din mediul rural și din familii sărace. În același timp, studiile internaționale arată că, în afara mediului din care provine, profesorul este cel care influențează cel mai mult rezultatele unui elev: un profesor bun poate crește performanțele școlare ale unui copil din aceste categorii cu 40 la sută, față de doar 10 la sută în cazul copiilor din medii favorizate.

Teach for Romania este important pentru că duce profesori buni exact acolo unde este cea mai mare nevoie de ei, explică președintele ARACIP. Ei intră într-un sistem în care unul din cinci copii abandonează școala, în care doar 60 la sută promovează BAC-ul, iar diferențele de performanță între școli sunt de sută la sută. (Adică sunt instituții cu promovabilitate la BAC de sută la sută, iar în altele de zero la sută. În Finlanda, una din țările cu cel mai bine cotat învățământul preuniversitar, diferența de performanță între școli este de 15 la sută.)

„Noi am făcut schimbări de structură, dar n-am făcut reformă”, spune Iosifescu, care a studiat toate schimbările de legi din educația românească. „Și acum, la clasa a III-a, se face Puiul, de Alexandru Brătescu-Voinești, cum am făcut și eu acum 50 de ani.” El reclamă faptul că programa, modul de lucru la clasă, salariul și misiunea pe care profesorii înțeleg că o au față de copii au încremenit în timp, în ciuda accesului la tehnologii interactive, pe care îl au acum atât dascălii, cât și elevii.

Salariul unui profesor în România este unul dintre cele mai mici din cele 65 de țări OECD cuprinse în studiul internațional PISA, care măsoară rezultatele în educație. „Salariul de intrare în sistem e foarte mic: jumate din salariul unui măturător sau vânzător la Mega Image București”, spune Iosifescu. Astfel, cei 19 debutanți vor primi puțin peste 600 de lei net pe lună dacă sunt necalificați (adică nu au liceu pedagogic sau facultate de învățământ primar – învățătorii, respectiv modul pedagogic – profesorii) sau 800, dacă sunt calificați. Teach for Romania le va suplimenta veniturile cu o bursă lunară pentru următorii doi ani. Bursa este un stimulent puternic, fără de care unii dintre profesorii din Teach for Romania recunosc că nu s-ar fi înscris în program.

Tot România e țara cu cei mai puțin motivați elevi dintre cei cuprinși în studiul PISA. Lucian Ciolan, decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației (FPSE) din cadrul Universității din București și consilier al fostului ministru al Educației Mircea Miclea, crede că acest lucru indică o „depresie generațională”, o lipsă totală de interes față de școală.

S-a întâmplat recent și în Marea Britanie, spune Brett Wigdortz, fondatorul Teach First, echivalentul Teach for Romania din această țară. Aici, în mod tradițional, bunicii și străbunicii tinerilor de azi aveau slujbe în mine sau în industria grea și nu conta câtă carte aveau. Părinții lor, deși au făcut școală, nu prea au mai avut de lucru odată cu închiderea minelor și a industriei în anii ’80, astfel că tinerii de azi au crescut cu imaginea inutilității școlii. Legătura dintre educație și opțiuni de viață nu exista în mintea generației actuale. De când există Teach First (au început cu 186 de profesori în 2002 și au ajuns la 1,500 anul acesta), rezultatele elevilor s-au îmbunătățit: Londra era la capătul clasamentului, iar acum se situează pe primele locuri în țară, și studiile arată că Teach First e unul dintre cei trei-patru factori care au schimbat asta.

Tocmai ideea că școala oferă opțiuni de viață e ceea ce Teach for Romania vrea să schimbe în mentalitatea copiilor și a familiilor. Fiecare oră începe sau se termină cu întrebarea „de ce venim noi la școală?” și „la ce ne ajută pe noi să știm X sau Y” – fie că e vorba de numele fructelor în engleză, de tabla împărțirii sau de lanțul trofic la biologie. Profesorii sunt instruiți să conecteze orice noțiune nouă cu universul copiilor, astfel încât predarea să devină relevantă.

IV. Cantonamentul

Înainte să-și preia posturile, prima generație Teach for Romania a fost pregatită intens timp de șase săptămâni în cadrul Academiei de Leadership și Pedagogie de la Tărlungeni. Locul de cantonament a fost motelul Ciucaș, o pensiune fără pretenții la intersecția șoselei care vine de la Brașov cu cea care merge la Săcele. Organizatorii au adus, pe rând, cei mai buni traineri în comunicare și leadership, după ce ei înșiși făcuseră aceleași training-uri în luna iunie, ca să fie siguri că se potrivesc principiilor și obiectivelor programului. În prima săptămână accentul s-a pus pe organizație, așteptări și impactul preconizat, iar în săptămâna următoare profesorii au învățat despre stiluri de leadership, managementul timpului și al clasei, dar și cum să-și facă un plan de lecție și să-și stabilească obiective de învățare pentru elevii lor.

Și programul a fost unul de cantonament: mic dejun la 7, training-uri de la 8:30 până la prânzul de la 13, apoi iar training-uri până la 18, cina de la 19, urmată de o sesiune de debriefing de o oră, numită „learning circle”. Și tot așa, de luni până duminică. Când programul se încheia pentru profesori, staff-ul mai avea câte o ședință în care pregăteau ziua următoare. În șase săptămâni, atât profesorii, cât și echipa au avut un singur weekend liber. A fost un ritm cumplit, care s-a lăsat cu multe vizite la Med Life în Brașov, policlinica cu care aveau contract, și cu un sertar întreg de medicamente la liber în mica bucătărie la care aveau acces cu toții. Unii au avut probleme cu stomacul sau cu urechile, alții au avut început de pneumonie sau laringite, după un weekend petrecut pe munte în care a plouat cumplit.

În academie au intrat 23 de potențiali teachi, cum îi numește echipa, și au ieșit 19. Două participante au părăsit programul în primele două săptămâni, iar două către sfârșit, toate din proprie inițiativă: unele și-au dat seama că nu sunt potrivite pentru tipicul acestui program, altele au renunțat din cauza unor probleme familiale ivite pe parcurs.

Din cei care au terminat, doar doi sunt băieți, o diferență de gen care a existat și în ponderea aplicațiilor, dar care se regăsește și în sistem. E o dovadă că în România această profesie nu e atrăgătoare pentru bărbați, crede Soleanicov, și asta din cel puțin două motive: salariul și poziționarea: „Ca femeie, poate fi vorba de un salariu secundar și atunci nu contează ca e mic. Apoi, meseria de dascăl nu e una respectată, iar bărbații vor ceva respectat. Noi trebuie să regândim pozițonarea meseriei”.

După două săptămâni de pregătire teoretică au urmat patru săptămâni de predare la școlile din Tărlungeni și Zizin. În perechi de doi, fiecare profesor și învățător a ținut în fiecare zi câte o oră, cu tot ce presupune ea: monitorizarea și evaluarea fiecarui copil, un plan de lecție elaborat cu o zi înainte și trimis mentorilor pentru verificare, observare la clasă din partea unui membru al echipei sau a unui profesor extern, sesiune zilnică de debriefing și plan de îmbunătățire a performanțelor, unde era cazul.

În fiecare dimineață un microbuz făcea două drumuri ca să îi ducă pe toți la cele două școli. Orele începeau la 9 și se terminau la 10:45 cu o masă la care copiii primeau câte un sendviș și un fruct. În unele zile, după ore erau organizate ateliere de pictură, de quilling (o tehnică de modelare a unor fâșii colorate de hârtie) sau partide de fotbal.

„Acum, programa școlară e axată pe livrarea de conținuturi, și nu pe rezultate. Noi suntem axați pe rezultate”, spune Adriana Sumănaru, 37 de ani, unul dintre tutorii coordonatori. „Dar copiii ăștia nu știu că satul în care stau înseamnă geografie, iar o frunză care cade din copac e fizică”.

Din fericire, din nevoia de a se alinia standardelor PISA de evaluare a performanțelor școlare, și la noi programa devine încet-încet mai permisivă: „La română nu-mi cere nimeni să fac poezia X, care e dificilă, are un limbaj greoi și nu se potrivește copiilor din Tărlungeni. Ei trebuie să învețe opera lirică, așa că eu pot să iau o poezie populară din Tărlungeni și să lucrez pe ea, nu mă oprește nimeni”, le spunea într-o sesiune despre predarea diferențiată Mirela Ștețco, 53 de ani, cel de-al doilea tutor coordonator, profesoară de română timp de 30 de ani în Borșa, Maramureș. (Mirela a plecat de la catedră și s-a mutat la București ca să lucreze pentru Teach for Romania.)

După două săptămâni de predare, celor 19 profesori le era greu să conecteze obiectivele de învățare ale fiecărei lecții cu scopul mare al academiei: nu reușeau să le explice copilor din Tărlungeni cum tabla înmulțirii sau o lecție despre drepturile omului o să-i ajute în viață. Nu le era ușor nici să integreze în modul de lucru ideea că trebuie să îi facă pe toți elevii să ajungă la același nivel prin mijloacele cele mai potrivite fiecăruia. Așa că tutorii au introdus o sesiune care nu era inițial în program și pentru care Mirela a lucrat până la 5 dimineața în noaptea de 17 spre 18 spre august. „Dacă nu înțelegem că vizunea, standardul, sunt aceleași pentru toți, putem să renunțăm, înseamnă că suntem profesorii care sunt acum la clasă”, le-a spus Mirela în acea după-amiază. „Trebuie să înțelegem de ce elevul e de doi acum și cum îl putem face să urce. Voi aveți șansa extraordinară de a fi strategi, de a vedea lucrurile de sus, spre deosebire de mine, care am văzut lucrurile de la firul ierbii.”

Deși trecuseră doar câteva săptămâni de pregătire, Corina se aștepta ca profesorii să fi înțeles asta. „Ei n-aveau voie să plece din academie fără să știe să conecteze viziunea pentru lecție cu big goal, pentru că e unul din diferențiatorii pe care-l facem noi versus ce se întâmplă acum. E foarte greu de făcut, pentru că noi toți venim din sistemul ăsta, și deși îl înțelegi, când ajungi la clasă îți vine să faci tot ce ai fost învățat să faci ani de zile.”

Rezultatele acelei sesiuni s-au văzut încă de a doua zi, astfel că, la scurt timp, copiii din Tărlungeni știau să spună că au nevoie de engleză ca să vorbească cu turiștii care ar veni la ei în sat, ca să nu se piardă dacă merg într-o țară străină sau ca să dea interviuri când vor fi transferați la un club din afară în cariera lor de fotbaliști, pe care mulți și-o doresc.

„Până să o întâlnesc pe doamna Sabina voiam să mă fac bucătar în Târlungeni. Acum vreau să fiu bucătar în Franța”, îi povestea un puști dintr-a II-a Corinei. În privința citirii, lucrurile erau și mai clare: „Dacă meri, domna, prin Brașov, te perzi. Și dacă nu știi să citești, nu știi să te întorci”, i-a zis într-o zi un băiat învățătoarei lui. (Deși e la doar 15 km, mulți dintre ei nu au fost niciodată la Brașov). Iar un copil din clasa a IV-a scria pe un post-it: „Înpărțirea ne ajută să ajungem ceva în veață și când mergem la magazin”, în timp ce un altul avea o listă mai lungă: „sămpart bani și mere și pere și persici și banane și creioane și caiete, stilouri și foi și feliciări”.

„Felul în care gândesc, disciplina, perseverența sunt foarte importante, pentru că lipsesc din sistem”, spune Soleanicov. „Se crede că îți vin din familie, dar în comunitățile în care lucrăm noi, mulți nu primesc asta acasă”.

