Ultima moștenitoare

Am căutat în trecutul familiei, la Suceava, răspunsurile la toate conversațiile pe care nu le-am avut cu mama și cu bunica.

Eu sunt ultima. Ultima din arborele genealogic, ultima în viață din familia mea imediată (în afară de un tată pe care nu-l mai pun la socoteală de 15 ani), ultima păstrătoare a pozelor, a scrisorilor și a câtorva pagini din jurnalul mamei, pe care mi-e greu să le citesc, pentru că pare invaziv. Am fost singură în biroul notarului acum cinci ani, când a trebuit să fac succesiunea după mama. M-am gândit și răzgândit apoi doi ani, luptându-mă cu ideea moștenirii mele: o garsonieră ipotecată în Sectorul 2, un credit pe zeci de ani pentru casa ei, un alt credit de care nu mi-a spus – pentru că ăsta era nivelul de comunicare în familie –, un cavou la Cimitirul Pacea din Suceava, orașul nostru.

Datorii și-un loc de veci în care sunt cinci membri ai familiei: mama, bunicii materni, străbunicii din partea bunicului. Asta primesc? După ani de chin, în care mi-am văzut mama și bunicii stingându-se de cancer, asta-i tot ce-mi rămâne?

Am refuzat moștenirea. A fost o modalitate de a nu mă trezi cu datorii pe cap la 25 de ani, pentru o locuință în care nu vreau să stau și pe care nu mi-aș fi scos banii. A fost și un fel de fuck you pentru mama. Un fel de: „Nu rămân cu astea pe cap pentru că n-ai luat tu decizii mai bune”.

Niciuna dintre relațiile din viața mea nu a fost mai plină de ambivalență decât cea cu mama. Am iubit-o, pentru că era mama. O persoană caldă, cu intenții bune. Am respectat-o pentru că a avut o funcție importantă într-o agenție care gestiona fonduri europene și pentru că mi-a transmis etica muncii. M-am distrat cu ea pentru că era fun și asculta Snoop Dogg și 50 Cent. Dar m-a înfuriat cât de absentă a fost în primii mei ani de viață, câte decizii proaste a luat pentru noi două, în frunte cu a rămâne cu tata timp de 17 ani. Am învinovățit-o pentru că am crescut cu un alcoolic violent în timp ce ea era plecată în delegații, că a fost oarbă la suferința mea.

Prin contrast, bunicii materni de la Suceava au fost icoane. Întotdeauna i-am privit ca pe niște oameni simpli, care nu știau cât de destupați sunt. M-au crescut ca pe fiica lor, le spuneam „mama” și „tata”. Bunica era veselă și guralivă. Bunicul creștea porumbei și muncea în grădină. Am iubit casa în care am crescut în centrul orașului, albă cu ferestre mari, pe care le-am promis că n-o s-o vând și că o să mă mut acolo la pensie. Însă mama a vândut-o după ce-a murit bunicul, în 2010, cu acordul meu. Altfel n-aș fi putut să merg la masterat în Anglia. Noii proprietari au dărâmat-o și au construit o vilă.

De atunci, am mai fost la Suceava doar ca să-mi înmormântez mama, în 2013. N-am vrut să văd consecințele promisiunii mele încălcate. M-am gândit că, dacă o să văd locul ăla fără casa mea, o să fiu distrusă. Așa că am evitat ani de zile nu doar o călătorie la Suceava, dar și oamenii de acolo. Din familia extinsă a rămas o verișoară de-ale bunicului, Eufrosina, căreia am încetat să-i răspund la telefon, pentru că știam ce-o să mă întrebe: când vin la Suceava să rezolv niște acte cu cavoul, astfel încât să-mi rămână totuși mie? Când vin măcar într-o vizită? Nu voiam să mă gândesc la asta. Nu voiam să-mi tot amintesc ce-am avut și ce-am pierdut. Am pierdut legătura și cu Ioana, prietena cu care-mi petreceam verile când mergeam în vacanță la Suceava. Am pierdut legătura și cu mama Ioanei, Rodica, una dintre cele mai bune prietene ale bunicii mele.

Toamna asta m-am întors pentru prima oară după înmormântarea mamei. Am fost inițial câteva zile în perioada referendumului pentru redefinirea familiei, când m-am folosit de muncă pentru a-mi face curaj să revin. Am găsit un oraș în care familiarul se împletește cu necunoscutul și am început să mă gândesc la bunicii care nu mai sunt, la ce-am învățat de la ei. M-am gândit la mama, care a crescut la bunicii materni, la fel ca mine. La cum a învinovățit-o pe mama ei pentru că a controlat-o, la cum eu o învinovățesc pe ea pentru că n-a fost acolo decât spre final și apoi s-a dus de tot. M-am gândit la casa mea, care nu mai există, și la greutatea amintirilor, care rămâne, chiar și în lipsa unei ancore fizice.

Am simțit nevoia să mă uit în jur și, poate, o ultimă dată înapoi în trecut, ca să înțeleg cine sunt la 30 de ani și cum am ajuns aici. Așa că în octombrie 2018 am venit pentru a doua oară într-o lună la Suceava.

Am venit să recuperez ce pot.

 

Am ajuns seara, după călătoria anchilozantă de șapte ore cu autocarul și m-am cazat la un hotel aproape de Strada Armenească, unde am crescut. M-am instalat într-o cameră cu miros stătut de țigară, cu mobilă veche peste care a mai dat cineva un strat de vopsea albă, cu draperii și cuverturi albastre. Am deschis geamul și am scos din bagaj haine groase, baterii, microfon, aparat foto, iPad. Am scos și un dosar gri pe care scria de mână „Ioana”. Mi-am spus că o să mă ocup de el mai târziu.

După un duș fierbinte, am început să mă uit la filmul Dumbrava minunată, povestea mea preferată din copilărie, despre aventurile Lizucăi și ale câinelui Patrocle. Eram decisă să înțeleg Suceava prin orice modalitate, iar acțiunea se petrece în județ. Povestea m-a făcut, pe la cinci ani, să nu-mi doresc nimic mai mult decât un câine și-o scorbură în care să descopăr o lume magică. Am primit câinele, dar scorbura n-am găsit-o. Filmul e prost și povestea e o odă adusă țăranului, care demonizează orășenii burghezi. Dar m-am identificat mai mult decât mi-a fost comod.

Lizuca era „o fetiță năcăjită”, orfană de mamă, luată de lângă bunici de un tată filfizon, recăsătorit cu o scorpie de la oraș. Până aici, totul similar, în afară de mama vitregă: pe mine m-au luat de la Suceava părinții când aveam șapte ani, deși aș fi dat orice să rămân. Am plâns și am zbierat atât de mult, încât m-au dus cu avionul la București, ca să nu suporte șapte ore de bocete în mașină. Orfană de mamă am rămas și eu la 25 de ani. Până la vârsta aceea dispăruseră deja și tata, și bunicii materni.

