Într-o familie n-ar trebui vreodată să existe pereți

O mamă și fiica ei vorbesc despre istoriile abuzive care le-au ținut la distanță și, într-un final, readus împreună.

Maria și Mihaela (Ela) Anton sunt mamă și fiică și două femei cu istorii abuzive, cărora le-a luat mulți ani să se găsească, să se vadă și să se asculte. Viața lor e adesea un subiect în podcastul Hazard, pe care Ela l-a pornit anul trecut. Pe lângă discuții despre relații, sex și sănătate mintală, și-a adus părinții în fața microfonului pentru discuții grele despre realitatea familiei lor: avortul mamei la final de comunism și trauma pe care i-a adus-o, sau ilegalitățile făcute de tatăl ei ca să scape de sărăcia din Călărași.

Într-un interviu-oglindă cu cele două, le aducem astăzi la un loc. Maria, 48 de ani, și Ela, 25 de ani, își spun povestea noii lor relații, într-un act de curaj și cu speranța că îi vor ajuta și pe alții dintre noi care nu știm sau nu credem că ne mai putem apropia de propriii părinți sau de propriii copii, indiferent de vârstă.

Poți citi în continuare ambele interviuri sau să alegi unul dintre ele cu care să începi – apasă pe nume:

➝ Ela Anton

Maria Anton



Ela

„Toate traumele mamei le-am trăit împreună.”


Ai început podcastul pentru tine și mama ta?
Nu neapărat. Eu consider că nu face altceva decât să maximizeze relația pe care o am cu mama acum. Când aveam feedback-uri i le trimiteam și venea la mine în cameră: „Mami, nu mai pot, mă doare inima, nu-mi vine să cred că oamenii ăștia au trăit și au simțit ce am zis.”

Locuiți împreună?
Da. În episodul ăsta recent [despre avort] a zis că i se pare că mai are foarte puțin timp cu mine. Și i-am zis: „Stai liniștită, de aia nu plec până la 30 de ani. Vreau să recuperăm toți anii în care n-am vorbit.”

Cum erați mai demult, când erai mică?
Când eram mică scriam mult, aveam momente în care refuzam să vorbesc. Nu că m-ar fi întrebat cineva ceva, dar refuzam să vorbesc. La un moment dat credeam eu că e o idee bună să fac un blog despre experiențele cu maică-mea. Am scris ceva care se numea „Primul nu”. Nu puteam să-mi aduc aminte când a fost prima oară când am zis „nu” când a încercat să dea în mine.

Am prieteni cu care vorbeam despre asta și erau: „Băi, dar de ce nu fugi? Închide-te în cameră”. În primul rând, mi se părea un semn foarte mare de lipsă de respect. Și doi, conștientizasem că ea are nevoie de asta. Și eu dacă fugeam, îi luam oportunitatea de a se descărca, de a da afară răul din ea.

Bătăile nu-mi aduc aminte când au început. În capul meu au fost întotdeauna.

Ce îmi pare rău e că știu cât de mult suferă că s-au întâmplat toate lucrurile astea. Știu că a apăsat-o foarte tare, taică-su lovind-o constant toată viața ei. Știu că a crescut și și-a zis: „Eu n-o să fac asta niciodată cu copilul meu”.

Ela la 2 ani și 6 luni, în casa în care a copilărit, în Călărași.

Noi, stând la Călărași, eram vreo cinci copii pe stradă. Și era o tanti [care], de fiecare dată dacă țipai, dacă te bucurai, începea să urle. Pentru mama însemna foarte mult părerea oamenilor. Nu voia nimeni să-i atragă atenția față de ce e ea, ce e familia ei. A încercat constant să mențină o imagine foarte bună asupra noastră. Și la un moment dat tanti asta a început să țipe că de ce ne bucurăm; câștigasem la rațele și vânătorii.

Și am văzut-o pe mama cum a ieșit la poartă și a zis: „Treci i-me-diat în ca-să”. Mi s-au înmuiat picioarele. Știam. N-aveam niciun dubiu de ce urma să se întâmple. Am fugit. Știam că, cu cât alerg mai repede, cu atât se termină mai repede. Mișcarea era mereu: mâna în jurul cozii, de două ori împletită, și începea o ploaie de palme. În momentele alea nu loviturile în sine erau problema, ci faptul că era și rea de gură. „Mai bine nu te aveam”. Să-i spui unui copil „Mai bine nu te aveam”, și dacă o crezi și dacă nu, e de căcat. Am trăit mult timp cu impresia că eu i-am stricat viața sau că i-am făcut viața mai grea.

Știu că eram în fotoliu și ea încă dădea și tot ce puteam să spun era: „Mami, hai să vorbim despre asta. Hai să vorbim, că nu, nu așa”. Și nu ajungea la ea. Cred că în momentul ăla era într-un fel de transă. Știam cât de mult contau pentru ea lucrurile și am zis: „Mami, nu mai da, că-mi spargi ochelarii”. După, se termina episodul ăsta, ajungeam să mă culc și o luam de la capăt a doua zi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Și așa a fost multă vreme.

Mi-e greu să spun că am judecat-o vreodată. Se judecă ea cât n-am judecat-o eu. Eu așa o văd: încă un alt copil care n-a fost pregătită să intre în viața asta, n-a fost pregătită să aibă un copil.

În momentele alea ce simțeai?
Până la 16-17 ani n-am avut absolut nicio trăire în raport cu cum mă simțeam eu. Știam că nu e în regulă, că dacă vedeam asta pe stradă, dacă era o mamă care țipa la un copil, aveam un impuls pe care nu puteam să-l potolesc, să mă duc și să-i spun: „Încetează, că-ți distrugi copilul”. Dar vizavi de mama…

Ce simțeai față de ea?
Multă milă. În capul meu a fost mereu „Băi, nu-i alegerea ei”. Mai târziu mi s-a consolidat asta, după ce am început să fac terapie. Și mama, acum trei ani, a zis: „Nu mai pot, du-mă la psihiatra ta”. Atunci a fost diagnosticată cu depresie, de care ea suferea de 20 de ani. Eu știu ce înseamnă depresia pe pielea mea, de asta spun că n-aș fi fost capabilă să trec printr-un sfert [din tot ce a trăit ea].

Ce știai despre mama ta, viața ei și propria ei familie?
Eu am crescut până la 4-5 ani cu maică-sa și taică-su. Îl vedeam pe tataie bând spirt prin pâine constant. Am fost martoră la nenumărate bătăi prin care a trecut mamaia. Știu sigur că de mine nu s-a apropiat niciodată – cred că mai frică îi era de ce ar putea să se întâmple dacă ar auzi tata vreodată că ar da în mine. Dar n-avea nicio reținere să dea în mamaie. Și încă de atunci mi s-a aprins scânteia în cap: Băi, ce înseamnă pentru mama să vadă lucrurile astea, să trăiască lucrurile astea! O vedeam plângând, o vedeam vorbind cu măița [bunica maternă] și suferind amândouă și luându-se în brațe.

Știam și că tata nu era nopțile acasă. Am o amintire clară, de pe la 6 ani, când venisem să stau cu ei. M-a trezit mama din somn și zice „Uite, tac-tu a venit la 4 dimineața acasă. Ce părere ai?”, de parcă eu aveam o părere avizată despre ce se întâmplă acolo. Și nu voia să-i dea drumul în casă. Și eu plângeam că nu înțelegeam ce căcat se întâmplă. Dar după aia am conștientizat: n-a fost nimeni care să-i facă situația mai ușoară femeii ăsteia.

Bătăile au venit doar de la mama ta?
Da. O singură dată a dat tata în mine, dar drept să spun am meritat-o. Tata a fost supereroul meu o lungă perioadă de timp, până când a vrut să dea odată în mama. În perioada în care ne-a ajuns la urechi că există această domnișoară [ascultă episodul despre familia ei], mama a spus tuturor oamenilor din familie: „Gata, eu nu mai vreau”. Unchi-miu a fost suportul nostru moral și financiar o lungă perioadă de timp, mai ales după ce ne-am mutat la București. Și cred că i-a spus lui tata: „Știi ce, din momentul de față nu mai primești nimic, îți vezi de viața ta, iar de fii-ta și de nevastă-ta am eu grijă”.

Și a turbat. Știu că stăteam în Militari, într-un apartament de două camere; maică-mea era în bucătărie, fuma pe atunci. Era sobă, ardea țigări una după alta, plângând. Cred că nu-i mai răspundea lui tata la telefon și mă sună pe mine tata și-mi zice: „Tati, dă-mă pe difuzor și pleacă”. De parcă eu chiar aș fi făcut asta. Și l-am auzit scoțând pe gură niște cuvinte atât de pline de ură, încât toată ideea mea de supererou se demonta în fața ochilor mei.

Probabil mama a crezut că nu vine acasă în seara aia. Și a venit. Când am văzut că avea literalmente spume la gură, am urlat la mama: „Du-te la mine în cameră”, eu nevăzând niciun act de violență între ei niciodată.

Știu că-l împingeam să nu cumva să se apropie de ea, mama s-a dus la mine în cameră și am luat un cuțit. A fost prima oară în viața mea când l-am înjurat pe tata, de cred că nici acum, la 25 de ani, n-am scos din mine vreodată atâta ură. Încerca să deschidă ușa de la mine din cameră și eu eram cu cuțitul în această deschizătură și am zis: „Dacă mai faci un pas sau dacă vreodată te apropii de mama, te omor fără să am vreo remușcare”. Și am crezut treaba asta și o cred până în momentul de față. Eu pentru a mea mamă trec peste orice.

Ce crezi că se adunase în tine până atunci?
Era dezamăgirea că nu era iluzia pe care eu mi-o creasem în cap, pentru că de fiecare dată când mama voia să dea în mine, dacă tata era lângă noi nu se întâmpla. Dacă apucam să-l sun pe tata, iar nu se întâmpla. El era pentru mine un scut protector.

Când ai început să simți că familia e importantă?
Am știut asta dintotdeauna.

Cum crezi că a apărut sentimentul ăsta?
Din iubirea lu’ mama față de tata. Cred că prima oară în viața mea de copil când eu am conștientizat iubirea – așa disfuncțională cum era – a fost în momentul în care am auzit-o pe mama spunându-i lu’ taică-su: „Eu îl iubesc pe omul ăsta mai mult decât pe copilul meu”. În capul meu iubirea de copil era necondiționată, era cea mai mare, și, prin spusele ei, în creierașul meu s-a întâmplat: dacă e iubirea mai mare decât mine, imaginează-ți cât de multă iubire are pentru omul ăsta.

Te-ai simțit iubită?
Nu. Eu până la 16 ani n-am auzit-o niciodată pe mama spunându-mi „Te iubesc”. Cred că pe tata nu puneam atât de mare preț, cred că iubirea pe care o voiam era de la maică-mea. Știam că tata mă iubește prin gesturi, că îmi lua tot ce voiam. Nu m-am simțit iubită, dar știu că am fost. Azi, acum, știu că am fost.

Din discuțiile pe care le-ai avut?
Da. Și din relația mea cu maică-mea în ultimii ani. Știu că n-a știut niciodată să-și arate iubirea, dar că m-a iubit mult, constant. Și că toate gesturile astea, toate bătăile și toate traumele le trăiam împreună. Adică nu mă traumatiza doar pe mine, se traumatiza și ea și o făcea pentru că în mintea ei așa mă proteja pe mine de viață.

Ela la 14 ani în București, într-un parc din Militari.

La 14 ani ce se întâmpla în viața ta?
Multe droguri. De la 14 la 15 ani mi-e greu să mă gândesc că a fost o zi în care nu mă drogam. N-aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă să iubesc eu pe cineva care să nu fie mama sau tata. Stăteam în Militari, era un anturaj destul de mare și divers, printre care și „drogații cartierului”.

Toată lumea știa că eu aveam o situație financiară bună, așa că la un moment dat acest băiat mai mare, de 17-18 ani, a pus ochii pe mine. Și eu aveam atâta nevoie de dragoste încât n-a existat nicio secundă vreun gând în care să zic: „Ar trebui să mă bag în treaba asta?”. Nu aveam contact cu drogurile, dar știam că el se droghează. Și în capul meu a fost: „Știi ce? Dacă îl iubesc suficient de mult n-o s-o mai facă. Eu îl salvez”. Și am avut o conversație în care i-am zis: „Lasă-te de droguri”. Și el mi-a zis: „Cum poți să-mi spui mie să mă las de droguri dacă tu n-ai încercat niciodată?”.

And that was it. Good enough. Aia a fost prima oară când am fumat iarbă și, imediat a doua zi, am cerut prafuri. Eu cu gura mea am cerut prafuri. Și de atunci până la 15 ani aia a fost. Era la îndemână ceva ce se numea Crystal. Ăsta era drogul meu preferat.

De ce?
Mă făcea inertă. Nu mai aveam niciun fel de trăire. Era doar bine. Nu mai voiam să simt nimic și dacă nu simțeam nimic era perfect.

Mama ta știa?
Da, aflaseră. Dar n-am avut niciodată o discuție cu mama despre asta. Într-o seară fumasem foarte mult și exagerasem cu prafurile și eram sub sentimentul ăsta de high deja de trei zile. La un moment dat a venit tata la mine în cameră și mi-a găsit un mugure de iarbă și m-a întrebat ce-i asta. Foarte calm, foarte non-judgmental. Fiind atât de drogată, am zis „noroi”. Și m-a luat în brațe. Mi-a zis: „Stai liniștită, o să fie bine”. Și m-a lăsat să mă culc.

