După ce m-am infectat cu virusul, mi-am înțeles mai bine pacienții

Cristina Hoară, medic rezident în anul II la Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș” din București, despre experiența COVID-19 și lecțiile pe care le-a învățat.

În rezidențiat, în fiecare an trebuie să te maturizezi ca medic, dar nu mă așteptam să prind o pandemie. În martie, după prima tură de șase zile la spital, unde am și dormit, într-un pavilion golit de pacienți, am ajuns acasă. Curând am avut primele simptome: dureri în gât, o astenie fizică, dureri musculare și febră 37,5.

Întâi m-am păcălit că n-are cum să fie COVID, am zis că am băut rece, ca orice pacient care așa își începe povestea.

Eram singură acasă, prietenul meu se mutase ca să nu reprezint un pericol pentru nimeni și am intrat într-un mic soi de disperare, că mi-am dat seama că nu am mașină să mă duc la spital și că ai mei, care erau departe, în Gorj, se vor îngrijora. Mă gândeam la reacțiile celorlalți și nici nu știam cum va evolua boala.

Primul gând nebunesc a fost să mă tratez acasă, pentru că mi se părea un fel de stigmă să fiu pacientă la propriul loc de muncă, la spitalul Victor Babeș. Abia apăruseră primele cazuri de COVID în martie, am fost numărul 3.000 și ceva.

Văzusem deja cum e de partea cealaltă: lumea era speriată, bulversată și plictisită de cât se stătea în spital. Atunci externam doar cu două teste negative, iar internarea dura chiar mai mult de 14 zile.

Mă gândeam și că o să fiu cu pacienții în salon, făceam parte din personalul medical și simțeam că nici măcar nu sunt un exemplu pentru ei, pentru că mă infectasem. Era vorba despre vulnerabilitate, tratasem bolnavi și acum trebuia să mă schimb din costum medical în pijamale și să fiu bolnavă.

Am sunat-o pe doamna director medical, a trimis după mine o mașină și m-am internat seara. La spital mi-am dat seama că e bine să fiu printre colegii mei, în care am încredere. Așa mi-am calmat și părinții.


În ianuarie, când am aflat că a apărut virusul ăsta emergent, cum îi spunem noi, adică un virus nou, aș fi zis că rămâne în China. După ce a ajuns în România, era clar că o să se umple spitalul. Atunci m-au întrebat ai mei, oarecum ironic, nu certător, dacă la asta visam când am ales infecțioase. Mi-a fost frică. Am tot auzit colegi spunând că un medic nu trebuie să zică asta. Da, mi-a fost frică. Și altora le-a fost.

Bagajul Cristinei în martie, când se ducea acasă, după prima tură, înainte să afle că a luat virusul.

Mi-am pierdut treptat mirosul și gustul – nu mai deosebeam sărat de dulce. Nu era chiar rău că nu mai aveam miros, că se dădea în cameră cu clor la curățenie, dar mi-era ciudă că mâncarea arăta bine și n-avea gust. Primeam mâncare de la spital și de la părinții prietenului meu, care sunt din București.

Unul dintre antiviralele pe care le-am luat mi-a dat o greață de nedescris – s-a și renunțat între timp în lume la el – și mă tratam la un moment mai mult de tratament decât de boală. Le-am zis medicilor că nu-l mai vreau și că probabil și altor pacienți le e rău. Am mai luat un antiviral folosit în Lupus și în alte boli, dar au apărut studii care spun că nu s-au observat beneficii. Încă mai este în protocolul național, din lipsă de altele.


Am primit o educație religioasă în familie, iar când am un hop, mă rog. Sunt o persoană religioasă, nu bisericoasă. Cred că există o prezență divină. Întotdeauna m-am întrebat unde sunt eu între Legea lui Darwin și Adam și Eva. Mai bine nu mă mai întreb atâtea, că oricum n-o să aflu.

Religia te ajută să te ridici de jos când știința nu te mai ajută, când te simți epuizat.


Cât am fost internată, am încercat să fiu atentă la mine și mi-am documentat boala. Încercam să fiu atentă dacă am un junghi în spate, m-am uitat și la radiografie. Primeam niște pliculețe cu tratamentul și pe unul dintre ele mi-am notat cu un pix roșu orele și temperaturile. Am avut febră doar două zile din 12, dar parcă mă lipisem de pat, nu mai aveam energie.

