Maghiarului îi place să caute adevărul

Un scriitor și traducător român de origine maghiară retrăiește anii petrecuți între hungarofilie și hungaropatie și găsește un fel propriu de a-și manifesta curajul. 

Vocea mamei este printre primele lucruri pe care mi le amintesc. Obișnuia să-mi cânte un cântecel despre un peștișor care trăia în ape cristaline. Simțeam o strângere plăcută și dureroasă în preajma inimii, o trăire pe care n-am s-o uit niciodată. La un moment dat, am realizat că textul era o adaptare a versurilor ariei Păstrăvul, de Schubert, însă această descoperire n-a diminuat cu nimic valoarea sentimentală a cântecului. 

E una dintre primele mele amintiri și mă întreb acum dacă nu cumva fusese menită de la bun început să funcționeze ca un fel de mantră protectoare. Eu eram peștișorul. Apele cristaline mă învăluiau, permițându-mi să sesizez din timp potențialele pericole. Iar mantra asta sfâșietor de frumoasă era cântată într-o limbă copilăroasă, cu o muzicalitate explozivă, limba maghiară. 

Cu ce cuvânt să denumim oare becul, s-au întrebat lingviștii maghiari de la începutul secolului XX. Villanykörte – „pară electrică”, în traducere liberă. Sau, din categoria cuvintelor hazlii, lepkefing, echivalent al expresiei românești „o nimica toată”, dar care în traducere înseamnă „pârț de fluture”. Sau expresia cu care obișnuia să mă trezească mama atunci când dormeam până târziu: a hasadra süt a nap, adică „te bate soarele pe burtă”.  

În mintea mea de copil se creau în mod firesc asocierile libere care sintetizau elementele din care se compunea lumea. Dar care ar fi putut fi elementele periculoase prezente în Brașovul din jurul meu, în afară de cuțit, furculiță și foarfecă, cele trei obiecte despre care o zicală ungurească rimată susținea că nu au ce căuta în mâna unui copil? Pe lângă pericolul de a mă pierde, de a da foc casei când eram lăsat singur acasă, pericolul cel mai insidios îl constituia atmosfera apăsătoare și ternă care plutea peste tot ce însemna viața publică. 

Încă din grădiniță, ea se manifesta prin nepăsare, forță brută, ieșiri isterice din partea educatoarelor, cărora prea puțin le păsa de sănătatea noastră, uitându-ne uneori așezați pe oliță în baia în care trăgea veșnic un curent rece, mirosind a clor, forțându-ne să bem până la ultima picătură ceaiul duhnind a bromură din cănițele metalice standard, în care după-amiaza primeam un compot de prune leșinat. Pe educatoare le interesa doar să fim obedienți, să învățăm pe de rost cântecele stupide, printre care și Imnul Șoimilor Patriei și să nu ne luăm la bătaie. Începeam să devenim cu toții niște mici ființe abrutizate (în limite normale pentru acea perioadă).

În toată această abrutizare pătrundeau totuși câteva raze de lumină. Cântecelul mamei, atelierul de reparat pantofi al bunicului, ascunzătorile din grădina de la țară, spectacolul de teatru radiofonic înregistrat pe vinil din care am învățat scene întregi pe de rost împreună cu tata, care ridica și cobora cu grijă acul de la pick-up atunci când repetam. 

Când cânta cântece serioase, lucru care de regulă se întâmpla foarte rar, când era rugat să cânte sau când se alătura celorlalți bărbați adunați cu ocazia unei reuniuni familiale, trăsăturile lui tata erau netezite de o stranie tensiune. Avea atunci o voce foarte frumoasă, caldă și împlinită, baritonală. Nu reușesc să-mi aduc aminte ce cânta, dar sentimentul era unul înălțător. Alteori, când era binedispus, când se bărbierea sau îi venea vreo idee bună, cânta cântece ușurele, uneori chiar porcoase sau sadice, cu versurile stâlcite dinadins. 

Și, în felul acesta, în spațiul acustic al cântecelor de leagăn și de dor, al aventurilor ursului care vorbea în rime, cu accent secuiesc, am supraviețuit iernilor geroase, cu pene de curent, primăverii nucleare și toamnelor cu recoltele trimise la export, verilor prăfoase și înecăcioase, purtat în cărucior sau pe umerii tatei, învăluit de vocea și atenția părinților mei, în timp ce, la nici 200 de kilometri distanță, la Târgu-Mureș, un scriitor de etnie maghiară încerca să facă față presiunilor crescânde ale Securității, perspectivei iminente a demolării casei sale, pentru a face loc noilor blocuri din prefabricate, șicanărilor și umilirilor de tot felul la care erau supuși el și membrii familiei sale.

În jurnalul anului 1989, scriitorul András Sütő, un adevărat luptător pentru drepturile maghiarilor din Transilvania, descrie o lume în care românizarea forțată a orașelor se săvârșește pe toate palierele și cu mare avânt, în care sunt interzise în mod repetat spectacole de teatru în limba maghiară, în care oamenii sunt luați la bătaie doar pentru că au îndrăznit să vorbească ungurește, în care soldați de etnie maghiară sunt bătuți cu bestialitate de către colegii lor din armată, ajungând la spital, iar șefii de promoție la medicină sunt trimiși într-un colț de țară, departe de Secuime, să-și exercite acolo profesia. Însă aproape nimeni nu îndrăznea să vorbească deschis despre aceste lucruri. 

În 1990, îl regăsim pe același scriitor în rândurile mulțimii de etnici maghiari adunați să protesteze pașnic la Cluj, într-un marș al tăcerii, ținând în mână o carte și o lumânare. Participanții cereau, printre altele, reînființarea Universității Bolyai, reorganizarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară, dreptul de a folosi liber limba maghiară și un minister al naționalităților. În timpul evenimentelor sângeroase din acel martie negru, același scriitor e bătut de românii întărâtați, aduși la Târgu-Mureș cu autobuzele din Ibănești, Hodac și alte câteva sate, iar în urma agresiunii își pierde unul dintre ochi. 


Iată, sunt un bărbat de 37 de ani, care și-a trăit primii ani de viață în umbra acestor evenimente, complet neștiutor, protejat de părinții lui aproape la fel de neștiutori. Pe piele port alunițe ciudate, care trebuie să se fi format în primăvara nucleară a anului 1986, iar în suflet, pe vecie, acel low flying panick attack al ultimilor ani ai regimului comunist-naționalist din România, deznădejdea vieții de zi cu zi în singura enclavă nord-coreeană din Europa. 

De multe ori m-am întrebat: voi reuși oare să îmi vindec vreodată cu adevărat anxietatea și orbirea, care nu mă lasă să fiu eu însumi, absorbindu-mă uneori într-o sferă a neîncrederii profunde în semenii mei și a unor reacții meschine, de om trădat?

Legendele vechilor huni și maghiari spun că da, în calea eroului strâmtorat care își dorește să fie salvat, pe Drumul Oștilor (Calea Lactee), apare cavaleria prințului Csaba, fiul căpeteniei hune Attila. Dar astea sunt doar legende, menite să sudeze identitatea maghiară de cea hună, chiar dacă cele două grupuri etnice nu erau tocmai înrudite. Adevărul e că doar o atenție continuă acordată propriei vieți și igiene lăuntrice, dublată de atenția, empatia și îngăduința arătate semenilor noștri ne pot ajuta să devenim mai buni. Din păcate, empatia, îngăduința și, aș adăuga aici, și smerenia nu au fost niciodată calități cultivate cu bună știință de maghiari. 

În septembrie 1991, cu micul meu bagaj cultural în brațe, cu ghiozdanul mare și pătrățos în spate și cu ghiuleaua încă neșlefuită a moștenirii transgeneraționale legate de picior, am pășit pentru prima oară în curtea școlii Áprily Lajos. La începutul anilor ’90, metodele didactice din învățământul cu predare în limba maghiară nu erau cu mult diferite de cele din învățământul cu predare în limba română. Cu toate astea, nu-mi pot imagina ceva mai încântător decât cântecele și poezioarele pe care le învățam la școală. Bineînțeles că sunt subiectiv, însă există și ceva adevăr în această afirmație.

Numeroși poeți și scriitori maghiari au scris cărți pentru copii, unii din plăcere, alții pentru că nu erau dispuși să facă un compromis cu regimul aflat la putere, străduindu-se însă mereu să inoveze subgenul. Aveam o poezioară construită pe un șir de aliterații care înlesnea învățarea alfabetului. Aveam cântecele triste și vesele, proverbe brodate pe câteva mici peretare. Aveam o revistă pentru copii, Napsugár (Rază de soare), la care m-am abonat încă din clasa a II-a. Tot atunci, școala noastră a fost vizitată de fostul redactor al Napsugár, poetul Sándor Kányádi, ale cărui poezii le-am studiat mai apoi în liceu. Întâlnirea cu el mi-a produs o impresie puternică, nu atât din pricina discursului sau a felului în care ne-a vorbit, ci mai degrabă datorită înfățișării lui, un bătrân cu părul complet alb, luminat de soare, îndreptându-se cu pași înceți către clădirea în care se afla sala de festivități. 

Școala cu predare în limba maghiară și cea cu predare în limba română împărțeau aceeași curte, lucru pe care am început să-l conștientizez abia dintr-a V-a, când clasei mele îi fusese repartizată o sală din clădirea principală. De multe ori mă duceam cu frică să-mi iau o eugenie de la chioșcul care a funcționat o vreme în curtea școlii, pentru că riscam să fiu luat pur și simplu la șuturi de șchiopul care-și făcuse un ritual din a-i maltrata pe elevii maghiari. Era cu câțiva ani mai mare decât mine, posibil corigent, cu gâtul gros ca al unui taur, și nu ezita să te lovească în față cu piciorul sănătos și apoi să te ia la fugă. De el și de prietenii lui îmi era cel mai frică și țin minte că existau multe localuri din centru, săli de jocuri și păcănele unde mă duceam cu frică, mereu cu ochii în patru, pentru că știam că șchiopul și prietenii lui locuiesc în zonă și m-ar putea ataca oricând. 

Nu înțeleg de ce nu am fost mai uniți, de ce nu ne-am organizat pentru a-i da o lecție acelui bully. Un singur coleg a îndrăznit să riposteze. Totul a durat foarte puțin, un scurt schimb de lovituri, dar a fost suficient pentru a salva onoarea clasei. 

Bineînțeles că au existat și alte incidente în orașul muncitoresc de sub Tâmpa. În contextul tensiunilor etnice din acei ani ai neocomunismului, acest lucru era aproape inevitabil. Nu o dată, în troleul care ne ducea spre casă, călătorii adulți ne-au atras atenția că suntem în România și că am face bine să vorbim românește. Incidente de acest fel s-au întâmplat și pe stradă. E posibil ca oamenii aceia să-și fi simțit amenințată identitatea de hoarda copiilor maghiari? După ce, timp de aproape două decenii, populația majoritară fusese spălată pe creier cu ideologia și teoriile național-comunismului, printre care și discutabila teorie a protocronismului românesc, nici n-ar fi fost de mirare. Se pare că unii oameni considerau că e de datoria lor să apere suveranitatea statului și să-i alunge pe bozgori din țară sau cel puțin să-i reducă la tăcere. 

În clasa a IV-a, probabil dintr-un fel de avânt nobil, din dorința de a-mi cultiva individualitatea, dar mai ales din cauza faptului că începusem să cresc mult în înălțime, chiar și câte 10 centimetri pe an, riscând să devin un lungan bleg, ai mei m-au înscris la secția de scrimă a clubului sportiv Tractorul Brașov. 

Antrenorii erau duri cu noi, aproape fără excepție. Când ne dădeau lecții, își puneau un plastron de piele. Noi aveam niște amărâte de plastroane de bumbac, de multe ori fără căptușeală, gri de la atâta purtat și spălat, cu nasturi aurii pe care era ștanțată stema Republicii Socialiste România și, de câte ori greșeam sau nu param lovitura destul de repede, antrenorul ne plesnea cu lama sabiei peste umăr sau peste coaste. Eram plin de vânătăi. Colegii mei, mulți dintre ei mai în vârstă decât mine, copiau modelul antrenorilor, tratându-ne cu superioritate. 

Tinerele speranțe, următoarea treaptă de vârstă după copii, nici nu se uitau la noi, ba de câteva ori ne-au dat și botezul când mergeam în cantonament. Cu alte cuvinte, ne imobilizau și ne dădeau scatoalce sau ne băteau cu prosoape ude, răsucite în așa fel încât să semene cu o frânghie groasă, iar noaptea săreau pe noi când eram pe punctul de a adormi sau ne puneau pastă de dinți în urechi și în nas. În acest context, îmi era teamă să mă deschid, să vorbesc despre mine, dar mai ales îmi era teamă că voi fi dat în vileag, că lumea va afla că sunt ungur și că atunci îmi va fi și mai greu. 

La un moment dat, un puști chiar mă întrebase, cu o expresie încruntată, de parcă mi-ar cere socoteală, dacă sunt ungur. Nu am avut curajul să-i spun adevărul. S-ar putea să mă fi întrebat și antrenorii. Nici lor nu le-am spus.

În anii în care am practicat scrima, am avut perioade mai bune și mai puțin bune, perioade în care reușeam să am încredere în mine și perioade în care eram sub orice critică. La un moment dat, am obținut medalia de bronz pe echipe la un campionat național. Însă indiferent de poziția mea în club, indiferent de etajul până la care reușise stima mea de sine să urce sau să coboare, identitatea mea națională a rămas un secret.

Bineînțeles că, în teorie, știam că nu ar trebui să-mi fie rușine. Doar văzusem Braveheart la cinema. Nu-i văzusem niciodată pe ai mei negându-și identitatea în fața cuiva. E adevărat că nici nu făceau mare caz de asta. Dar eram dintre maghiarii care timp de 70-80 de ani nu făcuseră altceva decât să lupte pentru salvarea existenței lor etnice. András Sütő spune la un moment dat: „Atunci când istoria pedepsește o comunitate națională în așa fel încât aceasta e nevoită să-și concentreze toate puterile pentru a dăinui, atunci nimeni nu se poate eschiva de la această sarcină. Sentința este valabilă pentru toți membrii comunității”. 

Acolo, în sălile de sub tribuna stadionului Tractorul, mirosind a sudoare și a praf industrial, ori pe zgura cu iz de fier de pe pista de alergat, eu am încercat să mă eschivez. Dacă aș fi fost un adevărat luptător, le-aș fi spus celor de la sală, da, sunt ungur și ungurii sunt printre cei mai buni la scrimă. Dar eram un copil temător și deșirat, un elev mediu care învăța la școala de limba maghiară. Era singura mea contribuție la lupta etnică. 


Începând cu clasa a V-a, am învățat istoria maghiarilor la școală, rezultat direct al victoriilor politice obținute de UDMR, după îndelungate tratative cu guvernele postdecembriste și prin mijlocirea unor ambasadori occidentali. O bună perioadă după 1990, oficialii români au fost de-a dreptul reticenți să accepte restaurarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară din Transilvania, desființate în timpul comunismului. Ca să nu mai vorbim de climatul șovinist. 

Este de asemenea adevărat că modelele mele din acei ani erau oameni cumpătați, fără o conștiință politică ieșită din comun sau cine știe ce vână combativă. 

Familia tatălui meu pierduse totul în comunism. Unul dintre străbunici, fost mare proprietar înainte de 1947, făcuse închisoare pentru că cineva îi ascunsese o pușcă în pod. Apoi a muncit decenii întregi în colectiv, în clădirea și pe terenurile care fuseseră cândva ale lui. La un moment dat, cineva se plânsese că nu muncește suficient. Străbunicul s-a supărat și s-a dus să dea bălegarul cu lopata. A dat la lopată toată ziua, fără oprire. 

Celălalt străbunic fusese un înalt funcționar în vremea Dictatului de la Viena. După încheierea războiului făcuse câțiva ani de închisoare. Odată ieșit, a avut doar lucruri bune de spus despre noul regim. 

Una dintre străbunici deschisese o farmacie la capul unui pod peste Mureș, în Toplița (lângă pod e cel mai bine, așa fusese învățată la școală!). Nemții au bombardat podul în 1918. Farmacia a ars. Străbunica a reconstruit-o și a redeschis-o. Farmacia a ars din nou, bombardată de armata nazistă. Cum-necum, străbunica a reușit să înființeze o nouă farmacie, în același loc. Apoi a venit naționalizarea din 1947. 

La casa din Sovata a bunicilor mei, familia păstrează încă pahare deformate de incendiul din Al Doilea Război Mondial. Este locul în care universul meu s-a expandat. Aici nu existau restricții. Găsisem un praf portocaliu în interiorul trunchiului unui corcoduș bătrân mâncat de carii, un stup de viespi în veceul de lemn, nefolosit, construit în interiorul Atelierului, locul în care bunicul meu își ținea uneltele. Reușisem deja să mă cațăr în vârful părului, de unde puteam admira vechiul pod feroviar al căii ferate Sovata-Praid și turla bisericii reformate. Și îmi făcusem deja prieteni printre copiii de pe stradă. 

În Sovata, aproape nimeni nu vorbea românește. Pe când la Băile Sovata, Telep (Colonie), cum îi spuneau cei din oraș, toți cei care lucrau în industria hotelieră, indiferent că erau maghiari sau români, fie că le plăcea sau nu, trebuiau să cunoască și să vorbească limba română. Eu însă nu sesizam aceste lucruri sau pur și simplu nu-mi păsa. 

Mergeam împreună cu bunica la târgul de sâmbătă, amenajat pe malul Târnavei Mici, și mă holbam la roțile de caș, la gâștele înghesuite în câte o cutie, la caii cu o peliculă de langoare peste ochii lor mari și întunecați sau plecam cu bunicul în expediții, traversând podul feroviar dezafectat. Bunica mă punea să citesc în fiecare zi cinci pagini din Egri csillagok (Stelele din Eger), un roman istoric despre ultimele fapte de vitejie ale ungurilor după înfrângerea de la Mohács (1526), bunicul mă lăsa să răsfoiesc impresionanta lui colecție de filatelist, vorbindu-mi despre cât de important este să nu le îndoi marginile și să nu le desparți de seria lor. Cel mai mult îmi plăceau timbrele sovietice. Emanau un fel de forță brută. Multe dintre ele aveau un pronunțat caracter tehnic, reprezentând crucișătoare, rețele de electrificare, pupitre de comandă. 

Bunicul avea un picior mai scurt, pentru că la 16 ani se îmbolnăvise de tuberculoză osoasă. Avea încălțări făcute la comandă, care scârțâiau. Uneori, când se supăra pe bunica, pleca de nebun pe dealul Restád. Bunica își făcea griji și mă trimitea după el. Bunicul își luase doctoratul în farmacie la Viena, cu doar câțiva ani înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, și se hotărâse să se întoarcă în România. O mișcare tactică extrem de proastă. După război, la care din fericire nu participase din cauza invalidității, s-a trezit într-o Republică Populară în care nu putea să-și pună în valoare studiile. 

După câțiva ani însă, a ajuns farmacist șef la o farmacie din Sovata. Legenda familiei spune că subalternul voia să-i ia locul și i-a pus în spinare o eroare de inventar, acuzându-l de delapidare. Bunicul a stat la închisoare o jumătate de an. După eliberare, nu a reușit să-și găsească de lucru. Pe vremea aceea, toată lumea trebuia să aibă un loc de muncă. A fost trimis la băi, la Agigea. Nu-i venea să creadă că regimul este așa de treabă. 

Bunica din partea tatălui nu a putut să-și continue studiile pentru că era fiică de chiabur. O femeie deosebit de deșteaptă, care trimitea rebusuri concepute de ea la ziare și își ajuta nepoții la matematică chiar și după ce a împlinit 70 de ani, a lucrat decenii întregi ca secretară a liceului teoretic din Sovata.

De partea cealaltă, familia mamei nu avusese atât de mult de suferit din cauza regimurilor politice care s-au succedat în secolul trecut în România, pentru că nu fuseseră oameni înstăriți. Bunicul meu avea 11 frați și a început să muncească de la 12 ani la fabrica de parchet din Rupea. Apoi un pantofar l-a luat ucenic și după câțiva ani a devenit la rândul lui pantofar. O vreme, a locuit în Budapesta. În unele fotografii din acei ani e îmbrăcat ca un gangster. Apoi a luptat în război. A fost luat prizonier de ruși. În tabăra de prizonieri a izbucnit o epidemie de holeră. Bunicul și-a dat la schimb ceasul de mână unui ofițer ca să fie transferat la popotă, cu toate că nu știa absolut deloc să gătească. Altfel, e posibil să nu fi scăpat cu viață. 

La un moment dat a fost urcat într-un marfar, probabil cu intenția de a fi transferat. La Ploiești, a sărit din tren și a fugit. S-a stabilit la Brașov și a devenit unul dintre cei mai apreciați pantofari din oraș, la un moment dat ajungând chiar șef al cooperativei. După pensionare, a continuat să lucreze, fără autorizație, în micul atelier din spatele casei. Mă lăsa adesea să stau cu el, urmărind fascinat cum întinde pielea pe calapod și o fixează apoi cu multe cuie mici. Frazele lui erau împestrițate de cuvintele argoului budapestan, care mie îmi sunau foarte straniu. După ce am învățat să citesc, bunicul m-a îndemnat să citesc Istoria Lumii în 20 de volume, de Tolnai, mândria bibliotecii.

Bunica lucra și ea uneori în atelier, cosea bucățile de piele de antilopă (cum îi spuneau ei) pentru a crea ansamblul superior al pantofului sau al sandalei. Provenea dintr-o familie de țărani înstăriți din Baciu (unul dintre cele șapte sate care compun astăzi orașul Săcele) și a fost întotdeauna o femeie cochetă, despre care mama spunea, cu o ușoară malițiozitate, că ar fi fost în stare să se dea cu ruj înainte să scoată gunoiul în fața porții. Bunica știa tot felul de anecdote și era la zi cu ceea ce se întâmplă în viețile rudelor și vecinilor. 

Când ești tânăr, ai impresia că te poți înălța foarte sus, că mosorul care te leagă de pământ este infinit de lung. Sunt sigur că părinții mei au visat la mai mult, și-au imaginat măcar pentru o clipă „cum ar fi fost dacă”. Dacă părinții mamei ar fi avut bani s-o dea la meditații, ca să intre la Litere în București. Dacă gestul tatei de a se supune autorității, gest izvorât din frica bunicilor și a străbunicilor față de puterea (română), niciodată verbalizată într-o manieră directă în fața copiilor, n-ar fi fost unul inevitabil. 

La un moment dat, atunci când membrii colectivului de la SCM Igiena (unde mama era angajată pe post de cosmeticiană) au fost îndemnați la ședința de partid să vină cu propuneri prin care ar putea fi mărită productivitatea, mama a venit cu mai multe sugestii care bineînțeles că nu au fost acceptate sau măcar discutate. La fel de uimită a fost, în naivitatea ei, atunci când a descoperit că la alegerile pentru secretarul organizației de partid exista un singur candidat, dinainte stabilit, trecut în prealabil pe biletele de vot.

Odată, în drum spre țară, povestindu-mi despre cei câțiva ani petrecuți pe șantierele țării, tata mi-a spus că a realizat atunci că ar face bine să evite posturile importante, care vin la pachet cu responsabilități din ce în ce mai mari. Nu mult după ce a renunțat la munca pe șantier și s-a angajat la I.C.I.M. (Întreprinderea de Construcții Industriale și Montaje) din Brașov, s-a gândit că n-ar fi o idee rea să își continue studiile și să dea la doctorat. Un înalt funcționar, responsabil cu educația, din cadrul comitetului județean de partid, i-a spus: „N-ai nevoie de doctorat ca să studiezi”. Tata a luat la cunoștință cu oarecare ușurare faptul că destinul familiei l-a ajuns din urmă și pe el. „Am origini proaste, trebuie să stau pe tușă. Știința să fie pentru mine doar un hobby. Poate că nici nu sunt în stare de mai mult. Ce bine că nu trebuie să particip la niciun concurs. Într-o lume paralelă, eu sunt cel mai bun.”

Povestesc toate astea din dorința de a demonstra că firea revoluționară, cea a împotrivirii la formele opresiunii, atât de dragă ungurilor, parte a mitologiei lor naționale, a cam ocolit genele familiei. 

Singurul exemplu de „vitejie” vine din trecutul îndepărtat, în jurul anului 1870, când stră-străbunicul meu, Sándor Dósa, își îndeplinea serviciul militar în Viena. După o noapte de distracție cu camarazii lui, a sărit împreună cu aceștia în fața unui ofițer care își făcea plimbarea de dimineață și au forțat calul să se oprească. Au fost închiși cu toții pentru fapta lor nesăbuită.  

Așadar, se poate spune că adevăratul eroism, cel pus în slujba unui mare ideal, nu s-a manifestat în familie. Și cred că e mai bine așa. 

Altfel, poate că ar fi existat o șansă mult mai mare ca tata să cadă victimă așa-zisei revoluții din 1989. Atunci, puternic influențată de mirajul viforos înscenat în studiourile televiziunii române, mama a vrut neapărat să se alăture forțelor revoluționare. În cele din urmă, tata a sfătuit-o să renunțe, spunându-i că se duce el, ea să rămână mai bine acasă, împreună cu mine. A fost cât pe ce să fie împușcat, iar când s-a întors acasă, alb la față, i-a spus mamei: „Pe mine să nu mă mai trimiți nicăieri!”.


Vitejia mea consta în faptul că, în ciuda experiențelor dure, continuam să merg la scrimă, să fiu cât se poate de cool la școală, adică să fac măgării, pentru că în gimnaziu asta însemna să fii cool, să ai măgării la activ, să comentezi cu un aer blazat la ore, să te dai mare că știi lucruri și uneori chiar să le știi. 

Anii 1996-1997 au fost o perioadă importantă, atât pe plan micro, cât și pe plan macro. În 1996, maghiarii din toată lumea au sărbătorit 1.100 de ani de la traversarea Munților Carpați și stabilirea pe câmpia panonică. În timp ce în toate regiunile locuite de maghiari, aceștia se pregăteau pentru sărbătorirea zilei de 15 martie, la Cluj-Napoca, primarul a instalat o placă de aramă de mari dimensiuni pe frontispiciul casei Biasini, unde se afla placa memorială Sándor Petőfi. 

Noua inscripție anunța cu litere de o palmă că în 1848 maghiarii au omorât 40.000 de români și au distrus 230 de sate locuite de aceștia. Gheorghe Funar i-a prevenit pe maghiari să nu cumva să depună coroane la placa memorială Petőfi, pentru că gestul ar putea avea serioase consecințe legale. Maghiarii din Cluj au comemorat evenimentul la Teatrul Maghiar, apoi au depus totuși coroane de flori la placa memorială. 

Tot în 1996 a fost lansat Pacientul englez, un film care ne-a electrizat pe toți în familie. Nici n-am apucat să ne așezăm bine și să ne scoatem gecile, că a și început genericul și am fost țintuiți de scaune de cântecul de jale care însoțea imaginile. Era vocea lui Márta Sebestyén. Înțelegeam cuvintele doar pe jumătate și doar pe măsură ce le conștientizam ajungeam să înțeleg că sunt în maghiară, o maghiară ce părea străveche, străbătută de un dor și o nostalgie care surprindeau inima, făcând-o să se oprească în loc, asemenea unui animal luminat de faruri. Prin acea voce am simțit că recuperez ceva din focul primordial. Nu știu să descriu altfel experiența.  

Părinții mei nu erau neapărat mari împătimiți ai muzicii ungurești. Nici măcar nu ascultau radioul maghiar, pe care tot maghiarul din Transilvania îl asculta. Mai ales emisiunea Szív küldi szívnek szívesen (Din inimă inimii, cu drag), unde ascultătorii din Ungaria își trimiteau dedicațiile pline de dor către frații, surorile și părinții rămași în Transilvania. (Trebuie să fi fost sfâșietor să asculți emisiunea în timpul comunismului, când maghiarilor transilvăneni fugiți în Ungaria din calea terorii comuniste, vameșii le refuzau adesea vizitarea rudelor rămase în România.) 

După ce a văzut filmul, tata a încercat să afle tot ce se putea despre Márta Sebestyén și să facă rost de toate cântecele ei. A descoperit că Szerelem, szerelem (Dragoste, dragoste), cântecul care ne-a răscolit inimile, făcea parte din folclorul maghiar, provenind, mai exact, din zona Moldovei, unde mai există și astăzi câteva sate unde trăiesc ceangăi.


În 1998, ne-am mutat la casă. Am fost surprins să constat, după primele contacte cu adolescenții de pe stradă, că etnia mea era ocolită de glumele lor. În mod ciudat, într-un cartier muncitoresc în care locuiau oameni veniți din toate colțurile țării, etnia era adesea subiect de glumă (mulți copii mă întâmpinau, în loc de salut, cu celebra, dar oribil de stâlcita înjurătură de mamă), pe când în noul cartier, unde locuiau sași, maghiari și români, cei care mă luau peste picior o făceau exploatând alte trăsături. 

Am suferit în sinea mea din cauza statutului pe care-l primisem în gașcă: ultimul păcălici, cel mai mare luzăr, pălugă proastă etc. La un moment dat, mi s-a oferit șansa să fac o minimă schimbare de ierarhie, cu alte cuvinte să mă bat cu penultimul din ierarhia găștii, dar am luat bătaie într-un mod cât se poate de penibil și umilitor. 

Acele energii mult râvnite, ce păreau imposibil de atins, pe de o parte cele eroice, pe de alta cele eterice, de domeniul visului și tânjirii după ceva nenumit, au prins contur și s-au manifestat în jurul găștii din liceu și al dorinței de a le impresiona pe fete. Noilor mei colegi le plăcea să meargă cu cortul la Sfânta Ana, să cânte seara în jurul focului cântece de cătănie, de haiducie, de dor și de jale, să bea palincă și să se întreacă la tăiat lemne. 

Unii dintre ei mergeau la cursurile de dansuri populare. Eu pe atunci eram sub influența hip-hopului pe care-l ascultau tovarășii mei din cartier. Dansurile populare mi se păreau o prostie, cu toate că aș fi avut șansa să întâlnesc sute de tineri din toate colțurile Ungariei, Transilvaniei și ale altor regiuni istorice locuite de maghiari, pentru că aveau loc tot felul de concursuri și se vehicula oportunitatea unor spectacole în străinătate. 1999, anul în care am intrat la liceu, a fost și anul în care venitul național al Ungariei a atins și apoi a depășit valoarea de dinainte de schimbarea regimului comunist. Economia înflorea, nivelul de trai creștea, iar țara se pregătea să intre în Uniunea Europeană. În acea perioadă, secuii care plecau la muncă în Ungaria câștigau mult mai bine decât ar fi câștigat în România. În satele din Ținutul Secuiesc apăreau primele mașini second-hand și oamenii începeau să-și construiască case mai mari. Investițiile maghiare în Transilvania creșteau, neocolind aproape niciun oraș important, poate cu excepția orașului Târgu-Mureș, asupra căruia încă mai plana spectrul evenimentelor din martie 1990.

Odată intrat la liceul maghiar, părea că pericolul trecuse. Copiii români nu mai aveau curaj să se ia de noi. De acum eram băieți mari. În perioada asta, cel mai rău lucru care ni se mai putea întâmpla ca etnici maghiari brașoveni era ca amicii sau chiar prietenii noștri români să ne spună, urmărind cu maximă curiozitate efectul, bancuri cu unguri. Sau să fim făcuți bozgori într-un autobuz, doar pentru că veneam de la stropit și, fiind ușor abțiguiți, vorbeam prea tare în maghiară.            

La școală puteam să fiu un tip simpatic, mereu cu replica la el, construindu-mi prieteniile ideale. Colegii mei, alături de care aveam impresia că o să-mi petrec toată viața, jucau ping-pong la întâlnirile tineretului catolic, organizau excursii pe munte, făceau focuri mari și se îmbătau strașnic, cântând până răgușeau. Aveau acasă sute de CD-uri, viniluri, casete pe care înregistraseră tot felul de compilații. Din momentul în care am reușit să-l conving pe tata să înregistrăm mp3-uri cu noul lui CD Burner, aproape toată muzica a început să treacă pe la mine. 

Îmi copiam discografia întreagă a unor formații rock, pop, folk ungurești, șlagărele evergreen ale epocii Kádár, tot ce se găsea. Ceva mai târziu, un coleg de-al meu și-a convertit întreaga colecție de viniluri în mp3. În adolescență, muzica e un element important, visceral chiar, al identificării cu un anumit grup. Nu e de mirare, deci, că în vara anului 2003, după absolvirea liceului, ne-am dus să vedem opera rock István, a király (Ștefan, Regele), o premieră în Transilvania. 


Opera, pusă în scenă pentru prima dată în Ungaria în anii ’80, spune povestea lui Vajk, primul principe care realizează că, în contextul istoric dat, supraviețuirea Ungariei ca stat stă în renunțarea la religia păgână și îmbrățișarea creștinismului. În luptele de putere care au urmat morții principelui Géza (tatăl lui Vajk, botezat apoi întru Domnul cu numele István), păgânul Koppány și armata sa suferă o înfrângere definitivă. 

Concertul a avut loc la Csíksomlyó, un important centru al religiei romano-catolice din Transilvania. Aici se adună în fiecare an, de Rusalii, pelerinii catolici din toate colțurile țării și nu numai. În bazilica Sfânta Maria se află o icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că le-a dat secuilor forța și curajul necesare pentru a învinge armata protestantă a lui Ioan Sigismund, venit să impună cu forța reforma protestantă. Aproximativ 350.000 de oameni s-au adunat în acea seară în șaua dintre muntele Kissomlyó și Nagysomlyó. 

Concertul a fost pentru mine momentul de maximum al hungarofiliei. 

Straniu cât poate fi de înălțător să fii împreună cu atâția oameni și să asculți aceeași muzică. Straniu cât de mult ne-am identificat cu personajul căpeteniei păgâne, cel care susținea alternativa istorică, posibilă doar prin înfrângerea lui István. Adevărul e că Gyula Vikidál (cel care-l interpreta pe Koppány) era mai carismatic, iar vocea lui era mai energică decât a lui Miklós Varga (în rolul lui István). Koppány profețea victoria în fața turcilor, spunea că Gheorghe Doja va deveni rege, că răscoala curuților îi va goni pe habsburgi din țară etc. În acele momente, în punctul culminant al operei rock, când deasupra capetelor noastre începeau să apară primele stele, noi chiar am crezut că e posibil. Că destinul nefast hărăzit maghiarilor poate fi schimbat. Mult cântatul destin nefast al maghiarilor, pe care acum l-aș cataloga drept nimic mai mult decât un vaier melancolic, dublat de lipsa acțiunii. 

La finalul concertului a fost cântat imnul maghiar, urmat de imnul secuilor. Când coboram dealul, unul dintre prietenii mei a remarcat numărul mare de jandarmi (români), trimiși de autorități pentru menținerea ordinii publice. 

Le e frică de noi, a spus el. 

Era oare posibil ca statul român să fie atât de paranoic?, m-am întrebat eu atunci. Nu mai văzusem niciodată în viața mea, și nici de atunci n-am văzut, o retragere mai pașnică a mulțimii de la un concert.

Pentru a ilustra paranoia statului, e suficient să mă gândesc la maniera în care autoritățile române au dejucat atentatul din data de 1 decembrie 2015, din Târgu Secuiesc. Atunci, poliția română a arestat, încă din data de 30 noiembrie, doi etnici maghiari care plănuiau să planteze o bombă artizanală într-unul din coșurile de gunoi din zona în care urmau să aibă loc defilările de a doua zi. Dacă citești transcrierile înregistrărilor făcute de DIICOT la sediul conspirativ al secuilor, descoperi că oamenii ăia vorbeau despre o felie de pizza. Bineînțeles că nu e exclus ca felia să fi simbolizat de fapt Transilvania. Mă gândesc aproape cu duioșie la marea amenințare pe care o reprezentau la adresa statului român câțiva secui care se întâlneau în spatele unui magazin de electronice. În marea lor râvnă conspirativă, acești „teroriști” depozitaseră explozibilul într-o locație, iar țevile pe care urmau să le umple cu acest material într-o altă locație, aflată la cel puțin 10 kilometri distanță. 


După terminarea liceului, nu am ales să-mi continui studiile la Universitatea Sapientia, finanțată de statul ungar, nici la altă universitate privată cu predare în limba maghiară, așa cum începuse să fie la modă în acei ani. 

Să studiezi la o universitate privată maghiară mi se părea un act elitist și izolaționist, nicidecum unul care îți oferă o educație mai bună și mai multe șanse în viitor (pe piața muncii din Ungaria, evident). Încet-încet, manifestările exterioare ale identității mele minoritare s-au resorbit aproape cu totul. Viața culturală a orașului meu nu-mi mai oferea satisfacții. 

Totul se nivelase, festivalul berii avea pentru mine aceeași însemnătate ca balurile tradiționale anuale, organizate de UDMR în Brașov. Cursurile de la facultate erau o mare chinuială. Urma să devin un specialist în marketing care urăște mecanismele pieței și cercetările cantitative. În secret, plănuiam să devin poet, dar nu prea știam de unde să încep. 

Pe-atunci m-am dus la Sfântu Gheorghe și mi-am cumpărat o antologie de poezii de Attila József. Le citeam, așteptându-mă ca forța limbajului să îmi transforme sentimentul de neputință în altceva. Eram scindat între lumea ideală a făuritorilor de versuri și lumea în care ne îmbătam la fiecare sfârșit de săptămână, încercând să stoarcem un iz vag de aventură din aerul îmbâcsit de fum al discotecilor din secuime.

O rază de lumină demnă de menționat în această fundătură existențială, cum mi se părea atunci, a fost participarea la festivitățile de comemorare a revoluției maghiare din 1956. Nu mai țin minte exact cine a organizat acea excursie de la mijlocul anilor 2000, cu două autocare pline de studenți maghiari din Brașov și Târgu-Mureș. Ideea era ca studenții sosiți din centrele importante ale diasporei maghiare să se urce în autocamioanele Csepel vechi, asemenea celor folosite de revoluționari, să fluture steagul Ungariei, să cânte cântece revoluționare și așa mai departe. Astfel, evenimentele comemorative din 23 octombrie erau dublate de cele din 22, în ajun. Noi eram vestitorii. 

Nu cunoșteam deloc versurile cântecelor revoluționare, așa că mai mult m-am prefăcut, dând din gură ca un pește mut. Studenții din Târgu-Mureș erau foarte fericiți că au ajuns la Budapesta și că își pot cumpăra câteva sticle de absint (în Transilvania nu prea se găsea). Unul dintre ei venise să plaseze niște casetofoane de mașină la bișnițarii unguri. Abia mai târziu mi-am dat seama că autoritățile maghiare aflate atunci la putere se folosiseră de noi, totul fiind de fapt o acțiune menită să întărească imaginea publică a executivului Gyurcsány, bănuit de acte de corupție. Discursul aceluiași Gyurcsány, rostit în timpul unei întrevederi cu ușile închise, a ajuns în presă, a declanșat ample manifestații de stradă în 2006 și atacul asupra clădirii televiziunii. Câteva dintre frazele acelui discurs, în care acesta critica ultimii ani de guvernământ, au circulat încă ani de zile: „Am belit-o. Și nu doar puțin, ci rău de tot”.

Corupția plana, desigur, și asupra membrilor influenți ai UDMR, dar nu se cădea să nu-i votezi la alegeri. Era datoria ta de etnic maghiar. Argumentul suprem al adulților era: „e important să fii reprezentat în parlament”. Bineînțeles că multă vreme i-am votat, fără să-mi chestionez prea mult decizia. Eram conștient de faptul că e un gest de complezență, dar nu mă deranja prea mult. 

(Pe de o parte politica, pe de alta, Robin Hood. Eroul ungurilor și secuilor deopotrivă era Attila Ambrus, jucătorul de hochei poreclit „banditul Whisky”, care în perioada 1993-1999 a jefuit mai bine de 20 de bănci din Ungaria.)


Nu pot să spun decât că am avut noroc, căci am ajuns iarăși pe punctul de a mă eschiva de la datoria mea de minoritar, aceea de a salva ce mai poate fi salvat, dar, în ciuda rezervelor din ce în ce mai pronunțate și, în cele din urmă, a respingerii dezamăgitoarei vieți publice și comunitare braşovene, puterea împrejurărilor a făcut ca eu să devin scriitor și traducător. 

Acum, dacă mă uit în urmă la cei mai bine de 15 ani de când am decis în mod conștient să mă dedic scrisului, îmi dau seama că multă vreme am ocolit aproape în totalitate tema identității mele etnice. Am scris primul meu roman (Ierbar) cu gândul, mai mult sau mai puțin conștient, că ar trebui mai întâi să mă ocup de un subiect destul de străin de biografia mea, să adun astfel experiență pentru ceea ce urmează: abordarea lucidă și asumată a rupturii care s-a produs între mine și prietenii din perioada liceului. 

Abia odată cu Multă forță și un dram de gingășie am reușit să discern cu adevărat și să trag o linie între cine am fost și cine am devenit. Să extrag de acolo și să sintetizez, în primul rând pentru a înțelege, abia în al doilea rând pentru a le transmite și altora, ce a însemnat să fiu maghiar în anii postadolescenței, în care au contat atât de mult afinitățile și raporturile de putere din cadrul micului nostru grup de etnici maghiari, singurul la care voiam și puteam să mă raportez atunci.

Pe de altă parte, romanul încearcă să vorbească despre ce s-a întâmplat apoi, când am sesizat că acest curaj de seră începe să dea rateuri, să stagneze în zona unor bravade revizioniste și antiromânești. Ce a însemnat să înțeleg că nu mai doresc să-l împărtășesc, pentru că nu îl simt ca fiind al meu. Un proces lung, plin de lașități și regrete, care a culminat în înțelegerea faptului că acest gen de acțiuni identitare sunt lipsite de profunzime și de imaginație, trădând o regretabilă îngustime a minții. 

Până la 20 și un pic de ani m-am tot întrebat dacă există un spațiu în care vulnerabilitățile, neputințele și slăbiciunile mele pot fi iertate, în primul și în primul rând de către mine însumi. Am intuit atunci că pot să las deoparte acest fals curaj, născut din complexul de superioritate al etnicului maghiar frustrat, folosit adesea de politicieni pentru a-l manipula. Încet-încet, ca un pui orb de pisică, am început să deschid ochii.


Cred că noi toți avem uneori nevoie de astfel de reglări de conturi cu noi înșine. Întrebarea e cum, prin ce anume se produc aceste autoanalize. Cine sau ce anume ar putea fi catalizatorul acestei dări de seamă. Pentru mine a fost și este literatura.

Dacă acei oameni care m-au îndemnat să mă dedic traducerilor literare n-ar fi existat (Romulus Bucur, Claudiu Komartin, George Volceanov, Dorina Ivan), probabil că n-aș fi avut ocazia să transform acest act în expresia unei hungarofilii interiorizate. Mi-am dat seama că aș rămâne doar un egoist degustător al literaturii maghiare, a marii sale diversități și inventivități, dacă nu aș încerca s-o transpun în limba română, ca să se poată bucura și alții de ea. 

De-a lungul anilor, actul traducerii a devenit pentru mine micul tribut adus identității maghiare. Scrisul meu, o căutare a limbajului primordial. Intensitatea focului alb scris pe focul negru, care a răsfirat literele din Tora în configurația pe care o cunoaștem astăzi.  

Și, pentru că așa s-au rânduit lucrurile, am avut ocazia să ajung din nou în Ungaria, de data asta la un seminar de traduceri, organizat de profesorul George Volceanov și Casa Traducătorilor din Balatonfüred. Nu pot să nu subliniez cât de importantă este pentru literatura și cultura unei țări existența unui astfel de spațiu. Aici sunt ținute an de an seminarii de traduceri în mai multe limbi, există o bibliotecă cu 6.000 de titluri, actualizată în permanență, și tot aici se află și sutele de traduceri, publicate în toate colțurile lumii, pe care rezidenții le-au tradus (parțial) în această casă.

După încheierea seminarului care a ținut o săptămână, am vizitat Budapesta împreună cu viitoarea mea soție. Într-una din zilele petrecute acolo, am avut ocazia să văd o expoziție la Műcsarnok (Galeria de Artă), dedicată identității maghiare. Mi-au rămas în minte până azi câteva dintre lucrările care chestionau direcția în care se îndreptau statul și, implicit, poporul maghiar, în urma câștigării alegerilor de către FIDESZ. În 2010, odată cu al doilea său mandat, începuse epoca Viktor Orbán. 

Iată câteva dintre lucrările care m-au impresionat: un călăreț maghiar de lut în mărime naturală stă cu urechea lipită de burta calului său de lut, încercând parcă să descifreze mesajul venit din viscerele mașinăriei de luptă; lucrarea compusă dintr-o oglinjoară cu două liniuțe de paprika (boia) pregătite pentru a fi prizate și un păhărel care semăna cu un mic vas alchimic, în care se găsea palincă, o critică la adresa revirimentului mândriei naționale, promovat de Orbán. 

Alte lucrări atrăgeau atenția asupra stării de fond a națiunii, o națiune tristă și obosită, săracă și dezamăgită. Din loc în loc, erau expuse citate ale unor filozofi și scriitori maghiari care au reflectat de-a lungul timpului la ce înseamnă să fii maghiar. Iată unul din 1898, aparținând scriitorului Kálmán Mikszáth: „Maghiarului îi place să caute adevărul. Dar nu-i place să-l găsească. Și dacă totuși îl găsește, se plictisește imediat de el…” 


De atunci au trecut aproape 10 ani. Între timp m-am căsătorit, am devenit tată, am publicat câteva cărți și am tradus câteva zeci. M-am întors la Casa Traducătorilor de cel puțin cinci ori, am fost invitat la conferințe ale traducătorilor de literatură maghiară, am participat la festivaluri de literatură și am putut să urmăresc deteriorarea treptată a statului de drept maghiar, a instituțiilor de presă și a celor culturale. 

Nu de mult, conducerea Petőfi Irodalmi Múzeum (Muzeul Literaturii Petőfi), echivalent al ICR-ului, a fost schimbată cu oameni aserviți FIDESZ. Una dintre principalele preocupări ale actualului director este să cumpere mai multe imobile de pe cuprinsul țării pentru a le transforma în case de creație. Care o fi scopul? Să acorde rezidențe și burse scriitorilor aserviți sistemului? Să încerce să îi câștige de partea lor pe cei neaserviți? Un lucru e sigur, lucrurile nu merg într-o direcție prea bună.

Am profitat de faptul că sunt din nou la Casa Traducătorilor pentru a vorbi cu oamenii de aici despre starea națiunii. Cum a fost posibil ca maghiarii să-l voteze din nou pe Orbán? Se pare că izbucnirea războiului din Ucraina a fost un mare noroc pentru premierul care candida pentru al patrulea mandat consecutiv. Sondajele de dinainte de alegeri nu arătau prea bine, dar în timpul unei dezbateri politice, Orbán a rostit ceea ce avea să fie folosit mai apoi ca un slogan: noi vă apărăm de război. Orbán i-a apărat pe unguri de imigranții sirieni, construind mult hulitul gard de la granița sudică, iar acum îi apără de război.

Cetățeanul mediu poate acum să își savureze în tihnă muzica naționalistă dată la maximum pe motocicleta împodobită cu însemne hune, seara își poate consuma în tihnă cina sută la sută ungurească, le poate citi copiilor înainte de culcare povestea musai scrisă de un scriitor maghiar hetero și poate apoi să-și închidă liniștit ochii, pentru că se află în deplină siguranță. Și cum să nu te simți protejat, știind că Ministerul Sănătății și cel al Educației au intrat de curând în subordinea Ministerului de Interne? 

Pare începutul unei distopii. 

Tot stând de vorbă cu oamenii de aici am aflat că, în urma disensiunilor din cadrul partidului de extremă dreaptă, Jobbik, o parte dintre membri, considerând că Jobbik nu este îndeajuns de extremist, au înființat un nou partid, Mi Hazánk Mozgalom (Mișcarea Patria Noastră), care în urma alegerilor din aprilie a ajuns să fie reprezentat și în Parlament, cu 6,45% din voturi. Una dintre acțiunile recente ale acestui partid a fost să treacă printr-un tocător de hârtie, în direct, o carte pentru copii cu conținut LGBT, susținând că e „propagandă homosexuală” și că „țara minunilor nu este a celor cu comportament deviant”.

Atitudinea regimului aflat la putere pare să le cânte în strună celor care promovează atitudini radicale. Declaraţia făcută de Orbán vara asta în cadrul Universităţii de Vară de la Tuşnad, prin care se opune amestecării raselor europene cu cele non-europene, a stârnit indignarea generală. Mai puţin în Ungaria, unde politica anti-imigranţi nu există doar la nivel de discurs, ci este pusă în practică de câţiva ani buni, bucurându-se de sprijinul majorităţii populaţiei; mai mult, niciun partid din opoziţie nu se opune consolidării gardurilor de la graniţa sudică a ţării, menite să protejeze puritatea rasei. 


Recent am fost să văd la cinema filmul lui Cristian Mungiu, R.M.N.. Eram curios să aflu cum a incorporat regizorul incidentul de acum câțiva ani de la Ditrău. Scrisesem la rândul meu despre xenofobia și rasismul pe care angajarea a doi brutari din Sri Lanka într-o brutărie locală le trezise și amplificase în comunitatea maghiară de acolo. 

În Multă forță și un dram de gingășie am tratat doar marginal cele întâmplate. Personajul principal face o paralelă între xenofobia etnicilor maghiari și cea a românilor, comparând comportamentul sătenilor cu împotrivirea localnicilor din Crevedia la hotărârea de a construi în apropiere un centru pentru refugiații sirieni. Apoi face repede o glumă, nu vrea să fie prins la mijloc. Cu toate că, printre altele, romanul asta își propune: să vorbească din perspectiva existențială a unui etnic maghiar prins între două lumi, între două culturi și identități.

Pentru Matthias însă, personajul principal din R.M.N., conjunctura nu este la fel de favorabilă. Asupra lui planează de la bun început stigmatul inadaptării. Nu se adaptează la centrul de prelucrare a cărnii din Germania, soția îl consideră un element perturbator și vrea să-l vadă din nou plecat, iar fosta lui iubire, o luptătoare, elementul activ al filmului, îl acceptă mai degrabă pentru că se simte singură, pentru că are nevoie de un fuck buddy. Amicii secui sunt acolo parcă doar pentru a-i aminti că, oriunde te-ai duce, nu te poți sustrage destinului de minoritar. Pentru ca ceilalți să te accepte și să te considere unul de-al lor, trebuie să fii de acord în mod tacit cu acțiunile și modul lor de gândire. Altfel, ești doar un străin, un etnic sas izolat printre rămășițele lovite de muțenie ale etniei tale, condamnat treptat la aceeași muțenie fatală.

Matthias vrea ca fiul lui să devină independent, să nu-i fie frică. Însă soluția lui e să-i propună activități care amintesc de tabere de supraviețuire în sălbăticie, nu de o relație obișnuită tată-fiu. Vrea altceva pentru el, însă îl pregătește tot pentru inadaptare. M-am regăsit de multe ori pe parcursul filmului în personajul lui Matthias. Am simțit revoltă față de nepăsarea lui, disperare față de obtuzitatea lui, îmi venea să-l scutur de umerii puternici, să mă uit în ochii lui melancolici, adânciți în orbite, și să-i strig în față „trezește-te, omule!”. 

În cele din urmă, am simțit milă și compasiune pentru destinul lui. Apoi, după ce am ieșit din sală, în spectaculosul apus psihedelic deasupra reclamelor mall-ului, după iarna mohorâtă din Rimetea, unde au fost filmate majoritatea scenelor, m-a cuprins un val de recunoștință. Recunoștință pentru că mi s-a dat să mijlocesc prin scris și traduceri ceea ce nu pot să mijlocesc altfel. Recunoștință pentru faptul că am descoperit în mine o lume interioară plină de contradicții și de tensiuni neexprimate pe care, după mulți ani petrecuți prin ateliere și masterate de scriere creatoare, am reușit în cele din urmă să o exprim. 

Și, nu în ultimul rând, recunoștință față de părinții mei, care m-au crescut cât au putut ei de bine, umplând cu sens și căldură, cântece și cuvinte locul în care acum s-ar fi putut căsca un mare gol.

La fel, spre deosebire de Matthias, datorită acestui background mi-e ceva mai limpede ce anume vreau să transmit mai departe din această moștenire fiului meu și, într-o anumită măsură, îmi este mai lesne. L-am dat la grădinița maghiară ca să învețe limba, o consider o valoare de necontestat, pe care politica de stat actuală și valorile promovate de ea nu o pot întina decât periferic. Da, trebuie să recunosc, mi-e teamă că n-o să învețe ca lumea limba maghiară, duc zilnic o luptă cu el să se uite la filmulețe în maghiară, să citim cărți în maghiară, dar în română sunt mult mai multe opțiuni, iar Ninjago în română e mai ușor de înțeles pentru el decât Ninjago în maghiară.

De câte ori ajung în Budapesta, îi cumpăr cărți în limba maghiară, alteori mă duc până la Sfântu Gheorghe și îi cumpăr de acolo sau comand de pe net. Scopul efortului meu este acela ca, odată ajuns adult, fiul meu să aibă instrumentele pentru a se raporta critic la problema identitară, fără să-și piardă în acest proces sentimentul de apartenență.

Sper ca împrejurările istorice să nu mai dea niciodată naștere unei lumi în care să regresez la stadiul în care îmi era rușine că sunt maghiar. Și sper ca nici fiului meu să nu-i fie dat vreodată să simtă rușine din cauza identității lui maghiare. 

Tot ce pot face pentru o lume mai bună e să fiu în continuare un ambasador al acestei limbi extraordinare în care au creat și continuă să creeze atâția artiști de valoare, în ciuda unui climat politic din ce în ce mai ostil. Tot ce pot face e să-i iubesc în continuare pe maghiari și pe români în aceeași măsură, înțelegând că de fapt nu sunt deloc atât de diferiți pe cât par.  


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.