De profesie învăţător

La 24 de ani, Ada Barbu își trăiește cel mai curajos proiect: să le deschidă mintea unor copii de 6 ani din Ferentari, ca unul dintre cei 18 profesori ai primei generații Teach for Romania. Provocarea ei e de a transforma educația de la noi, și nu numai.

Parte a unui proiect editorial care urmărește primul an din proiectul Teach for Romania (2014-2015).

„Tot ce fac, fac pentru ei”, mi‑a spus Ada Barbu în timp ce mă dirija de pe locul din dreapta printre străduțele întortocheate dintre Calea Dudești și Șoseaua Pieptănari, la 07:30, în ultima zi de școală dinaintea vacanței intersemestriale. „Ei sunt ca un al doilea iubit, cu care am o relație la început, și încerc să fiu tot timpul perfect epilată”, a continuat, cu franchețea pe care ți‑o dau cinci ore de somn, frigul unei dimineți de iarnă și luciditatea cu care știi ce ai de făcut în ziua respectivă la clasă și ce rezultate vrei să obții.

„Ei” sunt 27 de copii de șase ani care învață la Clasa Pregătitoare B din Școala nr. 134 din cartierul Ferentari, unul dintre cele mai sărace cartiere ale Capitalei; 11 fetițe știrbe cu gropițe în obraji și 16 băieți încruntați, care își completează unii altora frazele din desenul animat preferat, Uimitoarea lume a lui Gumball (pe care ei îl pronunță „gumbal”). „Ea” e Ada, 24 de ani, învățătoare în primul ei an la catedră, ONG‑ist până în măduva oaselor, pasionată de educație și modele de învățare, de fizică cuantică și cosmologie, autointitulată „midget revoluționar”, cântăreață, dansatoare, compozitoare de succes la nivel amator. Ada este unul dintre cei 18 profesori și învățători care formează prima generație Teach for Romania (TfR), un program internațional aflat în anul pilot în România, care selectează cei mai buni absolvenți de facultate, îi plasează timp de doi ani la catedră în școli din comunități defavorizate și îi pregătește să devină viitorii lideri care vor transforma educația.

În acea dimineață de final de ianuarie, înainte de a le da sarcinile de lucru, Ada și‑a întrebat elevii cum trebui să fie un lider. „Să aibă curaj, responsabilitate, respect pentru cei cu care lucrează”, au răspuns. „Să aibă inimă.” „Să se poarte frumos cu coechipierii.” Au uimit‑o și pe învățătoare răspunsurile de oameni mari și le‑a scris pe tablă ca să le vadă și părinții care urmau să vină la ședință în acea după‑amiază. Apoi i‑a împărțit pe echipe și le‑a spus că vor avea de construit un mall: fiecare echipă trebuia să își aleagă un lider, apoi să își confecționeze bani din hârtie (în bancnote de 1, 5, 10 și 50 de lei), să își aleagă un tip de magazin (de îmbrăcăminte, de articole sportive, pet shop), să îl amenajeze folosind hârtie, desene și jucăriile din clasă, iar apoi să își facă publicitate produselor și în final să cumpere unii de la alții. Joaca aceasta se numește PBL, „project‑based learning”, și este una dintre pasiunile Adei. Învățătorul stabilește contextul de lucru, dă indicații la început, apoi facilitează tot procesul și la final face un debriefing: cum a mers, ce probleme au apărut, ce vor face diferit data viitoare.

În școala tradițională, astfel de experiențe de învățare și lucrul în echipă sunt rarități, pentru că profesorii se concentrează pe evaluările naționale, care sunt individuale (din 2014, au fost introduse evaluări și la clasele a II‑a, a IV‑a și a VI‑a). „Sunt convinsă că dacă ar exista o programă școlară bazată pe PBL, copiii ăștia ar ieși total indepedenți după nouă ani de școală”, crede Ada. Din fericire, Ada îl are de partea ei pe directorul școlii, care e deschis oricăror idei pe care ea le are și care i‑a permis și să‑și implice elevii de la clasă în lucrarea ei de disertație: o analiză a comportamentului și a nivelului de încredere în ei înșiși, în timp ce vor fi angrenați în construcția unei scene modulare din lemn, împreună cu organizația IKEDOO, care promovează învățarea experiențială prin joc.

Una dintre caracteristicile programului TfR este să conecteze toate noțiunile din programa școlară cu viața reală și să îi facă pe copii să înțeleagă cum îi poate ajuta școala să ajungă ce își doresc în viață. De fiecare dată când introduc concepte noi, fie că e vorba de cuvinte în engleză, forme de relief sau vreo lege a fizicii, profesorii TfR îi provoacă pe elevi să se gândească la ce le sunt necesare acele concepte, dezvoltându‑le astfel și gândirea critică. Nu propun o programă școlară alternativă, ci un mod diferit, interactiv, de predare, axat pe dezvoltarea de abilități și de competențe, pe când sistemul tradițional de educație de la noi este încă axat pe memorare.

Ideea „construcției” unui mall i‑a venit cu o seară înainte; văzuse variante când era într-un un internship la una dintre cele mai mari firme de training din țară. Atunci participanții trebuiau să construiască castele, cu scopul de a înțelege rolul cooperării dintre departamente, dar se concentrau mai degrabă pe competiție și își trimiteau spioni la echipele adverse. „Niciodată n‑au înțeles despre ce era vorba”, își amintește Ada.

Mignonă, brunetă, tunsă bob, în blugi și cizme negre, cu o cămașă gri cu buline albe mari, cu unghii mici și fără ojă, la cei 1,58 m înălțime Ada pare sora dintr‑a VII‑a a unuia dintre elevii ei. Se plimbă prin clasă, împarte încurajări sau cere lămuriri și ia în serios fiecare problemă cu care vin la ea copiii: bătaia dintre Marius și George, durerea de burtă a Danei sau triunghiul dintre Ariana, Alexandra și Dragoș, două verișoare îndrăgostite de același băiat.

„Eu dimineața nu am nicio problemă cu locul în care mă duc, și mă trezesc la șase, pe când la alde Accenture și BRD începeam la nouă‑zece, mă trezeam pe la un opt, dar nu voiam să mă duc neam și dormeam câte 10 ore”, mi-a spus Ada la finalul orei. Rămăsese să mai strângă de prin clasă resturile de hârtie și „banii” rătăciți pe jos după exercițiul cu mallul și, cum la 17:00 urma să aibă ședința cu părinții, hotărâse că nu mai avea rost să meargă acasă (uneori merge acasă să mai doarmă o oră, ca să poată rezista până seara). Era mulțumită că elevii reușiseră să lucreze în echipă, că toți duseseră exercițiul la bun sfârșit, dar a avut și surpriza să vadă că unii confecționaseră mai mulți bani decât li se indicase, astfel încât magazinul lor să aibă profit. Deși nu fusese nicio clipă vorba de competiție, copiii știau din viața reală ceea ce contează. Până la finalul celor doi ani, Ada vrea însă ca elevii să nu mai fie axați pe competiția cu ceilalți: vrea să‑i învețe că singura competiție trebuie să fie cu ei înșiși.


Ca să fie la 08:00 la școală, iese din casă în fiecare dimineață la 06:50 și merge cu tramvaiul mai bine de o oră. Folosește timpul ca să citească Einstein sau Stephen Hawking, teoretician al originii universului și unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani. E pasionată de fizică cuantică, iar pe încheietura mâinii stângi are tatuat un atom.

Părinții ei sunt ingineri de drumuri și locuiesc acum în Giurgiu, unde și‑au cumpărat o casă și, în afara jobului, și‑au deschis și o mică galerie cu vânzare de antichități, unde expun obiecte pe care le‑au adunat timp de 30 de ani de prin târguri din țară. Ada se mândrește că e „lăzăristă”, adică absolventă a Colegiului Național Gheorghe Lazăr, unul dintre cele mai bune licee din București. N‑a făcut niciodată meditații, doar a dat meditații, la engleză și franceză. A intrat la patru facultăți: Comunicare și Relații Publice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), Pedagogie, Sociologie și Biologie la Universitatea din București. A rămas la două: comunicare, pentru că își închipuia că va fi copywriter, și pedagogie, oarecum convinsă de mama ei. După un an în paralel la ambele facultăți, a început să meargă mai rar la SNSPA și să se concentreze pe pedagogie. Acum termină un Masterat de Formare a Formatorilor și urmează și niște cursuri de teorii ale învățării și de improvizație la Universitatea Alternativă, un spațiu de învățare în care poți alege cursuri din domeniile management, resurse umane, educație, vânzări, new media, și modul în care vrei să înveți. Astfel că în fiecare după‑amiază, de luni până vineri, merge la ore.

Dar școala preferată, spune Ada, a fost VIP, Voluntari pentru Idei și Proiecte, o organizație studențească „în care se intră greu, tată, cu ditai formularul de aplicație, interviu individual și de grup și perioadă de probă de o lună”. Acolo a coordonat un proiect care la început părea imposibil, dar care în următorul an a primit finanțare de la Uniunea Europeană: Global Research Summer School, o școală de vară cu participanți din mai multe țări europene cu obiectivul de a scrie împreună o lucrare științifică. Tema primului an a fost implicarea Uniunii Europene în Primăvara Arabă.

Printre altele, la VIP făcea layoutul revistei trimestriale Carevasazică, așa că a învățat singură programe profesionale de editare foto și grafică. „Era total learning by doing, îți ieșea un rahat prima dată, te certa toata lumea, bă, ce‑ai făcut, mi‑ai nenorocit proiectul, dar după aia trebuia să citești șapte mii de site‑uri să vezi cum se scrie un comunicat de presă.” Și până la urmă ieșea. Tot prin VIP a văzut Europa, călătorind la diferite școli de vară și conferințe pe teme de educație și tineret.

Toate aceste cursuri și experiențe personale de învățare o fac acum să fie sigură pe ea la clasă, să știe ce metode de lucru să folosească, să inventeze ea experimente sau activități, nu să le folosească doar pe cele de pe site‑urile de specialitate. Mirela Ștețco, tutorele Adei în TfR, care îi monitorizează activitatea și performanțele la clasă, spune că principalele câștiguri pe care Ada le datorează tuturor cursurilor și proiectelor în care a fost implicată sunt autonomia în învățare și disponibilitatea de a împărtăși cu colegii ei din TfR. E o capacitate de self leadership pe care coordonatorii programului vor s‑o dezvolte în toți profesorii lor.

„Mă gândesc: oare sunt constructivistă, cognitivistă, behavioristă… Sunt de toate. Ești behaviorist când îi ții în bancă și îi ții pe recompense, e un model bazat pe stimul‑răspuns; ești cognitivist când le dai foarte multe instrucțiuni. Azi am fost constructivistă: nu prea am dat indicații și nici nu am avut anumite așteptări”, a spus la sfârșitul zilei în care au construit mallul. „Da, alți profesori spun că sunt zăpăcită, mă văd alergând cu câte o găleată sau mai știu eu ce… Dar după aceea, când ne întâlnim toți, de la mai multe clase, cine sunt cei mai liniștiți? Ai mei, pentru că ei nu văd în a vedea un film sau o piesă de teatru o oră de libertate, ci doar o altă activitate.”


Părinții elevilor ei locuiesc toți în cartierul Ferentari și majoritatea au studiat la aceeași școală la care sunt acum copiii lor; 80% dintre elevi au câte un părinte plecat la muncă în străinătate, iar majoritatea din cei rămași acasă lucrează ca paznici sau femei de serviciu. Unii copii sunt de etnie romă, dar numai o fetiță vorbește romani. Unii povestesc la școală cu zâmbetul pe buze că sunt bătuți de părinți acasă. La ore vin îmbrăcați curat, iar fetele au ghiozdane roz și bluzițe roz și codițe. Dacă vreunul dintre ei are câte o napolitană sau sticksuri sau gumă, le împarte cu ceilalți. Dacă se mai iscă vreo ceartă, protagoniștii sunt de regulă aceiași doi‑trei băieți, dar sunt despărțiți repede de ceilalți copii. În clasa Adei nu se intră pe geam și nu se iese pe geam, nu se trântesc uși și nu se izbesc pereții, așa cum se întâmpla astă-vară la școala din Tărlungeni, lângă Brașov, unde Ada și colegii ei din TfR s‑au pregătit timp de o lună înainte de a‑și lua locurile la catedră. Cei mai mulți dintre ei predau acum în comunități rurale izolate și sărace, unde principalele probleme sunt violența extremă, repetenția, abandonul școlar și absenteismul și unde părinții preferă să își ia copiii la muncă, decât să îi lase la școală.

Școala din Ferentari la care e Ada e o școală de cartier, ca mai toate din România, dar e încărcată cu prejudecățile asociate unui cartier locuit preponderent de romi: indisciplină, infracționalitate ridicată, dezinteres pentru învățătură. Iar rezultatele unora dintre elevi reflectă asta, astfel încât școala a decis să îi separe pe elevii buni din clasele „A” de cei cu probleme, de la „B”. „Te mut la B” a devenit o amenințare pentru cei care nu învață. În aceste condiții, e ciudat pentru colegii din cancelarie că Ada a lucrat câteva ore voluntar cu elevii de la a VIII‑a B înainte de teza de română, la inițiativa lor, și continuă să mai facă engleză cu ei: de ce ar vrea o învățătoare nou‑venită să stea peste program și să lucreze gratis cu niște elevi care oricum n‑au nicio șansă să ia examenul de clasa a VIII‑a?

Nu degeaba întreba Ionuț Soleanicov, fondatorul programului Teach for Romania, la finalul unei ore de‑a Adei în luna ianuarie: „Trebuie să găsim 30 de Ade, unde le găsim?”. Venise împreună cu cele mai recente membre ale echipei TfR, care se vor ocupa de recrutarea noilor candidați, ca să le arate cum se desfășoară o oră din program.

Ada vorbește cu naturalețe despre concepte complicate de pedagogie, dar nu se ferește să folosească la clasă nici cuvinte precum „nașpa”: „Eu desenez mai nașpa decât voi toți, credeți‑mă”, le‑a spus elevilor ei într‑o dimineață când le cerea să deseneze răspunsul la întrebările: Cine?, Ce?, Unde?, Cum?, pe măsură ce ea avea să le citească Hänsel și Gretel. Fraze ca: „Sunt cu muzica, e o competență pe care o am” sună firesc dacă le spune Ada.

„E clar nonconformistă, nici în filme n‑am văzut așa ceva. Foarte liberi copiii… râdeau, zâmbeau, totul părea o joacă”, a spus tatăl Adei, Marius Barbu, după ce i‑a văzut pe elevi la ore la final de noiembrie, pentru ca apoi să le fie Moș Crăciun la serbare. Așa, „în joacă”, majoritatea celor 27 de puști au învățat toate literele și au depășit programa școlară în multe privințe. „Din start am fost chitită pe a ridica standardele”, spune Ada. „Frate, eu la șase ani știam o grămadă de chestii și știam să citesc. Mă gândesc că dacă eu am putut, pot și alții, nu eram făcută dintr‑un aluat mai special. Mama era de la țară, tata, din Buzău, nu aveam niște gene miraculoase.”

„…liderii nu pot fi tot timpul puternici, mai au și slăbiciuni”, a spus Robert, unul dintre puști, în acea dimineață când Ada i‑a întrebat de calitățile unui lider. Iar una dintre slăbiciunile Adei este că se învinovățește: că s‑a dus la școală într‑o zi când îi era rău și nimic din ce a vrut să facă cu copiii n‑a mers. Că nu s‑a pregătit suficient. Că nu petrece destul timp gândind noi activități. Că nu își face planurile de lecție la timp. Că mai țipă la copii. „Țipi, la ora a patra țipi, oricât de Teach for Romania ai fi”, spune ea, „dar ei știu că fac asta pentru că e volumul prea tare în clasă, nu pentru că am ceva cu ei”. I‑a spus lui Ștețco, tutorele ei din program, îngrijorarea că este prea dură cu elevii, dar părinții au liniștit‑o: în vacanța de iarnă copiii spuneau că vor să meargă la școală, iar când s‑a întâmplat ca ea să se necăjească la ore, vreo doi copii au plâns acasă că „e doamna supărată și ei nu știu cum s‑o împace”.

E o diferență față de unde a început în toamnă. „În [prima zi de școală] aveam părul lung și răvășit, că așa se întâmplă. Nu am avut rochițe, am fost singura învățătoare în pantaloni, eram total ieșită din film. Nu știam unde să mă duc, nu mi‑a zis nimeni nimic.” Aflase de abia cu două zile înainte că va fi învățătoare la clasa pregătitoare în această școală și tot weekendul curățase sala: „Am aruncat sute de kile de chestii de pe pereți. Erau trei straturi de fișe, de frunze uscate, brazi, hârtie creponată, ziceai că e o peșteră sala asta”. Părinții au privit‑o cu neîncredere până la prima ședință, când le‑a vorbit despre tot felul de chestii complicate – teoria inteligențelor multiple, învățare diferențiată, Teach for Romania.

„În primele săptămâni veneam acasă plângând, nu puteam să fac nimic, le‑am luat din clasă jucăriile, saltelele. Copiii veneau de acasă la joacă, asta era în capul lor și nu aveau nicio legătură cu învățarea.” Din fericire, cele patru săptămâni de predat în august la Tărlungeni o pregătiseră pentru așa ceva: știa că se poate și mai rău, știa că există elevi și mai neatenți, și mai violenți, și părinți total dezinteresați, dar știa și că, în cele din urmă, va răzbi. „În primele două săptămâni la Tărlungeni în fiecare seară plângeam în hohote, pentru că ceea ce îmi ziceau avea un impact așa de mare.”