De această realitate s-au convins pe pielea lor la Tărlungeni și Zizin. În fiecare noapte stăteau până la 1-2 să își pregătească planurile de lecție și materialele de lucru care de care mai colorate și mai atractive, să inventeze jocuri în echipă și să caute cântecele sau filmulețe pe YouTube care i-ar putea ajuta în predare, pentru ca a doua zi să își petreacă jumătate din timp încercând să-i facă pe unii copii să nu-și dea cu scaunele în cap, pe alții să nu iasă pe geam, să nu deschidă ușa cu piciorul, să nu stea lungiți pe bancă sau pur și simplu să fie atenți preț de un minut. O astfel de oră, în care a încercat zadarnic să repete literele „v”, „w”, „x”, „y”, „z” cu clasa a doua a făcut-o pe Sabina să exclame în timpul unei mese de prânz: „Partea bună e că mai rău de atât nu se poate”.

„Dacă aș avea așteptări mari, aș pleca bocind”, a spus și George după o oră de biologie la a V-a, la care încercase să predea piramida nevoilor arătându-le poze cu el și povestindu-le despre bătaia pe care o primea de la tata, lipsa banilor, divorțul părinților și profesorii care l-au ajutat de-a lungul timpului. Scopul era ca elevii să înțeleagă de ce au nevoie oamenii pentru a trăi și cum se pot sprijini unii pe alții, însă trebuia să se oprească din două în două minute pentru a-l potoli pe un băiat care se muta de pe un scaun pe altul și îi provoca la bătaie pe ceilalți, sau pe unul care târâia scaunul cu picioare metalice pe gresia de pe podea. Tănârul care fusese în stare să meargă săptămânal cu bicicleta 45 de km dus și 45 de km întors timp de două luni, pentru că nu își permitea să plătească 20 de lei ca să ajungă la antrenamentele de fotbal american, avea acum pete mari de sudoare pe cămașa bleumarin, după doar o oră cu șapte copii de 11 ani.

V. Intrarea în sistem, cheia succesului

Lipsa viziunii în sistemul de învățământ public este confirmată și de Lucian Ciolan, decanul Facultății de Psihologie. Răspunsul la întrebările: „Cu ce scop faci ceea ce faci?”, „Pentru ce predai ceea ce predai?” este ce lipsește acum din școala românească. Schimbarea, și-a dat el seama cât a fost la minister, nu se produce de sus în jos, ci din interior. Cum le-a spus și participanților la finalul celei de a doua săptămâni de training, „schimbarea se produce atunci când ați intrat în clasă și ați tras ușa după voi”.

„Cheia e intrarea în sistem”, spune Soleanicov. „Foarte mulți au păreri, dar nu au trecut prin sistem, nu cunosc limitările pe care le au un ministru sau un inspector. Inspectorul n-are foarte multă independență, nici directorul de școală, nici profesorul, și până nu înțelegi inerția sistemului, care respinge reforma și progresul, nu poți să aduci reformă și progres.” În Marea Britanie, directorii școlilor au autonomia să angajeze și să concedieze profesori în funcție de nevoi și de performanță, iar ei înșiși pot fi concediați dacă nu au rezultate. În România, „nu poți să concediezi un profesor oricât de prost ar fi”, le-a spus Ciolan celor din academie.

Ca să intre în sistem, Soleanicov a trebuit să convingă ministerul de utilitatea demersului, iar abordarea a fost: „noi vă rezolvăm problema locurilor vacante”. La întâlnirea din august anul trecut, ministrul a spus repede da și ar fi vrut ca programul să pornească chiar din luna următoare. Au urmat însă discuții privind modul în care vor fi încadrați viitorii profesori. Soluția a fost ca ei să urmeze același traseu ca oricare alt profesor: examen de titularizare pentru cei calificați sau examen pe post pentru cei necalificați, pentru acele locuri care rămân neocupate după sesiunea din vară.

„Dacă se schimbă guvernul, dorm liniștit”, spune Soleanicov. „Nu au ce să retragă, pentru că nu ne-au dat nimic. Nu ne-au dat posturi rezervate, deci nu pot să ni le ia. Profii noștri sunt ca orice alt om de pe stradă care se duce la un post.” Protocolul oferă însă o recunoaștere formală a programului. „Dacă nu ești recunoscut de minister, nu vorbește niciun director și niciun inspector cu tine”.

Telefonul Sabinei, una din marile pasiuni ale copiilor în timpul săptămânilor de școală din luna august. (Fotografie de Sabina Pop)

Bugetul estimat pentru primul an de funcționare a Teach for Romania este 300 de mii de euro, iar pentru doi ani (și două generații însumând 60 de profesori), 500 de mii, toți banii provenind din fundraisingul făcut de Ionuț (în Marea Britanie, două treimi din bani vin de la guvern). În acest moment, principalul finanțator este Romanian American Foundation, urmat de companii precum firma de consultanță McKinsey – fostul angajator al lui Ionuț, compania farmaceutică Boehringer Ingelheim, dar și finanțatori individuali.

„Sunt multe ONG-uri care se adaptează la finanțare: cineva îți dă bani să faci X și faci X.  Noi am spus de la început: recrutăm, selectăm, pregătim viitorii lideri în educație. Altceva nu facem”, spune Soleanicov. Însă modul de finanțare este doar unul din elementele care diferențiază organizația de alte ONG-uri din învățământ.

Majoritatea intervențiilor în educație în Romania urmăresc reducerea abandonului școlar, oferă activități extracurriculare, de la programe de leadership, programe sportive sau de educație antreprenorială, ori pregătesc profesori în domenii specifice: drepturile omului sau folosirea unor mijloace nonformale la catedră; toate programe necesare. Teach for Romania însă, este parte a sistemului de educație formală și vrea să creeaze acei agenți de schimbare care-l vor transforma din interior în următorii 20 de ani.

„Obiectivul meu e ca profesorii să fie autonomi. Altfel, nu mai e vorba de a transforma cancelaria și clasa, ci de a încerca să nu fie ei transformați de restul”, spune Corina Puiu. „Eu vreau să mă asigur că ei au suficientă forță încât să reziste și să-și lase amprenta, și de-asta e atât de mare push-ul. Le-am zis: eu vreau să transform România, nu doar să duc niște dascăli foarte buni în niște școli.”

David, clasa a II-a, a venit pe 31 august, în ultima zi de academie, să își ia revedere de la învățătoarele lui, Sabina și Felicia. (Fotografie de Corina Puiu)

Pentru întreaga echipă Teach for Romania, academia de vară a fost un test de anduranță. Multi au cedat din cauza oboselii sau s-au îmbolnăvit și au trebuit să stea câte o zi în cameră să-și revină, iar frustrările s-au adunat și ele. Profesorii erau și ei frustrați că trebuie să completeze fișe de monitorizare și cataloage pentru fiecare elev în parte, iar variantele de lucru se tot modificau. Frustrărilor și oboselii li s-au adăugat stresul predării și deznădejdea că, de multe ori, lucrurile nu ies conform planului.

„La început de predare am băgat un pachet de țigări în două zile, atât de stresată am fost, după ce în primele trei săptămâni de academie am fumat doar un pachet jumate”, spunea o profesoară în timp ce își pregătea planul de lecție pentru a doua zi. Pentru Sabina, cea mai mai mare frustrare venea din faptul că nu fusese pregătită să fie un psiholog la clasă: „Eu aș avea nevoie de tehnici ca să învăț cum să intru mai în dedesubt cu copiii. Azi am aflat că părintele unui copil o murit înainte să iasă din închisoare, și eu mă tot gândeam: ăsta se comportă ca taică-so, asta se comportă ca taică-so…”

După patru săptămâni, reușitele la clasă ale profesorilor s-au măsurat nu în cunoștințe mai solide și note mari, ci în mici schimbări în comportamentele lor: nu au mai întârziat la ore, au vorbit pe rând, Remus nu a mai intrat pe geam, Faby nu a mai deranjat lecția, ci a cerut o foaie ca să deseneze atunci când nu mai avea stare, Răzvan a ridicat mâna ca să răspundă, Sidonia a putut să stea o oră întreagă liniștită.