A doua zi m-am văzut cu mătușa Eufrosina, căreia lumea îi spune Fruzica, în garsoniera ei de lângă Piața Mică, unde stă de-o viață. S-a bucurat, deși o mira a doua vizită într-o lună. M-a pus în fotoliu, lângă o bibliotecă din lemn ca pe vremuri, cu poze înrămate și cărți, cu bibelouri și mileuri. Mi-a adus plăcintă cu pere făcută de ea și suc de mere de la țară. „Deci tu ce vrei să faci, un fel de cercetare?”, m-a întrebat serioasă.

Are 75 de ani, dar nu-i arată. E înaltă, ca toți din neam. S-a vopsit recent un blond deschis. Umblă în casă într-un pulover lărguț și colanți negri. Singurele ei probleme sunt genunchii reumatici – dar tocmai a terminat fizioterapia și se simte mai bine – și dantura, pe care urma s-o rezolve în câteva zile. Țineam minte că, la înmormântarea mamei, una dintre colegele ei de la București a întrebat-o pe Fruzica cum de arată atât de tânără, că nici riduri n-are. „N-am avut soț să-mi mănânce zilele”, i-a răspuns. Nici copil n-a avut și nu regretă.

Nu știu dacă și-a dat seama, dar mă simțeam prost față de ea. Mă știe de mică, era adesea pe la noi acasă, dar n-am fost niciodată apropiate și nu știam cum să transform o relație mereu intermediată de mama sau bunica într-o relație de sine stătătoare.

Însă, fie că-mi place sau nu, Fruzica a devenit cea mai apropiată rudă pe care o am azi. Iar acum, aveam nevoie de ea ca să-mi povestească istoria familiei. Mi-a arătat poze vechi, cu bunica de când era tânără sau cu mama adolescentă. M-a lăsat să-i fac poză, dar numai cu noua ei pălărie maro, cu bor mic. Mi-a spus despre sora ei de 90 de ani, Ileana, care locuiește în satul bunicilor și care l-a cunoscut bine pe bunicul meu. Am vorbit despre Costan, verișorul bunicii, despre care țineam minte că avea obiceiul să filmeze la adunări de familie – am sperat că mai are pe undeva niște filmări cu bunica. Am plănuit să mergem amândouă în sat, ca să-mi arate casa în care a crescut bunicul, pe care eu am văzut-o doar de două ori în copilărie, și casa în care a crescut bunica. Ambele arată ca pe vremuri, m-a asigurat Fruzica. Am plecat încântată de la ea.

M-am văzut și cu Rodica Kroner, prietena bunicii și mama Ioanei. E una dintre cele mai amuzante persoane pe care le știu, care râde mai mult decât vorbește și îmi trimite poze cu pisici pe WhatsApp. „Am pregătit un mise-en-scene”, mi-a spus cu pompă când am intrat în fosta cameră a Ioanei, cu fluturi desenați pe pereți. De-o parte și de alta a biroului erau puse două scaune. Pe birou, trei platouașe: cu rahat turcesc, bomboane mentolate și bănuți de ciocolată.

Rodica are 72 de ani și trei copii, dintre care Ioana, de vârsta mea, e cea mai mică. Fiul și prima fiică sunt cu peste 10 ani mai mari decât Ioana, care mereu a glumit că a fost „accidentul”, pentru că a apărut când Rodica avea 42 de ani.

Numai ca accident n-a fost tratată. Relația dintre Rodica și Ioana e una pe care mi-ar fi plăcut s-o am cu mama: deschisă, plină de glume și miștouri înțepătoare, de încredere și libertate. Când ieșeam cu Ioana prin baruri în adolescență, Rodica era aliatul meu în fața bunicilor. Dacă ea știa unde suntem și ne recupera noaptea de pe coclauri, puteam să facem ce vrem.

Într-o noapte din vacanța de vară, când eram acasă la ei, iar eu și Ioana ne înghesuiam în oglindă ca să ne machiem pentru club, a sunat bunica: „Au zis la televizor că e cod de ploaie, vine viitura!”. Ne-am uitat toate pe geam – ploua, dar prăpăd nu era. Însă bunica a fost categorică: să stea copchilele acasă. Rodica ne-a salvat. Ne-a dus noaptea cu umbrela până vizavi de club, ca s-o convingă pe bunica că are totul sub control. „Dis de dimineață m-a sunat: unde-s fetili?”, mi-a povestit râzând. „Eu i-am spus: dorm, nu le scol încă. Voi nu erați venite de la petrecere.”

Noaptea viiturii e vie și-n amintirea Ioanei; încă râdem cu lacrimi când repovestim. A fost surprinsă, ca toată lumea, că m-am întors a doua oară într-o lună la Suceava. „Eu nu-s obișnuită să te văd atât de des”, mi-a scris când am anunțat-o. Nu înțelegea despre ce tot scriu din Suceava, acest oraș în care nu se întâmplă nimic, mai ales după ce ani de zile n-am fost acolo.

Am apărut pe lume la două luni distanță. În copilărie nu eram apropiate, pentru că ai noștri au făcut greșeala să ne compare. „Uite, Ioana Kroner învață germana”, îmi spunea bunica. „Uite, Ioana Burtea a intrat la clasă de bilingv”, îi spunea Rodica. Fiecare era convinsă că cealaltă e o tocilară, până într-o vară pe final de-a VIII-a, când eram la Suceava și ai noștri ne-au obligat să ne plimbăm împreună. „Auzi, dacă-mi aprind o țigară, pot să te rog să nu-i spui maică-mii?”, m-a întrebat Ioana în timp ce așteptam apatice la o trecere de pietoni. „Fumezi?! Dă-mi și mie”, am exclamat. De-atunci, am fost nedespărțite toată adolescența și ne petreceam fiecare vacanță împreună. Ni se spunea „Ioana la pătrat”.

Apoi, viețile ni s-au dus în direcții diferite și am început să vorbim mai rar. Ea s-a dus la facultate la Iași, eu la București, m-am angajat în presă imediat, iar pe deasupra eram într-o relație care-mi consuma fiecare secundă liberă. Ne-am tot reunit la înmormântări. La a bunicii, cu câteva luni înainte să împlinesc 18 ani, când ne-am ascuns după niște morminte cu o sticluță de vodcă și-un pachet mic de țigări. A urmat bunicul, la trei ani după. Acum cinci ani a fost a mamei, când Ioana și Rodica au stat cu mine pe o bancă lângă biserică, un pic mai departe de toată agitația ritualică, și m-au făcut să râd măcar puțin. Acum Ioana e traducătoare, locuiește cu prietenul ei aproape de centru și are un motan frumos, dar rău. Și, oricât nu ne-am vedea, ajungem la aceeași dinamică în sub un minut.

Dacă primele „interviuri” cu oameni din trecutul meu au ieșit de minune, de prin ziua a patra lucrurile au început să se complice. Fruzica m-a anunțat că sora ei s-a răzgândit și nu vrea să fie intervievată sau pozată, că e bătrână și uită chestii și n-are chef.

M-am bazat apoi pe vărul bunicii, Costan, despre care știam că locuiește încă în Liteni, satul bunicilor. Dar am nimerit în cel mai prost moment – soția lui era în spital, pe moarte, iar el numai de cercetarea mea nu avea timp. Mi-a spus că nu a păstrat filmele de familie, dar că pot să-l însoțesc într-o după-amiază în sat. M-a lăsat să aștept în stația de autobuz. N-a mai venit și nu mi-a răspuns la telefon. Am crezut că s-o fi întâmplat ceva cu soția, dar nu a fost asta. Nu am primit o explicație.

Ca să compensez, m-am dus pe alte piste. Am sondat presa locală, pentru că fiecare dimineață la Suceava începea cu bunicul cumpărând ziarul Crai Nou din autogară, apoi împărțindu-l cu mine și bunica. Eu primeam pagina de horoscop și integrame. E cel mai trainic ritual pe care mi-l amintesc din copilărie, mai ceva ca mersul la biserică sau la piață.

Am aflat cum s-a transformat orașul în ultimii 10 ani. Are cel mai nesigur cartier din țară, Ițcani, unde nu există poliție și puține străzi
sunt iluminate. Iar orașul e al doilea cel mai nesigur din țară, după
Alexandria. Ioana a fost jefuită anul trecut în fața blocului de cinci bărbați, pe o stradă neiluminată din centru, vizavi de Tribunal. Nici nu s-a gândit să se ducă la Poliție, pentru că știe că n-o să se întâmple nimic.

Când am deschis televizorul pe Bucovina TV, am dat nas în nas cu ridicolul. Am văzut o reclamă la esență de vanilie cu artista de muzică populară Daniela Condurache, îmbrăcată în costum tradițional, gătind poale-n brâu. Una din știrile menite să aducă liniștea în sufletele localnicilor a fost despre Trofeul Cântecului Popular, care rămâne și anul acesta la Suceava. Au urmat câteva momente cute de la Balul Bobocilor organizat de Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară. Au fost coregrafii pe ghete de kangoo jumps, dansuri populare și scene reinterpretate din Romeo și Julieta. La finalul jurnalului, prezentatoarea ne-a amintit că vine „Sfântul Dumitru, ultima și foarte importantă sărbătoare a toamnei”.

Ca să-mi completez imaginea despre oraș, m-am dus la bibliotecă, la muzeu și l-am căutat și pe fotograful de 89 de ani care a documentat Suceava de când era adolescent. Dimitrie Balint a adunat o comoară de sute de fotografii, însă și el a fost greu de găsit și m-a amânat.

Am zis „prezent” și când a venit președintele Klaus Iohannis să viziteze Cetatea de Scaun pe nepusă masă. A fost bine primit în județul care, din 2004, are primar PNL. La Cetate s-au adunat ansambluri de muzică și dans popular. Liderii orașului au fost acolo, dar în presa locală evenimentul nu a fost anunțat, așa că în parcarea Cetății, l-au așteptat doar vreo 30 de oameni. Au rămas dezamăgiți că nu s-a oprit să-i salute, ci le-a făcut cu mâna din mașină, ca un domnitor care nu se amestecă cu plebea. Așa se simt sucevenii și în legătură cu aleșii locali. Rodica mi-a spus că povestea administrației locale este una de „nepăsare și incompetență”. De asta, drumurile sunt pline de gropi, se construiește haotic, iar străzile sau aleile centrale nu sunt iluminate. „Brătieni nu mai sunt la noi demult”, a remarcat Rodica în legătură cu toată România, nu doar Suceava.

Pe deasupra, Suceava a fost primul județ ca prezență la referendumul pentru redefinirea familiei. Nu mi-a picat bine cum s-a schimbat un oraș liniștit și divers ca etnii și religii, într-o victimă a tranziției și a mesajelor Coaliției pentru Familie. Într-un ziar local am găsit un editorial al purtătorului de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei despre cât de discriminați sunt preoții, cum există „vânători de popi” și cum sunt supuși unui linșaj mediatic. M-am întrebat cum o fi, dacă ești adolescent homosexual în Suceava, să citești că preoții se simt „cea mai blamată categorie socială din România”. Mai ales în județul la intrarea căruia nu scrie „Bine ați venit în Suceava”, ci „Bine ați venit în Ținutul Mănăstirilor”. Am întrebat-o pe Ioana dacă a auzit măcar de vreo persoană gay în Suceava și mi-a răspuns cu o privire și o pufnire. „Ce-ai, vrei să-i bată pe stradă? Dacă ai fi gay, nu cred că ai rămâne în Suceava.”

M-am lăsat absorbită de documentarea orașului, dar uitasem că era mai important să mă documentez pe mine. În a cincea dimineață, n-am putut să mă dau jos din pat. Răcisem și aveam frisoane. Timpul trecea și eu simțeam că nu mă mișc suficient de bine. Umblasem pe străzi cu aparatul de gât în căutarea esenței orașului și nu mă alesesem decât cu o răceală. De asta eram eu acolo?

Am început să scâncesc înfofolită în plapumă. „Mi se pare că habar n-am ce fac”, i-am scris unei prietene printre lacrimi. I-am spus că mi-e rău din cauza răcelii și mă simt vinovată pentru că nu merge bine marea investigație jurnalistică pentru care revista a plătit o mulțime de bani, că n-am timp de o pauză acum. „Mă fut în vinovățiile tale”, mi-a răspuns. „This is your fucking story. You do it on your own terms.

Ca să nu mai plâng, m-am încotoșmănat și am ieșit din casă. Am început să mă plimb fără scop spre centru, spre autogară, spre Strada Armenească. M-am oprit în fața fostei mele case, unde acum e o vilă retrasă de la stradă, cu mai multe anexe și turnulețe în tonuri de bej și maro. Fusesem acolo și cu Ioana, la prima mea vizită în octombrie, când am scos niște „oh, wow”, respectiv „văleu”. E frumoasă casa, am căzut de acord. Însă casa vecinilor mei, mai la stradă, e o adunătură de surcele sprijinite pe niște rămășițe de ziduri putrede, înconjurate de o plasă albăstruie ca să țină curioșii departe. Acolo stăteau o familie de nemți și Bicu și Bica Costea, care au avut grijă de mine cât timp bunicii încă munceau. Casa pe care au împărțit-o cele două familii se numea Casa Hopmeier și avea vreo 130 de ani, una dintre cele mai vechi din Suceava. Primăria a lăsat-o să se dărâme. Am început să bocesc din nou, cu pumnii strânși. Voiam să stau jos undeva, măcar o clipă, dar n-aveam unde.

M-am dus spre fosta mea grădiniță, câteva case mai sus. Strada era pustie. Am găsit clădirea vopsită într-un roz țipător, dar la fel cum o știam: o casă mare, cu etaj și geamuri mici, cu acoperiș din tablă și o curte mică cu câteva leagăne. Acolo am fost Scufița Roșie la serbare, când aveam vreo trei-patru ani și mi-am uitat replicile pe scenă. Am început să mă joc cu șorțulețul roșu și lumea a bufnit în râs, dar bunica, din primul rând, a rostit cu voce tare fiecare replică și eu am repetat-o, până la final.

M-am trântit pe bordura din fața grădiniței, ascunsă de o mașină, și am continuat să bocesc. Apoi m-am dus iar spre casa mea, învârtindu-mă aiurea, pentru că nu aveam unde să mă opresc, dar nici unde să mă duc. Strada părea mai scurtă decât în copilărie. În fața bisericii luterane, m-a oprit o pisică neagră, care a început să miaune și să mi se bage printre picioare. M-am așezat iar pe bordură și iar am plâns, cu pisica lângă mine.

Venisem în Suceava să aflu despre ai mei, să înțeleg istoria familiei, dar m-am mințit crezând că pot s-o fac ca jurnalist, că rețetele obișnuite se vor aplica. Perfecționismul și faptul că habar n-am cum să-mi gestionez emoțiile fără panică aproape au distrus experiența pentru mine. Nu aveam răbdare cu mine însămi. Probabil asta e și problema: că nu-mi permit slăbiciuni, că totul trebuie planificat și executat corect. Asta e tot o moștenire de familie.

 

Bunicii mei au fost țărani. S-au născut în satul Liteni, comuna Moara, la 12 kilometri de Suceava – bunicul, în 1933 și bunica, opt ani mai târziu. Pe vremuri, satul a fost granița dintre Bucovina austro-ungară și Regatul României. Bunica, Malina, mi-a povestit că a avut vreo patru frați, însă toți au murit de mici. Bunicul, Ilie, a pierdut o soră de 14 ani și doi frați care n-au apucat vârsta adolescenței. Au rămas singuri la părinți, supraviețuitorii.

Cu toate greutățile, copilăria și adolescența bunicilor par să fi fost frumoase, din ce-mi povesteau și din ce-am aflat de la Fruzica. Bunicul era unul dintre flăcăii eligibili ai satului, mereu elegant și dornic de horă. „Era foarte pedant și foarte frumos se îmbrăca, cu toate că era la sat și portul era popular”, mi-a povestit ea. De sărbători trebuia să aibă cămașă, pălărie și pantofi noi și brâu țesut la război. Părinții lui erau printre țăranii înstăriți din sat. Aveau șapte hectare de pământ și au putut să-i cumpere casa cu grădină din Suceava, casa în care am crescut eu.

Bunicul a muncit pe pământul familiei zi-lumină, însă nu și-ar fi dorit să facă altceva. Iubea satul și întotdeauna s-a recomandat drept „agricultor”. Orașul nu i s-a potrivit neapărat. L-au salvat grădina și porumbeii pe care i-a crescut și cu care participa la curse. Iar Fruzica mi-a povestit că atunci când viața devenea un pic prea grea, fie la depozitul întreprinderii de transport unde căra materiale, fie când i se făcea dor de sat, bunicul cânta la muzicuță: „De ce m-aţi dus de lângă voi / De ce m-aţi dus de-acasă? / Să fi rămas fecior la plug / Să fi rămas la coasă”.

Bunica a fost argint viu. „Era remarcată de mică”, mi-a spus Fruzica, care era cu doi ani mai mică decât ea și i-a fost colegă la școala din sat. Nu era o frumusețe sclipitoare, dar avea ceva. „Știi tu cum oamenii pot să fie frumoși la față, dar să nu fie deloc atrăgători? Avea o frumusețe aparte în felul ei de a fi. Știa să vorbească, să te atragă.” A fost prima la școală și prima la horă. Trebuia să fi trăit sub o piatră să nu fi auzit de Malina Pascari în Liteniul anilor ’50. S-a căsătorit la 16 ani cu un tânăr din sat. Fruzica își amintește că era spre iarnă și toți copiii se adunaseră să vadă mireasa. Avea o rochie lungă și un voal până-n pământ, umflat în vârful capului cu o coroniță strecurată sub tul, cum se purta atunci în Bucovina. „O țin minte la fântână, la casa ei. Era cu tineret, cu vătășeii – domnișorii de onoare – și druștele – domnișoarele de onoare. Era foarte bine dispusă.” E posibil s-o fi văzut și bunicul în ziua aceea.

El nu era căsătorit, deși avea deja vreo 24 de ani și se îndrepta încet-încet spre eticheta de holtei. Nu e vorba că nu avea pretendente. Dar mama lui nu era dispusă să accepte orice noră. De la un punct încolo, au început și fetele să fugă de el. Nici viața de cuplu a Malinei nu a fost mai fericită. A divorțat la un an după nuntă, iar motivul rămâne un mister. Fruzica mi-a spus că nu știe de ce lucrurile n-au mers. Rodica înțelesese din povestirile bunicii că tipul nu era foarte maleabil, nu era dispus s-o lase să-și manifeste personalitatea puternică. Mie bunica mi-a povestit că primul soț era bețiv și violent. Cert e că nu a rămas mult timp singură, pentru că, patru ani mai târziu, cineva din sat era în căutare de nevastă.

„Ilie avea aproape 30 de ani și voia să se căsătorească”, mi-a povestit Fruzica. S-a consultat cu două verișoare și una dintre ele i-a spus că singura candidată ar trebui să fie Malina, pentru că e harnică. Zis și făcut. Întotdeauna m-am întrebat cum s-au acceptat unul pe celălalt, cu tot bagajul pe care-l aduceau: el, aproape caz pierdut pentru măritiș, cu o mamă-spaima nurorilor; ea, divorțată, săracă, fără prea multă școală, cu o personalitate un pic prea mare pentru acele timpuri. Poate a fost tocmai faptul că aveau amândoi bagaj. Poate aveau nevoie unul de celălalt ca să ajungă la un statut social respectabil. N-au avut timp de cununie religioasă sau formalități. Au semnat la primărie și s-au mutat imediat la oraș. Ilie își găsise o femeie care voia să conducă și îl lăsa în pace cu agricultura și porumbeii, iar Malina își găsise un bărbat liniștit, care, în pardesiul negru din piele legat cu o curea la mijloc, pălăria neagră din stofă și ochelarii de soare negri, arăta ca Alain Delon, actorul ei preferat.

 

La un an după ce s-au căsătorit bunicii, în 1963, a apărut mama, Victoria. Cei din Suceava îi spuneau Rița, iar mai târziu, colegii de la București o alintau Vicky. Des am auzit cât de fericită a fost mama crescând la țară, alături de bunici și de neamuri, dar niciodată nu am stat la povești ca lumea.

După ce-a murit, am găsit în dulapul cu acte dosarul gri pe care scria „Ioana”. Era scrisul ei. L-am deschis cu inima cât un purice și am găsit rețetele familiei: găluștele cu prune, poalele-n brâu, pasca de Paște care ieșea mai cremoasă decât la cofetărie. Sub acele hârtii, mai erau șase foi A4 galbene, din jurnalul mamei. Le-am recunoscut pentru că știam caietul în care scria, la recomandarea terapeutei, după ce fusese diagnosticată. Am citit primul rând – „De ce am început să scriu?” – și am închis dosarul la loc. A rămas așa cinci ani, pentru că n-am avut curajul să citesc paginile alea, așa cum n-am avut nici curajul să vin la Suceava. Mă gândeam că poate e despre căsnicie, despre boală sau despre mine.

L-am citit, la Suceava, după ce-am terminat de plâns pe strada pe care odată locuisem. De zile întregi tot mutam dosarul din ghiozdan în dulap, din dulap pe masă, de pe masă pe scaun. Îmi provoca anxietate, dar știam că degeaba caut vreo moștenire spirituală la Suceava, dacă nu mă uit la moștenirea pe care mama mi-a lăsat-o intenționat. Paginile de jurnal s-au dovedit a fi despre copilăria la Liteni. Și i-aș ceda ei partea asta de poveste, pentru că nu-mi aparține.

„Cu ce am să încep? Evident, cu copilăria mea. Deja îmi apare zâmbetul pe buze, pentru că a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele și asta o spun fără să folosesc cuvinte mari.

M-am născut în satul Liteni, comuna Moara, județul Suceava, în data de 10.10.1963. La început, se spunea că este un semn norocos această coincidență între luna și ziua nașterii. La început, așa am crezut și eu, dar ulterior s-a dovedit că nu prea a fost așa. Cât despre locul în sine, e inegalabilă Bucovina. Pe vremea aceea Liteni era comună, iar eu, din câte am aflat, m-am născut undeva la maternitatea din Zaharești, o comună apropiată. Ca arbore genealogic, am să încep un pic să povestesc mergând pe linia bunicilor din partea mamei. Mama s-a numit Pascari de acasă, Malina – nume frumos și uzual în familie. Mai sunt o mătușă și o vară de-ale mamei. Părinții – George și mama Paraschiva, după care am fost și eu botezată. Iar Victoria mă cheamă după nașa Tolița, o soră de-ale bunicii. Pe bunica mi-o amintesc ca o femeie extrem de blândă, foarte deșteaptă. A fost pe vremea aceea șefă de echipă la CAP, deci era practic un manager, un leader și cred că eu am moștenit din calitățile ei, inclusiv cea de leader. Era o femeie frumoasă și s-a căsătorit la 13 ani. De acasă purta numele Haveliuc, mama ei a fost Rozalia și pe străbunicul nu l-am cunoscut. Locuiau la intrarea în Liteni dinspre Frumoasa, un loc numit bahnă pentru că era o zonă mlăștinoasă în spatele casei. Străbunica a murit când eram eu copil, nu mai știu exact când, cred că nu eram la școală. Dar mi-aduc aminte că era o femeie în vârstă la care mergea adesea bunica și-i ducea de mâncare, iar ea povestea din tinerețe și de fiecare dată o lua de la capăt cu aceleași povestiri. Din câte am înțeles, au fost săraci, nu prea au avut pământ și au avut o viață grea și mulți copii.

Dintre toți, cei mai apropiați erau cei din familia uncheșului Ion, pentru că locuiau pe aceeași uliță cu bunicii mei și pentru că știau să creeze o atmosferă primitoare. Deși aveau mulți copii, totdeauna puneau pe masă tot ce aveau la ei când le treceam pragul. Profira, o femeie veselă și ageră. Uncheșul Ionică era cam ursuz, muncea foarte mult la CAP pentru că era conductor la cai. Dar era o plăcere să intri în casa lor, deși la un moment dat mi-aduc aminte că locuiau într-o cameră în șură. Ulterior, și-au construit o casă separat, micuță, cu o tindă, două camere și o cămară. Cu toate acestea, casa lor era tot timpul plină, îmi plăcea enorm să mănânc la ei. Și acum mă gândesc că scrob cu cârnați mai gustos, și mămăligă răsturnată pe fund de lemn și tăiată cu ața mai gustoasă nu am mâncat nicăieri.”

Mai sunt câteva paragrafe despre istoria satului, dar esențiale mi se par cele despre oamenii cu care a crescut mama și ce sentimente îi trezeau. Nu știam aproape nimic despre asta. Mi-am dat seama cât de mult au semănat copilăriile noastre. Ea, crescută de bunicii pe care i-a iubit și pe care spune că i-a moștenit. Eu, crescută de părinții ei, față de care am avut aceleași sentimente. Mama semăna cu tatăl ei, cu Ilie cel îndrăgostit de pământ, atât la personalitate, cât și fizic. Amândoi lungi și bruneți, calmi și romantici. Atât de diferiți de bunica. Știu, din poveștile pe care le-am auzit de-a lungul timpului și din scenele la care am asistat, că relația mamei cu bunica a fost cel puțin la fel de complicată ca și cea dintre mine și mama. De când a apărut pe lume, mama a devenit proiectul cel mai important al bunicii.

„Ea pe mama ta o idolatriza”, mi-a povestit Rodica. „Probabil și pentru că a fost singurul copil, iar bunica ta n-a dus-o bine la țară, n-au fost bogătani. Și-a croit drum singură și numai ea știa cât a muncit. Pentru bunica n-a existat «nu pot». Dacă o dădeai pe ușă afară, intra pe fereastră. Probabil din cauza asta, atitudinea ei față de mama ta era scolastică.”

Mama a fost un copil cum mulți și-ar dori. Bună la carte, cuminte, frumoasă, devreme acasă. Dar, pentru bunica, întotdeauna se putea mai bine. Iar la fiecare critică, mama se închidea în ea și se deconecta, așa cum a făcut apoi la fiecare conflict în căsnicie. Așa cum fac și eu astăzi când vreau să evit ceva dureros.

Mama mi-a povestit câtă presiune a pus bunica pe ea să învețe, să facă o facultate, să se mărite imediat după absolvire. Să fie „cineva”. Bunica nu a bătut-o și nici nu îi vorbea urât. Dar avea un fel de a inspira frică, un fel în care apăsa cuvintele „Ioană!” sau „Victorie!” când o supăram, o încruntare aprigă, care te făceau să vrei să te ascunzi. Apoi urmau reproșurile care tăiau în carne vie. „Câte am făcut eu pentru voi…”, „Nu v-ar fi rușine…”, „Eu mă spetesc bătrână și bolnavă…”. Dacă mai și plângea de nervi, era sfârșitul lumii.

Când se întâmpla asta, bunicul pleca câte două zile la țară. Eu am învățat de mică să mă ascund între vrejurile de păstăi. Mama nu știu ce făcea, nu știu dacă a dezvoltat instinctul de supraviețuire suficient de repede. Știu însă că, oricât ne-ar fi certat, eu și bunicul încheiam orice conflict cu bunica în râsete. Se aprindea și se calma la fel de repede.

Însă mama, chiar și când avea 40 de ani, se temea. Când era director într-o agenție de fonduri europene și trebuia să plece într-o delegație, ceea ce se întâmpla des, nu-i spunea bunicii decât atunci când era în aeroport și făcuse check-inul. „Atunci nu mai are ce să-mi facă”, spunea. Mi se părea tragi-comic și imatur, dar știam că aude reproșuri că pleacă prea des, că nu stă lângă copil. Le înțelegeam pe amândouă.

Cele mai nedrepte lucruri care i s-au întâmplat mamei în tinerețe au fost scandalul cu ai ei de la finalul liceului și căsătoria cu tata. Primul a înfuriat-o atât de tare, încât a povestit despre asta toată viața. La finalul liceului, a avut voie să meargă la bal și era un eveniment pe care-l aștepta de luni întregi. S-a hăhăit cu prietenii, a dansat toată seara și a uitat cât era ceasul. A întârziat o jumătate de oră acasă, iar când a ajuns în capătul străzii l-a văzut pe bunicul meu așteptând-o la poartă. Când a ajuns lângă el, a primit o palmă cât toate zilele, în stradă. A fost prima și singura dată când bunicul a dat în ea, dar palma aia i-a rămas imprimată în suflet. „Nu băusem, nu fumasem, nu eram cine știe unde cu vreun băiat”, mi-a povestit mama. „Am întârziat un pic.”

A doua nedreptate e legată de bunica. Mama se vedea cu un student la Teologie când era în facultate și ținea mult la el. Mi-a povestit că i-ar fi plăcut să se mărite, dar bunica s-a opus. Una la mână, mama trebuia să termine facultatea. A doua la mână: „Ce, vrei să te faci preoteasă?”, o întreba bunica cu dispreț. Planurile erau altele.

„A vrut să nu cumva să ajungă cum a fost ea”, mi-a spus Rodica. În mare parte, proiectul îi reușise. „A fost bună la școală, a reușit la facultate, a avut un serviciu bun. Bunica se mândrea grozav. Probabil, prin mama, și-a atins idealurile ei de tânără.”

Nu am cum să știu ce-a fost în mintea bunicii, dar pot să-mi imaginez că pentru cineva care a îndurat sărăcie, care s-a zbătut pentru fiecare pas înainte, depășirea condiției sociale devenise proiect de familie. Mai lipsea ca mama să-și facă o familie a ei, familia perfectă.

Pentru asta, bunica s-a consultat cu o vecină din sat care era menajeră la o familie înstărită din Suceava, mutată la București cu tot cu băiatul care absolvise și el facultatea. Le-a făcut cunoștință, tânărul a plăcut-o pe mama, iar bunica a început să împingă pentru căsătorie. Mama mi-a povestit că nu prea a vrut, nu era sigură. Atunci, bunica i-a spus că ar face bine să nu rămână fată bătrână, că ea la vârsta ei era deja căsătorită și avea copil și că partidă mai bună n-o să găsească. Până la urmă, mama s-a supus. Au făcut două nunți – și la Suceava, și la București. Într-o poză de la cununia civilă, mama și bunica stau față în față, se țin de mâini și plâng. Întotdeauna mi s-a părut tristă poza aia. Nu pare niciuna fericită. Vreo 17 ani mai târziu, după divorț, mama a ars sau aruncat toate pozele de la nuntă și toate pozele în care apărea tatăl meu.

„Atunci a durut-o tare pe bunica”, mi-a spus Rodica, „pentru că globul ei de sticlă, care era mama ta, super idolul ei care a făcut tot ce și-ar fi dorit ea să facă, s-a ciobit într-un loc”. S-a opus divorțului cât a putut, a încercat să-i împace. A criticat-o pe mama pentru că nu acordă suficientă atenție soțului și i-a luat apărarea tatălui meu chiar și când bea 20 de beri pe zi, în fiecare zi.

Îi era teamă ca mama să nu facă un pas greșit. După ani și ani de tensiuni, scandaluri, beții, violențe și înșelăciuni din partea tatălui meu, căsnicia s-a încheiat totuși, iar el a dispărut din viața noastră, la alegerea mea.

Atunci, mama s-a eliberat de mama ei. Departe de Suceava, cu o meserie care i-a plăcut, a început să se descopere. „Am rămas uimită”, mi-a spus Rodica, care avea obiceiul să vorbească regulat cu ea la telefon. „Mi-am dat seama că, ieșind în lume, și-a recăpătat spiritul… care e, de fapt, spiritul bunicii tale. Erau la fel.”

Mama a început să iasă la petreceri, la teatru, la restaurant. Și-a format un grup de prieteni și colegi pe care-i mobiliza să iasă în oraș. Le asculta ofurile, așa cum și bunica își asculta prietenele venite să-i ceară sfaturi. A descoperit că-i place muzica rap și că poți să gătești mai cu spor când fredonezi The Pussycat Dolls și-ți oripilezi fiica adolescentă luând-o la dans. La fel mă oripila și bunica când, dintr-o dată, voia să dansăm muzică populară. „Și-a recăpătat adevărata ei fire”, și-a dat seama Rodica, „dar la Suceava nu și-a putut-o manifesta”.

 

Bunica spunea mereu că a primit o nouă șansă cu mine. O nouă șansă să fie părinte și să facă lucrurile cum trebuie. Ea a rămas un mister pentru mine și e o mare parte din motivul pentru care am simțit nevoia să mă întorc la Suceava.

Sunt detalii din trecutul ei care mi se par fascinante – prima căsătorie, curajul de-a divorța în adolescență –, mai ales pentru cineva care a făcut toate chestiile alea în anii ’50. Apoi, ascensiunea ei. A început ca femeie de serviciu și a promovat fără pile în postul de secretară a directorului Întreprinderii de Comerț cu Metalo-Chimice din Suceava (ICRM). Și-a păstrat funcția 28 de ani și a cunoscut toată lumea bună. A avut un soț loial și casă la oraș. A fost o realizare imensă pentru cineva din satul ei. A urcat nu o treaptă socială, ci câteva zeci.

„Era o inteligență nativă care putea învăța orice”, mi-a spus Rodica, care i-a fost colegă la ICRM. Bunica voia mai mult, era ambițioasă. Marele ei regret a fost că n-a putut să-și termine studiile și să fie avocată. Și-a pus speranțele în mama, dar a învățat, încet-încet, din greșelile pe care le-a făcut cu ea.

Mie mi-a spus mereu că pot să fiu orice, atâta vreme cât muncesc și devin o persoană demnă de respect. M-a tratat de la egal la egal, m-a lăsat să ies în oraș chiar dacă îi era teamă de viituri, mi-a spus că e important să mă distrez. Când petreceam verile la Suceava și aveam teme de vacanță, îmi punea o masă pliantă în curte, ca să scriu la soare, nu închisă în casă. Am avut parte de cea mai bună versiune a ei, de care atâția oameni s-au îndrăgostit. Am crescut pe o stradă unde evrei, armeni, nemți și români ortodocși trăiau în armonie, iar bunica s-a înțeles bine cu toți. Casa noastră era întotdeauna plină de prieteni, rude și vecini care veneau să-i ceară un sfat, să le ghicească în cafea sau să stea la povești.

Prima oară când a fost diagnosticată cu cancer la sân avea 50 de ani. Eu eram mică, nu țin minte, dar știu că a fost o perioadă când ai mei m-au luat înapoi la București câteva luni. Bunica s-a operat și i-au extirpat un sân, iar viața a revenit destul de repede la normal. „A fost foarte optimistă. Niciodată n-a spus că o să moară, întotdeauna spunea că se va face bine”, mi-a spus Rodica. O perioadă chiar a fost bine. Cancerul a recidivat 10 ani mai târziu și bunica s-a mai luptat încă patru. „Când a văzut ultimele analize, abia atunci a spus: «cred, Rodică, că nu mai scap».” Regretul ei, în acel moment, era că eu și mama nu avem o casă a noastră, pentru că după divorț apartamentul a rămas tatălui meu. Nu o mai chinuia ideea divorțului în sine. „Cât putea și Victoria mea să-l suporte?”, i-a spus Rodicăi.

Nu știu dacă mama și bunica au avut vreodată o discuție de împăcare, deși niciodată n-au fost oficial certate. Știu că mama a suferit mult când a murit bunica, la fel ca mine. Și întotdeauna a vorbit frumos despre ea, însă mereu adăuga: „Eu nu vreau să te controlez așa cum m-a controlat mama pe mine”. Nu controlul a fost problema între noi, ci absența.

Când am venit la București, la șapte ani, am simțit că locuiesc cu doi străini. Unul dintre ei, blând și calm, mereu ocupat cu munca. Celălalt, furios și viciat. Mi-a fost greu să le spun „mama” și „tata”, ceea ce mereu le-a rănit sentimentele. Ei erau maxim „mama Rița” și „tata Sorin”. Îmi plăcea de mama pentru că auzisem că are o slujbă bună și e respectată de mulți oameni. Îi spuneam adesea bunicii că mama mea e o doamnă. Dar mi-era greu să mă simt apropiată de ea, mai ales că mă lăsa singură cu tata și astfel încasam furia lui din plin.

Când eram prin clasa I începusem să mă plâng de înțepături în piept și amețeli. Simțeam uneori că mi se oprește inima și apoi începe să bată foarte tare, ca și când ar lua-o la fugă. Ai mei m-au dus la cardiologie la Fundeni și m-au băgat pe betablocante, pentru aritmie extrasistolică – o afecțiune frecventă la copii, mai ales când se înalță rapid, cum m-am înălțat eu până la 1,80 de metri –, și care de obicei nu necesită tratament. Bunica n-a fost de acord cu pastilele. „Copilul nu e bolnav. Copilului îi e frică de tată”, le-a spus părinților mei. Simțeam că bunica mă vedea, mă înțelegea, pe când mama nu știa ce să facă cu mine. Și da, bunica ținea la tata, dar întotdeauna a încercat să-l ghideze, să-l salveze de el însuși. Nu s-a prefăcut că nu-i vede defectele, dar a greșit crezând că se poate schimba.

Mai târziu, după divorț, eu și mama ne-am renegociat relația cum am știut mai bine. La 16 ani, adunasem furie și resentimente cât pentru o armată de adolescente cu unghii negre. Nu mai voiam să aud de niciun parenting, de nicio tentativă a ei de a deveni brusc un părinte implicat, cum nu fusese până atunci. Mi se părea că adulții din viața mea, în afară de bunici, aveau ei nevoie să se adune și să-și rezolve problemele la mansardă. Iar mama nu cred că a înțeles niciodată de ce eram atât de agresivă cu ea. „Măi, dar ce s-a întâmplat în casa aia când eu nu eram?”, m-a întrebat uneori.

Asta era problema: că trebuia să întrebe. Că n-a observat și n-a divorțat, de frica mamei ei. Că atâta vreme cât n-a fost suficient de rău pentru ea, cât n-a aflat că tata o înșela, n-a văzut un motiv să plece.

Când s-a îmbolnăvit, eu eram la finalul clasei a XII-a și lucrurile au început să se schimbe. Eu mi-am dat seama că nu mai e timp de ochi dați peste cap și replici acide. Iar ea și-a dat seama că eu am crescut și că, dacă vrea să-mi fie alături, trebuie să se adapteze la mine. Cred că boala i-a dat, într-un fel, o nouă perspectivă. Am început să petrecem timp împreună și să ne certăm mai puțin. Am văzut-o că încearcă și asta a contat mult. Cel mai bun sfat de până acum mi l-a dat mama. Voiam să fiu mai deschisă față de ea și o mai întrebam ce să fac în diverse dileme amoroase. Niciodată nu mi-a răspuns.

„Nu-mi cere sfatul în dragoste pentru că, una la mână, nu mă pricep și a doua la mână, nu vreau să mă învinovățești pe mine dacă nu ies lucrurile cum vrei”, îmi spunea. „Eu am ascultat-o pe mama și am ajuns s-o învinovățesc. Fă ce vrei și asumă-ți.”

 

A ține Suceava la distanță îmi provoacă vină. Oamenii de aici poate cred că am uitat, însă eu nu vin aici pentru că sper să uit, deși nu-mi iese. Sper să doară mai puțin, să nu-mi mai fie atât de dor de o familie pe care n-am cum s-o înțeleg întru totul, care mi-a provocat suferință și bucurie – nu știu dacă în egală măsură. Nu vreau să mă tot întorc unde ai mei nu mai sunt și umblu aiurea pe străzi căutând un sentiment, o amintire, un model în asfalt.

În penultima zi acolo, m-am plimbat cu cineva care are un bagaj de amintiri și mai mare decât al meu. Dimitrie Balint a adunat o comoară de sute de fotografii din trecutul Sucevei, majoritatea făcute de el, altele recuperate de la fotografi și arhivari. E un fel de celebritate locală care, la 89 de ani, apare la TV și organizează expoziții. Am mers cu el pe strada Armenească, unde mi-a povestit ce-și amintea despre casele rămase în picioare. „Asta-i căsuca lui Alaci, care-o fost profesor la Ștefan [cel Mare, la liceu]”, mi-a spus în fața unei case boierești reabilitate, cu acoperiș și verandă înaltă din lemn, o curte mare cu pomi și un câine care lătra într-una. O bătrână cu batic strâns bine sub bărbie strângea frunzele căzute în curte. „Vino-ncoace, măi Marie!”, i-a strigat Balint de la gard. „Asta-i casa profesorului Alaci?” Nu e, i-a spus femeia micuță, mătușile lui au stat acolo. Balint mai încurcă casele după atâta timp, dar întreabă și se lămurește. „Căutăm o familie de mai jos, cu o casă retrasă de la stradă. Șuleap”, i-a spus femeii. „Șuleap?” s-a gândit ea puțin. „Îmi pare c-o murit. De ce, vrei să cumperi ceva acolo?”, l-a întrebat. Apoi a spus că doamna doctor care locuiește în casa la care ne-am oprit, pentru care ea face curățenie, ar trebui să-și amintească mai multe și ne-a invitat să intrăm. Am refuzat politicos, n-am vrut să deranjăm.

„Asta cine-i?”, l-a întrebat pe Balint uitându-se la mine. „Nepoata lui Șuleap”, i-a răspuns. Strada a uitat. Am mai intrat cu el în câteva curți și am întrebat oamenii dacă își aduc aminte de familia mea, de fosta casă de pe Armenească 11. Niciunii nu și-au amintit.

Am continuat cu Balint pe strada paralelă, Dragoș Vodă, pentru că voia să-mi arate niște case vechi și frumoase. Ne-am oprit în fața uneia dintre ele și a venit spre noi un băiat de vreo 10 ani, cu un ghiozdan în spate.

„Faceți poză la casa asta?”, ne-a întrebat.

„Da”, i-am răspuns. „E frumoasă.”

M-a privit confuz. „Pentru atâta lucru îi faceți poză?” Ne-a întrebat, mergând cu spatele, dacă suntem noi pe stradă. Nu știam cum să-i explic de ce eram acolo, așa că am spus DA.

A deschis larg brațele: „Bine ați venit!” și și-a văzut de drum.

Plimbarea cu Balint nu a fost, însă, doar despre ce s-a pierdut: memoria familiei mele, memoria lui despre casele din zonă. Fotograful mi-a dat zeci de imagini cu Suceava și oamenii locului, iar restul a spus că i le lasă unui preot care-i găzduiește studioul în capela unei biserici din centru. Era dezamăgit că muzeul local, căruia a vrut inițial să-i doneze arhiva, l-a amânat. Așa că m-am întors de la Suceava cu moștenirea fizică pe care n-am avut-o niciodată – moștenirea unui întreg oraș.

În ultima zi, am fost la Muzeul de Istorie a Bucovinei, ca să nu zic că n-am bifat și istoria oficială a orașului. Trebuia, apoi, să trec și pe la mătușa mea și să mă văd cu Ioana, să-mi iau rămas bun de la ele. Muzeul s-a schimbat mult și în bine. Când eram mică, singura atracție era sala tronului lui Ștefan cel Mare, o cameră spațioasă în care existau niște manechine îmbrăcate ca-n Evul Mediu, plasate în jurul unui tron pe care stătea domnitorul. Astăzi, muzeul a fost renovat și arată ca o instituție istorică în toată regula. Zeci de săli comunică între ele și spun povestea regiunii din perioada preistorică până la Revoluție. Am făcut atâtea poze că aproape am rămas fără baterie la telefon. Înainte să se închidă de tot, am primit un apel surprinzător de la unchiul Costan, cel care m-a lăsat baltă în stația de autobuz. Credeam că mă sună să-mi explice ce s-a întâmplat, dar nu. O rudă îndepărată de-ale bunicii aflase că sunt în Suceava și avea nevoie de o semnătură de la mine pentru a intra în posesia unui pământ care, la un moment dat, aparținuse străbunicii sau ceva de genul. Mi-a spus că i-a dat numărul meu și că ne-om înțelege noi. M-a umplut de nervi și m-am simțit folosită. Când am ieșit din muzeu, nu știam unde să mă duc și nu aveam încărcător la îndemână, așa că m-am mai plimbat o perioadă prin parcul de lângă Tribunal, apoi am luat-o spre centru gândindu-mă că o să merg la cazare și o să încerc să le sun pe Ioana și Fruzica de acolo. Mi-era clar că o să se supere dacă nu ne vedem, iar gândul ăsta m-a agitat și mai tare.

Când am trecut pe lângă Biserica Catolică, începea să se întunece. Înăuntru, luminile erau aprinse și se auzea orga. Un băiat blond cu ochelari alerga spre intrare. Începea slujba.

Am intrat din reflex, amintindu-mi că și bunicii îi plăcea să meargă uneori la slujbă acolo. M-am așezat într-una din băncile de lemn din spate. Mai erau vreo 30 de oameni, iar un ecran mare din stânga altarului reda versurile rugăciunilor. „Îi avem printre noi și pe toți răposații noștri”, a spus preotul. Au urmat 30 de secunde de tăcere în care fiecare oftat a făcut înconjurul bisericii. Avea dreptate bunica, e mai liniște. Prin ferestrele pătrate, fără vitralii, ramurile goale de copaci păreau dâre de cărbuni pe cerul bleumarin. „Prin pătimirea sa dureroasă…”, a început preotul. „Ai milă de noi și de întreaga lume”, au răspuns credincioșii. Au repetat ritualul ăsta ca o mantră de vreo 10 ori.

Mi-am zis că o să stau câteva minute, dar am rămas mai bine de-o oră. Am scris într-un carnețel gândurile care-mi treceau prin cap, nervii pe care-i aveam din cauza neamurilor și a așteptărilor pe care le au de la mine, deși abia ne cunoaștem. În calmul slujbei și a muzicii de orgă, furia din mine parcă se izbea de pereții bisericii. Simt o tensiune constantă între dorința de a fi apropiată de rudele în viață, de a avea, în general, o familie și tot ce vine cu o familie imperfectă: presiunile, nedreptățile, rănile, reproșurile.

Sunt ultima. Sunt ultima dintr-un lung șir de femei care au condus familii, au crescut copii și au mers la birouri la care mamele lor nici n-au visat. Zilele petrecute la Suceava au fost, în final, despre ele. Pe partea mamei, au fost femei muncitoare și inteligente, cu vieți scurte și intense. (Străbunica a murit la 56 de ani, bunica la 64 și mama la 50, toate de cancer.) S-au împins unele pe altele să fie mai bune, să aibă mai mult, să fie fericite, dar toate au greșit. Bunica s-a remarcat prin inteligență și veselie, prin independență și o personalitate puternică, care a mobilizat oameni și a făcut lucrurile să se miște. N-a crezut niciodată că e suficient, n-a realizat că asta o făcea specială, nu faptul că avea sau nu studii sau că a divorțat la 17 ani. N-a avut încredere s-o lase pe mama să-și aleagă propriul drum, așa cum făcuse ea, la urma urmei. N-a judecat pe nimeni, în afară de propria-i fiică.

Mama a vrut să se rupă de moștenirea asta, dar a ajuns o mamă care nu și-a cunoscut copilul decât târziu. În adolescență, a încercat să mă apropie de ea oferindu-mi libertate, dar eu nu simțeam că asta e ceva ce ea poate să-mi dea – mi-o luasem și fără consimțământul ei. Mi se părea că e mereu cu un pas în urmă, când venea vorba de cum să mă abordeze. O comparam cu bunica și, nerealizând cât de complicată a fost relația lor, îi luam apărarea bunicii. Pentru că semănam mai mult cu ea, pentru că era cea care câștiga certurile, pentru că părea puternică și rațională. Am ajuns s-o imit, ceea ce mama n-a vrut niciodată să facă. Iar asta m-a făcut fiica bunicii mai mult decât a mamei, așa cum mama a fost mai degrabă fiica bunicii ei.

Am ieșit din biserică mai conștientă ca oricând de moștenirile complicate pe care mi le-au lăsat femeile de dinaintea mea. Nu știam exact ce căutam când am revenit la Suceava, dar înțeleg ce am găsit. Îmi curg prin vene perfecționismul, contradicția dintre tendințele de control și de supunere, obsesia competiției și a comparațiilor, nevoia de a părea mereu puternică. Încerc să resping moștenirile astea, cum am făcut cu cea fizică rămasă după mama. Nu se rezolvă cu o semnătură, dar îmi dau silința.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*