„Îmi doresc să fiu ca dumneavoastră, ca și eu să mă întorc în comunitate și să fac bine”, i‑a spus atunci una dintre elevele ei de‑a IV‑a. Iar Faby, cel mai violent băiat din clasă, pe care nimeni nu îl putea potoli, dar cu care Ada descoperise că poate comunica dacă îi dă să deseneze, a sunat‑o din senin prin noiembrie: „Fiți atentă, eu de mâine mă schimb, o să‑i las pe ceilați să mă bată, asta văd că e singura soluție. Să vadă că mă las bătut și dup‑aia o iau de la început și vorbesc frumos cu ei. Doamna, atât de tare m‑a schimbat că v‑am cunoscut, aș da orice ca să fiți două minute aici cu mine, doar două minute”.

Ea, care se pregătise continuu pentru formarea adulților, care participase la traininguri cu oameni din multinaționale în retreaturi de weekend la munte, care nu se imaginase vreodată predând celor mici, era acum zguduită din temelii de copii de școală primară.


Ada s‑a născut în Târgoviște, apoi a locuit în Oltenița și Buzău, iar de la cinci ani, de când s‑a mutat în București, a stat numai în Dristor. Părinții au cumpărat inițial o garsonieră, apoi o casă, ulterior ei s‑au mutat în Giurgiu și ea a rămas să stea cu chirie, până când s‑a mutat cu prietenul ei. În total, a schimbat vreo șase‑șapte locuințe. „Eu sunt fată de cartier, am crescut după blocurile gri, în casă de chirpici, cu baie în curte și cu sobă pe lemne”, le povestește elevilor mai mari din școală, care uneori încearcă să o ia peste picior sau îi deranjează orele de pregătire de marțea. Deși era ultima venită în cartier, a devenit repede foarte populară, încât și acum mai există o scară de bloc botezată „scara lui Ada”, unde se adunau la povești în fiecare seară, spre invidia celor care locuiseră dintotdeauna acolo.

Părinții au hotărât să se mute în București ca să îi poată oferi mai multe oportunități. A făcut gimnastică de la trei ani jumătate, bârne și paralele, și dădea semne că e talentată la cântat. A continuat cu gimanstică ritmică, dansuri sportive, balet și avansa foarte repede. La dansuri au promovat‑o în grupa de performanță după doar două luni (unii stăteau pe loc de doi ani) și ar fi trebuit să înceapă să meargă la concursuri prin țară, însă atunci au retras‑o, pentru că nu‑și mai permiteau. Ulterior, în clasele a VII‑a și a VIII‑a, a făcut streetdance și breakdance, iar de cântat a cântat o perioadă în corul Radiodifuziunii Române și în corul Armonia, de la Palatul Copiilor.

„Cumva îmi pare rău”, spune Ada. „Mama mi‑a zis nu muzică, nu dans, deși e lucrul pe care îl fac cu mare pasiune și am talent înnăscut, exercițiul mă face să performez. Sunt convinsă că aș fi fost un copil prodigy.”

„Dacă nu ajungea gimnasta numărul unu, numărul doi, cel mult, ce făcea? Pierdea școala, pierdea tot”, își motivează mama decizia. Pe de altă parte, nici prietenul ei, Andrei Cornea, care lucrează de ani buni ca inginer de sunet, nu crede că o carieră în muzică i s‑ar fi potrivit, deși pe toată perioada liceului Ada a cântat într‑o trupă și a avut și două piese cu La Familia pe albumul lor din 2005.

„Lumea muzicienilor e destul de falsă, e o lume a diavolului”, spune Andrei, care s‑a îndrăgostit de ea decum a văzut‑o intrând într‑o sală de repetiții. „Ada e sinceră, nevinovată. Are un copil care trăiește în ea și lumea asta ar fi răcit‑o, ar fi făcut‑o să fie mai prefăcută. I‑am spus că poți să fii liber să cânți și fără să faci o carieră din asta.”

Tocmai talentul și faptul că s‑a descurcat atât de bine în școală și în toate proiectele ei au făcut‑o să fie, până nu demult, arogantă. Până n‑a citit Stephen Hawking și până n‑a dat de un manager care s‑o scuture când lucra la IBM în Cehia, credea că e „cea mai tare din parcare”. La IBM a lucrat timp de un an, după facultate, câte 10 ore pe zi la un serviciu telefonic de asistență pentru clienții vorbitori de franceză. Avea câte 12 aplicații software deschise deodată și descâlcea în timp real problemele pe care le reclamau clienții. E o experiență în urma căreia a făcut nefrită (o boală de rinichi), s‑a îngrășat nouă kilograme, dar care i‑a dezvoltat abilitățile de multitasking și franceza. După Cehia au urmat câteva luni la BRD, câteva luni la compania de consultanță Accenture și un internship la Trend Consult. Astfel că, după facultate și ONG, au urmat aproape doi ani de compromis pentru a câștiga bani. Era o rutină, genul de echilibru stabilit de societate, dar niciodată un echilibru emoțional, spune Ada.

„Tu ești suficient de nebună să faci asta”, i‑a zis o prietenă anul trecut, când a aflat că a demarat Teach for Romania. Ada a aplicat în aprilie, a fost selectată în mai, a plecat de la compania de training la care era intern, și‑a convocat părinții la București și i‑a rugat să îi dea bani de chirie și întreținere pentru câteva luni și, până în august, a mâncat mai mult mămăligă cu fasole, căci singurul ei venit erau 400 de lei pe care îi făcea din meditații. „E revoluționară, vrea să schimbe lucrurile și îi place să facă pipi împotriva vântului”, spune și Andrei, cu care Ada a împărțit ultimii cinci ani din viață, o pisică, un câine și pasiunea pentru muzică.

A intrat în TfR pentru că voia să aibă impact: „Odată ce ai fost ONG‑ist, chiar vrei să ai un impact social în profesia ta. Măcar un copil dacă iese întocmai viziunii pe care mi‑am formulat‑o: un om integru, într‑o societate liberă, în care predomină creativitatea și gândirea critică.” E convinsă că se poate și visează și mai departe: să aibă impact social acolo unde oamenii nu au nici măcar acces la informații: „Îmi doresc să merg în Africa, să am bani mulți ca să mă pot întreține într‑o țară care nu‑mi oferă nimic. Să pot să fac asta voluntar, cum sunt oamenii care construiesc școli sub un picior de pod în India”. Dar are în față un obstacol peste care a ales deocamdată să nu treacă. „Eu cu tata am meciuri grave când îi spun că vreau să mă duc în Uzbekistan, nu mai zic de Africa. (…) Sunt covinsă că dacă i‑aș spune tatălui meu, «Vezi că plec în Mali» sau mai știu eu unde, ar ieși scandal foarte, foarte mare, cu din alea: «Nu mai vorbesc cu tine». Ei sunt superdeschiși până la ceea ce mă doare pe mine mai tare, în chestiile pe care îmi doresc cel mai mult să le fac. Până la urmă tot aș pleca, dar nu aș vrea să îi rănesc pe ei.”


„Uite, Adriana, am câte un coș și pe partea stângă a nasului, și pe dreapta. Singurul element de echilibru de viața mea”, a glumit ea când s‑a întâlnit cu cel de‑al doilea tutor din program, Adriana Sumănaru, într‑o după‑amiază ploioasă, la un restaurant din Piața Victoriei. Se luptase toată ziua cu niște crampe cumplite, dar nu a vrut să anuleze nimic din ce avea de făcut. Își începuse ziua la 08:00, la școală, continuase cu o sesiune de trei ore cu mentorul ei din Universitatea Alternativă, iar la 17:30 avea întâlnirea săptămânală cu Ștețco, celălalt tutor, pentru a discuta progresul la clasă. La 19:00 urma să ia metroul către casă, apoi tramvaiul, și să se apuce de un proiect pentru facultate și de experimentul pe care voia să îl facă a doua zi la școală. Toată ziua mâncase vreo două banane, puțină ciocolată și o salată pe care Ștețco i‑a luat‑o cu mari insistențe.

Părinții cred că Ada face prea multe în acest moment: și TfR, și facultate, și cursurile de la Universitatea Alternativă, și proiectele cu VIP, la care nu a renunțat. Dar e alegerea ei și știu că face numai ce‑i place. Iar banii vor veni, i‑a spus întotdeauna tata. „Cum ai grijă de tine?”, a întrebat‑o în acea după‑amiază Ștețco. „Dacă n‑ai grijă de tine, le ratezi pe toate. Îți spun eu, care am ajuns în spital de nenumărate ori.”

Ada are grijă de ea însăși cântând. Cântă cu vocea câte o oră la fiecare două zile, iar Andrei i‑a cumpărat de Crăciun un ukulele, un instrument mic cu patru coarde, ca să se poată acompania singură. A învățat să cânte tot singură. Le cântă copiilor la școală cât de des poate, iar de Crăciun i‑a cântat și tatălui ei Stairway to Heaven. Când era mică, o hrănea cu Deep Purple, Led Zeppelin, Jethro Tull, iar când a crescut venea ea la el să îi ceară Janis Joplin și Ella Fitzgerald.

Ada așteaptă momentul când va începe să trăiască pentru ea. E hotărâtă să nu mai lase să treacă mult timp până atunci. De pe la trei‑patru ani, toată viața a fost despre școală, carieră, cursuri, proiecte. Vrea un moment de respiro. Vrea măcar să danseze, dacă pentru muzică e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu, îi spun și părinții, și Andrei: Cesaria Evora a ieșit pe scenă prima dată la 47 de ani. â

În acest moment, Ada crede că la finalul celor doi ani obligatorii de Teach for Romania, va pune capăt relației cu cel de‑al doilea iubit, elevii ei. „N‑am cum, ca bani. N‑aș putea să țin casa cu 900 de lei… Dacă aș fi putut să‑mi iau altceva peste, ar fi fost ceva, dar eu vreau să mă ocup din ce în ce mai mult și mai bine de ei, și asta înseamnă să rămân la 900 de lei. Da, simt că‑i înșel, dar e destul de survival, așa, treaba. Știu că o să înțeleagă mai târziu.”

Acum, salariul Adei este de 914 lei (din care plătește chiria, întreținerea și transportul), la care se adaugă o bursă din partea TfR. Conform programului, după cei doi ani, profesorii pot alege să rămână în învățământ (dar nu mai primesc bursa) sau pot ieși din sistem. Experiența internațională arată că două treimi rămân ancorați în acest domeniu: își deschid școli private, ONG‑uri sau contribuie la elaborarea politicilor în educație. Ca să rămână în continuare la clasă fără să își ia un al doilea job și fără să aibă grija banilor, Ada a calculat că salariul ei ar trebui să fie 2.500 de lei.

Ada spune că va rămâne în educație, dar probabil nu în România. Va pleca să‑și caute echilibrul și să se găsească pe sine, și va merge acolo unde a văzut că se poate: în Cehia, în orașul Brno, unde a lucrat la IBM. „De ce Cehia? E o țară echilibrată din multe puncte de vedere și, cum eu sunt mai zăpăcită, ne‑am completa bine: oamenii știu să se distreze, dar când sunt la muncă sunt la muncă. Și fac foarte mult sport, iar pe mine o țară care mă educă să fac sport îmi place, pentru că am pierdut latura asta din viața mea.”

S‑a gândit chiar să fondeze Teach for Czech Republic, dar nu crede că are suficientă experiență. Dar „liderii se formează”, e convinsă Ștețco. „E vorba de valorile pe care le ai; restul se învață. Dacă Ada, în primul an, deja găsește cele mai bune resurse pentru clasa ei, în anul al doilea își va dezvolta gândirea strategică și viziunea.” Pentru TfR plecarea ei nu va fi o pierdere, ci un câștig, pentru că va oferi expunere programului într‑o țară în care el nu există încă, rețeaua încurajând foști absolvenți să răspândească programul.

Pentru început însă, Ada ar vrea să fie învățător la International School of Prague, o școală bună, unde va câștiga bani buni – și, probabil pentru prima dată în viață, nu va mai trebui să aibă grija asta. Apoi speră să își deschidă împreună cu părinții un bistro social pentru comunitatea de români din Brno, care i se pare „superplafonată”. Bistroul va fi un loc de întâlnire a oamenilor și a ideilor și un loc unde vrea să demareze proiecte în educație pentru copiii românilor de acolo. La început a fost ideea ei ca părinții să o urmeze, apoi a devenit ideea lor și ea nu se opune. „Am pierdut atât de mulți oameni în ultimii ani, încât îmi e foarte frică să nu‑i pierd”, spune Ada. Și‑a pierdut străbunica și bunicul. A pierdut‑o pe Andreea Avramescu, prietena ei bună din VIP, care a murit din cauza unor probleme cardiace în timpul unui teambuilding. Un coleg de școală. Mama unei prietene. O altă colegă din VIP. „Moare toată lumea pe lângă mine. Și dacă ar fi să pun prioritate impact social în Africa și a sta lângă părinții mei, categoric o să fiu plictisitoare și o să stau lângă părinții mei.”

Știe că unii îi vor spune că e egoistă sau că renunță ușor. Dar ea știe că are nevoie de echilibru, și că echilibrul nu se obține ușor. Dacă ar pleca în Africa, ar fi singură și s‑ar învinovăți că și‑a părăsit părinții. Dacă ar rămâne în România, ar fi frustrată că nu poate trăi din salariu, iar ca să poată trăi, și‑ar lua un al doilea job care nu i‑ar permite să se dedice elevilor. Oricum ar fi, ar face un compromis. Și după ce a simțit gustul compromisului în vremea când lucra în companii, nu vrea să mai repete experiența. Până atunci însă, mai are trei semestre ca să continue să facă minuni cu elevii ei.


ACTUALIZARE (iulie 2015)

Ada a terminat primul an de școală mulțumită de copii și dezamagită de adulți. Mulțumită de nivelul de cunoștințe și de cât de autonomi și liberi sunt copiii și dezamăgită că părinții nu se ocupă de ei.

„E ca și cum tu ai avea de făcut disertația și procrastinezi, iar disertația e copilul tau”, spune Ada. În semenstru al doilea a organizat mai multe ateliere pentru copii și părinți: au pictat ouă și plăci din polistiren, au făcut origami, puzzle-uri 3D, bărcuțe din hârtie și sate de vacanță în miniatură, orice numai ca să îi apropie și să-i facă să se cunoască mai bine. Dar nu renunță și e hotărâtă să fie și mai atentă la cauzele comportamentului părinților – în ultimele luni a aflat povești cumplite despre abuzurile din familiile unora dintre copii.

Cât privește propria ei disertație, a schimbat subiectul și lăsat-o pentru sesiunea din iarnă. Deși exercițiul de construcție a scenei mobile a ieșit foarte bine, și-a dat seama că ipoteza cercetării ei era greșită: nu putea aștepta și evalua schimbări în comportamentul copiilor după numai câteva zile de project-based learning (PBL) – învățare bazată pe proiect, ar fi fost nevoie de un an. Așa că își va scrie lucrarea pe conceptul de learning organization – adică o organizație care învață să se construiască pe sine. Studiu de caz: Teach for Romania.

E fericită că în ultima perioada „s-a afundat” mai mult în muzică: e tot mai bună la ukulele și lucreaza la două piese împreună cu prietenul ei, Andrei. Ea va face versurile și linia melodică și va fi vocea, iar el va face instrumentalul.

De la toamnă speră să rămână la școala din Ferentari – ar putea pierde postul numai dacă vine cineva cu o notă mai mare la titularizare și îl vrea. Până atunci lucrează intens la training-urile pe care le va livra luna aceasta viitoarei generații de profesori. „Îmi era dor să fac lucruri de oameni mari.” ●

Seria completă Teach for Romania în DoR
Sorana și Andrei au documentat primul an al Teach for Romania, din iulie 2014 și până în iulie 2015. Mai jos sunt toate materialele publicate:
● Episodul I / Septembrie 2014: Intervenția. Va reuși modelul Teach for Romania să transforme viețile copiilor pe care sistemul i-a lăsat în urmă?
● Episodul II / Decembrie 2014: Reportaj video la TVR în cadrul emisiunii Dosar România.
● Episodul III / Decembrie 2014: Profesori în România uitată (Decât o Revistă #18, Iarnă 2014-2015). Ce înseamnă să faci școală în cele mai sărace comunități din România: o poveste din Săcele.
● Episodul IV / Martie 2015: De profesie: învățător (Decât o Revistă #19, Primăvară 2014-2015). La 24 de ani, Ada Barbu își trăiește cel mai curajos proiect: să le deschidă mintea unor copii de șase ani din Ferentari, ca unul dintre cei 18 profesori ai primei generații Teach for Romania. Provocarea ei e de a transforma educația de la noi, și nu numai.
● Episodul V / Iunie-Iulie 2015: 18 profesori pentru România. După un an cu Teach for Romania în cele mai sărace școli din țară, 18 profesori își împărtășesc lecțiile și-și evaluează impactul asupra elevilor și comunității. 

Sorana Stănescu este reporter și a urmărit primul an al programului Teach for Romania (2014-2015). Andrei Pungovschi este editor foto și fotograf Decât o Revistă și colaborator al agenției France-Presse. Le poți scrie la dor@decatorevista.ro.

Această serie a fost documentată cu sprijinul Romanian-American Foundation și a donațiilor individuale a câtorva zeci de cititori. Le mulțumim.


Acest articol apare și în:

DoR #19

Noi începuturi
Primăvară, 2015

Cumpără revista

5 comentarii la De profesie învăţător

  1. Felicitari pentru curaj, initiativa, pasiune.

  2. Sper sa si reuseasca. Bravo ei pentru initiere.

  3. you`re an Amazing teacher Ada

Comentariile sunt închise.