 „La nivelul ăsta, bucuria e să te întrebe ce avem de făcut. Înseamnă că îi ai cu tine”, a spus Iulia Zecheru la sfârșitul unei ore la clasa a VI-a în care repetase momentele subiectului folosindu-se de povestea personală a lui Maxi Dobrescu, un antrenor de fotbal de 23 de ani, pe care l-a chemat să le vorbească copiilor (Maxi făcuse fotbal profesionist, dar în urma unei accidentări la coloană a trebuit să renunțe).Ora ei a mers șnur, i-a spus fericită la telefon soțului, în timp ce aștepta microbuzul vizavi de școala din Zizin. „Nu au spus nici pâs.” Elevii fuseseră atenți, puseseră întrebări, își completaseră fișele de lucru, iar Gabi – băiețelul cu șapcă din banca a doua care în primele zile venea cu bâta la școală, i-a spus la plecare lui Maxi: „Să nu renunți niciodată la fotbal!” La începutul lunii august, Gabi spunea că vrea să se facă fotbalist. La sfârșit spunea că vrea să se facă profesor.  

Pe 31 august, în ultima zi a cantonamentului, David și Răzvan, din clasa a II-a, și Luci, din clasa a V-a, au venit la pensiune să-și ia la revedere. David și Răzvan își făcuseră un obicei să vină după-amiaza și să aștepte cuminți pe iarbă până îi vedea cineva și le chema pe Sabina sau Felicia. Veneau să stea de vorbă pur și simplu.

În duminica aceea au venit la 9 dimineața și au stat până când cele două au plecat: Sabina cu mașina ei la Cluj, Felicia cu părinții la Mioveni. La un moment dat, când toată echipa urca în mașină imprimantele, topurile de hârtie și flipchart-urile pe care le folosiseră preț de șase săptămâni, David a pus și el mâna pe roll up-uri și pe ce era mai ușor și i-a ajutat să termine de încărcat. Într-o fotografie pe telefonul Corinei, îmbrăcat cu cele mai bune haine: blugi curați și pulover în dungi, cu medalia de Ambasador Teach for Romania la gât (pe care au primit-o în ultima zi cei care își convinseseră colegii care lipseau să se întoarcă la școală), David zâmbește amar dintre cutiile de carton încă nestivuite în dubița care venise să-i ia la București. Pentru el se terminase, probabil, cea mai frumoasă lună de școală din viața lui. Iar el cu siguranță nu mai era băiatul care fusese la început. Ceea ce David încă nu știe e că o va revedea pe învățătoarea lui, Sabina, mai devreme decât crede. Astăzi, ea și-a luat locul la catedră în școala din Gârcin, un cătun de romi din Săcele. ✦

Seria completă Teach for Romania în DoR
Sorana și Andrei au documentat primul an al Teach for Romania, din iulie 2014 și până în iulie 2015. Mai jos sunt toate materialele publicate:
● Episodul I / Septembrie 2014: Intervenția. Va reuși modelul Teach for Romania să transforme viețile copiilor pe care sistemul i-a lăsat în urmă?
● Episodul II / Decembrie 2014: Reportaj video la TVR în cadrul emisiunii Dosar România.
● Episodul III / Decembrie 2014: Profesori în România uitată (Decât o Revistă #18, Iarnă 2014-2015). Ce înseamnă să faci școală în cele mai sărace comunități din România: o poveste din Săcele.
● Episodul IV / Martie 2015: De profesie: învățător (Decât o Revistă #19, Primăvară 2014-2015). La 24 de ani, Ada Barbu își trăiește cel mai curajos proiect: să le deschidă mintea unor copii de șase ani din Ferentari, ca unul dintre cei 18 profesori ai primei generații Teach for Romania. Provocarea ei e de a transforma educația de la noi, și nu numai.
● Episodul V / Iunie-Iulie 2015: 18 profesori pentru România. După un an cu Teach for Romania în cele mai sărace școli din țară, 18 profesori își împărtășesc lecțiile și-și evaluează impactul asupra elevilor și comunității. 

Sorana Stănescu este reporter și a urmărit primul an al programului Teach for Romania (2014-2015). Andrei Pungovschi este editor foto și fotograf Decât o Revistă și colaborator al agenției France-Presse. Le poți scrie la dor@decatorevista.ro.

Această serie a fost documentată cu sprijinul Romanian-American Foundation și a donațiilor individuale a câtorva zeci de cititori. Le mulțumim.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *