Nu ne-am potrivit

Cum ne schimbăm când moare o relație și ce creștem în noi din durere.

E noapte și noi stăm nemișcați pe canapeaua gri din mijlocul camerei. Niciunul dintre noi nu vrea să aprindă becul, de parcă doare mai puțin dacă stăm pe întuneric. Afară e primăvară timpurie. Străzile sunt pline de zgomote, dar eu nu aud nimic în afară de bătăile inimii mele. Mă scufund în tablourile înșiruite pe peretele din față, lângă frigider, cu speranța că-mi vor oferi o realitate mai ușor de suportat. În stânga mea e Alex, omul pe care l-am iubit cel mai mult până acum. Suntem încremeniți de o decizie.

La începutul lui ianuarie, după luni de neînțelegeri și tensiuni, am înțeles brutalitatea realității în care ne scăldam: noi nu știm să ne iubim. Am luat o pauză, apoi am decis să ne despărțim.

Îmi simt corpul înțepenit. Singurul lucru care m-ar putea ridica de pe canapeaua asta ar fi un cutremur exterior mai mare decât cel care-mi golește plămânii de aer. Am lacrimi pe obraji, șiroaie de muci sub nas și pe buze și simt că mă sufoc. Nu m-am mai simțit atât de pierdută de când a plecat tata de acasă și am crezut că nu se mai întoarce niciodată.

Suntem în centrul vechi al Clujului, orașul meu natal, și cel în care Alex și-a spart telefonul din greșeală la începutul relației noastre, într-o dimineață în care era să piardă avionul de la prea multe sărutări. Nu mai sunt conștientă de lumea exterioară apartamentului în care ne aflăm. Știu că niște skateri tineri alunecă pe rampe, mașinile claxonează pe sub pervaz și după colțul clădirii e plin de terase cu muzică și râsete; eu însă nu aud nimic din toate astea. Îmi întorc privirea către partenerul meu și-mi dau seama că e în aceeași situație: stă chircit pe canapea în poziția fetusului, cu buzele ascunse în pumni, cu nasul îndoit de degete și cu ochii umezi.

– Asta e?, îl întreb cu o voce fragilă.

Mă privește cu neputință și ridică din umeri.

Treptat, fiecare dintre noi ocupă un alt colț al apartamentului. În pat, pe canapea, pe pervaz, în baie, pe terasă și pe oriunde apucăm, plângem în hohote. După cinci ore înlăcrimate, ne băgăm epuizați la somn.

A doua zi, l-am condus la gară. O locomotivă roșie a intrat pe prima linie, la câțiva metri de noi. Zgomotele ei metalice și ascuțite acopereau orice alt sunet din gară. L-am privit pe Alex în ochi și am urlat de sub mască:

– Așa mă simt acum!

Mi-a zâmbit complice, în timp ce își rula o țigară, apoi l-am lăsat pe peron.


Am plecat din gară rugându-mi genunchii să nu cedeze și tălpile să continue să pășească. Simțeam că m-aș putea prăbuși la cea mai mică adiere. Acasă, ruptă-n două, am căutat „despărțire” pe Google.

1.150.000 de rezultate în 0,62 de secunde. Oricât de puternic și unic era pentru noi ce trăiam, aceleași emoții sunt împărtășite zilnic de alte sute, mii, poate zeci de mii de persoane. „Senzația de pierdere… era singurul lucru care ne mai rămânea de împărțit”, a spus într-un interviu co-fondatoarea Muzeului Despărțirilor din Croația, despre fostul ei iubit. Același lucru îl simțeam și eu. După despărțirea de Alex, suferința era tot ce ne mai lega. Nu voiam să ne despărțim, dar nici nu știam cum să rămânem împreună.


Azi știm: calitatea vieții noastre depinde de calitatea relațiilor. „Dacă doriți să trăiți cu 10–15 ani mai mult, lucrați la relațiile voastre, nu doar la exercițiile fizice”, spune cercetătorul și clinicianul american John Gottman, într-un TED Talk. Relația din care am ieșit în primăvara acestui an m-a făcut să realizez perspectiva distorsionată și romanțată pe care o aveam asupra relațiilor de dragoste.

Îmi doream și visam la o relație ca-n filme, nu ca-n familia în care m-am născut.

Despărțirea de partenerul cu care credeam că o să-mi petrec o bună bucată din viață mi-a adus aminte de bagajul emoțional pe care-l târăsc după mine din generație în generație. Lucru care la început m-a amuzat teribil, având în vedere că ne-am îndrăgostit prin Airbnb-uri, cărând trollere după noi prin orașele lumii.

Prima relație care m-a marcat a fost cea a părinților mei, ambii trecuți prin frica abandonului: unul prin abandon explicit în căminele de copii din vremea comunismului, iar altul prin abandon emoțional înrădăcinat într-o familie țărănească preocupată mai degrabă de pământ și de gura satului decât de cum să-și asculte copiii. Părinții mei s-au iubit cu intermitențe.

Mi-au transmis trauma lor prin ADN atunci când m-au conceput. Iar peste asta au adăugat un mediu familial volatil, fragil emoțional, marcat (pentru o perioadă de câțiva ani) de dependență de alcool, abuz emoțional și uneori fizic. Societății în care au crescut nu i-a păsat de dezvoltarea lor emoțională, doar de cea economică și reproductivă.

Când aveam vreo doi ani, mama m-a lăsat pentru câteva ore cu vecina de la patru. Vocabularul meu la vârsta aia era improvizat și stâlcit.

Când am început să-i cer insistent „bibizel”, vecina n-a avut pe cineva să o lămurească. M-a purtat în brațe prin baie, pe hol, în debara, în dormitor, în sufragerie, în bucătărie și într-un final, m-a dus la frigider. Când a deschis ușa metalică am întins mâna după parizer, iar ea a răsuflat ușurată.

Cam așa aș descrie și comunicarea cu părinții mei de-a lungul copilăriei și a adolescenței mele. O bâjbâială prin care încercam, printr-un limbaj emoțional primar, să exprim ce aveam nevoie. Înțeleg că au făcut tot ce au putut la vremea aia, dar mai știu și că scăpările și greșelile lor au lăsat răni în mine la care încă lucrez în terapie.

Ca familie, am învățat să ne zicem „te iubesc” doar de vreo zece ani. Acum știm să dansăm și ne distrăm la nunți împreună, iar oamenii din jurul nostru vin să ne zică că îi bucură prezența noastră fiindcă suntem o familie veselă și fericită.


Neînțelegerile pe care le-am văzut între părinții mei m-au făcut să-mi promit că nu mă voi mărita și nu voi avea copii niciodată. În relații, mi-a fost frică să iubesc. Mai mult, uneori deveneam agresivă. Unul dintre foștii mei iubiți m-a întrebat, de pildă, de ce discuțiile în contradictoriu au nevoie de țipete. Remarca lui m-a ajutat să înțeleg pentru prima dată cât de mult îmi copiam părinții.

Mă doare să realizez că m-am pus singură în situații romantice toxice și inconfortabile doar ca să primesc validare, fiindcă nu mă iubeam pe mine însămi.

Pe lângă familie, se mai adaugă și misoginismul și sexismul de care m-am lovit din copilărie. La 10 ani, un băiat cu șase ani mai mare m-a trântit la pământ în câmp deschis și mi-a descris tot ceea ce mi-ar fi putut face în acel moment fiindcă eram o fetiță mică – am țipat cât m-au ținut plămânii, iar când bunica s-a pornit spre noi, el s-a speriat și s-a dat jos de pe mine.

În liceu am ajutat câteva prietene să scape de agresori sau hărțuitori. Adesea, la petreceri, mă băgam între ei și ele prin dans. Uneori, îi împingeam să plece, alteori îi loveam cu coatele, iar o dată m-am enervat destul de tare încât l-am prins pe un tip de moțul de la spate și l-am tras de păr cu toată forța. I-am urlat în ureche că, dacă nu pleacă, lucrurile or să se termine urât. Nu cred că m-am gândit concret la ce i-aș fi putut face, dar recunosc și acum în mine furia care-mi spune că dacă e nevoie, nu vor exista limite.

Agresiunea trăită la 10 ani m-a marcat pentru următorii zece, timp în care am crezut că bărbații sunt atrași doar de vaginul meu. În relații, am învățat fie să mă apăr, fie să mă tem, fie să fiu maternă, cum îmi atrage acum atenția un fost iubit devenit prieten: „drăguță și maternă ca întotdeauna”.

Sintagma asta, care-mi pică bine și prost în același timp, cred că mi-a urmărit și mama multă vreme. Iar ca ea sunt mii de femei; persoane care n-au fost încurajate să-și dezvolte o cunoaștere emoțională în primul rând pentru binele propriu și nu pentru a-i îngriji pe ceilalți. În același timp, mă face să zâmbesc, pentru că sunt studii care sugerează că prima formă de iubire, din care s-a dezvoltat și cea romantică, a început cu dragostea maternă.

„În cultura noastră, bărbații au fost educați să cedeze responsabilitatea relației de cuplu femeilor și din convingerea lor că rezolvarea provocărilor relației revine (exclusiv) femeilor”, scrie într-o cercetare a Școlii pentru Cuplu. Conform studiului, bărbații consideră că nevoile emoționale, cum ar fi sentimentele de siguranță, intimitate sau împărtășire sunt îndeplinite în cuplu, însă asta s-ar putea să fie o dovadă că sunt mai deconectați de nevoile lor personale, ceea ce afectează modul în care iubesc și așteaptă să fie iubiți.

De exemplu, bărbaților le e mai greu să-și asume contribuția într-o situație și să-și ceară iertare, le vine peste mână să-și exprime admirația față de partenerele lor, iar în situațiile conflictuale preferă evitarea și adesea renunță la ceea ce-și doresc, decât să poarte conversațiile inconfortabile.


Nu prioritizăm relațiile noastre de cuplu și ajungem să plasăm sursa fericirii cuplului în afara relației: excursii, vacanțe, petreceri și alte experiențe care ne distrag. „Avem nevoie să învățăm că satisfacția în relație este dată de contribuția și evoluția personală și depinde, în mare măsură, de înțelegerea etapelor unei relații și a modului în care ea poate evolua”, subliniază studiul.

Despărțirea de Alex mi-a arătat că și eu am picat în toate capcanele de mai sus. Mi-a fost extrem de greu să permit relației să iasă din faza de îndrăgosteală, iar apoi m-am lăsat copleșită de deziluzia generată de lipsa perfecțiunii cu care eram obișnuită din social media, din filme sau muzică.

Următoarea etapă a relației, a dezamăgirii și a deznădejdii, m-a lovit atât de tare fiindcă nu eram pregătită să fac schimbări în mine, iar încrederea în noi doi s-a rupt. Așteptările nerealiste m-au îndepărtat de la relația pe care o aveam cu el. Încercam constant să o ajustez la standarde exterioare. Drept urmare, nu i-am dat relației spațiul și timpul necesare să evolueze.


De când am început să lucrez la acest eseu, am simțit nevoia să mă conectez cu fostul partener, să-l întreb cum mai e, să-l consolez și să mă consolez și pe mine. I-aș fi spus că îmi pare rău pentru dățile în care nu l-am citit bine, în care nu l-am înțeles cum avea nevoie, de momentele în care n-am știut să-mi reglez propriul șuvoi de anxietăți care declanșau anxietăți în amândoi.

În același timp, i-aș mai fi zis că pentru a reuși să fim ce ne propusesem naiv în mailuri interminabile ar fi fost nevoie să despachetăm și să ordonăm multe bagaje.

Acum doi ani credeam că iubirea noastră e nemuritoare. Ne scriam mailuri pline de emoții și proiecții, care mă făceau să mă opresc din orice altă activitate doar ca să-l simt cât mai aproape.

Într-o noapte de 14 februarie mi-a trimis o legendă care m-a sedus: „Filemon și Baucis erau doi bătrâni dintr-un sat din Frigia pe vremea când în lume mai trăiau zeii. Se zice că cei doi se iubeau dintotdeauna. Într-o zi, Zeus și Hermes le fac o vizită. Sunt omeniți cum se cuvine, dar cu grijă din partea celor doi, fără excese, deși le ofereau ce aveau mai bun în casă. Drept mulțumire, după ce Zeus își dezvăluie adevărata identitate, le construiește un templu și le spune celor doi bătrâni că o să le îndeplinească o dorință. Baucis și Filemon se privesc în ochi și, fără să-și spună nimic, se pun de acord. Nu vor nimic material, doar să moară în același timp pentru că nu pot îndura dispariția celuilalt. Filemon și Baucis au mai trăit o perioadă în templul construit de Zeus, iar când le-a venit timpul și-au spus:

– Scumpul meu soț, a sosit ceasul! Îți spun adio.

– Adio!, a grăit și dânsul și a sărutat-o lin pe frunte. Îți mulțumesc pentru credința ce mi-ai purtat-o până la ultima suflare!

Nu au murit cum mureau oamenii. Filemon s-a transformat într-un stejar falnic, iar Baucis într-un tei subțire, alb, cu flori micuțe, dar cu mireasmă amețitoare. Templul s-a sfărâmat bătut de vânturi, dar acolo a rămas un stejar mândru care îmbrățișa cu ramurile un tei cu trunchiul alb și plin de floare.

Ne-am simțit în legătura dintre ei și te-am simțit pe pat lângă mine.”

Ce mă învață despre iubire despărțirea e că uneori are nevoie de mai mult timp decât suntem noi dispuși să-i oferim, ca niște copaci cărora le ia ani ca să-și alungească brațele în aer.


În noaptea în care am decis să ne încheiem relația, noi încă ne iubeam.

– Asta e cea mai adultă despărțire, ever, i-am zis lui Alex, iar apoi mi-am frecat obrajii de fața lui ca să-i șterg lacrimile.

S-a retras puțin, și-a descleștat degetele, mi-a întins lacrimile pe față, a zâmbit și și-a tras mucii. După atâtea ore de plâns, ne-am dat voie să ne jucăm. I-am zis ca îmi pare rău dacă l-am rănit. Mi-a zis să nu dau vina pe mine fiindcă chiar am încercat. Aș fi vrut să-i spun că și el a încercat. Am ieșit în curtea interioară să fumăm o țigară și mi-a povestit că prima postare care i-a apărut în feed a fost un colaj cu „nu ne-am potrivit”. Știam că glumește și că făcea referire la o discuție anterioară despre boți, dar în spatele coastelor am simțit cum mi se chircește sufletul și se deschide o râpă. S-a stins becul pe terasă, am luat un fum și i-am zis că a fost frumos.

Am dat aprobator amândoi din cap și ne-am ciocnit sticlele de bere într-un „noroc!” de rămas bun înainte să dormim ultima noapte împreună.

Am scris aproape zilnic în prima lună de după despărțire.

ni s-a luat curentul într-o noapte cu lună plină. am fumat doua țigări și am pornit un film cu Meryl Streep. flama lumânării tremura ca încrederea mea. alarma de afară s-a oprit. aș vrea să dorm până se oprește și a mea. dacă aș deschide ochii acum, nu te-aș vedea si m-aș composta, dizolva. m-ar durea imaginea tavanului ochii care nu știu cum mă vor privi data viitoare.

Scriam când îmi zbura gândul aiurea sau când vedeam ceva ce-mi traducea stările.

mi-am atins sfârcul și mi-am amintit cum mi-l prindeai tu în timpul sexului. am înghițit plânsul. n-am mai trăit o despărțire romantică de cinci ani și am uitat cum doare. cât e de fluidă și perfidă.

Mă căutam și linișteam prin scris.

am devenit niște garaje de metal cu lacăt, trântite în mijlocul unei grădini dintre blocuri. pe o ușă scrie „sugi pula”, pe alta „oferim servicii de demolare”, pe alta „nu parcați” și „nu atingeți”. cred că și câinii s-au pișat pe ușile astea. o fetiță poartă niște cizme de cauciuc roz și calcă pe luminițe.

vreau și eu papucii ei. să fac o petrecere tehno și să expulsez năvodul din piept.

M-am tot gândit că trăiesc tristețea din dorința de a ajunge la vindecare, de parcă fără această ultimă etapă ea nu merită trăită. De ce oare mi-am dorit asiduu să mă vindec de suferință și nu să o trăiesc? Cât din frica mea personală de durere e transpusă în relații și cum mă împiedică asta să trec de stratul superficial al îndrăgostirii inițiale? Învăț să accept că suferința e o caracteristică fundamentală a existenței și a iubirii.

Despărțirea asta m-a lovit adânc în identitate. După doi ani și jumătate de locuit împreună, am pierdut identitatea noastră, a relației, iar prin ea s-a dizolvat o parte din mine. Corpul meu încă purta gesturile împrumutate de la el, mimica feței lui, glume care făceau parte dintr-un limbaj comun, o apartenență care oferea validare și o iluzie a stabilității. În locul lor, am rămas cu un hău. Simțeam că fără el nu eram completă, iar interacțiunile cu alți oameni mă doborau. Mă simțeam inferioară, de parcă dacă am fi rămas împreună aș fi însemnat mai mult. Frica mea de abandon, moștenită de la părinți, a fost declanșată de pierdere și săpa catacombe de confuzie.

De când am luat decizia finală, am văruit bucătăria de la țară și m-am afundat în florile din grădină. Am plantat lalele. Cu fiecare bulb băgat în pământ, pun o speranță și o vorbă bună.

Cu păpădiile e o altă poveste. Rădăcinile lor ajung până la al treilea strat de pământ. Se răspândesc prin toată grădina, iar eu încerc să le controlez locurile în care pot crește, așa că le scot rădăcinile și le smulg floarea ca să nu se înmulțească. Practic, le dezrădăcinez și le decapitez în numele salvării celorlalte plante. Cam cum am făcut și în relație: de teama suferinței, am plivit preventiv și uneori distructiv. Pământul înăsprește mâna, la fel cum resentimentele și frica acresc răbdarea.



NOTĂ: Alex e un pseudonim. Acest eseu e adaptat dintr-o versiune publicată anterior în proiectul Aproape, un demers multimedia care intersectează jurnalismul cu teatrul și artele vizuale ca să spună povești despre intimitate.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.