A doua sau a treia zi a hotărât să aibă o discuție cu mine de față cu tot anturajul meu și mi-a zis așa: „Eu n-am crescut o proastă. Înțeleg că vrei să te distrezi, înțeleg că vrei să experimentezi cu droguri, dar mi se pare că ți-au scăpat de sub control. Dacă alegi să fii proastă în continuare, vreau să-ți faci băgăjelele și să pleci. Dacă nu, ești copilul meu fără nicio problemă”. Și aia a fost ziua în care eu am renunțat la tot.

Ți-a fost greu?
Nu. Am primit atenția pe care o voiam. Cineva, tata, a văzut că nu sunt OK.

Și mama ta nu vorbise cu tine despre asta?
Niciodată.

De ce?
Simțea că dăduse greș. Dacă ar fi verbalizat-o ar fi devenit reală. Faptul că copilul ei se droghează nu era în planuri deloc.

Relația voastră cum a decurs?
A continuat așa până la 17 spre 18 ani. Mai aveam două-trei luni până făceam 18 ani și mi-am făcut prima relație serioasă, care a fost și cea mai lungă. Era acceptată de ai mei, l-au iubit foarte tare pe respectivul, dar se uitau la noi ca fiind niște copii care aveau o relație. Dar fiind prima relație reală, care venea la 18 ani, cred că li s-a băgat și frica de „Hop, poate lu’ asta îi vine în cap să se mărite, poate vrea să plece de acasă”. A fost prima oară când i-am spus maică-mii: „Vreau să dorm la cutărescu”. Și a fost oribil. „Cum îndrăznești să mă întrebi așa ceva? Cum?” Și m-am dus și am dormit la el.

A fost prima oară când m-am revoltat. Cred că mi-a văzut și ea revolta și cred că s-a făcut un declic la ea în cap: „Ia uite că vorbește înapoi, are un cuvânt de spus”. La un moment dat mă pregăteam să ies în oraș și am vărsat ojă în pat – iarăși, dacă lucrurile sunt periclitate, pentru mama e nasol. Și i-am zis: „Băi, am vărsat ojă în pat”. Știu că a încercat să dea în mine și a fost prima oară în viața mea când am ținut-o. Și i-am zis: „Nu. Nu mai facem asta”.

Ce crezi că se întâmplase atunci în tine?
Era și revolta anterioară când am spus că dorm la el și câștigasem un pic de teren în fața ei. Ea l-a sunat pe tata: „A vrut să dea în mine”. Atât de speriată era că-și pierdea controlul asupra mea.

Și după aia am avut o conversație. I-am zis: „Bă, mama. Aici punem punct. Ori o să avem relația pe care eu o vreau, în care să-ți spun ție prin tot ce trec, să știi de unde să mă iei, să știi că dacă se întâmplă ceva sau dacă spre exemplu, doamne ferește, rămân însărcinată or some shit, să fii primul om căruia îi spun și să mă ajuți să fac ce vreau să fac în momentul ăla – sau nu mai vorbim. Simplu ca bună ziua.”

Eram gata să renunț la ea. Să renunț să mă mai zbat pentru relația asta.

A fost o discuție pe care ai pregătit-o sau a venit pe loc?
A fost complet impulsiv. Dacă aș fi gândit-o dinainte probabil n-aș fi dus-o până la capăt.

Și ce a zis atunci?
„OK. Hai, învață-mă.” Și de atunci a avut urechile deschise până în ziua de azi.

Pe loc ați vorbit mai mult despre ce se întâmplase?
Nu, fusese suficient. Pentru mine era deja un salt imens faptul că era de acord să tragem împreună. Eram atât de șocată că ăsta fusese răspunsul ei încât nu știam să-mi pun gândurile în ordine: „OK, și acum ce, nu ne mai certăm și atât?”.

Și de atunci mi-a pornit sinceritatea. Toate dorințele și toate deciziile mele erau vorbite cu ea și ea le asculta și nu le judeca. Cel mai frumos moment din viața mea.

Simți că mama ta a avut un proces de învățare a cum să facă asta, cum să te asculte?
Da. A spus-o și ea cu gura ei. Cred că nu m-aș fi gândit la asta dacă n-aș fi vorbit cu ea. Și a spus constant: „Tu m-ai învățat să fiu părinte. Tu m-ai învățat să ascult, tu m-ai învățat să nu te judec, tu m-ai învățat să fiu lângă tine la orice oră din zi și din noapte”.

Sunt convinsă că i-a fost foarte greu. A fost o trecere imensă. Dar eu vorbeam constant cu ea: spre exemplu, dacă era un pic judgmental la un moment dat, îi spuneam: „Uite, mă face să mă simt în felul ăsta. Aș prefera să încercăm altfel”. Și asculta. Asta a fost. Comunicarea mea ajungea la ea pentru prima oară și a învățat și ea să comunice în aceeași manieră. Și acum urlăm una la alta, dar fără pic de ură sau ranchiună. La sfârșitul zilei ne luăm în brațe, ne pupăm și e totul OK.

Îți cere și ea sfaturi?
Câteodată da. Are momente în care spune: „Știu că e urât din partea mea să te împovărez pe tine vizavi de viața mea de adult, dar tu ești singurul om în care am încredere că mă ajută să iau decizia corectă.” Sunt plină de mândrie.

Mândră de ea.

Până în momentul ăla era o relație bazată pe cine are mai multă putere?
Ea a avut mereu cea mai multă putere. Eu doar voiam egalitate, reciprocitate. N-am crezut niciodată în „Eu te-am făcut, eu te omor”. Sunt propria-mi persoană. Tu m-ai adus aici, dar n-ar trebui niciodată să îți pui tu amprenta asupra mea, să vrei tu să fiu cumva.

După ce ați început să reconstruiți relația, ce fel de discuții ați avut pe care nu le-ați fi avut înainte?
Tot. Înainte nu puteam să vorbesc despre nimic și m-am trezit dintr-o dată fiind capabilă să vorbesc despre: uite, vreau să încep anticoncepționalele; uite, cred că sunt ipohondră și vreau să-mi fac analizele o dată la șase luni și pentru mine e super important să merg la ginecolog și să mi se spună că e totul în regulă; uite, asta se întâmplă în relația mea și mă face să mă simt nasol.

Și ce primeai din partea ei de simțeai că funcționează?
Tot suportul din lume. Asta: nimic din ce faci tu nu o să schimbe vreodată imaginea mea despre tine, sunt lângă tine indiferent ce s-ar întâmpla, am de gând să-ți spun când mi se pare că greșești, dar n-am de gând să nu mai vorbesc cu tine dacă se va întâmpla asta.

Asta a fost cel mai important. Că mi-am permis să plâng lângă ea, că a fost curioasă de atacurile mele de panică și ce ar trebui să facă când am un atac de panică, curiozitatea ei vizavi de ce fac la psiholog, faptul că ea îmi ia antidepresivele. Sunt chestii mici, dar care contează atât de mult.