După ce am terminat cu simptomele, a venit energia, și-atunci m-am urcat pe pereți. În zilele alea mi-am dat seama cât de mult își doresc pacienții să plece din spital. Eram într-o rezervă din care nu aveam voie să ies. Mai vorbeam cu niște colege care erau internate în alt pavilion, am văzut două sezoane din The Big Bang Theory și așa trecea timpul.

Întoarcerea acasă după externare a fost super, chiar dacă m-am întors la un apartament gol. Am mai stat vreo trei zile și mi-a venit rândul să intru în tură la spital.

Cu tricoul #erouliniaîntâi.

Cred că m-am infectat pentru că noi la începutul pandemiei purtam masca FFP2 sau FFP3 doar în spațiul roșu, adică în saloane. Acum purtăm și în zona verde, unde nu sunt pacienți, să ne protejăm unii pe alții. Astăzi mă îmbrac la fel ca atunci: cu halat chirurgical, botoșei, capelină, două perechi de mănuși, mască și vizieră. Au apărut și combinezoane, dar n-am purtat niciodată. După ce am făcut boala, nu am considerat util să folosesc, pentru că alții cred că aveau mai multă nevoie decât mine.

Când am reînceput să lucrez, turele de la spital mi se păreau o binecuvântare, pentru că în casă nu vorbeam cu nimeni face to face. În seara în care obișnuiam să merg la Înviere cu ai mei a fost ciudat să fiu în casă, pentru că era un eveniment în comunitatea creștină. Mi-a adus o vecină lumină distribuită de parohii, singura vecină care știa unde lucrez și nu îi era teamă de mine. Am păstrat distanța.

Ți se sfâșia sufletul dacă mă vedeai cum stăteam pe pat cu lumânara în mână și plângeam că eram departe de ai mei.

Există momente care te copleșesc oricât de tare ai fi, dar mi-am revenit.

M-am uitat la televizor zece minute la ce s-a dat despre slujbă, că a doua zi aveam trezirea dimineață, trebuia să mă duc la spital. De Paște am făcut prima mea salată de boeuf, cu maioneză de la magazin, recunosc, dar a ieșit superbună. Am înroșit și ouă pentru prima dată singură. La spital, după vizite, am făcut o masă, să sărbătorim și noi.

Masa de Paște din spital, cu salata făcută de Cristina.

Mi-am găsit niște mecanisme de coping. Când ți se iau anumite lucruri pe care le puteai face înainte, le apreciezi pe cele care rămân. Am citit, am învățat să gătesc mai multe feluri de mâncare, nu mi-am plâns de milă.

În spital, la vizite, am încercat să mă folosesc de faptul că am înțeles pacienții. Le povesteam și le povestesc despre anticorpii de după boală, despre simptome, le explic că știu cum e să stea închiși. Le mai spun: din propria experiență vă zic. E mai credibil doctorul care a trecut prin asta, chiar dacă nu e de dorit. Învăț să mă pliez pe felul în care e pacientul, mă uit dacă e vesel, supărat, anxios. Unii pacienți nu au chef de vorbă și îi las în pace. Am ales să le spun că am fost internată mai ales celor care erau supărați, dar mai și glumeau.

Deocamdată îmi place să vorbesc cu pacienții – sper să nu pierd obiceiul ăsta – îmi place să le explic, dacă au întrebări, cu cuvintele pe care le înțeleg și ei. Asta nu te învață nimeni.


Mereu înveți când dai de greu și ieși din zona de confort. Când mă gândesc câtă lipsă de practică zăcea în mine acum doi ani… Știam doar teorie și toceală, pentru că asta e Facultatea de Medicină în mare parte. Stagiile clinice încep în anul III, dar contactul cu pacienții e limitat. Acum am învățat să nu-mi fie teamă de pacient, am ajuns în punctul în care îmi asum că sunt „domnișoara doctor”, fac și eu până unde știu, după care întreb dacă am făcut bine.

La spital nu e loc pentru plâns. Te impresionează anumite cazuri, am văzut cu ochii mei un singur deces de COVID-19, o bătrânică. Mulți mor la terapie intensivă, dar nu am lucrat acolo. Știu oameni care au murit, inclusiv dintre cei transferați din pavilionul nostru. Oamenii au nevoie de tine să fii tare și trebuie să te ții pe poziții, să le explici, de exemplu, că există virusul – avem acest debate la vizită. Au fost persoane care pe patul de spital nu și-au administrat oxigen, pentru că nu au crezut că există. 

Acum spitalele COVID sunt pline și primim doar cazurile care au nevoie de îngrijiri. De aceea s-a deschis și spitalul modular din Pipera, o anexă a Victor Babeș, unde lucrez acum. A fost interesant că am participat la primirea primilor pacienți. Luăm cazurile ușoare, care așteaptă testele negative, ca să facem loc la Babeș pentru oamenii care au o formă mai serioasă.

Pacienții vin la modular prin transfer intraspitalicesc și se interneză – când sunt pe finalul bolii sau de la început, dar doar dacă sunt foarte OK, după examinarea inițială la Babeș. Noi nu putem face direct internare, pentru că nu avem analize disponibile la orice oră. Facem investigații programat, recoltăm probe care sunt transportate la Babeș dimineața.

Ne-am organizat tot pe ture a câte șase zile, cu șase de pauză – s-a considerat că e mai epuizant să venim de luni până vineri cu pauză în weekend.

Acum nu mai contează weekendurile sau zilele de sărbătoare, dacă te prinde tura, te duci.

Înainte de pandemie, lucrai de la 08:00 la 15:00, dacă terminai treaba sau nu erai de gardă. De când a început nebunia, nu am mai respectat nicio oră. Am plecat la 17:00, 18:00, 20:00. Noi, rezidenții, facem mult și din partea scriptică, ajutăm la externări și internări, ceea ce acum durează mai mult, pentru că este plin. Participăm și la deciziile clinice, mai dăm câte o idee, poate proastă, dar măcar învățăm din ea. Acasă nu se termină treaba, mai răsfoiesc articole, să fiu la curent cu ce s-a mai descoperit despre coronavirus.


Pentru că sunt încă în floare cazurile, chiar dacă părinții mei sunt foarte conștiincioși, teama pentru ei, care au peste 50 de ani, nu s-a încheiat. Vorbesc cu ei după ce ies de la spital, mă pun pe speaker, să mă audă amândoi. Nu i-am văzut din martie, de la ziua mea, până în iunie. Colegii au devenit o a doua familie.

Recent, în timpul protestelor din Piața Victoriei față de măsurile anti-COVID, am recunoscut online că am fost internată. Dacă noi, medicii, nu vorbim, o să predomine părerile neavizate. Când am fost bolnavă, au știut doar părinții, prietenul meu și colegii din spital, am vrut să trec peste asta fără să fie prea multă lume îngrijorată. Un ziar a preluat textul meu de pe Facebook și o imagine, am citit comentariile și la unul nu m-am putut abține. Cineva a remarcat că eu nu am față de doctor și am întrebat cum ar trebui să arăt la 27 de ani. Poate că lumea crede că trebuie să am păr alb și cearcăne. Încerc să nu mă las afectată, nu are sens să intru în polemici.

La toamnă, dacă se termină concediile la mare, poate o să mai scadă numărul de cazuri, dar lucrurile astea nu pot fi prevăzute clar. Problema e că o să apară din nou epidemia de gripă și pacienții pot să aibă co-infecție. Au exstat cazuri în primăvară, când încă mai aveam epidemia de gripă din 2019-2020. Să vedem și dacă vor apărea reinfectări, pentru că nu știm mare lucru despre cât durează imunitatea în COVID. Legat de activitatea în spital, ce simt și din partea colegilor e că ne-am obișnuit cu ideea. La început aveam moralul mai jos pentru că nu știam cu ce ne luptăm. Acum avem mai multă experiență. Asta e. Eu sunt resemnată.


Acest material a fost realizat pe baza unui interviu cu Cristina Hoară, editat pentru concizie și claritate. Autoarea s-a întâlnit față în față cu Cristina, în aer liber și cu măsuri de distanțare, pentru că au considerat că așa ar curge mai bine conversația.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „După ce m-am infectat cu virusul, mi-am înțeles mai bine pacienții

  1. E nevoie de mare de mai multe articole/pareri scrise de oameni ca tine. M-ai emotionat dar m-ai si imbarbatat in fata unei realitati care poate fi descrisa cel mai bine de oameni ca tine. Multumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *