Logofătul Conachi și „robii lui Dumnezeu”

Un boier moldovean a dispus prin testament ca situația propriilor săi robi să fie îmbunătățită, însă nu a considerat propice emanciparea lor juridică.

Bogdan Chiriac este cercetător independent, pasionat de istoria socială și reprezentarea culturală a romilor. A cercetat, printre altele, discursul aboliționist al presei din Moldova secolului al XIX-lea și reprezentarea romilor în literatura de călătorie franceză. Îl poți urmări aici, în cadrul unei conferințe a Centrului Național de Cultură a Romilor, unde vorbește despre abolirea robiei/sclaviei în Principatele Române.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

Răsfoind o serie de documente referitoare la istoria unor sate din ținutul Tecuci, am găsit un testament redactat de un boier moldovean în care erau incluse dispoziții detaliate – și cam atipice – referitoare la robii romi care trăiau și trudeau pe moșia sa de la Țigănești. Testamentul respectiv a fost întocmit în anul 1848 de logofătul Costache Conachi (1777- 1849), personaj cunoscut în epocă datorită probității de care a dat dovadă în calitate de inginer hotarnic, pravilist și titular al unor dregătorii importante sub ultimii domni fanarioți și primii domni pământeni și rămas în memoria contemporanilor mai ales datorită poeziilor sale de dragoste.

Nu ar trebui să ne mire prea mult faptul că acest boier de viță veche, mare moșier și bun administrator, a lăsat dispoziții detaliate cu privire la situația propriilor robi. La fel ca alți „evgheniți” din Moldova primei jumătăți a secolului al XIX-lea, logofătul a moștenit de la părinți, a primit ca zestre de la soție sau a cumpărat câteva sute de „suflete de țigani”, sporind astfel considerabil inventarul de „bunuri mișcătoare” din patrimoniul familial.

O parte din acești robi trăiau pe moșia de la Țigănești, fiind folosiți la treburile casnice (bucătari și cameriste), în cadrul unor activități meșteșugărești (fierari) și chiar la muncile agricole (zilieri).

Logofătul însuși a recunoscut rolul important al muncii robilor în cadrul moșiei, amintind spre sfârșitul vieții cum își agonisise „nămolul de avere” prin buna administrare a patrimoniului familial și prin exploatarea pământului cu brațele clăcașilor și ale robilor.

Ceea ce poate surprinde, atunci când parcurgem paginile acestui testament, este aparenta nepotrivire dintre îndemnurile pragmatice adresate urmașilor săi de a se îngriji de buna administrare a unor „bunuri nemișcătoare” (case boierești, moșii, mori, sate etc.) și „mișcătoare” (robi, turme de vite etc.) lăsate moștenire și preocuparea de a-i trata cât mai blând pe „sărmanii robi”, în conformitate cu spiritul filantropic de „milostivire” a celor oropsiți.

Documentul a căpătat, pe alocuri, un ton apologetic atunci când testatorul și-a exprimat recunoștința („mulțămirea și buna cunoștință”) față de clăcașii și robii săi, cerându-le chiar „iertăciune pentru rălile câte le voi fi făcut” și manifestând compasiune față de situația lor deloc de invidiat de principali lucrători și producători de bunuri („mânile lucrătoare”):

„Aşa precum nămolul acesta de avere l-am agonisit numai şi numai pentru că fiind neîmpăcăluit vrăjmaş a luxului zadarnic, care suge de la oameni toată putinţa de [a- n.m.] agiutora pe aproapele, eu mi-am căutat de moşie şi de lucrul pământului, la care treabă, fiindcă mânile lucrătoare au fost şi sunt pururea sătenii moldoveni şi robii ţigani, de la dânşii trebuie să şi încep împărtăşirea mulţămitelor şi a bunei cunoştinţe. Pentru aceasta, şi mai ales de la dînşii îmi ceru iertăciune pentru rălile câte le voi fi făcut sau pricinuit, cu voie veghetă sau din greşală […]”

Compasiunea despre care vorbim avea însă și ea limitele ei. Refuzând să urmeze exemplul răposatei sale surori, Caterina, care „și-a ertat cu limbă de moarte toți robii” în 1827, logofătul Conachi nu a dispus eliberarea propriilor robi, considerând că momentul nu era încă propice adoptării unei astfel de măsuri, actul propriu-zis de emancipare juridică fiind condamnat să rămână literă moartă dacă nu urma să fie pregătit prin măsuri economice bine chibzuite.

Aceste măsuri vizau fie reglementarea obligațiilor în muncă și în bani datorate de robii care locuiau în afara curții boierești (așa-numiții „țigani de moșie”), fie introducerea muncii salarizate în cazul robilor bucătari, vizitii, și fierari care trăiau și trudeau în cadrul gospodăriei boierești (numiți „țigani de ogradă”) :

„[…] iar până la acea vreme, ei să fie tot supt particularnica stăpânire, cu aceasta însă, că acei pe dinafară să nu aibă a sluji mai mult decât două luni pe an sau învoindu-i cu dajdie, iar acei din ogradă, breslaşi, adică bucătari, pitari, cu leafă și îmbrăcăminte, iar vezetei, herari și potcovari și teslari, care trebuiesc adesa în trebile casii, să fie cu leafă, numai făcându-le și arătură cu plugurile boireşti […]”

La prima vedere, reticența de a-și elibera robii poate fi explicată în legătură cu propriile interese materiale ale logofătului Conachi, care evita astfel să înstrăineze o bună parte din „bunurile mișcătoare” ale familiei și să își lipsească moștenitorii de serviciile numeroșilor zilieri agricoli, meșteșugari și slujitori robi. Însă această judecată este în mod evident tributară modului de a gândi al generațiilor de mai târziu.

În concordanță cu spiritul epocii regulamentare, logofătul era animat de idealul transformărilor sociale graduale, în armonie cu tradițiile țării, fiind deschis spre reformarea instituțiilor locale în spiritul luminilor, însă reticent față de excesele provocate de schimbările revoluționare.

Măsurile concrete pe care le-a propus în testamentul său se înscriu pe această linie și pornesc de la premisa că eliberarea deplină pe cale juridică trebuia pregătită de acțiuni pragmatice vizând îmbunătățirea nivelului de instrucție și a situației economice a robilor. Inițiativa sa din anul 1836 de a angaja, pe propria cheltuială, un copil de rob drept calfă într-un atelier de croitorie se înscrie în cadrul acestor măsuri pe care le putem descrie drept „melioriste”.

Tot în acest context se cuvine să interpretăm și dispozițiile sale testamentare privind facilitarea tranziției de la munca nereglementată și neremunerată („fără soroc și leafă”) pe care robii au prestat-o timp de secole pe moșiile boierești la munca reglementată și remunerată („cu soroc și cu leafă”).

Trecând peste tonul, pe alocuri, paternalist și omniscient al acestui testament, nu putem nega faptul că măsurile vizând „sărmanii robi conăchești” erau animate de intenții filantropice și melioriste meritorii, în concordanță cu spiritul Regulamentului Organic al Moldovei, însă nu se puteau dezice complet de interesele patrimoniale ale familiei Conachi.

Din păcate, nu ne putem pronunța în privința urmărilor concrete, din moment ce documentele consultate nu ne indică în ce măsură principalii legatari, fiica logofătului, Caterina Conachi și soțul ei, ambițiosul prinț Nicolae Vogoride, au pus în practică dispozițiile logofătului Conachi în cuprinsul moșiei de la Țigănești.


Surse consultate de autor:

  • Nicolae Suțu, Memoriile Principelui Nicolae Suţu, mare logofăt al Moldovei: 1798–1871, Editura Humanitas, 2013.
  • Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura 45, 2008.
  • Gheorghe Ungureanu (ed.), Documente din arhivele ieșene, vol. 1, Editura Minerva, 1973.
  • Nicolae Iorga, Contribuții la istoria mai nouă a literaturii românești. Ceva despre Costachi Conachi, Revista istorică, anul VII, nr. 46 (aprilie- iunie 1921).
  • Paul Păltănea, Neamul logofătului Costache Conachi, Editura Albatros, 2001.

Lucrarea din deschiderea eseului, numită Teorie (2021), este semnată de Denis Nanciu, artist vizual. Denis a știut de la 12 ani că vrea să facă artă și de atunci experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.