A început și ea terapia?
Da, acum trei ani. Când depresia s-a materializat. Oamenii zic „Bă, depresia nu se vede”. Uite, la noi s-a văzut. Mie mi-a căzut părul și mi se făcuseră toate analizele și totul era bine în corp. Erau: „Nu știm ce se întâmplă” și m-am trezit eu și am zis: „Credeți că depresia mea, cu care sunt diagnosticată clinic, s-ar putea să… ?” „Sigur, asta e.”

Mama n-a mai putut fizic să se ridice din pat. Ajunsese atât de surmenată de viața de zi cu zi încât nu mai putea să facă niște acțiuni simple. Ăla a fost momentul în care a zis „Hai”. Și am dus-o la psihiatra mea, o femeie excepțională. Și tocmai pentru că e atât de bună și atât de deschisă și de dulce, s-a simțit și mama în siguranță.

Eu a trebuit să trec prin cinci scheme de tratament până să ajung la consecvența în care sunt acum. Mama a avut mare noroc: prima schemă de tratament e cu ea și acum, a funcționat și e bine. Și mă bucur atât de tare. Cred că a contribuit foarte mult și asta [la relația noastră]. Odată ce dezechilibrul ăla chimic s-a echilibrat, nu mai are impulsurile pe care le avea înainte, să se închidă, să muște.

Și toată perioada în care tatăl tău a fost închis, pentru tine și mama ta cum a fost?
Aș fi vrut să cad de foarte multe ori. N-am putut. Simțeam foarte multă presiune să țin eu lucrurile întregi. Să nu las familia asta să uite de ce e important să tragem împreună. Eu am spus mereu, și în episodul cu tata: l-am judecat la fel cum aș judeca orice alt om care alege să facă o ilegalitate. I-am spus: „Dacă era oricine altcineva în locul tău care ar fi luat sentința asta aș fi spus «OK, sistemul și-a făcut datoria». Faptul că tu ești al meu nu schimbă cu nimic ce ai făcut. Trebuie să-ți duci pedeapsa la capăt.”

Oamenii tind să fie foarte romantici, pe ideea „Tatăl meu e în închisoare”. Nu, tatăl meu a făcut niște lucruri pentru care e în închisoare. Nasol e că trebuie să trag eu ponoasele, nasol e că trebuie să treacă și mama prin asta, dar suntem o familie și am convenit că s-ar putea ca unul dintre noi să facă căcaturi și totuși o să fim acolo unul pentru celălalt.

Mama m-a speriat cumplit. Imediat după ce a intrat tata [la închisoare] m-am trezit cu o fantomă. O femeie care nu mai avea niciun fel de rațiune, niciun fel de putere, care m-a întrebat când am intrat în casă: „Ce zi e azi?”. Și i-am zis, n-am conștientizat. După aia m-a întrebat „Ce oră e?” și am zis. Și m-a întrebat: „Pe tine cum te cheamă?”.

Am simțit cum mi se taie genunchii. N-am simțit în viața mea frică mai mare. M-am dus la ea, am luat-o în brațe și am zis: „Mami, ce se întâmplă?”. Nu-mi răspundea. Și am zis: „OK, hai la spital”.

Cum a fost relația cu mama ta în anii ăștia în care ei îi lipsea omul pe care îl iubea cel mai mult?
Cred că s-a redirecționat iubirea. Ea, care nu era vocală înainte, acum se trezește de dimineață, așteaptă să mă trezesc, mă ia în brațe și îmi spune: „Mi-a fost dor de tine. De când ne-am culcat, ne-am spus noapte bună și în perioada în care am dormit, mie mi-a fost dor de tine”. Sper ca toți oamenii care trec prin situația asta, în care unul din ei să fie închiși și să rămână acasă doar doi dintre ei, să aibă conexiunea asta.

Noi n-am luat niciodată în considerare că experiența asta o să ne altereze relația. Și m-am trezit acasă cu un tată la care eu doar am visat. Un tată care se trezește de dimineață și îi ia flori maică-mii. Un tată care se trezește s-o ducă pe mama la muncă și care, orice treabă are, la sfârșitul serii se duce s-o ia de la muncă. Care face cumpărături în casă, care spală vase – tata n-a făcut asta niciodată în viața lui. Care o face pe mama fericită. Am tot ce vreau, nu există vreun lucru la care să mă gândesc și să zic „Mi-aș dori”. Am tot ce vreau.

Ela, 17 ani, și Maria, 40, în Piața Sfatului din Brașov.

Crezi că se poate cultiva dragoste și comunicare într-o familie care nu a trecut prin ceva atât de transformațional?
Da. Un singur om e suficient să aibă dorința asta. Într-o familie n-ar trebui vreodată să existe pereți. Suntem câți oameni suntem într-o familie care trage pentru același front comun. Suntem împreună, nu ne luptăm unii cu alții. De ce să nu sper că poate să fie totul simplu și frumos? Nu te costă nimic să speri.

Sure, s-ar putea să te lovești de multe dezamăgiri. Secretul: reziliența. Sunt ai tăi. Merită. Tu încearcă cât poți. Dacă la un moment dat încercările tale te seacă, te fac mai puțin decât ceea ce ești sau te afectează mult prea mult, dormi liniștit cu gândul că ai încercat și construiește tu pentru tine mai departe. Nu zice nimeni să faci din asta scopul vieții tale. Dacă vorbim de copii, nu e responsabilitatea ta să fii părinte pentru părinții tăi. S-ar putea să-ți iasă, s-ar putea să nu. Dar eu sper că-ți iese.


Dacă treci prin abuz sau violență în familie, nu ești singur(ă). Sună la linia telefonică non-stop gratuită 0800 500 333, la Telefonul Copilului 116 111, sau vorbește cu un specialist din comunitatea Atlas dacă ai semne de depresie și ai nevoie de sprijin. Consultă și această listă cu resurse și cu ONG-uri pe care le poți contacta dacă ești în pericol.



Maria

„De abia acum noi suntem mamă și fiică.”


Ce v-a făcut să fiți totuși de acord să iasă episodul despre avort?
La început nu știam despre ce este vorba. Ela nu m-a pregătit sub niciun fel de formă –  niciodată, de câte ori a făcut podcast, nu mi-a spus subiectele despre care o să vorbim. De-abia după ce a început să deruleze întrebările am realizat că trebuie să sap adânc în interiorul meu și să scot afară ce până atunci a stat acolo, lucruri pe care am vrut să le uit.

Mi-am dat seama că o ajută mult pe ea, pentru că avea nevoie de răspunsuri, și m-a ajutat și pe mine, pentru că mi s-a părut o spovedanie. Vorbind lucrurile astea, e ca și când mi-aș cere iertare ei și îmi face bine. Dacă vreau într-adevăr să simt că sunt un om care face eforturi să mă schimb, atunci trebuie să spun lumii ce fel de om sunt.

Cum arăta relația cu părinții dumneavoastră?
Provin dintr-o familie de oameni fără niciun fel de pregătire: un tată dominant, iar mama opusul, omul blajin, supus, milos. Știam că mama e bună, tata e rău, dar n-am trăit niciodată sentimentul de părinți care-și iubesc copiii. Asta nu înseamnă că nu m-au iubit, în îngustimea lor cu siguranță m-au iubit, dar nu s-a manifestat afecțiunea. Tata nu avea cum să arate pentru că nu avea termenul ăsta, iar mama, chiar dacă e omul cu care te legi la rană și te vindeci, trăind în teroare, nu avea timp să mă oblojească pe mine.

Cum arăta o zi obișnuită atunci?
Foarte seacă. Știam de frica tatălui și de milă pentru mama. Funcționam și atât: mers la școală, învățat și frică să nu iau note mici. Nu știam ce înseamnă să ai grupuri de prieteni care  se bucură de recreații, de șotii, de „hai să chiulim”. Uitându-mă în spate, văd un copil ca un animăluț.

Și ce vedeați la relația dintre părinți?
Simțeam o atmosferă glacială, așteptând să vină tata acasă și așteptând cu grijă că nu știam dacă e nervos, dacă e cât de cât OK încât să nu-l deranjeze ceva și din cevaul ăla să iasă o catastrofă și atunci eu și mama, mai ales mama, să fie sacul lui de box.

Vorbeați cu mama dumneavoastră?
Eu cu mama am vorbit după ce am plecat de acasă. Conversații mamă-fiică nu aveam, decât „Ai grijă să nu cumva să întârzii”, „Ai grijă nu te duce acolo”, chestii de teamă, să fim OK când vine tata, atât. Nu-mi aduc aminte să fi avut vreo discuție despre cum merge cu școala, ce prieten am, ce mi-ar plăcea. Noi nu aveam timp de așa ceva.

Era ceva ce vă doreați când vă imaginați că plecați de acasă?
Când nu cunoști altceva nu-ți poți dori altceva. Pentru mine era ceva firesc. În schimb, știu că eram în clasa a VIII-a, urma să merg la liceu. Uite, asta e singura discuție pe care mi-o aduc aminte, îi spuneam: „O să vezi că o să merg mai departe și o să am un job bun, să câștig bani și-ți promit că ne mutăm cu chirie, o să vezi că lucrurile se vor schimba.” Îmi doream s-o iau de acolo, să o văd liniștită și să-i ofer o viață bună. Nu știu dacă aveam idee în ce consta viața aia bună, cert e că voiam să n-o mai văd chinuită. Și îmi doream și eu să plec.

Vă vin în minte momente care v-au marcat?
Eram în clasa a VIII-a. Un băiat mi-a trimis un bilețel printr-o colegă și am băgat bilețelul în una din cărți, în ghiozdan. Nici măcar nu l-am desfăcut să vedem ce e în el. Seara când am ajuns acasă, taică-miu mă controla. Atunci am realizat că eu am bilețelul în carte. Pur și simplu mi-a înghețat inima. Am înghețat pentru ceva de care nu eram vinovată sub niciun fel.

A căzut bilețelul, l-a luat, l-a desfăcut, și aud cum o strigă pe maică-mea – eu nu puteam să mai respir: „Ia vino încoace”. Săraca. Când se întâmplau lucruri de genul ăsta, tremura sufletul în noi. Și când a văzut, știa ce o așteaptă și pe ea și pe mine. I-o fi zis acolo: „Dar stai puțin, cine știe, e un bilețel, o chestie nevinovată”. Ce-mi aduc aminte e frica, după aia durerea că maică-mea trece iarăși prin chestia asta, și ea nevinovată. Și nu mai știu ce s-a întâmplat, cert este că aveam părul prins într-o coadă. Și „ia adu foarfeca aia, ia adu foarfeca aia”, îi spunea lu’ maică-mea. Și i-a adus mama o foarfecă de tuns oi și mi-a tăiat coada.

Atunci plângeam de durere, de frică, de nervi, că nu eram vinovată de nimic. Mocnea în mine o furie cumplită.

Au existat și consecințe mai grave?
Întotdeauna existau consecințe grave. Un om normal n-ar putea să înțeleagă niciodată. Dar când spun „niciodată” nu e niciun fel de exagerare. Până ne ascundeam în pod încasam bătăi crunte. Eu nu știu câtă putere de anduranță poate să aibă un om, dar uitându-mă la mama îmi dau seama că foarte mare. Este peste puterile minții omenești să înțeleagă prin ce a putut să treacă un om și cu toate astea să rămână funcțional. Erau momente, în miez de noapte, când o vedeam baltă de sânge și mi se făcea rău la stomac.

În momentele alea ce făceați?
Plângeam. Mă puneam între el și ea, trăgeam de el. Un copil care trăgea de el. Iar când m-am făcut mai mare anunțam poliția. Tot timpul îi țineam morală: „Dacă eram în locul mamei te-aș fi dat pe mâna poliției, nu te-aș mai fi scos din închisoare să stai acolo săptămâni”. Erau lucruri pe care i le spuneam și mâncam bătaie. Dar mă băteam parte în parte cu el.

Și venea poliția?
Venea, dar în momentul în care chemi un organ al poliției să te apere, tu trebuie să dai o declarație și să aștepți să-și facă treaba. Noi eram mulțumite că venea poliția, îl atenționa și că o perioadă o să fie liniște. Știam că n-o să fie de lungă durată, dar ne era frică să spunem „Închideți-l și nu-i mai dați drumul”. Știam că dacă vine de acolo se puteau întâmpla lucruri mult mai grave.

Maria, la 18 ani, într-o zi de muncă la „frizeria din Centru”, așa cum era cunoscută în Călărași.

Și când ați început să vă vedeți cu soțul, cum a fost? [n.r. Soțul Mariei, mai târziu tatăl Elei, a fost și prima ei relație.]
Am fost la un spectacol, mi-a dat voie tata, pentru că eu nu aveam voie să ies. Cred că aveam 17-18 ani. El m-a văzut pe mine și a intrat în discuție și m-a condus până aproape de casă. După aceea m-a mai căutat și și-a exprimat dorința să ieșim împreună.

Eu m-am dus și i-am zis lui taică-miu: „Uite, eu am un prieten și vreau să ies cu el”. Probabil și pe el l-a șocat. „Și când ar trebui să te întâlnești?”. „Mâine la 5”. „OK, o să merg și eu cu tine”. Și la ora 5 eram la Piața Mare împreună cu tata și a venit și soțul meu și când l-a văzut pe taică-miu cred că a fost surprins. Odată ce l-a văzut și el i-a spus „Știți, dacă ne dați voie, ieșim și noi un pic”, i-o fi câștigat încrederea. Așa am putut să ieșim. Îi cerea voie, ieșeam vreo oră-două și veneam devreme acasă.

Ce vă imaginați că ar putea să se întâmple? Vă doreați o familie împreună?
Când trăiești așa de mediocru și nu vezi în jurul tău oportunități de evoluție, nu știu dacă eu îmi doream ceva. Eu practic în tot timpul ăla am levitat. Decurgeau zilele și se întâmplau lucruri pe care le luam așa cum veneam. Nu am avut așteptări. Mai ales că nu știam nimic despre viață, nu știam în ce constă o prietenie, că te implici emoțional, îți faci planuri. Mă simțeam OK în compania lui și mă simțeam în siguranță, cumva eram uimită că putea să ajungă atât de ușor la inima lu’ taică-miu, să socializeze cu el încât să nu-mi fie teamă să zic că vrem să ieșim.

Cum a fost discuția în care v-a cerut să vă mutați?
După experiența cu chiuretajul, taică-miu cred că a sesizat că prietenia noastră nu era o simplă prietenie. [n.r. Maria a făcut un avort la 19 ani în 1990, experiență care a lăsat-o profund traumatizată, după cum povestește în acest episod de podcast.] Și ne-a chemat pe amândoi.

Discuțiile astea se purtau indirect, nu era o discuție directă, firească, „Uite, știi, cam cum ați vrea voi să decurgă?”. Ne-a pus o întrebare la care Sinel a răspuns evaziv și și-a dat seama că noi suntem împreună. Nu ne-a dat de ales, ne-a spus: „În condițiile în care sunteți împreună, te rog frumos să o iei și să mergeți acasă la tine”. În familia mea e o cutumă în care fata ar trebui să nu întrețină relații sexuale în afara căsătoriei. Or faptul că noi trecusem peste chestia asta nu era OK și nu mai aveam ceva de făcut acolo în casă.

Ce ați simțit pe loc?
Cred că a fost un pic de ușurare că nu mai trebuia să ne ascundem, că acum lucrurile erau știute. N-a fost bine nici pentru mine nici pentru el că eu eram dată afară, el trebuia să mă ia de mână să mă ducă acasă la ai lui pe nepregătite. La urma urmei și el era un copil, cu doi ani mai mare. Nu cred că se aștepta, chiar dacă familia lui știa despre familia noastră, chiar dacă, spre deosebire de ai mei, ei erau puțin mai deschiși.

Și mama dumneavoastră era acolo?
Bineînțeles, era de față. Era făcută țăndări. Mi se rupea sufletul de mila ei pentru că eu plecam și ea rămânea. Era oricum teroare, dar când eram acolo puteam s-o mai scap. Faptul că rămânea singură era îngrozitor.

Ce ați făcut atunci?
Ne-am luat de mânuță, ca doi proști, am plecat, am ajuns la ei acasă. Oamenii dormeau, că era târziu. Au zis „OK, intrați în casă” și asta a fost.

Și ați început o viață împreună.
Am început. Știi filmele alea americane cu sclavii vânduți? Cam așa m-am simțit. Nici acolo nu m-a așteptat nimeni cu brațele deschise. Pot să înțeleg situația, că e greu să primești pe cineva în casă hodoronc-tronc, dar s-a mizat pe naivitatea mea de copil, pe situația precară a familiei mele, și am fost luată drept un animal de corvoadă.

Cum se întâmpla asta?
Am locuit în casa socrilor, munceam, ca și acum, ca frizer, și aveau pretenția ca noi – eu –  să dau bani în casă. El nu muncea. Dacă aveam nevoie de ceva trebuia să îi cer soacrei. Dacă la mine figura predominantă era tatăl, în partea asta era soacra, ea tăia și spânzura. Trebuia să facem totul la comun, începând de la spălat de rufe, mașini întregi, până la făcut mâncare. S-a purtat oribil. Probabil nu eram ce trebuia. Și-ar fi dorit o persoană mai bună pentru copilul ei, asta pot să înțeleg, dar n-am înțeles de ce să te comporți atât de urât cu un copil.

Erau și ei violenți?
Nu. Dar foarte agresivi comportamental. Trebuia să fac lucruri de frică, pentru că știam că-mi fac viața un calvar. El fiind copilul, cu el nu se comportau urât, doar îi reproșau comportamentul meu. Dar nu aveam cum să mă revolt. Părinții mei m-au dat afară din casă, ce puteam să fac?

Când au început discuțiile despre a avea un copil?
Eu am cam trecut prin prima parte a vieții mele tacit. Am mers dintr-o atmosferă abuzivă într-o altă atmosferă abuzivă, eram lângă un om care nu era pregătit pentru viață, cum nici eu nu eram pregătită. Iar lucrurile au decurs de la sine. După ce ne-am mutat împreună, o perioadă am luat anticoncepționale și după ceva timp le-am întrerupt. Dar nu am avut discuții, nu vorbim de un cuplu normal. Noi vorbim de un caz de oameni care datorită conjuncturii au ajuns să fie în aceeași casă, contrar voinței lor.

Pentru mine nu a existat chestia asta că e firesc să am un copil. S-a întâmplat pentru că conviețuiam acolo, fără să mă întrebe cineva: „Dar tu ești pregătită să faci chestia asta? Dar îți dorești chestia asta?” Am intrat într-un rol în care nu știam cum o să mă descurc.

Mama, 25 de ani, și Ela, 3 ani, acasă în Călărași.

Cum a fost momentul în care ați văzut copilul?
Pe perioada sarcinii nu m-am gândit niciodată la copilul ăla care e acolo, nici nu-mi păsa dacă e băiat sau fată. Știi ce înseamnă să fii inert, într-o stare de prosteală? Dar în momentul în care am născut și am auzit că e fată, am fost atât de ușurată. Nu știu de ce, nu înțeleg de ce. Pentru că nu mi-am dorit să am băiat sau fată. Pentru prima oară după atâta timp, de la copilărie la plecat de acasă, am răsuflat. Nu mă bucuram că aduc pe lume un copil, n-am trăit sentimentul ăla pe care o mamă îl trăiește când aduce pe lume primul copil – e cea mai mare bucurie, mă gândesc. Dar știu că dacă mi-ar fi zis că e băiat aș fi vrut să mor acolo pe masă.

Cum ați avut grijă de copil în primii ani?
Nu eu am fost cea care a avut grijă, a fost maică-mea. Soacra deja spusese că ea n-o să aibă grijă de Eluț, că am mamă tânără și să se ocupe. Când o duceam la maică-mea, când venea maică-mea, bătută și fugită de acasă, și stătea la noi câte o lună, două, trei. Și atunci toată lumea era fericită că are cine să stea cu copilul, eu îmi vedeam de serviciul meu, și de cratițele de mâncare, și de plânsete și de lacrimi. Copilăria ei a fost grija mamei mele.

N-am simțit că era decizia bună, doar că mă bucuram că e maică-mea lângă mine o perioadă, că nu mai e singură acasă și că e și copilul supravegheat. Știam că mama o iubește mult și că îi este bine cu ea.

Până pe la 5 ani, nu am avut nicio treabă cu copilul ăsta, nu m-am simțit mamă. Munceam, iar când veneam acasă eram vai de capul meu că trebuia s-o iau de la capăt, cât era casa de mare. Încercam să le fac pe plac celorlalți fără să îmi pese de copil. Mă simțeam liniștită că era în siguranță, dar dacă mi-ar fi păsat de ea m-aș fi ocupat de ea, nu de ceilalți.

Dacă aș putea să resetez trecutul meu, l-aș reseta din start pe tot, dar cel mai mult aș reseta din momentul în care i-am dat naștere.

Ce ați face diferit?
Aș fi sufocat-o, aș fi prețuit-o, aș fi divinizat-o. Aș fi iubit-o cum nu am cuvinte să-ți spun. Aș fi trăit pentru ea. Eu am trăit degeaba, am lăsat să treacă pe lângă mine foarte mulți ani și să pierd din vedere ce a fost cel mai bun și mai frumos lucru pe care l-am avut.

Maria, 24 de ani, Ela, 2 ani și Sinel, 27 de ani, acasă în Călărași.

Când ați hotărât să vă mutați de la socri? Cum s-a întâmplat?
A fost o chestie salvatoare pentru noi. Niciodată n-am fi plecat de acolo. Doar că soțul meu intrase într-un anturaj foarte dubios și toată familia, părinții lui, fratele, eu, dacă conta, toți am încercat să-i spunem că dacă nu se rupe de ce se întâmpla acolo n-o să fie bine. [N.r. Despre afacerile care i-au adus soțului cinci ani de închisoare au povestit toți trei în acest episod de podcast.] Singura modalitate era să plecăm de acolo și să venim la București. Și chestia asta ne-a oferit-o fratele lui, care avea un apartament în Sectorul 6.

Asta se întâmpla în 2007. Aveam 30 și ceva de ani, iar Ela începuse clasa a V-a aici.

Aici ați început un nou capitol?
Ăsta era un moment în care ar fi trebuit ca viața noastră să intre pe un făgaș normal. Lucrurile n-au stat așa. În momentul în care am ajuns la București, copilul avea 11 ani și și-a făcut prieteni și fuma, lucru care m-a destabilizat. Mutarea a venit la pachet cu transformarea ei, firească de altfel. Dar când tu nu ești pregătit și n-ai înțeles ce înseamnă să crești un copil și etapele prin care trebuie să treacă, cum trebuie să vorbești cu el și cum trebuie să ți-l apropii –lucrurile astea n-au făcut altceva decât să mă destabilizeze din nou.

Eu mă gândeam că copilul trebuie să fie respectuos, să meargă la școală, să ia note mari, să asculte, nicidecum să aibă prieteni, să îl văd în fața blocului înconjurat de tot felul de oameni. Eu altfel de copil îmi doream, să nu mă facă de râs, să nu-mi fie rușine cu el. Ceream de la ea ceva pentru care nu contribuisem cu nimic.

Cum arătau mai concret lucrurile între voi două?
Rău. Era ciocnirea dintre generații. Ea era un copil care se descoperea și descoperea lumea și vedea cum trăiesc copiii de vârsta ei și-și dorea foarte mult să se integreze. Nu înțelegea de ce ceilalți copii pot face lucruri și să nu fie trași la răspundere și să fie înțeleși, voia să fie iubită și ea nu simțea o secundă sentimentul ăsta, dimpotrivă, simțea că sunt cel mai mare dușman al ei. Și eu invers, copilul meu e cel mai mare dușman al meu, că nu mă înțelege. Niște trăiri cumplite: să-ți dorești tu ca și copil să nu fi avut părinții ăștia, iar eu ca părinte să-mi fi dorit să nu fi avut copilul respectiv.

Intrase într-o chestie superbă, a cunoscut niște copii superbi, mergeau în parc cu chitarele și se îmbrăcau cu tricouri, niște rockeri drăguți. Și cum să poți să te integrezi când mă-ta te ceartă și îți spune: „Te duci cu sataniștii ăia?”. I-am luat toate tricourile – își iubea tricourile – și le-am aruncat. Oribil.

La mine a devenit patologică chestia asta: atâta timp cât am casa pusă la punct, e ca și când dețin controlul și mi-e bine mie. Eu așa am funcționat. Pentru că toate celelalte se dărâmau, ca eu să pot să rămân la suprafață trebuia să rămână totul cum îl lăsam. În momentul în care tu îmi deranjai mie ordinea, îmi dădeai foc la propriu.

Din ce mi-a povestit Ela, a fost un moment foarte important în care ați hotărât să aveți o relație bazată pe comunicare, dar a venit mai târziu, după o încercare de suicid a Elei, la 15 ani. Cum s-a simțit, cum s-a desfășurat pentru dumneavoastră?
Eu eram la muncă, ca de obicei, mai puțin mă interesa ce făcea copilul. Cred că am ajuns eu acasă și am găsit-o pe jos, inconștientă. Am sunat Salvarea și l-am sunat și pe taică-su. Mi-am dat seama că a făcut ceva rău pentru că era tubul de pastile desfăcut, niște pastile împrăștiate pe jos.

Și care a fost reacția mea? Multă stăpânire de sine, nu m-am pierdut nici măcar o secundă, am încercat să văd dacă are reacție, i-am dat palme peste față și strigam la ea. Și a venit Salvarea. Am ajuns la spital. Acolo i-au făcut spălături stomacale și a putut să vomeze și să elimine probabil substanțele chimice.

În mod normal, după un asemenea incident tu trebuie să conștientizezi că copilul tău are nevoie de ajutor, să-i fii alături, să porți o discuție. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

La ce vă gândeați atunci?
Nici nu știu. Eu practic nu gândeam. Am trăit într-un tăvălug, într-un vârtej. Nici măcar atunci n-a fost momentul în care să ne comportăm ca o familie. Nimic nu s-a schimbat. Era momentul să mă comport ca un părinte, dar eu m-am comportat ca vecinul de la parter, care a intrat în casă și a găsit copilul pe jos și a sunat la Salvare.

Hai să-ți spun cum funcționam noi ca familie. Familia înseamnă comunicare, familia înseamnă oameni pe care-i iubești și pe care te poți baza oricând, cu care poți vorbi. Dar noi eram trei persoane total independente, care trăiam sub același acoperiș, fiecare se descurca cum putea și în loc de comunicare aveam lungi perioade de nevorbit. Cumplit. Un copil să-l supui la asemenea tratament mie mi se pare criminal.

Și pe dumneavoastră cum vă afecta?
Mă copleșeau atât de tare toate astea. Nimic nu era ce-mi doream. Căsnicia mea era o farsă, copilul meu nu era cum credeam eu că trebuie să fie un copil, eu eram un om la pământ. Și atunci tot ce-mi doream era să nu mai comunic, pentru că mi se părea că nu mă fac auzită.

Maria la 32 de ani, în Călărași.

Apoi ce s-a întâmplat? Știu de la Ela că pe la 18 ani a fost un moment tensionat în care ea a spus că ar trebui să începeți să comunicați.
De abia acum noi suntem mamă și fiică. Ea a fost mereu acolo copilul, dar pentru ea eu acum sunt mama ei și înțeleg ce înseamnă să fii părinte, înțeleg ce înseamnă să te doară când pe ea o doare.

Dar dacă chestia asta a apărut, este datorită ei. Atât de mult și-a dorit copilul ăsta să aibă o relație sănătoasă, să-mi arate cum stau lucrurile, să mă educe. Ea a fost cea care în toți anii ăștia, prin toate trăirile ei, prin toate acțiunile ei, a făcut ca lucrurile să funcționeze. Cu eforturi foarte mari și cu traume foarte mari.

Cum a arătat procesul ăsta?
A fost o misiune de ani de zile. E un om perseverent, indiferent câte obstacole găsește, când își dorește ceva reușește. De fiecare dată a încercat să-mi arate lucruri, dar le și argumenta. Declicul s-a întâmplat în momentul în care am început să vorbim. Nu conta, vorbeam, ne certam, ne bălăcăream, dar vorbeam.

Când nu-mi convenea, eu eram copilul și ea era adultul. Mă supăram. Ea era cea care, când nu mai suporta tăcerea, venea și-și cerea scuze și tot ea încerca să mă facă să vorbesc. Și iar și iar. Făcând lucrurile astea consecutiv, m-a scos din zona aia unde mă refugiam. Lucrurile astea s-au întâmplat încet-încet. De fiecare dată venea și plângea și-mi spunea: „Uite, am obosit să mai fac chestia asta, nu crezi că ar trebui să te comporți ca un adult și să vorbești cu mine? Și să nu te mai închizi în cameră? Și să nu-ți pese că eu sufăr și că eu vin de fiecare dată la tine?”.

Am început să avem încredere una în cealaltă. În momentul în care ne ciocneam, pentru că eu clar am opinii diferite, ea îmi venea cu argumente. Lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult, pentru că avea sens ce-mi spunea. Mi-a demonstrat că mă pot baza pa ea. Cert este că învățasem să comunicăm.

Ce v-a fost mai greu?
Să-mi deschid sufletul, să vorbesc despre trăirile mele. S-o accept pe ea ca adolescent, tânăr, adult, cu trăirile și cu problemele ei, în condițiile în care eu nu trăisem ce a trăit ea.

Cum v-ați dat seama că e bine ce se întâmplă, că e bine să comunicați?
Îmi făcea bine. Îmi dădeam seama cât de bine ne era după ce ne împăcam, după ce mă împăca ea pe mine; când nu mai suportam s-o văd plângând; când eram împreună și plângeam. Și cât de mult simțeam că ne-au lipsit toate lucrurile astea, cât de mult am pierdut în tot timpul ăsta.

Ce lucruri ați povestit și v-a făcut bine că le-ați dat afară?
Mi se pare că lucrurile spuse ușurează situația. Din tot ce ți-am spus ție și din tot ce am spus în podcast, nimic nu mă bucură, dimpotrivă, mă rupe în bucăți. Dar cu atât mai mult merită să-mi arăt adevărata față, pentru că prin asta simt că mă eliberez. Nu sunt fericită, dar e ca un criminal dintr-ăla care-și recunoaște fapta: îți convine, nu-ți convine, trebuie s-o recunoști.

Credeți că e posibil ca oricine vrea să încerce să-și rescrie viața?
Am făcut greșeli peste greșeli, pe care, indiferent cât aș vrea să le îndrept, nu mai am cum. Dar dacă sunt mândră de ceva, sunt mândră de un singur lucru. Am fost un copil care la fel de bine puteam să fiu într-un cămin de copii sau pe stradă, nu am avut protecția aia, căldura familiei, sentimentul de dragoste. Cu toate astea, am încercat să evoluez. Nu am vrut să trăiesc așa cum m-am născut.

Că nu mi-au ieșit lucrurile, probabil asta a și fost cea mai mare durere a mea și de asta m-am înrăit. Eu am cerut oamenilor lucruri pe care ei n-au putut să mi le dea. Dacă eu mi-am dorit o familie OK, frumoasă, cel de lângă mine nu a fost în asentimentul meu. Ceea ce e și normal, că suntem diferiți. De asta e bine să te cunoști, să vezi: omul ăla lângă care alegi să stai o viață e compatibil cu tine și intelectual, și fizic, și moral, și etic, din toate punctele de vedere?

Cum reacționați acum dacă vă supără ceva?
Nu mai sunt atât de impulsivă, atât de agresivă. Ar trebui să specific și un lucru foarte important: neuronii ăștia ai mei de-a lungul timpului au fost foarte afectați. La un moment dat n-am putut să mai fac singură față situației, ceea ce era și de așteptat, și am ajuns la psihiatru, cu medicație.

Cumva, și dorința mea de a mă schimba, de a face lucrurile să funcționeze, și medicația pe care o iau, probabil mi-au ușurat toată metamorfozarea. Dacă înainte îmi sărea țandăra din orice și nu te puteai înțelege cu mine, acum sunt deschisă la discuții chiar dacă nu sunt pe placul meu.

Asta nu înseamnă că nu ne certăm. Ne și certăm, dar nu mai este genul ăla de ceartă în care ea intră în cameră la ea, eu în cameră la mine și nu ne mai vorbim cu lunile. Nu există așa ceva.

Mai aveți un sfat pentru cineva care vrea să încerce să reconstruiască niște relații de familie?
Cred că cele mai importante sunt comunicarea, iubirea și respectul. Le ai pe astea trei, dozate, acolo din toate câte puțin, și lucrurile funcționează. Nu e un secret, fiecare decide cum să-și trăiască viața. Repet, nimic din ce-am făcut eu nu aș recomanda, doar că într-un târziu mă simt liniștită. Și împăcată și cu trecutul, și cu prezentul. Dar toate astea cu ajutorul ei, fără ea n-aș fi putut.

Acum cum arată o zi obișnuită?
Nu e cine știe ce. Ne bucurăm în fiecare dimineață și în fiecare seară și în fiecare minut cât suntem în casă. Când nu sunt lângă ea mi-e dor, vreau să-i aud vocea, vreau s-o văd. Bine, poate să plece și o lună de zile, atâta timp cât se simte bine. Dar mi-e dor de ea permanent.

Ne zăpăcim, ne chițăim, ne zbierăm, chestii de genul ăsta. Suntem fericite, nu ne trebuie mult. Foarte puțin. Facem niște chestii minore.

Cântăm, ne trezim cântând, țipăm una la alta.

Mâncăm împreună, vorbim, ne întrebăm cum a fost ziua. Vizavi de ce avem noi acum, nu mi-aș dori nimic mai mult. Am mai mult decât suficient.


Citește interviul cu Ela Anton.


Dacă treci prin abuz sau violență în familie, nu ești singur(ă). Sună la linia telefonică non-stop gratuită 0800 500 333, la Telefonul Copilului 116 111, sau vorbește cu un specialist din comunitatea Atlas dacă ai semne de depresie și ai nevoie de sprijin. Consultă și această listă cu resurse și cu ONG-uri pe care le poți contacta dacă ești în pericol.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *