Dacă ai doar un minut să citești:

Specialiștii vorbesc despre o epidemide de burnout și stres post-traumatic în rândul personalului medical care a îngrijit pacienți cu COVID-19 în ultimul an. Evaluările indică niveluri alarmante de stres și epuizare, care vor afecta modul în care pacienții vor fi îngrijiți de acum înainte.

La noi, nu există astfel de evaluări la nivel național – ministerul și organizațiile reprezentative recunosc că „burnoutul în rândul personalului medical este o realitate în România”, doar că evidența nu înseamnă acțiune.

Un singur spital a măsurat gradul de epuizare a personalului și a descoperit că 56% dintre angajați au un nivel mediu sau ridicat de burnout și 55% se simt extenuați emoțional.

Și medicii și asistentele cu care am vorbit noi confirmă: muncesc și câte 15 ore, săptămâni în șir, nu pot să doarmă, iar seara se prăbușesc. Sunt manifestări tipice burnoutului. Dar sistemul are resurse limitate – concediu nu pot să-și ia, n-are cine să-i înlocuiască, iar sprijin psihologic nu cer, pentru că e în afara armurii de invulnerabilitate pe care și-au construit-o.

Ca societate, e timpul să normalizăm discuțiile despre psihologia actului medical și nevoile de sănătate mintală ale personalului.

O variantă a acestui articol a apărut în DoR #43. Cumpără revista aici.

La un moment dat în ianuarie, managerul, directorul medical și psihologa Spitalului de Boli Infecțioase „Victor Babeș” din Timișoara au hotărât să evalueze gradul de oboseală a personalului. A fost destul de spontan. Vorbeau despre satisfacția pacienților, apoi și-au dat seama că angajații spun de luni de zile că sunt obosiți. „Am zis: hai să evaluăm”, își amintește momentul psihologa Dana Biriș. „Nu poți să vezi doar burnoutul, am zis să vedem și depresia, și anxietatea”, și așa au ajuns să aplice patru chestionare, anonim și voluntar, angajaților din toate compartimentele, de la medici și asistente, la brancardieri, spălătorie, bucătărie, farmacie sau achiziții.

E prima dată când un spital din România face asta și, imediat ce au anunțat public inițiativa, și alte spitale din țară le-au cerut chestionarele.

Au descoperit că 56,37% dintre angajați suferă de burnout mediu sau sever, 55,88% se simt epuizați emoțional, 67,16% resimt un nivel ridicat de stres, iar 64,22% resimt îngrijorare, date conforme cu studiile internaționale. De ce contează? Pentru că starea de sănătate fizică și psihică a medicilor riscă să afecteze, în cele din urmă, tot calitatea îngrijirii pacienților.

„Suntem obișnuiți cu oboseala, dar nu suntem obișnuiți cu sindromul de epuizare profesională și el nu a fost cuantificat până acum”, spune prof. dr. Cristian Oancea, managerul spitalului. El însuși a văzut pe fața colegilor lui cum arată, fizic, oboseala și nesomnul.

Dana Biriș (Daniela, în buletin), psiholog clinician și psihoterapeut, e angajată pe compartimentul HIV/SIDA al spitalului din 2010 și lucrează cu pacienții seropozitivi din vestul țării și familiile lor. A avut și cabinetul ei, dar mult mai mult îi place în spital. Și-a dat disertația pe lucrul cu persoanele LGBT seropozitive și a creat unul dintre primele grupuri de suport dedicate lor în România și în continuare coordonează întâlniri de femei sau cupluri seropozitive.

În ultimul an însă, a deservit tot spitalul, în funcție de nevoi. A intrat în saloane, în combinezon, a vorbit la telefon cu pacienții, a vorbit cu personalul care i-a cerut ajutorul. Și, de când cu evaluarea pe burnout, telefoanele și mesajele au explodat. „Sunt pasăre de noapte”, îmi spunea într-o conversație la telefon la 10 seara, după un weekend petrecut analizând rezultatele chestionarelor. „Dacă dorm mai mult de cinci ore pe noapte, nu reușesc să fac nici măcar câte fac.”

„Nu te mai bucură nimic, nu te mai motivează nimic”, explică ea riscurile burnoutului. „Succese terapeutice sunt, dar epuizarea te poate face să clachezi.” Confirmă astfel ceea ce ne-au spus medicii și asistentele din prima linie cu care am vorbit.

După un prim an de pandemie, sectorul medical e, probabil, cel mai lovit de burnout, la nivel global. Numărul mare de pacienți și numărul mic de personal au dus la epuizare. Lipsa echipamentelor de protecție, goana după un loc la ATI și lipsa generală de pregătire pentru o criză de sănătate publică au redus încrederea că sistemul își poate proteja măcar propriii angajați. Rata mare de mortalitate și suferință a făcut cadrele medicale să încerce să se detașeze emoțional, crezând că așa se protejează.

Studiile internaționale vorbesc despre o epidemie a burnoutului în rândul personalului medical, care va continua cu una de sindrom post-traumatic, care vor afecta, în cele din urmă, tot siguranța și modul în care pacienții sunt îngrijiți. De exemplu, știm de la epidemiile anterioare că personalul medical a suferit de anxietate, depresie și stres post-traumatic cel puțin un an după încheierea lor (în Toronto, după un episod de SARS care a durat patru luni, medicii au resimțit stresul încă doi ani).

În România, specialiștii în sănătate mintală și puținele evaluări de acest fel confirmă pericolul, deși majoritatea cadrelor medicale cu care am vorbit susțin că nu sunt în burnout. Că mai pot.

Psihiatrii spun că medicii se păcălesc pe sine.

Ce e burnoutul?

Deși conceptul de burnout ocupațional există din anii ’70, comunitatea medicală a dezbătut mult timp asupra unei definiții. E sau nu un diagnostic medical? E sau nu o problemă de sănătate mintală? Cel care a fixat conceptul în literatură, psihoterapeutul american Herbert Freudenberger, l-a identificat prima dată tocmai într-un context medical – o clinică ce oferea servicii gratuite în New York, la oameni care zilnic arătau empatie și un nivel ridicat de motivație și dedicare.

În primii ani, burnoutul a fost cercetat cu prioritate în sectorul medical și de servicii sociale, iar de prin anii ’80, a fost evident că el există și la alte categorii profesionale: polițiști, profesori, manageri, sportivi de elită și studenți, întrucât competiția, cantitatea și complexitatea muncii au crescut global, în ciuda automatizării.

În anii ’90, a fost inclus în Clasificarea statistică internațională a bolilor și problemelor de sănătate înrudite (așa-numitul ICD-10, pe care îl folosește și România) și definit ca „o stare de epuizare vitală”. La noi, s-a tradus ca „surmenaj” și are codul de diagnostic Z73.0. În 2019, când a elaborat ICD-11, care va intra în vigoare în 2022, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a modificat definiția, „într-un sindrom care rezultă dintr-un stres cronic la locul de muncă, care nu a fost manageriat cu succes”. Practic, a clarificat că nu e o problemă a angajatului, ci una organizațională, care necesită o soluție organizațională.

Se manifestă, spune OMS, prin epuizare, lipsă de interes față de muncă, sentimente negative sau cinism față de job și eficiență redusă. Poate conduce la depresie, la un nivel major de anxietate și chiar gânduri suicidare. În plus, prin suspendarea granițelor dintre spațiul personal și muncă, suprapusă cu teama de necunoscut, lipsa de control și responsabilități familiale crescute, pandemia a accentuat nivelul de epuizare și a trimis și mai mulți oameni în burnout sau chiar în afara muncii, cele mai afectate fiind, de departe, femeile. 
 

„Burnoutul nu e o boală, e o situație profesională care îți poate ruina sănătatea psihică și fizică”, spune psihiatrul Vlad Stroescu. „Îți poate produce o boală, dar e în același timp un fenomen socio-profesional complicat. El implică aproape mereu un conflict potențial, dacă nu activ, cu locul de muncă.”

Stroescu subliniază că nu este o boală mintală și că diagnosticul nu se pune de sine stătător. Pentru că oamenii ajung la medic de abia când apar alte probleme de sănătate, vor primi un diagnostic principal (cum ar fi: episod depresiv major, tulburare de panică, ulcer, insomnie), la care se poate adăuga codul de burnout, ca diagnostic secundar care explică contextul profesional.

E esențial „să înțelegem că nu e vorba de o slăbiciune interioară, de o bubă pe creier”, spune Stroescu, „ci mai mereu de un defect al sistemului, de condiții speciale care consumă nepermis de mult resursele fizice ale oamenilor. Nu degeaba lucrătorii sanitari (inclusiv medicii) sunt predispuși la burnout. Erau și înainte de pandemie, sunt și acum cu atât mai mult. În ciuda tabuului și stigmei, e o situație care strigă la noi, oricât de surzi vrem să fim.”

Și, tocmai pentru că burnoutul implică doi actori, e greșit să credem că, dacă trimitem angajatul la meditație, yoga sau la odihnă, problema se va rezolva. Da, îi vor îmbunătăți starea de bine, dar riscul burnoutului nu va dispărea.

La noi, „epidemia de burnout” lovește într-un sistem medical deja accidentat, care cheltuiește cu sănătatea cel mai puțin din Europa și nu se ocupă deloc de prevenire, care în anul pandemiei a schimbat nu mai puțin de trei miniștri ai Sănătății și care se confruntă cu un exod al medicilor de 20 de ani încoace. Într-un sistem cu atâtea lipsuri, să asiguri resurse și mecanisme pentru starea de bine a propriilor angajați devine aproape misiune imposibilă, și totuși asta poate fi cheia pe care nu știm că o căutăm.

E mărturia unei rezidente de infecțioase dintr-un spital de primă linie din București, care a vrut să-și păstreze anonimatul. Un tânăr medic care în ianuarie a lucrat 240 de ore, ture de zi și ore suplimentare (fără să fi făcut gărzi) – și asta pentru că și-a luat trei zile de concediu, altfel ar fi fost și mai multe.

Spre comparație, cineva cu program de opt ore pe zi lucrează într-o lună 160-168 de ore, iar medicii, care au program de șapte ore – 140-147. În ultimul an, unii rezidenți de infecțioase au renunțat. Și-au dat seama că nu e pentru ei și au luat-o de la capăt cu alte specialități.

Ea nu a simțit nevoia să meargă la psiholog și nici să vorbească cu cel al spitalului, care s-a arătat disponibil. Tot ce face pentru ea e să meargă pe jos cât de des poate cele 45 de minute spre sau dinspre spital și să mediteze la ce s-a întâmplat peste zi, cât face duș.

„Nu cred că un psiholog care vede de obicei pacienți poate să ajute cu mare lucru. Tot mai bine între noi ne plângem și ne povestim.”

Dacă pandemia a făcut un lucru bun, spune ea, e că i-a apropiat pe colegi unii de alții. Între două salvări, au început să-și împărtășească lucruri personale, anxietatea în legătură cu un caz sau, pur și simplu, faptul că nu apucă să-și spele hainele, pentru că pică lați. Iar astfel de mărturisiri sunt valoroase tocmai pentru că sunt experiențe împărtășite – un străin n-ar înțelege, crede rezidenta.

Ca să fie un pic mai suportabil, și ea, și spitalul ar avea nevoie de mai mult timp și mai mulți oameni. „Să ai niște zile legate, în care să nu te izbești de neputință. Ce se întâmplă e că în prima zi acasă îți trec toate prin fața ochilor și nu te poți concentra. Abia a doua sau a treia zi poți să te odihnești, or noi nu avem luxul ăsta.” Au avut o perioadă cu câte două-trei zile libere legate, după care, odată cu creșterea cazurilor din toamnă, unii infecționiști au fost detașați la alte spitale și ei au rămas și mai puțini.

Dacă e un sfat pe care l-am primit toți în ultimul an, acela a fost să ne creăm disciplina lucrurilor mici care ne ajută să funcționăm și să nu ne lăsăm copleșiți de anxietate și necunoscut: să mâncăm sănătos, să facem mișcare în aer liber, să păstrăm legătura cu familia și prietenii, să punem granițe între muncă și viața personală, să avem un orar regulat de somn. Aproape nimic din toate astea nu le-a fost la îndemână celor au tratat COVID în fiecare zi.

Până se termină treaba

Spitalul „Victor Babeș” din Timișoara este al doilea din țară care a primit pacienți COVID-19, în februarie 2020, imediat după Institutul „Matei Balș”, din București și de atunci a tratat numai pacienți cu forme severe și foarte severe. Are două corpuri de clădire și patru secții – două de infecțioase și două de pneumoftiziologie – și este și singurul centru de triaj din oraș – adică bolnavii COVID care nu se simt bine acasă vin pentru consult, analize și radiografii sau computer tomograf (CT).

Actul medical s-a schimbat la 180 de grade, spune managerul Oancea. „Ne-am trezit peste noapte că tratam o singură boală. În plus, noi nu lucram în ture. Am ajuns să lucrăm în ture, de dimineața până seara. Am renunțat la concedii, tocmai ca să ne dedicăm îngrijirii, și n-a fost nimic constrâns.”

Unul dintre cele mai importante teste pe care l-au dat spitalele în această pandemie a fost cel al organizării propriilor circuite, resurse și echipe. De cât de mult personal era expus virusului, în același timp, a depins dacă unele secții s-au închis sau nu. De cum reușeau să asigure timp de repaos pentru toată lumea a depins dacă medicii și asistentele au clacat, și-au luat concedii medicale sau au rezistat fără sincope.

De aceea sunt spitale sau secții care au funcționat bine și cu zero îmbolnăviri, în timp ce altele au devenit focare sau au avut nevoie de personal în plus.

Fiecare spital și-a organizat programul în funcție de numărul de locuri și de personalul specializat – la unele, turele au fost pur și simplu prelungite „până se termină treaba”, după cum spune rezidenta din București. (Iar noi, de acasă, nici nu am fi conceput altceva.) Altele le-au comasat în câte două săptămâni (ture de zi plus gărzi), urmate de detașări de câte o săptămână în secții adiacente (cum au fost, în București, spitalul modular din Pipera, pentru „Victor Babeș”, sau ROL 2 pentru Spitalul Militar Central), urmate de mai multe zile libere la rând.

În țară, lucrurile au fost mai simple, într-un fel, pentru că personal specializat a fost și mai puțin. Unde au fost puțini infecționiști și s-a deschis și un spital suport COVID, au fost detașați prin rotație ca să îl preia și pe acela.

Irina Popov are 34 de ani și e unul dintre cei doi medici infecționiști din Pașcani. A văzut boala asta „și din combinezon, și din pijamale”. În aprilie, chiar înainte de a fi trimisă în focarul de la Suceava, s-a îmbolnăvit și a stat internată cu o formă ușoară 26 de zile, până s-a negativat (atunci, externarea se făcea numai la două teste negative în decurs de 48 de ore, la care s-a renunțat ulterior). Experiența asta a învățat-o să fie mai răbdătoare cu pacienții COVID, să nu-i mai fie frică de ei și să accepte mai ușor toate detașările care au urmat.

Lucrează la Spitalul Municipal, care a rămas deschis publicului general în tot acest timp. Împreună cu colega ei, s-a ocupat de secția de infecțioase, cu patologiile obișnuite: hepatită, rujeolă, toxiinfecții, în total 19 paturi. Plus ambulatoriul, unde vin oamenii pentru consultații. Apoi, șase paturi din secția de ATI au fost dedicate COVID, deci au trebuit să se ocupe și de acești pacienți – să stabilească tratamentul împreună cu medicul de ATI și să facă toate formalitățile, de la foi de internare, la certificate de deces.

În toamnă, celălalt spital din oraș, Spitalul CFR, a devenit suport COVID, adică interna numai cazuri de coronavirus – 91 de paturi, dintre care cel mai mult au fost ocupate 40. Atunci au fost detașate câte o lună, pe rând, ca să se ocupe de acestea, pentru că CFR nu avea infecționiști. La sfârșitul programului, la nevoie, veneau să se ajute una pe alta.

Avantajul lor, spune Irina, e că nu făceau gărzi și măcar știau că seara și în weekenduri dorm acasă, unde ea reușește să se reseteze cu ajutorul fetiței de doi ani, care e foarte mândră că „mami dă na-na la microb”. (La final de februarie, și aceasta a făcut o formă ușoară de COVID, probabil luat de la educatoare, căci și Irina, și soțul erau vaccinați.)

La polul opus au fost medici și spitale care aproape au stat pe bară anul trecut. În primă fază, în starea de urgență, pentru că spitalele care nu tratau COVID au mai preluat doar urgențe, iar oamenii au rămas în grija medicilor de familie. Și ulterior pentru că românii se temeau să meargă la spital și au amânat tot ce se putea amâna.

Asta a dus, pe de o parte, la agravarea unor boli cronice, la diagnosticarea tardivă a altora, la supra-aglomerarea puținelor spitale care au rămas deschise și, pe de altă parte, a creat frustrare în interiorul breslei. „Eu cred că unele spitale au șomat anul trecut, dar nu pot să-și imagineze prin ce am trecut noi”, spune Dana Biriș, psihologa din Timișoara. 

Necunoscutul se plătește cu epuizare 

Semantica războiului a apărut deseori în interviuri, nu doar în metaforele din spațiul public: „medici eroi” sau „medici în prima linie”.

„A fost ca într-o luptă și parcă ți se rupe inima să-ți lași colegii”, spune rezidenta din București. „M-am simțit epuizată psihic tot timpul, pentru că nu știam cu ce ne luptăm, nu știam ce înseamnă COVID. Nici acum nu știm”, spune Doinița Tănase, asistentă pe Ambulanță în județul Bacău, care a transportat și testat și 50 de pacienți pe zi și care s-a îmbolnăvit, la rândul ei. „Până și în război soldații se mai schimbă cu alții, odihniți și pregătiți”, spune și managerul Spitalului de Boli Infecțioase din Timișoara.

Tot anul trecut, personalul medical a avut de luptat cu ceva: cu necunoscutul bolii și frica de îmbolnăvire, cu negaționiștii, cu valul doi, cu conspiraționiștii vaccinurilor, cu noile tulpini, iar asta i-a costat enorm de multă energie mentală. (Unii aparținători și când își luau ruda decedată acasă întrebau dacă boala asta chiar există, spune Irina Popov.)

Constant, au avut de ținut piept și modificărilor care apăreau în proceduri: cine constituie un caz suspect? În ce condiții îl duci la spital? În ce condiții îl externezi? La ce spital îl duci?

„Nimeni n-a știut ce are de făcut în pandemia asta, mai ales la început”, spune asistenta Tănase. „În definiția de caz, în fiecare zi completau și scoteau ceva. Nici nu știam ce să-i mai întrebăm pe pacienți. Nu știam unde să ne ducem cu ei, stăteam ore în mașină, stresul a fost foarte mare. Ne băteam cu sistemul.”

Ambulanțierii sunt învățați să ducă pacienții la cea mai apropiată unitate de primiri urgențe, or acum asta nu mai era neapărat valabil, pentru că nu toate spitalele primeau COVID. Mai ales în primele luni, au folosit grupuri de WhatsApp ca să se țină unii pe alții la curent cu ultimele modificări în proceduri.

Astfel de stimuli negativi, precum neclaritatea, nesiguranța, necunoscutul eliberează cortizol, hormonul stresului, și de aici starea de agitație, anxietate și dificultate de concentrare. Din nou, una dintre tehnicile banale în astfel de cazuri – să te focalizezi pe ce e în controlul tău – le era inaccesibilă.

În plus, au existat constant particularități care au pus paie pe foc: tratamente care în alte țări dădeau rezultate, la noi nu. În primul val, în Italia, victime au căzut persoanele mai în vârstă, or la noi media de vârstă a fost de 46 de ani, spune directorul Oancea. A fost o explorare științifică continuă.

În mod ironic, printre atâtea necunoscute din ultimul an, puținele cunoscute au fost reprezentate tocmai de cadrele medicale – numărul lor, știința lor, limitele lor. Nicicând însă personalul nu a fost o prioritate – nici cel medical, nici cel auxiliar. Încă din primele zile de pandemie toată țara număra la televizor ventilatoarele, paturile, spitalele COVID și, ulterior, incendiile din secțiile de ATI. De la Președinte la primari veneau declarații triumfătoare despre „creșterea capacității de răspuns”.

„Consumul de oxigen s-a triplat, consumul pe analize de laborator s-a mărit de trei-patru ori, de imagistică – de 10 ori”, a spus Oancea într-o conferință după incendiul de la secția de ATI a Institutului „Matei Balș” din ianuarie, despre spitalul pe care îl conduce la Timișoara. „Avem un singur electrician. Mă credeți că mi-a luat patru luni să mai găsesc încă unul? Pentru că ai niște normative [de personal] care câteodată sunt aberante.”

În mod ironic, pe măsură ce spitalele căpătau noi dotări, se mărea și deficitul de personal. Numărul de paturi de ATI, adunat cu numărul sălilor de operație a crescut cu 30% față de debutul crizei, în condițiile în care numărul de medici ATI a rămas același, a spus Dorel Săndesc, vicepreședintele Societății Române de ATI în podcastul On the Record din noiembrie.

Dacă la debutul pandemiei aveam 6,8 paturi cu ventilator la 100.000 de locuitori, în octombrie ajunseserăm la 11,8 și raportul urma să mai crească. Din acest punct de vedere, am transformat criza într-o oportunitate, spune Săndesc.

Deficitul de personal a fost și mai evident în momentele critice ale crizei – când medicii și asistentele s-au îmbolnăvit de COVID (la nivel mondial, se estimează că 10% dintre îmbolnăviri au fost în rândul personalului medical).

La Spitalul de Infecțioase din Cluj, medicii ATI au lucrat în ture de zi de 12 ore, urmate de 24 libere, sau în ture de noapte de 12 ore, urmate de 72 libere. Au fost și momente când, din cinci doctori, doi s-au îmbolnăvit și cei rămași au trăit două săptămâni „un maraton cu viteză de sprint”, mi-a povestit Alex Balazs, rezident de ATI în ultimul an, pe care începutul pandemiei l-a prins într-un stagiu în cea mai lovită regiune a Franței. Când erau în efectiv complet însă, spune că programul de la Cluj funcționa și îi dădea timp să se refacă.

„Mi-i lehamite de boala asta, dar nu sunt în burnout”, zice el, referindu-se la povara suferinței. „Un medic de ATI e obișnuit cu moartea, cu situațiile grele. Cel mai frustrant e când pacientul se degradează de la o zi la alta și trebuie să-l adormi și să-l intubezi. Știi că nu trebuie să te atașezi, înveți asta pe parcurs. Știi că, dacă moare, nu ai timp să te macini, pentru că vine următorul.”

Pe măsură ce spune asta, oftează și vorbește tot mai rar. A pierdut pacienți, dar nu i-a numărat.

„Ne mai bufnește și pe noi plânsul, dar încercăm să ne abținem”, spune o altă rezidentă de ATI din București. Pentru că familiile aveau un număr unde puteau suna, a transmis de multe ori mesaje ca acesta: „Să îi spuneți tatălui meu că îl iubesc și-i mulțumesc că a avut grijă de copiii mei”. Altă dată, înainte de a intuba, îi lăsa pe pacienți să dea un telefon rudelor – uneori toți știau că e ultimul.

Își amintește de un caz care le-a marcat pe ea și pe colega ei – un tânăr de 31 de ani, fără comorbidități. „Colega mea, cea mai bună prietenă a mea, l-a intubat. A ieșit de acolo plângând, a spus că a fost crunt.” I-a dat patul pe spate și, când a început să-i facă sedativul, telefonul i-a căzut bărbatului din mână și ecranul s-a aprins. Avea o poză cu fetița lui de câțiva ani. În timpul ăsta, sora bărbatului, de 35 de ani, era și ea intubată în alt spital. El a murit, de ea nu știu nimic.

Când medicii sunt obosiți, cine îi ajută?

Niciunul dintre medicii cu care am vorbit nu a apelat la vreun psiholog sau psihoterapeut de când a început pandemia. E foarte greu de explicat cuiva din exterior, spun toți. Principalul sprijin vine de la colegi, apoi de la prieteni, dar aici intervine auto-cenzura: nu le povestesc tot, își dau seama că unele sunt destul de greu de auzit.

„Tăt așa?”, îl întreabă amicii ne-medici pe Alex. „Tăt așa.” Pentru că nu are chef să vorbească mai mult.

Numeroase studii internaționale, făcute de cercetători sau de asociații profesionale, avertizează că personalul medical a fost serios afectat de pandemie. 50% din cadrele medicale din China au raportat depresie, 44% anxietate și 34% insomnie. În SUA, 93% dintre lucrătorii medicali au declarat să suferă de stres, iar 76% de epuizare și burnout. În Italia, mai mulți medici s-au sinucis. În Marea Britanie, jumătate din personalul de ATI e probabil să se confrunte cu sindrom post-traumatic, anxietate severă sau alcoolism și, cel mai îngrijorător, 13% dintre ei au raportat gândul că ar fi mai bine să moară.

„Severitatea simptomelor va afecta probabil calitatea îngrijirii pacienților și calitatea vieții personale a cadrelor medicale”, arată studiul britanic.

La noi nu s-a făcut în ultimul an o evaluare națională a nivelului de epuizare profesională sau burnout. Am întrebat explicit Ministerul Sănătății dacă a demarat sau a solicitat astfel de evaluări și ce măsuri a luat în ultimul an pentru combaterea epuizării personalului medical. Am primit următorul răspuns de o frază: „Fiecare manager de spital, care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv, trebuie să asigure normele legale de muncă, inclusiv, respectarea  timpului de muncă și a timpului de repaus de către personalul medical”.

Pe de altă parte, ANMCS, autoritatea responsabilă cu autorizarea unităților sanitare, și-a propus anul acesta, în premieră, să vadă „nivelul de preocupare” a conducerii spitalelor privind instalarea sindromului de epuizare la personal și ce măsuri au luat pentru diminuarea lui (ghilimele vin din răspunsul la solicitarea noastră de informații). Așteaptă răspunsurile până la finalul lui martie, după care vor face o serie de recomandări, iar din 2023 vor introduce gestionarea burnoutului ca un criteriu de evaluare a spitalelor. E greu de spus în ce măsură e ăsta un pas înainte.

Din câte știm noi, singura astfel de evaluare inițiată de un spital, înainte de solicitarea ANMCS, a fost cea a Spitalului de Boli Infecțioase din Timișoara.

În România au mai existat unele cercetări în cadrul unor programe de masterat și o evaluare făcută de o federație sindicală, care nu a analizat în mod specific burnoutul. Aceasta doar enumeră printre efectele negative identificate de cei 1.100 de respondenți „deteriorarea severă a echilibrului dintre viața profesională și cea de familie”, „semnificative perturbări ale vieții afective”, „sunt evidente efectele presiunii psihice”, „nivelul foarte ridicat de stres”. Recunoașterea lor nu implică însă automat acțiune.

Că stresul și oboseala există în spitale de dinainte de pandemie o arată probabil singura evaluare relevantă, făcută în 2017 de Colegiul Medicilor din București. Arăta că 55% dintre medicii din acest oraș sufereau de stres personal (mai mult decât în Franța, Germania sau SUA – cu valori în jurul a 40%), 52% de stres profesional, 36% de stres legat de interacțiunea cu pacientul, iar 24% de toate cele trei tipuri. Practic, am intrat în pandemie cu jumătate dintre medicii din Capitală deja stresați și obosiți.

Același studiu a arătat atunci că ar trebui implementate programe de management al stresului, debirocratizat sistemul și adecvate resursele, de la dotări, la personal. Practic, nimic din astea nu s-a întâmplat. Iar dacă s-a întâmplat pe ici, pe colo, nimeni nu a evaluat efectele.    

În țările care au înțeles că e urgent nevoie ca personalul medical să fie ajutat să depășească starea de burnout au apărut imediat linii telefonice sau rețele care să le facă legătura medicilor cu psihologi voluntari. Acolo unde și guvernele au înțeles potențialul impact, precum Marea Britanie, s-au investit milioane în sisteme de prevenire, cum ar fi sesiuni săptămânale de grup cu personalul medical în spitale, sau au demarat studii longitudinale, precum în rețeaua medicală Mount Sinai, din Statele Unite.

Aici s-a deschis, încă din aprilie 2020, Centrul pentru stres, reziliență și creștere personală, care va evalua tot stafful medical angajat, va oferi de la grupuri de suport, la tratament de sănătate mintală, va studia ce modificări apar în creier ca răspuns la stres și cum se modifică în timp amintirile despre COVID-19.

Și la noi au apărut, la scurt timp după declararea pandemiei, mai multe rețele de sprijin psihologic gratuit pentru personalul medical, demarate de diferite ONG-uri sau chiar de Universitățile de Medicină. Ca toate inițiativele de ajutor din perioada aceea, au pornit destul de spontan, cu energie și cele mai bune intenții. Și, ca mai toate inițiativele din perioada aceea, și acestea s-au închis sau sunt pe cale să se închidă, fără să fi centralizat prea multe date și fără o strategie pentru ce ar putea ieși mai departe de aici.

Printre proiectele de sprijin au fost Telefonul Medicului, al Asociației Magic, în parteneriat cu Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), Lideri pentru Justiție și ONG-ul Alianța Medicilor. Linia a demarat în 12 aprilie 2020, oferea trei tipuri de ajutor – psihologic, juridic sau logistic (locuință temporară, transport la spital) – și s-a închis oficial în iulie. Au primit 60 de apeluri, dintre care 90% în prima lună și jumătate și doar unul pentru consiliere psihologică. (Numărul de telefon este încă pe site pentru că e folosit și pentru alte proiecte alte asociației Magic.)

Au fost mai puține apeluri decât se așteptau, cred cei de la Asociația Magic, pentru că, la acea dată, nevoile majore erau de echipamente de protecție, înainte de orice (o nevoie la care ei au încercat să și răspundă, livrând în 2020 către spitale materiale de 1 milion de euro). „S-au îmbolnăvit colegii mei, s-au îmbolnăvit colegii mei, ne îmbolnăvim unul câte unul, ce o să facem?”, își amintește un reprezentant Magic că i-a spus o doctoriță din zona Moldovei, când a sunat-o să întrebe despre echipamente.

Intell Psy, o clinică de imunopsihologie, reușise să facă o listă cu 158 de psihologi care își ofereau serviciile gratuit, în anumite zile și intervale orare. Practic, puteai alege de pe site pe cine și când apelezi. Ei nu au centralizat apelurile primite. Au încercat la un moment dat să facă un registru de consultații, pentru care cereau numele apelantului și spitalul unde lucrează, dar s-au lovit de un refuz, spre surprinderea lui Ion Duvac, profesor de psihologie și directorul Intell Psy. Nu voiau să-și dea datele, fie din orgoliu profesional, fie din teama de consecințe la muncă. Duvac a consiliat în ultimul an și rezidenți, și medici de familie, și din prima linie, și a fost internat la Balș cu COVID, unde a văzut cu ochii lui asistente dărâmate și în depresie.

Crede că asistența psihologică pentru personalul medical ar trebui să devină o prioritate guvernamentală, susținută și finanțată public, pentru că, altfel, vom avea în a doua jumătate a anului personal pur și simplu prăbușit. Acum, proiectul de sprijin pentru medici s-a închis, pentru că voluntarii au spus că nu pot continua la nesfârșit gratuit. (Totuși, Intell Psy oferă în continuare ședințe gratuite, cu 20 de psihologi, celor afectați mental de îmbolnăvirea cu COVID, pensionarilor și șomerilor.)     

Alți specialiști au avut alte abordări. Cei 13 psihoterapeuți din proiectul Oameni în alb, care de mai mulți ani țin workshopuri medicilor, nu au cerut date personale. După telefonul inițial urmau sesiuni pe Zoom ca să ajute persoana respectivă să-și găsească resurse în interior și „un fel de ritm de viață”. Din aprilie 2020 până februarie 2021, i-au apelat doar vreo 30 de cadre medicale, dar proiectul continuă.

E greu de spus dacă există vreo particularitate culturală care îi împiedică pe medicii români să ceară ajutorul. Studiile arată că peste tot în lume cultura medicală este una stoică, care normalizează stresul și în care privarea de somn și orele lungi în cabinet sunt văzute ca un lucru meritoriu. În plus, aceeași cultură îi face pe medici să-și vadă colegii drept competitori, nu ca o sursă de sprijin, ceea ce duce, în timp, la izolare și la o cultură a tăcerii, care nu-ți dă voie să te arăți vulnerabil.

Mentalul medicilor se arată, așadar, ca un teren deja minat, pe care pandemia l-a făcut și mai sensibil. Intrăm într-un al doilea an, în care puținele sisteme care puteau oferi un debușeu emoțional dispar, odată cu energia și răbdarea personalului medical. În ciuda vaccinului și a faptului că știu mai multe despre cum să trateze boala, medicii sunt, de fapt, și mai vulnerabili emoțional decât acum un an. Împărțim cu toții o nouă realitate în care trebuie să reînvățăm să avem vieți complete.

„Dacă nu e completă, viața devine univocă și, dacă se întâmplă asta, psihicul se revoltă”, spune Mihaela Minulescu, profesor și psihanalist la Asociația de Psihologie Analitică, care oferă sprijin prin proiectul Oameni în alb. „Și acolo suntem acum.”

Nu putem fi numai profesioniști sau numai membri de familie, spune Minulescu, care în lucrul cu medicii din ultimul an s-a concentrat pe a-i ajuta să își recunoască neputința, să ajungă la un soi de smerenie („Nu sunt Dumnezeu, deși mi se cere să fiu.”), ca apoi să-și reorganizeze logica vieții într-un mod cu sens (de exemplu, să nu-și reverse acasă emoțiile adunate la spital și să ceară ajutor pentru responsabilitățile casnice, ca să le rămână timp și pentru sine).

Deloc întâmplător, crede Minulescu, cele care au apelat la ea au fost femei medic. Pentru că femeile au o mai mare disponibilitate de a nu fugi de emoții decât bărbații. Și, deloc întâmplător, toate erau în burnout.

Ce ne arată proiectele desfășurate în ultimul an e că voluntariatul și bunele intenții nu sunt de ajuns. Lanțul are niște verigi lipsă – la un capăt sunt psihologii care își oferă gratuit serviciile, dar implementarea o fac niște niște asociații, consorții de asociații sau chiar agenții de publicitate (ca în cazul Oameni în alb), fără o evaluare a nevoilor sau a rezultatelor care să poată fundamenta o strategie mai amplă și pe termen mai lung.

La celălalt capăt sunt spitalele (copleșite de urgența tratării pacienților și mai puțin preocupate de oamenii proprii) și organizațiile profesionale reprezentative (precum Colegiul Medicilor sau Ordinul Asistenților), care se dovedesc pasive. Și deasupra tuturor – Ministerul Sănătății și Universitățile de Medicină, care nu s-au preocupat niciodată în mod real de mentalul medicilor sau al pacienților.

De exemplu, Colegiul Medicilor (CMR), instituția care reglementează profesia (eliberează sau retrage certificatele de liberă practică, analizează cazuri de malpraxis, oferă cursuri de educație medicală continuă, obligatorii pe toată perioada carierei) nu a anunțat nicio cercetare a nivelului de epuizare profesională, nu a inițiat niciun program de sprijin și solicitărilor noastre repetate le-a răspuns foarte vag: „Burnoutul în rândul personalului medical este o realitate cu care ne confruntăm în România și nu numai. (…) Pe lângă epuizare fizică, avem și o epuizare psihică și emoțională a medicilor din România.”

E ciudat, pentru că altfel, odată cu schimbarea conducerii la finalul anului trecut, CMR a fost activ: a organizat multiple webinarii despre vaccin (unul dintre ele transmis, în premieră, la TVR) și despre infrastructura spitalelor, după incendiul de la „Balș”. A arătat o deschidere rară, dar subiectul burnoutului nu pare să fie prioritar, deși a fost pus pe masă de directorii de spitale. Pare că nu-și dă seama de o evidență: nu poți să-i faci bine pe alții dacă tu nu ești bine.

Situația e similară la Ordinul Asistenților și Moașelor (OAMR), instituția omologă CMR. Președintele Mircea Timofte a spus că nici ei nu au demarat vreo cercetare. „Pe de o parte pentru că lucrurile sunt prea evidente, pe de altă parte ne gândim să facem o analiză și niște întâlniri când se vor mai relaxa lucrurile. Nici nu-ți trebuie o cercetare ca să-ți imaginezi că sunt condiții grele, care duc la epuizare.”

Nu știe dacă sunt spitale care să fi făcut astfel de evaluări sau să fi oferit sprijinul necesar personalului. Tot ce a făcut OAMR a fost să introducă, în iunie 2020, un curs online în prevenirea și managementul epuizării profesionale, făcut în 2017 în cadrul unui proiect Erasmus+ în cinci țări. Până la final de ianuarie, îl parcurseseră peste 17.000 de persoane (dintr-un total de 140.000 de asistenți și moașe în România). Cel mai popular curs din 2020, de prevenire a infecției cu Sars-CoV-2, avea 42.000 de înscriși.

„Nu poți să rezolvi doar omul, trebuie să rezolvi sistemul”, e conștient coordonatorul campaniei Oameni în alb, una dintre puținele linii telefonice de sprijin care rămân deschise. „Dar dacă sunt câțiva oameni care pot primi ajutor, tot e ceva.” Miza, explică el, e să flexibilizezi un anumit tip de gândire, de la „eu sunt cel care ajut”, la „îmi dau voie să fiu și eu ajutat”.

Posibile soluții, cât încă nu e prea târziu

Sistemul medical pare a fi construit în afara mentalului uman. Pacientul e corpul lui, iar medicii se tratează pe ei înșiși în același fel, mi-au spus mai mulți specialiști cu care am discutat. Dimensiunea psihologică a sănătății a fost neglijată – partea de prevenire și patologie ușoară (care ar ține de intervenții psihologice) nu o face nimeni, iar când ajungi la psihiatru, fie că ești medic, fie că ești pacient, înseamnă că problemele sunt deja majore.

Ovidiu Berar, psiholog care din 2019 organizează la Cluj întâlniri de grup lunare, gratuite, pentru medici, nu se miră că atât de puțini au apelat liniile telefonice de sprijin. „E greu să creezi programe pentru ei, pentru că sunt antrenați să se detașeze emotional, iar asta vine din confruntarea cu moartea.” Pe de altă parte, a observat că unii că au început să facă sporturi extreme – sar cu parașuta, fac schi extrem –, tocmai ca o formă de a-și descărca emoțiile.   

Toți medicii cu care am vorbit pentru acest material mi-au spus că nu au fost pregătiți mental și emoțional pentru ce le-a adus pandemia. La modulul de psihologie medicală din facultate nu au învățat să recunoască și să prevină stresul și epuizarea, și nici să-și gestioneze emoțiile. Iar emoțiile, ca să se transforme și să nu copleșească, au nevoie să fie puse în cuvinte.

Mulți și-au însușit însă foarte bine sentimentul datoriei și al responsabilității (Alex, ATI-stul de la Cluj, de exemplu, urăște sintagma „medici eroi” sau „luptători în prima linie”: „Trebuie să fim umili, să ne vedem lungul nasului, noi suntem în slujba oamenilor”) și s-au ascuns în spatele unei măști a invulnerabilității, la care se adaugă, în timp, oboseala și mărcile traumei.

Dacă ești supus constant unor situații de stres din care nu ai scăpare (ești abuzat de șef – nu poți să faci nimic, nu ai medicamente – nu poți să faci nimic), asta e traumă. Trauma e toxică, se traduce prin crize de furie sau prin nepăsare și, în cele din urmă, îți afectează mintea și te dezumanizează, mi-a explicat un medic psihiatru. 

Riscul de dezumanizare și de epuizare nu apare doar în situații de criză, precum o pandemie. El era acolo dinainte. „Îmi place foarte mult ceea ce fac, nu aș face nimic altceva, dar condițiile de muncă sunt jalnice, iar unii colegi sunt din ce în ce mai nervoși, mai recalcitranți și fără dorința de mai bine”, îi spunea în 2017 un medic de la urgențe din București unei psihologe care lucra cu pacienții într-un program de prevenire a alcoolismului. Încet, încet, aceasta a căpătat și încrederea personalului medical, care ajunsese să îi împărtășească lucruri, dar rezistența de a începe un proces terapeutic adevărat era tot mare.

Miza nu o constituie doar sănătatea cadrelor medicale – în pandemie sau în afara ei. Miza și mai mare o constituie tratarea și calitatea vieții pacienților. Ca să avem pacienți bine îngrijiți, trebuie să avem un personal echilibrat. „Dacă lucrezi cu medicii, ai impact asupra pacienților”, o spune foarte clar Berar.

Și poate că pandemia e tocmai punctul de inflexiune de care aveam nevoie – dacă ne-a copleșit într-atât încât în spațiul public discuțiile despre sănătate mintală au început să se normalizeze, poate ar trebui să normalizăm și discuțiile despre psihologia actului medical și nevoile de sănătate mintală ale personalului.

„Cred că amorțeala afectivă, lipsa de empatie, rutina strivitoare cu care se confruntă mulți lucrători sanitari nu sunt vicii, ci simptome de burnout”, spune psihiatrul Vlad Stroescu. „Nimeni nu îți spune, când alegi calea asta, în adolescență, ce se va întâmpla cu tine, zidul invizibil care va crește între tine și restul lumii.”

Soluții există. Ar trebui să înceapă din facultate, cu o preocupare reală pentru mentalul medicului și al pacientului și ar putea continua cu ore de dezvoltare personală obligatorii, decontate de stat, crede psihologul Ion Duvac, de la clinica de imunopsihologie, și cu crearea în spitale a unor secții de psihologie, care să se ocupe și de personalul medical, nu doar de pacienți, ca acum.

Discuția, spune el, e una mai mare: e vorba de recunoașterea serviciilor psihologice ca servicii de sănătate (și pentru asta a creat și o petiție – ar vrea ca fiecare om să aibă incluse în pachetul de bază de servicii medicale minimum 10 ședințe de consiliere psihologică pe an, decontate de stat, iar psihologii să poată să facă contracte cu Casa de Asigurări de Sănătate, ceea ce acum nu se întâmplă).

Astăzi, sunt câteva sute de psihologi în spitalele din țară – aproximativ 40% au unul, spune Dorel Săndesc, vicepreședintele Societății de ATI. Nu e obligatoriu ca un spital să aibă psiholog, depinde de mărimea și de specificul lui. Ei lucrează în principal cu pacienții cu boli oncologice, neurologice, psihice, aflați în recuperare medicală sau din secțiile de paliație.

La Timișoara, inițiativa de evaluare a gradului de epuizare face parte dintr-un context mai larg, dintr-un mindset care pare să prevaleze aici. Spitalul a căutat și a implementat soluții „în afara cutiei” sau, aparent, a sistemului, încă de la începutul pandemiei: când majoritatea spitalelor din țară încă așteptau echipamente de protecție de la Guvern, „Victor Babeș” a strâns donații și a cumpărat prin asociația spitalului, prin achiziție directă. A câștigat, astfel, timp și un pic de liniște pentru personalul și așa speriat de necunoscutul bolii. Circuite în spital și exerciții de îmbrăcare a combinezoanelor începuseră să facă de la începutul lui februarie 2020, când au avut ultimul raport de gardă față în față, spune psihologa Dana Biriș.

În toamnă, când pandemia era în punctul cel mai înalt, spitalul a recrutat studenți din anii V și VI de la Universitatea de Medicină din Timișoara și a lucrat cu ei ca asistenți (după anul III, ei au experiență ca asistenți). În plus, raportul de gardă se ține video, online, și este comun cu mai mult spitale din vest (Arad, Hunedoara), tocmai ca să monitorizeze împreună spațiile din ATI și să nu fie nevoie să transfere pacienți în alte zone ale țării (și nici nu a fost, nici în momentele cele mai aglomerate, a spus vicepreședintele Societății de Anestezie și Terapie Intensivă la podcastul On the Record, din noiembrie).

Nu în ultimul rând, se mândresc că niciun cadru medical nu s-a infectat cu Sars-CoV-2 în spital – au avut angajați care s-au îmbolnăvit, dar din comunitate. La revenirea din concediu, toți erau testați, practică folosită și de alte unități din țară. 

După aplicarea chestionarelor, psihologa Biriș a avut întâlniri cu diferitele compartimente pentru a stabili planul de măsuri pentru fiecare, pentru că nici problemele generatoare de stres nu sunt aceleași în fiecare secție.

Au stabilit că vor începe întâlniri periodice pentru a vorbi despre cum se simt și ce îi preocupă și sesiuni centrate pe comunicare și gestionarea emoțiilor și a surselor de stres, important e ca oamenii să apeleze la ele (câțiva angajați au venit deja la ea să înceapă niște sesiuni individuale de psihoterapie). Orice ar face, va fi probabil o premieră pentru un spital din România. Și, cu puțin noroc, celelalte spitale care i-au cerut metodologia de evaluare vor face și ele pasul următor.

În februarie, înainte ca numărul de cazuri să crească iar, i-au încurajat pe angajați să-și ia din concediul restant pe anul trecut – nu câte 15 zile, ca înainte de pandemie, dar măcar 5-7 zile. (Un concediu propriu-zis pentru burnout nu există, s-ar putea acorda concediu medical doar pentru acel diagnostic principal, dacă e cazul – practic, s-ar recunoaște astfel efectul burnoutului, nu și cauza.)

Dincolo de aceste intervenții însă, soluția majoră constă tot în creșterea numărului de medici, asistente, infirmiere, brancardieri, registratori medicali, la nivel de sistem. Și de electricieni și personal tehnic, fără de care un spital nu poate funcționa în siguranță. În aprilie, la comunicarea rezultatelor studiului, managerul Oancea a spus că va încerca să reorganizeze munca astfel încât să reducă presiunea pe fiecare angajat în parte și să completeze schema de personal. „Pur și simplu suntem mult prea puțini.”

E nevoie de solidaritate la nivel profesional, în fața managementului, a autorităților locale sau județene – care, și ele, finanțează spitale – și în fața politicienilor. E nevoie de aceeași solidaritate care s-a dezvoltat în rândul personalului medical în ultimul an. „Un om în burnout e un om care a fost folosit prea mult, prea greu”, spune Stroescu. „Niciun om care suferă de burnout nu ar trebui să fie singur, nici singurul responsabil de remedierea situației.”

Până la intervenții psihologice sau colegi noi, medicii înfruntă un al treilea val al pandemiei. Am întrebat-o pe rezidenta din București care a lucrat 240 de ore în ianuarie la ce se gândește.

---

NOTA REDACȚIEI:

Citatele din ilustrațiile care apar în deschidere și pe parcursul articolului sunt fragmente din interviuri cu medici și asistente din linia I.

Dacă ești cadru medical sau știi cadre medicale care ar vrea să vorbească despre cum se simt, scrie-i Soranei, la sorana.stanescu@decatorevista.ro.