„Eu sunt o luptătoare. Mă zbat pentru fiecare în parte, așa mi-e felul. De-aia sunt în burnout.”

Medicamente lipsă și prea mulți morți. Un medic vorbește despre costurile personale ale pandemiei.

În martie 2021, am publicat un material despre realitatea personalului medical care a luptat cu COVID-19 din linia I: medici infecționiști, de la ATI, asistente pe ambulanță. Toți vorbeau despre ture nesfârșite, teamă de necunoscutul bolii, stres din cauza procedurilor care se schimbau zilnic, disperare că nu sunt paturi la ATI, ultimele clipe ale pacienților muribunzi, pe care le duceau cu ei acasă. Și despre multă, multă durere pe care nu aveau cui s-o împărtășească. 

Deși mulți bifau toate caracteristicile burnoutului și deși toate studiile din străinătate vorbeau despre impactul pandemiei asupra sănătății mintale a cadrelor medicale și, automat, asupra pacienților, la noi, niciunul dintre cei cu care am vorbit nu fusese evaluat de un specialist și niciunul nu se considera în burnout.

O evaluare la nivel național a întregului personal medical nu există, și nici inițiative de sprijin reale, pe termen lung, nu au apărut de când am publicat articolul, deși ultimele două valuri de îmbolnăviri și de decese au măturat spitalele, iar, la ritmul de vaccinare din România, „asta va fi viața noastră în următorii 6-7 ani”, conform specialistului în sănătate publică Răzvan Cherecheș.  

La finalul acestui articol vei găsi câteva direcții în care ar putea să meargă soluțiile, însă până acolo, singurele lucruri palpabile rămân mărturiile celor care îngrijesc bolnavii și realitatea lor emoțională. 

Recent am vorbit cu un medic internist, o femeie de 48 de ani dintr-un oraș mare din România, căreia i-am respectat dorința de anonimitate. Spitalul în care lucrează a devenit suport COVID în martie 2020, adică primea pacienții pozitivi, cu comorbidități: cu tuberculoză, cu cancere sau pe dializă.

Una dintre primele ei amintiri din pandemie e ministrul Sănătății de atunci, Victor Costache, dând declarații la televizor. Era la el în birou, purta combinezon, mască și mănuși, în timp ce ea, în gardă, avea saci de gunoi în picioare, un halat subțire, transparent, și o mască cu care stătea 24 de ore.

Uite cum au fost pentru ea ultimele 20 de luni.


Pleci de la spital, toata lumea zice: detașează-te. Trebuie să fii tâmpit să crezi că se poate.”

Am mințit în pandemia asta cu o seninătate care m-a uimit și pe mine. Ținându-i de mână, deși știam că o să moară, le-am spus că va fi bine. Trebuie să fac asta, pentru că eu lupt pentru el și trebuie să lupte și el. Omul ăla trebuie să-și țină masca de oxigen pe față; și așa boala vine cu anxietate și depresie. Nu poți descuraja pe nimeni, nici pe mine, altfel înseamnă că nu mai sunt aptă să lupt pentru el.

Dar aia nu înseamnă că, atunci când mă duc seara acasă, nu mi se rupe sufletul. Primul lucru pe care îl întrebăm dimineața e: cine a murit? Azi-dimineață nu murise nimeni, dar știam deja, pentru că dădusem un telefon la 7. Îi vezi că se uită în ochii tăi: „Doamna doctor, am acasă o nevastă, un copil. Un nepot”. Dacă cazurile rezolvate le uiți, pe astea n-ai cum. 

Eu nu-mi dau numărul de telefon. În schimb, vorbesc pe Messenger. Toți pacienții mei tineri care au Facebook mi-au cerut prietenia și am vorbit pe Messenger cât au fost internați, iar la 12 noaptea, când le lua ultima saturație, și la 6 dimineața, le spuneam să îmi scrie. Înainte să mă culc și dimineața, la cafea, citeam: simptome, saturație, tensiune, temperatură. Când ajungeam la spital deja știam. 

Am probleme cu somnul. Nu dormim de obosiți, după gărzi. Acum am patru gărzi pe lună, dar au fost momente când am făcut șase, pentru că s-a îmbolnăvit o colegă. Teoretic, e rezonabil ca număr; practic, nu, pentru că sunt puse prost – săptămâna trecută am fost vineri, duminică și apoi joi. O noapte pierdută o recuperezi într-o săptămână. În al doilea rând, pleci de la spital, și toata lumea zice: detașează-te. Trebuie să fii tâmpit să crezi că se poate. 

După valul trei credeam că s-a terminat. Aveam vaccinul, credeam că se va duce toată lumea. Pe urmă, a fost la liber pentru tot poporul și au apărut dezamăgirea și frustrarea că nu se duc. Dezamăgirea a fost cruntă. Mi-am zis: praful se alege – și așa a fost. Diferența, față de octombrie anul trecut, e că atunci au venit în decurs de săptămâni, acum au venit buluc, dintr-o dată. 

Când vine omoru’ în gardă, nu ai timp de explicații, doar întrebi: ești vaccinat? Da? Nu? Avem un formular de completat. Nu faci dreptate, nu le explici oamenilor, acolo. Am avut în secție o femeie care a început să plângă când am întrebat-o de ce nu s-a vaccinat. Venise la 2 noaptea cu ambulanța. „Nu m-am vaccinat, că i-am ascultat pe cei din jur, dar bănuiam că am și eu COVID.” Păi de ce? „Pentru că mi-am îngrijit soacra și mama cu COVID acasă. Au murit amândouă ieri și de abia atunci mi-am permis să chem ambulanța să vin la spital.” 

Mai judeci un astfel de om? De atunci eu nu-i mai întreb de ce nu s-au vaccinat. Nu e vina acestei femei că educația ei sanitară e precară, e vina tuturor, e vina noastră! 

Am empatie pentru fiecare pacient. Mă mai enervez, dar nu-l judec. 

La noi în spital, singurul lucru care s-a făcut după valul doi sau în timpul, nici nu mai știu, e că au adus un psiholog care ne-a făcut niște chestionare de evaluare. Erau anonime, doar scriai: medic, asistent, infirmier, dar noi, doctorii de la mine din secție, am stat în același cabinet când le-am completat. Unul singur a fost la limita de burnout, restul burnout – și cea mai severă am fost eu. 

Eu sunt o luptătoare. Mă zbat pentru fiecare în parte, fie că e tatăl meu sau cineva de pe stradă, așa mi-e felul. De-aia sunt în burnout. Acel psiholog l-au angajat la spital. Dar nu m-aș fi dus să vorbesc cu el, îl cunosc de când eram studentă, orașul e mic. Niciun medic și cred că nici asistentele nu s-au dus să vorbească cu el. 

Odată, a trebuit s-o anunț pe o mamă că i-a murit fiul de 30 și ceva de ani. Mama știa că e rău, stătuseră în același salon. Băiatul avea niște probleme de sănătate anterioare, cu niște complicații; a mers relativ bine o săptămână, după care brusc i-a scăzut saturația. Toți medicii știam cazul, am trimis mailuri la CNCCI (n.r. Centrul Național de Conducere și Coordonare a Intervenției, care ține evidența locurilor de ATI și stabilește transferurile între spitale). 

Nu i-au găsit loc în ATI. Băiatul a cedat când a ajuns la 30% și trebuia intubat, iar asta nu știu decât ATI-știi și urgentiștii. Spitalul nostru nu are ATI, medicul de gardă a chemat SMURD-ul să-l ducă la alt spital, unde a stat vreo două-trei zile, după care a murit. Femeia aia l-a ținut în viață 30 și ceva de ani și l-a omorât COVID-u’. 

Am așteptat-o pe mamă afară, la urcarea în ambulanța pentru victime multiple. I-am dat două sedative, ce am avut, și i-am spus acolo, cum am putut și eu. Șoc a fost. Și pentru ea, și pentru mine, și pentru toată lumea care m-a auzit. Atunci era și chestia asta… că nici nu-l mai vedeai, primeai coșciugul închis.

Pe mine nu m-a epuizat COVID-ul, pe mine m-a epuizat lupta cu sistemul.

În pandemie nu mai e pacientul meu, al tău, e al tuturor. 

Am avut o pacientă de 48 de ani, fără comorbidități, în salonul nostru care are oxigen – avem unul pentru femei și unul pentru bărbați, în fiecare secție. A fost extrem de grav. Femeie activă, i-am pus pampers la 48 de ani, să nu se miște, să nu se ducă la baie, să nu îi scadă saturația. A stat neridicată din pat 10 zile, cu două surse de oxigen și cu concentrator, și în timpul ăsta în patul de lângă ea au murit două femei. Uneia dintre ele i-am chemat copiii s-o vadă. Vineri i-am chemat, duminică a murit. După ce a murit, am adus încă o pacientă. Când a murit și ea, nici n-au avut unde s-o mute, au pus un paravan și au ținut-o două ore acolo. Când a plecat acasă doamna de 48 de ani, mi-a zis:„ Doamna doctor, sunt traumatizată”. Ea fusese conștientă tot timpul ăsta. 

Vă dați seama cum suntem noi?, i-am zis. 

În secții au murit pe capete oamenii, în toată țara. Oameni cu saturație 50 și 60%, pe care nu mai aveau unde să-i intubeze. Câți au murit pentru că nu au avut acces la oxigen? Toți ăștia care mor – și se miră lumea de ce mor așa mulți… 

N-avem locuri la ATI. Corect. Dar trimite-mi ce am necesar pentru acești bolnavi. De azi nu mai avem decât seringi de 5 ml. Băi, seringi! Am dat bani, am cumpărat săpun. Spirt. Baterii pentru pulsoximetre. Pe mine nu m-a epuizat COVID-ul, pe mine m-a epuizat lupta cu sistemul.

Îmi amintesc de un pacient tânăr, de 32 de ani, IT-st, 1,92 m, 120 kg, fără comorbidități, doar supraponderal. Vine în urgență, ambii plămâni afectați 90%, nu putea să vorbească, ar fi trebuit internat la ATI, dar nu am găsit niciunde locuri. Mă uitam pe radiografie și nu-mi venea să cred. A venit cu saturație 80 și în două zile a ajuns la 60. L-am ținut cu două surse de oxigen. I-am zis: nu te duci la baie, nu mănânci, nu vorbești la telefon, doar stai în pat și respiri. Și tot Remdesivirul l-a salvat, a fost primul caz căruia i s-a administrat Remdesvir pe secție la noi în spital (nu doar la ATI, ca în alte spitale). Se întâmpla în martie. 

Să-ți explic cum mânca acest băiat pe care l-a iubit toata secția, pentru bunul lui simț: stătea pe marginea patului, infirmiera îi trăsese masa lângă, îi dăduse jos masca ca să poată mânca și ea îi ținea narinele în nas ca să aibă oxigen (n.r. niște tubulețe subțiri prin care intră oxigenul). Am tras de el trei săptămâni, a plecat fără necesar de oxigen. Om care credeai că moare… Eram sigură că băiatul ăla o să scape, prea ne-am chinuit toți.

Copilul meu face 23 de ani în ianuarie. Am noroc că e mare. De când cu pandemia, casa mea e un dezastru, de unde înainte o țineam ca pe farmacie. Nu spăl vase, nu gătesc, nu fac curat, n-am chef de vorbit la telefon, că nu mai am energie. Mă uit pe Facebook, știrile le văd negreșit, iar când mă sună cineva să vorbim prostii, banalități, mi se pare că pierd timpul. Lumea moare și noi… 

Și cu prietenii am vorbit foarte rar. Am discutat și cu colegii mei. Și ei au spus: nici familia nu-i înțelege prin ce trec. Ne-am gândit toți să mergem la un psiholog, dar în oraș suntem oarecum publici, ne cunoaștem între noi, e mai greu să găsești un psiholog în care să ai încredere. Pe de altă parte, în aceste valuri eu sunt anxioasă – am nodul ăsta în stomac, pe care nu-l aveam înainte. I-am întrebat și pe colegi: voi sunteți la fel? 

Nici ei nu au chef de viață. Nu ai chef de nimic când vezi în jur atâta tragedie. Eu n-o să mai fiu niciodată același om. Nu știu dacă mi-ar prinde bine sau nu să vorbesc cu un psiholog. Noi între noi ne întâlnim, colegii, ori acasă, ori la un restaurant, bem și mâncăm și ne plângem, pentru că doar noi știm. 

E sindrom post-traumatic ce trăim. Am despărțit familii, înțelegi? Pe bărbat l-am trimis la UPU (Unitatea de Primiri Urgențe), știind că va muri, că are saturație 40, și pe ea am oprit-o, că avea 80 și aveam resursă să țin un 80%. Și-au luat la revedere în salvare, i-am lăsat să-și ia la revedere. Au zis: vorbim la telefon, și eu știam că n-o să se mai vadă niciodată. Ei nu știau. 

Deci sindromul post-traumatic să-l recunoască ministerul, și Colegiul Medicilor, și la noi, și la asistente, și la infirmierele alea care au spălat la fund pacienții. Plus, toți merităm un concediu în afara concediului legal, când va fi acalmie. 

Vreau o recunoaștere. 

Vreau la vară să vină ministrul Sănătății și cu președintele Colegiului Medicilor și Ordinului Asistenților să spună: s-a terminat pandemia, toți care ați fost în spitale COVID, suport COVID, toți beneficiați de o săptămână de concediu în plus și de suport psihologic o dată pe săptămână, un an, pentru sindromul post-traumatic. Să simțim un suport, noi n-am avut suport pe niciun plan. 

În octombrie 2020, am plecat de la spital, am închiriat bicicletă și l-am rugat pe băiatul ăla să mă învețe, că nu mersesem niciodată. Și de atunci biciclesc. Doar când sunt pe bicicletă nu mă gândesc la pacienți, mă concentrez pe schimbatul de viteze, îmi pun muzică – Rock FM. Acum ies cam o dată pe săptămână. În ianuarie m-am plictisit de parc, am cumpărat o  bicicletă mountain bike, am intrat într-un grup de bicicliști. Am ajuns să fac și 30 km prin păduri.

Iar e o perioadă de acalmie și mi-e teamă că valul cinci va fi al vaccinaților, că ne va rupe, pentru că au trecut șase luni de la vaccin. Mă îngrijorează că statul și Guvernul astă-vară, când au văzut că lumea nu se vaccinează, în loc să facă ceva, au zis: să se plimbe, se vor imuniza prin boală. Practic, statul ne-a părăsit și pe noi, și populația asta. Au hotărât să imunizeze populația prin boala pentru că știau clar că noi, spitalele, nu aveam medicamente, nu aveam ATI. Eu estimez că încă 1,5 milioane au făcut boala și nu știu. Statul român a omorât oamenii.

E liniște săptămâna asta… stăm într-o stare de vigilență. E liniște, dar nu e o liniște sufletească. Mi-e frică. Dacă iar îmi vin cazuri grave pe care n-am unde să le trimit?


Există soluții? Și cine le poate aplica?

Studiile arată că peste tot în lume cultura medicală este una stoică, care normalizează stresul și în care privarea de somn și orele lungi în cabinet sunt văzute ca un lucru meritoriu. E greu de spus dacă e vreo particularitate care îi împiedică pe medicii români să ceară ajutorul, dar de văzut – se vede în cifre. 

Foarte puține spitale au măsurat gradul de epuizare a personalului, din proprie inițiativă și cu metode asemănătoare, dar nu identice, astfel că ar fi dificil să comparăm rezultatele. De exemplu, Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș” din Timișoara a descoperit că 56% dintre angajații săi au un nivel mediu sau ridicat de burnout și 55% se simt extenuați emoțional, în timp ce Spitalul Municipal din Cluj, spital suport COVID, a aflat că majoritatea angajaților au avut un rezultat scăzut sau mediu și „doar câțiva” (din 223 de respondenți) – un scor înalt. (Colegiul Medicilor din București a făcut o evaluare anul trecut, ale cărei date sunt în curs de procesare.)

Pe de altă parte, Ordinul Asistenților Medicali filiala București, organizația profesională reprezentativă, a ajuns la niște concluzii care par să contrazică studiile internaționale. Dintr-un chestionar la care au răspuns asistenți din spitale COVID și non-COVID „a reieșit că nu există un nivel de stres atât de mare”, spune președinta Carmen Mazilu. „Oamenii s-au descurcat.”  

La debutul pandemiei au apărut mai multe linii telefonice de sprijin psihologic pentru cadrele medicale, inițiate în general de ONG-uri, și toate au fost mult mai puțin solicitate decât se așteptau oricare dintre inițiatori. Unele s-au închis, altele nu, dar sunt prea puțin promovate, astfel că, dacă vrei să iei legătura cu cineva, trebuie să știi că ai această opțiune, trebuie să știi că ele există. Ministerul Sănătății a deschis una de abia în aprilie anul acesta – nu doar pentru medici, pentru oricine –, dar singurul loc în care mai găsești numărul e un comunicat de presă îngropat în site. 

Rezultatele cercetării în rândul asistenților medicali, categoria de personal care a fost cea mai expusă bolii și a petrecut cel mai mult timp alături de pacienții COVID, sunt confirmate de adresabilitatea relativ scăzută pe care a avut-o și linia PSIHO-ASSIST, deschisă tot de filiala din București a Ordinului Asistenților. Președinta Carmen Mazilu, ea însăși asistent de ATI, pune asta pe seama rezilienței asistenților și a faptului că nu avem încă, ca societate, educația și curajul de a folosi astfel de instrumente. 

Munca era grea dinainte, personalul tot puțin, spune Mazilu, deși nici asta nu știm clar, pentru că nu a fost calculat deficitul de asistenți medicali, iar normativul de personal e și acela învechit (numărul de asistenți se calculează în funcție de numărul de paturi, or acum vorbim de calitatea îngrijirii, de gravitatea cazului, de gradul de dependență al pacientului). 

Contrar studiilor internaționale, Mazilu nu se așteaptă la un sindrom post-traumatic în rândul asistenților. „Partea de moarte a fost foarte stresantă. Atâția morți, într-un timp așa de scurt, nu am văzut niciunul; poate doar la Revoluție. E posibil să rămânem cu această imagine a morții, dar, în rest, cred că oamenii se vor reface rapid.”

Că burnoutul era aici și înainte spune și Daniel Coriu, președintele Colegiului Medicilor din România. Am descoperit acum că sistemul nostru medical nu face față nevoilor sociale, dar el a fost defect de la început. Infrastructura e veche și nu permite modernizări, ceea ce înseamnă că nu poți acorda îngrijirea de care știi că, teoretic, ești capabil – deci o sursă de stres pentru medic. Personalul e insuficient, iar medicii sunt plătiți la fel, indiferent de performanță: „Eu în loc să stimulez munca, stimulez nemunca”, spune Coriu.

În plus, pacienții nu prea mai au încredere în medici, ceea ce degradează relația dintre ei, iar asta, spune medicul, va duce la o medicină defensivă, în care clinicianul nu va mai avea curajul să-și asume și să comunice deciziile terapeutice mai riscante, dar cu potențial de reușită. Toate astea duc la burnout. 

Nici el, nici președinta Mazilu nu cunosc exemple de spitale care să aibă o preocupare activă pentru starea psiho-emoțională a personalului. „Majoritatea managerilor sunt ca pompierii: sting focuri”, spune Coriu. Iar burnoutul nu e un foc suficient de mare – nu când spitalele ard de-a binele sau când n-au medicamente și oxigen. Dar nici nu va fi vreodată un foc suficient de vizibil, până nu îl măsurăm. 

În februarie, am întrebat explicit Ministerul Sănătății dacă a demarat sau a solicitat astfel de evaluări și ce măsuri a luat în ultimul an pentru combaterea epuizării personalului medical. Am primit următorul răspuns, îl redau integral: „Fiecare manager de spital, care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv, trebuie să asigure normele legale de muncă, inclusiv, respectarea timpului de muncă și a timpului de repaus de către personalul medical”. (Acum i-am întrebat din nou, dar răspunsul întârzie, în ciuda telefoanelor repetate.)

Ce știm că s-a întâmplat de la publicarea articolului, în martie, e acea linie telefonică deschisă în mandatul lui Vlad Voiculescu, încă activă, plus o inițiativă care a rămas pe hârtie: grupuri de sprijin în toate spitalele COVID, plecând de la un model inițiat de psihologul Ovidiu Berar, din Cluj, care din 2019 coordonează benevol astfel de întâlniri cu medici de diferite specialități. 

„Sunt dovezi că funcționează, sunt folosite în multe țări și nu sunt costisitoare”, spune Ștefan Voinea, fost consilier al ministrului Voiculescu, care a lucrat la proiectul ce ar fi trebuit să devină o hotărâre de guvern, ca să obțină și buget. Pentru un spital, costul minim ar fi de 11.000 de euro pe an – workshopuri de grup pentru 14-15 oameni, terapie individuală pentru 10, plus coaching pentru echipa de management, a calculat Berar.

Inițiativa se contura prin martie-aprilie, dar la jumătatea lui aprilie Voiculescu a fost demis și ideea nu a fost preluată de noua conducere a ministerului. „E super-important de înțeles că partea de sprijin emoțional e doar o componentă în a ajuta personalul medical”, susține Voinea. „Și dacă ai avea un psiholog la capul fiecărui medic, nu ai rezolva mare lucru, pentru că totul se întâmplă într-un context: lucrezi în spitale supra-aglomerate, nu ai dotările necesare, nu ai sprijin de la management, programul e cum e, plus stigma legată de sănătate mintală.”

„Eu am propus să fie psihologi din afara spitalelor, ca să nu fie la mâna directorului, și care să facă intervenții psihologice: workshopuri, psiho-educație, grupuri de suportsprijin”, explică psihologul Berar. Iar sprijinul pentru medici să fie continuu; dacă nu e continuu, nu faci nimic. 

Unele lucruri totuși s-au întâmplat: trei medici, de la trei spitale din țară, care sunt și cadre universitare, l-au rugat pe Berar să lucreze cu rezidenții și specialiștii lor. Cu un grup lucrează deja de șase luni, cu unul va începe în curând, iar cu al treilea – imediat ce se mai domolește pandemia.  

E frustrant că lucrurile se întâmplă atât de încet și la scară mică, e frustrant că planuri mai îndrăznețe rămân pe hârtie. E frustrant că nici măcar nu știm cum stau lucrurile, de fapt – cât de obosiți sunt angajații spitalelor? Ai tuturor spitalelor? Și e cel puțin ciudat că, în loc să normalizăm discuțiile despre sănătatea mintală a personalului medical, luăm burnoutul ca pe un dat: era aici și înainte de pandemie, acum doar îl scoatem în față.

Dacă ești cadru medical și simți nevoia să stai de vorbă cu un psiholog sau psihoterapeut, apelează una dintre liniile telefonice din programul Ministerului Sănătății (021.9081), Oameni în alb sau PSIHO-ASSIST, dedicat asistenților medicali. 

Iar dacă crezi că ești în burnout, consultă și lista de sfaturi practice de la finalul articolului nostru precedent.  

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

5 comentarii la „Eu sunt o luptătoare. Mă zbat pentru fiecare în parte, așa mi-e felul. De-aia sunt în burnout.”

  1. Doar Multumesc

  2. Sunt psihoterapeut si am creat un program pentru suportul psiholigic al personalului medical pentru prevenirea epuizarii profesionale,dar din pacate unde am deschiderea personalului ma lovesc de indisponibilitate de finantare.
    Creerea de programe in cadrul institutior sunt extrem de utile atat pentru personal cat si pentru managementul spitalului,dar e nevoie de deschidere de ambele parti.

  3. Sunt psihoterapeut si am creat un program pentru suportul psihologic c al personalului medical pentru prevenirea epuizarii profesionale,dar din pacate unde am deschiderea personalului ma lovesc de indisponibilitate de finantare.
    Creerea de programe in cadrul institutior sunt extrem de utile atat pentru personal cat si pentru managementul spitalului,dar e nevoie de deschidere de ambele parti.

  4. Eu nu pot decat sa le multumesc!

  5. 🙏💙

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *