Aproape suficientă, niciodată completă

Am înțeles de ce mă simt departe de rădăcinile mele și cât rasism am interiorizat față de propria-mi etnie.

Mihaela (Ela) Anton are 26 ani și este gazda Hazard, un podcast despre relații, sex și sănătate mintală. Și-a adus părinții în fața microfonului pentru discuții grele despre realitatea familiei lor: trauma unui avort făcut de mama înainte să cadă comunismul sau soluțiile găsite pentru lupta cu sărăcia din tinerețe. Crede că poate face lumea mai bună prin vulnerabilitate.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.


Mă numesc Mihaela Andreea Anton și sunt ț*gancă.

Se prea poate ca asta să fie prima oară când rostesc cuvintele astea fără sarcasm sau rușine. Etnia a presupus pentru mine multă marginalizare și, niciodată în 26 de ani, sentimentul de a fi suficientă. Mereu a trebuit să muncesc mai mult, ca să demonstrez că nu sunt ceea ce etnia le comunică celorlalți că aș fi. Încă de dinainte să merg la școală am aflat de la tata că „cu ț*ganii te mănâncă șobolanii”. Deși nu cred că pe atunci reușeam să înțeleg rațional ce presupune treaba asta, am internalizat-o.

Eticheta de ț*gan mi-a pus bariere nu numai sociale, ci și personale, fiindcă a venit constant la pachet cu ideea mea despre ce presupune să fii ț*gancă în lumea asta: supusă, niciodată primordială, fie că vorbim de contexte familiare sau din afara căminului. Am internalizat aceste stereotipuri și le-am privit prin prisma viziunii mele „românizate”, „integrate”, așa că le-am respins, deși trăsăturile mele fizice făceau imposibil să mă detașez de ele.

Pielea făcea imposibil să mă ascund. M-a durut enorm primul comentariu pe care l-a făcut cineva despre colorația gingiilor mele. Eram o fată care zâmbea cu gura până la urechi și o vreme am încercat să-mi micșorez zâmbetul. Eram invidioasă pe fetele care puteau să treacă drept românce pentru că le ajutau trăsăturile fizice.

Așa că, dacă n-am putut să mă ascund, am urât ce reprezenta etnia, așa cum o vedeau ceilalți.

Pentru mine, să fii femeie în țigănie însemna să te scuzi mereu că exiști. Să te scuzi că ai și cea mai mică pretenție de la viață sau aspirație de viitor, fiindcă locul tău o să fie mereu într-un cămin, lângă un bărbat, care poate te iubește, poate nu, dar căruia în mod sigur trebuie să îi faci copii, să îi calci hainele, să îi ascunzi mizeriile de restul familiei. Să-l crești, în principiu. Cel puțin asta e ce am văzut eu în copilărie și adolescență.


Pe la 7-8 ani, am plecat în vacanță la mare cu ai mei și niște prieteni de familie, în Mamaia, cred, la o pensiune care se numea Casa bântuită. Ar fi fost drăguț să îmi amintesc detalii despre cazare, despre experiența de copil în vacanță, dar nu. Ce îmi amintesc clar e una dintre seri, în restaurantul pensiunii, cu toții la masă, când unul dintre bărbați, probabil beat, și-a chemat soția lângă el, a pus-o în genunchi lângă scaunul lui și, din pur amuzament, a început să-i taie părul cu cuțitul de unt. Îmi amintesc părul ei lung și negru. Nu-mi aduc aminte, în schimb, vreo reacție la masă. Tind să cred că nici nu au existat. Nu te bagi niciodată când un ț*gan „își pune femeia la respect”.

O altă amintire vie e un botez la care trebuia să mergem împreună cu niște prieteni de familie, pe care am fost cu părinții mei să îi luăm cu mașina. N-am să uit niciodată cum Lili, Lica cum o alinta mama, ne-a deschis ușa în cârje, cu piciorul în ghips, vânătă toată, fiindcă și-a permis să-l tragă la răspundere pe soțul ei, care o înșelase a zecea oară.

E greu să vezi dincolo de experiențele astea. E greu să vezi dincolo de „un ț*gan poate să își bată și să își înșele femeia, dar tot la ea se întoarce”. E greu să vezi dincolo de o femeie care spune răspicat „mă bate și mă înșală, dar tot acasă vine, că mă iubește”. Pentru un copil martor la astfel de scene, înseamnă ori generalizare automată și ură de rasă, ori normalitate și mod de trai. Pentru mine a fost prima, și o respingere a abuzului și a violenței.

Sigur, m-am întrebat de foarte multe ori: dar oare românii nu își bat și nu își înșală nevestele? Ba cum să nu, dar, din propria-mi experiență, rar mi-a fost dat să vad români care se mândresc cu asta, care o fac fără frica de a fi respinși de societate. Când m-am gândit la asta, am simțit un declic. Să fie oare repulsia societății cea care întărește cultura agresivității față de femei?

Am ajuns la concluzia că da. Să fii ț*gan, în viziunea mea, până de curând însemna ură de sine. Ură venită din neputința de a sparge niște tipare pe care restul oamenilor le-au aruncat asupra ta, cu care tu nu poți să faci pace. Să fii ț*gan însemna să fii prost, să fii hoț, să fii agresiv, violent, fără vreun motiv anume. Să nu fii așa, dar ceilalți să te vadă așa.


Poate faptul că am crescut și am găsit curajul de a-mi explora vulnerabilitatea și de a vorbi despre asta mi-a adus și empatia cu care am început vindecarea de ura de rasă – și, implicit, a urii de sine. Simt milă pentru lipsa sentimentului de suficiență, că m-am considerat mai puțin om decât ceilalți și abia acum încep să înțeleg că am fost condiționați de la începuturile noastre să ne vedem așa.

Din păcate, și azi ducem cu noi stima de sine scăzută datorată sclaviei. M-am tot gândit la o soluție, la cum as putea să stimulez empatia celorlalți, iar răspunsul e următorul. Și mi-ar plăcea să faceți acest exercițiu de imaginație alături de mine; e bazat 100% pe experiența mea de viață:  

Te cheamă Mihaela, ai 13 ani, te-ai mutat în București recent și încerci, așa cum poți, să te adaptezi unui mediu nou. Școala merge bine, iei 10 la teză la mate într-a V-a și a VI-a, ai tăi sunt mândri, tu ești mândră.

Nu durează mult, fiindcă niște colegi de clasă vin să te întrebe: „De ce simți nevoia să te dai mare cu notele pe care le iei? Oricum diriga’ ți le dă c-ai venit din Călărași și ești țigancă!” Nu vrei să fii marginalizată de către colegi, așa că o lași mai ușor cu învățatul. Într-o zi, una din fete îți propune sa chiuliți, să luați un pachet de țigări și-un vin și să mergeți la alta acasă. Nu uita că tu încă încerci să aparții, așa că te duci, vă distrați, nimic ieșit din comun.

A doua zi, ai ședință cu părinții. Vine maică-ta acasă și-ți spune că părinții fetelor cu care ai chiulit au hotărât să nu le mai lase sa vorbească cu tine, că ești o influență nocivă, că tu ai propus țigările și băutura. Ai 13 ani, nu înțelegi ce faci greșit, prietena ta cea mai bună nu mai vorbește cu tine, celelalte fete din clasă te ignoră complet.

Tu doar ai încercat să aparții.

Ai 18 ani, ești pentru prima oară într-o relație serioasă. Ai tai îl iubesc și îl consideră parte din familie. Stați mai mult pe la tine, fiindcă ai lui nu sunt de acord cu relația voastră. Prima oară când intri la el în casă e noapte, intri de-a bușilea, să nu cumva să te vadă taică-su. De ce? Că ești ț*gancă.

Într-o zi, te duci cu prietenul tău până acasă să se schimbe, crezând ca ai lui sunt plecați. Tatăl lui deschide poarta pe neașteptate, al tău iubit fiind în duș. Paralizezi. Știi că nu îi plac ț*ganii. Se așază la masă lângă tine. E beat, tu zâmbești, el ia o sticlă de apă minerală, o zgâlțâie și ți-o deschide în față. Ești udă din cap până în picioare. Zâmbești timid și spui „nu face nimic”.

Ai 19 ani, dai de carnet împreună cu iubitul tău. Sunteți în aceeași mașina, parcurgeți același traseu. El îl ia, tu pici. Un prieten de-al vostru dă traseul cu același polițist. Îl aude spunând „n-am nimic cu țiganii, da’ nu dau carnetu’ la niciunu”.

Ai 23 de ani, te angajezi pentru prima oară într-o corporație. Îți dai seama că au nevoie de diversitate. Și tu? Ești ț*gan. Ești băgată în ședințe de minim trei ori pe săptămână pentru nimicuri. O dată începi să plângi fiindcă managerul tău crede că te-ai purtat inadecvat cu un client. Ți-a ascultat apelul și a întocmit un Word în care era cuvântul fine cu trei de „e”. I s-a părut ca ai prelungit „e”-ul respectiv din lipsă de respect.


Mi-a fost greu să accept că drumul meu spre vindecare și iubire de sine trebuie să includă și acceptarea etniei și moștenirii mele culturale. Să înțeleg că ce uram, inferioritatea pe care o atribuiam și eu originilor familiei mele, vine dintr-o istorie lungă de respingere și violență. Să am curaj să explorez acest trecut.

Însă am obosit să demonstrez că sunt OK, că sunt suficientă. E eliberator să nu te mai urăști și să ai vulnerabilitatea de a vorbi cu rasiștii din jur. Ți-e silă de mine doar pentru că mă vezi. Vreau să-mi explici de ce. Mă urmărești prin magazine pentru că presupui că am venit să fur. Nici măcar nu pleci de la ideea că sunt și eu un om. Cred că e timpul să avem o conversație despre asta. Pentru că e extrem de toxic să mai trăim așa.

Hai să vorbim.


Lucrarea care deschide eseul, numită Gânduri către sine însuși (2021), este semnată de Denis Nanciu, artist vizual, care a știut de la 12 ani că vrea să facă artă. De atunci, experimentează cu metal, pictură, sticlă, bijuterie. Își revendică cu mândrie apartenența la etnia romă și crede că îl definește ca artist.

Lucrarea apare și în 
Karing Jas? Încotro mergi?, album editat de Centrul Național de Cultură a Romilor – Romano Kher.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.