Via Transilvanica:
Nu mă întorc,
doar ajung

Am mers 700 de kilometri din Via Transilvanica prin ruralul românesc ca să‑mi descopăr curajul de a merge în ritmul meu.

Text și fotografii de Anca Iosif
Ilustrații de Ana Letzner
Timp de citire: 36 de minute
31 august 2021

După un 2020 pe care l-am trăit cum am putut, trebuia să ies în lume. Încet. Nu doar din București, până pe Tâmpa, în Brașov și cu trenul de seară înapoi. Voiam să mă măsor pe mine, cum m-am schimbat, ce limite fizice sau psihice mai am. Am pornit pe Via Transilvanica, un traseu de 1.400 de kilometri, care taie ruralul nostru de la Putna până la Drobeta-Turnu Severin și din care mi-am propus să parcurg jumătate.

Voiam să las lumea să se desfășoare în jurul meu, crengile să scârțâie în pădure în ritmul lor, eu în al meu. Să mă surprindă ceva, cât de mic, să simt din nou, intens, chiar dacă prima emoție ar fi fost frică. Cresc din curajul de a înfrunta frica, chiar din eșecuri. Oricât aș fi părut de bizară pentru unii, am devenit repede „fătuca” de la București care umblă singură între satele de pe Via Transilvanica pe jos, cu câteva petarde într-un buzunar.

Am plecat mai degrabă furtunos, în ritmul meu de Capitală. Dă din gură, vorbește cu oameni pentru articole, pentru relații în general, familie, terapie, fă program de babysitting pisicii, îngrijorează-te pentru viitorul financiar. Zi „da” mai multor colaborări scriitoricești, că o să vină perioada în care n-o să sune telefonul, ca în zonele turistice în extra-sezon.

Așa am ajuns să car câteva „da”-uri pe Via Transilvanica, la propriu, în rucsac. Adică mi-am luat laptopul, am muncit pentru o colaborare în tren spre Putna, locul de hăt sus, unde pornește traseul meu. Am făcut o pauză de scris acolo, pentru că eu și Ionuț, cu care m-am însoțit în primele cinci zile, am tot intrat în discuții înțelepte cu preoții. Am vrut să fiu prezentă, să absorb cel mai bun sfat pentru călătoria asta: Să cânți pe drum, ca să fericești corpul, și așa gândul va zbura de la durere. Am vrut să fiu în cina dedicată pelerinilor de la mănăstire, unde un părinte ne-a cadorisit cu o sacoșă plină cu pâine. M-am bucurat de miniatura de căsuță în care am dormit. Eliberator cât de puțin am avut nevoie, un pat ca să mă odihnesc și un adăpost de ploaie, căsuțe despre care altcineva scria pe net că oferă condiții inacceptabile.

Anca și căsuțele pentru cazare la Putna
Via pornește de la Mănăstirea Putna, unde drumeții pot dormi și-n căsuțe cu două locuri. (Preț donativ 20 lei/ persoană)
Pâinea pe care a primit-o Anca la Putna
Nu îngreunați rucsacul cu multă mâncare. Folosiți și magazinele de prin sate,
mâncați la localnici.

Prima zi ne-a luat tare, de la început, cu vânt și ploaie. Însă am avut doar o pantă serioasă și am ajuns repejor la Sucevița, în timp și pentru un prânz târziu.

Ionuț Teoderașcu are 25 de ani, locuiește în Iași și e pasionat de satul românesc, ba chiar pune ce descoperă în newsletterul sau pe delasat.ro. Mi-a mărturisit din prima zi că pentru el partea de trekking nu e palpitantă, el a venit pentru comunitățile rurale; pădurile, dealurile erau obstacole între puncte cheie.

Ilustrație cu o crenguță

Nu m-am strofocat să-mi găsesc partener(ă) de drum pentru plimbarea mea de 700 de kilometri. Nu am închis ușa altora, am purtat câteva discuții, dar nu am insistat și nici nu am găsit în cercurile din jur o potrivire pentru o lună întreagă. Știam că în cel puțin doi poate fi mai distractiv și o experiență care sudează relații, dar nu m-a speriat nici gândul singurătății. De prin 2015 am mai urcat prin Bucegi singură, un acasă montan la care un tren matinal mă duce simplu. Am avut și experiența unei aventuri solo de-o săptămână într-un colț de Patagonia. Dacă m-am descurcat acolo, mi-am zis c-o să fiu bine și pe Via.

În seara aia la Sucevița am zis că trebuie să termin de scris, ca să nu mai car povara după mine, așa că am stat în holul casei până la 2, poate 3, și mi-am învelit picioarele cu o față de masă în timp ce tastam. Pedeapsa era să car în continuare laptopul și să-mi fac griji de el la ploaie. Plăteam pentru zilele de amânare în locurile astea în care m-au durut ochii de la atâta verde crud, în care parcă mi s-au desfundat nările de la mirosul de rășină, în care am simțit cum mi se luminează tenul de la vântul tare care-mi intra în pori.

O stână de pe traseu
Traseul te invită să treci, mai ales prin Bucovina, prin stânele sau printre gospodăriile oamenilor. E important, după ce săriți gardurile, după ce deschideți porțile sau după ce dați lemnele la o parte pe orizontală (stânga-dreapta), să le puneți la loc, să închideți porțile, ca animalele să nu scape.

Am subestimat a doua zi de traseu. Nu am citit atentă descrierea, nu mi-am dat seama câte dealuri aveam de trecut, că sunt vreo 20 de kilometri cu 1.000 de metri diferență de nivel, că sunt șanse mari de ploaie, iar eu nu dormisem suficient. Poate mai bine că am plecat amorțită la drum, neștiind exact ce vine. Prognozele meteo (vara, că iarna se complică) nu mai erau de mult un impediment pentru mine, care bat cărările prin drumeții de peste 15 ani. Creste de munți expuse și înguste de-ți încap între bocanci, echilibristică pe coardă, pe stânci, urși, vijelii, corturi și refugii, friguri, zăpadă până la brâu, coborâri seara la lanternă, când crezi că nu mai poți, dar mereu mai poți un pic.

Via părea un Bacalaureat al aventurilor prin care trebuia să trec.

Examenul a început cu pante dureroase și înnămolite, în care ni s-au mai blocat picioarele, locuri în care au pornit șiroaiele de transpirație pe după ceafă, de pe tâmple. S-a terminat totul în seara aia și-n următoarele, cu bocanci puși la uscat pe boiler sau cu foehnul băgat adânc în ei. Am glumit cu Ionuț că am nimerit cea mai primitoare perioadă. Deja aflasem pe pielea noastră că Bucovina e piatra de încercare a Via; dacă te călești aici, ai șanse să fii bine și mai departe.

O baltă în mijlocul drumului pe un deal
Nu uitați să vă puneți de la început hainele în saci de gunoi sau pungi cu zip-locks pe traseu. E minunat să te uiți la nori cum se sparg, dar e bine să fii în primul rând pregătit de ploi pe Via Transilvanica.

Vatra Dornei, a cincea zi, mi-a fost cotitură, pentru că a fost cea în care am rămas singură pe traseu, cu hainele deja înghesuite în saci de plastic, în caz de alte ploi. Au fost momente cu Ionuț în care mi-aș fi dorit să fiu singură, când mă mai întreba ceva filmat, pentru feedul de Instagram, iar eu voiam doar să tac, să ascult păsări și copaci sau să mă concentrez pe respirație. Mi-a părut și bine că am fost cu el prin terfeleala ploioasă din Bucovina, unde am râs și ne-am și dat spațiu unul altuia în păduri încețoșate și mistice, fără să ne spunem multe vorbe.

În ploaie nu-ți rămâne decât să pui, atent, un pas în fața celuilalt, să accepți tot noroiul care s-ar putea să-ți ajungă și-n fund la o mică alunecare. Învățaserăm amândoi și că sunt lucruri care nu se rezolvă decât în pădure. Spui că țipi pentru urs, dar poate o faci pentru tine. Nu mai contau nici grijile „mari” de oraș. Hai să trecem de panta asta, hai mănâncă ceva, hai să vedem pe unde e traseul.

ilustrație cu o floare

În Vatra Dornei m-a pălit că o să rămân singură.

Abia mai suntem deschiși să bem o bere într-un loc nou, mie-mi place că știu numele ospătăriței la cârciuma de pe strada pe care locuiesc, e familiar. Aici venisem pe teritoriu nou, cu o persoană pe care abia o cunoscusem și după ce m-am obișnuit cu ea, pleca. Ne-am îmbrățișat în seara aia, Ionuț mi-a urat drum bun, „că puternică am văzut că ești”, eu i-am mulțumit că-mi ia din catrafusele la care am agreat să renunț. Un aparat pe film pe care nu am apucat să-l termin, niște pantaloni crăpați în fund, o cremă, borsetă, dezinfectant, apă micelară. Și laptopul, de care am fost cel mai fericită să mă despart. De-atunci am început să scriu pe telefon jurnalul zilnic pe care-l trimiteam spre redacție ca să împart direct de pe drum experiența cu cititorii.

Cam așa m-am ușurat de peste două kilograme. Plecasem din București cu vreo 11 kilograme în rucsac, iar teoria spune să nu cari mai mult de 10% din greutatea corpului. Eu, la vreo 73 de kilograme, intram oarecum în grafic după Vatra Dornei, cu vreo nouă rămase. Păstram haine care să-mi ajungă o săptămână, vreo patru tricouri, vreo trei tipuri de pantaloni, șosete, chiloți, batoane, nuci și fructe uscate de ronțăit pe traseu, niște supe și paste de încălzit la o butelie de gaz pentru camping, o oală, trusă de prim ajutor, un gel de duș 3–în–1 și alifii de oblojit bătături sau relaxat mușchi.

Am mâncat biscuiți cu ciocolată în seara aia. Era și o lehamite să mă mai intersectez cu proprietara pensiunii care îmi ceruse banii și buletinul înainte să-mi dau rucsacul jos și un meh la ideea de a sta singură la o masă. Nu azi. Am început să-mi aranjez pungile în rucsac, parcă din ce în ce mai profi. Dacă înainte scoteam tot afară, ca și cum ai scoate mațele unui pacient pe masa de operații, acum începusem să operez din interior, sistematic.

Colaj de selfie-uri cu Anca

Pe primele pante pe sub telescaunul din Vatra m-a pufnit prima oară plânsul și am trecut printr-un mic atac de panică: respirație sacadată, senzație de sufocare, puls accelerat. Prima zi singură într-un loc necunoscut meets cioban apărut brusc din spate.

Via, urma să aflu, e populată cu bărbați care apar de peste tot. Nu-ți vor răul, te depășesc, dar te sperie când ies silențios de prin păduri sau vin din urmă pe dealuri. Te amuză când trântesc un „dacă-i dai ursului pace, o să-ți dea și el ție”. Se duc spre turme, spre vecini, spre mai știu unde.

Atunci am interiorizat și fricile proiectate de alții pentru mine. Ai grijă la ciobani, la câinii de stână, „vezi poate te lipești de vreun grup”, „tot nu te-ai lipit de vreun grup?”. A devenit obositor să explic că nu caut să mă lipesc, că sunt în ritmul meu, cum m-oi întâmpla, m-oi întâmpla. Mi-am găsit pace în faptul că nu am tăiat din drum cu telescaunul și am început să șterg mucii, să mă concentrez pe respirație.

Telescaunul din Vatra Dornei
Dealul de sub telescaunul din Vatra Dornei a fost prima mea urcare solo pe Via.

După o săptămână în ploi, nămoale și cărat lucruri inutile, m-am convins cu greu să-mi iau o zi pauză în Piatra Fântânele, la Tășuleasa Social, ONG-ul părinte al Via. Am ajuns la ei într-o zi caniculară, în care mi-am înmuiat bandana în izvoare ca să am tâmplele reci măcar jumătate de oră.

M-am atârnat în bețe la vreo 15 minute de sediul lor, pe la 18:00, când mi-era și foame și sete și somn, iar un domn m-a oprit să mă întrebe de ce aici, de ce singură. Să-mi spună cât de singur se simte el în sat de când a început să plece lumea, o poveste pe care am tot auzit-o pe drum. Tinerii pleacă spre orașe, părinții lucrează în străinătate, ciobanii s-au obișnuit cu singurătatea, bătrânii rămân singuri. „Sunt multe boli pe lume, dar singurătatea te ucide”, îmi spusese și un domn care m-a servit cu miere și apă rece în Poiana Stampei.

Oricât aș fi de obosită, transpirată, înfometată, nu pot să expediez discuțiile astea. Uneori am impresia că atât mai putem face unii pentru alții. Să ne ascultăm.

Ilustrație cu ceapă verde

Îi mai vizitasem pe cei de la Tășuleasa acum 10 ani, când au inaugurat o pădure pedagogică, un loc cu trunchiuri de arbori cărora le poți citi vârstele, o tiroliană, o stație de epurare. Proiectul Via Transilvanica a început acum patru ani, după ce Alin Ușeriu, fondatorul Tășuleasa Social, și-a imaginat o plimbare printr-o Românie rurală și nevăzută, un traseu pe care să-l poți explora pe jos, pe bicicletă sau călare.

Via are 1.400 de kilometri, pornește de la Putna, trece prin Suceava, Bistrița, Harghita, Mureș, Sibiu, Alba, Hunedoara, Caraș-Severin, Mehedinți și se încheie la Dunărea din Drobeta-Turnu Severin.

În primele zile din Bucovina e fluxul cel mai mare de drumeți. Pentru că e startul, 5–10 oameni pleacă zilnic de acolo și parcurg un weekend sau o săptămână, apoi dai mai mult de ciobani pe coclauri. Fiecare sat de pe drum are arhitectura, religia, gastronomia, etniile și tradițiile lui.

Și fiecare kilometru e marcat, pe lângă „T”-urile portocalii de pe arbori, stâlpi, poduri sau borduri, de câte o bornă din andezit, de vreo 240 de kilograme. Tășuleasa e locul în care ajung prima oară toate bornele, în care sunt sculptate diferit (unele cu animale sălbatice, flori, simboluri locale sau mesaje precum „Fii prezent”). „O galerie de artă care se întinde pe 1.400 de kilometri”, a fost cea mai simpatică explicație a echipei. Bornele ajung, după discuții și aprobări din partea autorităților locale, pe traseu.

O bornă de pe traseu cu o sculptură cu ski
Bornele din andezit marchează fiecare kilometru din traseu.
O bornă de pe traseu cu o sculptură cu pisici
Sculpturile sunt inspirate din simboluri locale și sunt create de artiști din mai multe orașe.

Echipa nu a creat nicio potecă pentru Via, care se suprapune cu drumuri deja bătute: de la asfalt pe DN-uri și bucăți de drum roman, până la drumuri pietruite, de căruță pe câmpuri, forestiere prin păduri, prin situri protejate, printre stânele oamenilor, peste șine de tren dezafectate, trasee de maratoane pentru bicicliști sau peste traseul de pelerinaj Via Mariae, care pornește din Austria și ajunge la Șumuleu Ciuc, respectiv Putna.

Via are acum peste 1.000 de kilometri marcați în doar câțiva ani, un gând care n-ar fi părut posibil echipei la început. Există și o aplicație de mobil, cu tracker GPS pentru traseu, precum și un ghid PDF de peste 300 de pagini care propune și descrie trasee zilnice pentru toate secțiunile și două-trei locuri potrivite pentru cazare, cu prețurile și contactele localnicilor. Există și un grup de Facebook dedicat drumeților, în care îți poți împărtăși experiențele, cum am făcut-o și eu, zilnic.

E și un carnet al drumețului, cu loc de pus ștampile cu simboluri locale (cum e ursul la Sovata). Ele se găsesc în primăriile de pe drum, în puncte de informare turistică, biserici și pensiuni și sunt o amintire de itinerariu pentru drumeț.

Carnetul drumețului, cu șapte ștampile colecționate
Carnetul drumețului poate fi cumpărat de pe shop.viatransilvanica.com și poate fi completat cu ștampile din satele de pe drum.

Cât am stat la Tășuleasa, am dormit singură într-o cameră cu vreo șapte paturi, am dat haine la spălat, am mângâiat la nesfârșit câini, am tăiat lemn la circular pentru un viitor coteț luxos de găini, am dat rucsacul meu căruia nu i se închidea breteaua la piept pe unul de-ale lor, sărumâna.

Am mai lăsat și arzătorul de munte, pentru că nu-l folosisem decât o dată până atunci. Traversam sate în mai toate zilele, din care-mi puteam cumpăra mâncare. Plus că am ales să nu car cort, ca să fiu și mai light, deci am stat la localnici sau pensiuni, unde am avut și cină, și cafea, chiar și un sandviș de drum din resturile de la micul dejun. Mâncarea mea deshidratată, supele, nu-și aveau rostul și cine ar mai fi avut chef să gătească în arșița despre care habar n-aveam cât o să mă urmărească?

Ilustrație cu ciuperci

Oricât aș fi citit ghidul Via, nu m-ar fi putut pregăti pentru cei aproape 50 de kilometri prin care am trecut în următoarele zile, spre satele Petriș, apoi spre Jeica. Mult asfalt, pietriș, sentiment de deșert, fără surse de apă, câini care încep să latre când energia e toată scursă la final de zi.

Un pui de Transfăgărășan pe lângă care urci șerpuit, unde în vârf ai toate mirosurile de grătar și toate muzicile lăutărești lăsate pe pământ, pentru că ai nimerit într-o duminică.

Toți stimulii suprapuși, trecerea de la pustiu la zarvă, peste caniculă, m-au debusolat. Mi-a fost greu și mai aveam hăt-hăt. Pentru prima oară m-am gândit că poate nu e de mine să trec printre baloți cu paie, stâne și asfalt, dar în același timp am fost și atrasă de toate provocările pe care Via sau, na, natura mi le înșirase la drum.

Arșită într-un platou de pe drum și o bancă la soare.
Chiar dacă animalele sălbatice din pădure sunt antrenate să fugă din calea oamenilor, e indicat să faceți pauzele mai lungi în spații deschise, nu în miezul pădurii. Am îngurgitat pădurea din mers.

Drumul ăsta mă trecea de la agonie la extaz, iar eu îl subestimasem. Credeam că în toți anii de drumeție trecusem prin toate tensiunile naturii și m-am dus cu aroganța unei misiuni ușurele, bazată pe un ghid blând pentru mine, care propunea o medie de 20 de kilometri pe zi. Dar e o tensiune acolo care nu poate fi comparată cu munții noștri, unde odată ce ai intrat în pădure și mergi spre creste, îți rămâne pericolul animalului sălbatic și grija propriilor picioare.

Pe Via ești în zone mai joase, treci printre curțile oamenilor, sari printre stânele lor, treci pe sub garduri electrice și poate ești pișcat pentru că nu ai făcut limbo-ul cum trebuia și atunci să vezi cum te trezești. Când te-ai așezat să-ți tragi sufletul, auzi o drujbă. Tractoarele sunt mai peste tot, și ele o bornă mobilă pentru câtă muncă e, de fapt, la țară, pentru cât de complicat e să faci și să usuci fânul ca animalele să aibă ce mânca iarna, și cât de repede o ploaie poate să strice socotelile. Huruitul ăla are menirea să-ți arate România asta rurală, nu vreo liniște de retreat sau digital detox.

Am trăit-o și eu, în special într-o zi ploioasă, când plecam din Praid spre Atia. Urcuș prin pădurea întunecată și mai mult de la nori; noroi, o bancă care părea în urcare un profil de urs, sperietură, fluieră până-ți amorțesc fălcile. Ieși într-o pajiște, dă gluga jos, bucură-te scurt de văi și negură; închide ochii, trage tot aerul tare, că încep lătrăturile de la stână.

Apleacă-te, ascultă-i cum te ceartă până apare ciobanul. Mulțumește-i din cap, că vorbește maghiară, tu nu. Du-te mai sus, așază-te să mănânci, calmează-te dacă poți, trece un 4×4 peste dealuri, pe lângă tine. Nu se oprește, dar creierul e deja declanșat: oare sunt în pericol?

Când scoți sandvișul în sfârșit, de pe dealul din față iese altă haită de vreo 10 câini, ai apucat să iei două guri din el, trebuie împărțit. Apare alt cioban, trec aproape toți, mai scotocești după niște napolitane și pentru tine. Iar începe ploaia, iar un deal abrupt, iar lătrături în depărtare. O după-amiază liniștită. Poate pentru unii.

Doi câini păzesc o turmă de oi
Cea mai bună folositoare lecție de pe Via pentru câinii de stână: să am la îndemână ceva de mâncare de aruncat. Se vor calma și vor înțelege că nu intenționezi să le furi vreo oaie.

Sunt și locuri cu liniște pentru culegeri și reculegeri, doar că Via nu e locul în care să faci din asta o prioritate. Chiar dacă drumul nu e încă foarte umblat, e locuit. E mult loc de rămas alert, „ascuțit” în simțuri și absorbit tot ce are de oferit acest mare muzeu viu al satului, unde comunitățile sunt piesele centrale. Puțin loc de dezbătut o pandemie, pentru că nu se prea manifestă, așa cum o știm la oraș, cu măști prin magazine.

Fața asta a României a intervenit și în ritmul meu propriu pe Via. L-am adaptat constant la oamenii cu care am intrat în contact. Am vrut să fiu cea mai flexibilă, altfel m-aș fi înscris la ultramaratonul Via Transilvanica (da, există), și aș fi încercat să alerg peste 100 de kilometri, fără să intru în curțile oamenilor. Mă ajută și meseria; ca reporter sunt obișnuită să ajustez planuri, plus că am scris aproape doi ani despre satul românesc modern.

Știam că oamenii care fac turism la sat sunt aceiași care fac și mâncarea, și contabilitatea și designul interior, și curat în camere și tot ei trebuie să meargă la animale sau să facă fânul pentru ele. Un tip cu care am nimerit într-o seară la masă, la o pensiune, a venit cu sugestii pentru gazdă. Că lipsesc mesele din curte sau că la baie nu sunt cuiere.

Văzusem însă că pensiunea nu e terminată și copilul la picioarele doamnei, mai sus aveau și ferma. Aici nimeni nu e doar la pensiune. Știam de pe teren și că majoritatea nu mai cred în cooperative și asocieri, preferând să facă fiecare pentru el, chiar de e mai scump. Că urșii au fost și vor rămâne discuția satului de munte. Teoria sătenilor, pe care o știam de pe teren, s-a confirmat și pe Via. Mulți cred că urșii sunt aduși din „alte părți” (chiar cu elicopterul), de-asta s-au înmulțit. Și chiar și unele dintre cele mai calde gazde te avertizează de satele de pe traseu „cu mulți țigani”.

Venisem și ca să mă întâlnesc cu lumea asta și știam că oamenii nu-și vor modifica fusul ca să se potrivească așteptărilor mele. În iulie, am nimerit în prioritatea fânului.

Colaj cu locuri vizitate pe drum: câmpuri, platouri, case și dealuri

Dacă ajungi mai devreme la gazde, s-ar putea să mai aștepți pentru cină, pentru că oamenii vor să profite de o zi fără ploaie ca să taie iarba; dacă ajungi într-o duminică, posibil să nu găsești oamenii acasă și să trebuiască să mai stai prin sat câteva ore, chiar dacă picioarele par că nu mai duc, și e caniculă, așa ați agreat.

S-ar putea ca baia să nu sticlească de curățenie întotdeauna sau să ai la ea o perdea în loc de ușă. S-ar putea să mănânci cu gazdele la masă, ca în familie, s-ar putea să ți se întindă masă separată. S-ar putea să ți se spună ce se gătește pe foc sau nu.

S-ar putea să treci prin sate în care nu vei avea deloc semnal, s-ar putea să nu reperezi magazinul satului, că e ca oricare altă casă, nesemnalizat. În fine, poate ăsta nu e drumul tău, dacă pe cărări, dincolo de durere, nu ți se arată deloc plăcere.

Dar și dacă e drumul potrivit, câte cadouri te așteaptă. Vor rămâne cu mine soții Enikő și István Cseke, care în satul secuiesc Ghipeș m-au primit în curtea lor, deși nu știau multă română, cum nici eu maghiară. Am stat la cafea, m-au dus în tufele de zmeură și a fost o strădanie reciprocă să ne înțelegem, ba prin semne, ba prin ce cuvinte cheie mai știau și ei în română, ba prin umor (ei au râs că eu nu prea știam decât un cuvânt de bază: „medve”, urs). Curând au ieșit pozele și poveștile de familie; țesăturile trase la război de Enikő și porturile tradiționale. M-am desprins greu din curtea lor, ca și cum mă înstrăinam din casa părintească ca să-mi găsesc propriul drum (cu un borcan cu dulceață de zmeură în rucsac).

Anca cu Enikő și István Cseke
Oamenii pe care i-am cunoscut pe drum au fost cel mai mare câștig. Unii m-au primit în curte, alții m-au trimis cu caș la drum, sau au încercat să comunice cu mine chiar dacă nu vorbeam aceeași limbă, ca Enikő și István Cseke.

Doamna Măriuța din Poiana Negrii, pe care am lăsat-o preocupată că fiica ei primea la școală uneori note mari de încurajare, nu de merit (când greșea), o să sughită mereu când vorbesc de mâncare pe Via Transilvanica, pentru că are super-puterea gustului și lactate de la sursă.

Am mâncat o tocăniță de ciuperci cu un sos de smântână care m-a făcut să ignor oala ei cu cărnuri. O supă cu tăieței de casă a curs cremos pe gâtlej. Papanași trași în formă de ecler, fragezi ca nicăieri până acum.

Doamna Măriuța în drum spre izvor
Peste Poiana Negrii nu poți trece până nu ai băut cu cana apă minerală direct de la izvor. Măriuța Buzilă te așteaptă la cel din spatele casei lor, ca să îți umpli sticla înainte de plecare.

La fel de bine am mâncat și în Șapartoc, satul cu 24 de localnici în care s-au mutat din Sighișoara tinerii Radu și Andreea. Andreea urmează să aducă în comunitate al 25-lea sătean și mama ei face un papricaș în sosul căruia ai vrea să tot înmoi pâinea.

Familia Bălăcianu, în Brădățel, pe lângă Sovata, are cel mai frumos loc de ațipit, o saltea într-un mic foișor, pe marginea râului care trece prin spatele casei lor, vecin cu ciubărul. De la domnul Stelian am primit și prima mea petardă, în caz de urși, iar doamna Smaranda a fost prima de pe traseu care mi-a spus părintește să-i scriu pe WhatsApp când trec de drumul forestier fără semnal care urma.

Soții Ildikó și Árpád László au o comoară într-un colț al comunei Mărtiniș, vecină cu Odorheiu Secuiesc. Am dormit într-o casă veche de un secol, cu câteva paturi despărțite de niște perdeluțe, cu bibliotecă și pian și o curte în care am tras cea mai liniștită siestă, în iarbă. Acolo, soții László găzduiesc cântări sau alte evenimente dedicate comunității. Poveștile doamnei Ildikó sunt parte din atracția locului, așa că am fost tristă când am aflat că nu vor fi acasă. Au lăsat însă totul pregătit pentru mine, citiseră și pe Facebook de fata singură pe drum.

Lângă casa în care am înnoptat în Mărtiniș mai este una pe care Ildikó și Árpád au transformat-o în muzeu, cu un ghiozdan de lemn, veselă veche, porturi tradiționale, unelte de făcut roți și descâlcit cânepa în curte, căruțe, uși. Pe lângă asta, pe terenul vecin au grijă de o expoziție în aer liber, sculpturi replici după lucrările artistului local Victor Roman. Ildikó i-a explicat prin telefon contextul mai multor statui fiului lor, ca să-mi poată transmite. Au hotărât să-mi ia 50 lei din 100 (care acopereau cazare, cină, mic dejun), doar pentru că n-am avut parte de experiența completă de storytelling, dar nu am putut accepta.

Cu cazările e destul de simplu. Cu câteva zile înainte de plecare, mi-am făcut rezervări la telefon pentru prima săptămână, în pensiuni sau la gazde din ghidul Via. Apoi, intrând în ritmul mersului zilnic, sunam fie dintr-o pauză de prânz sau de unde înnoptam, cu cel puțin o zi-două în avans, cum recomandă și echipa. Când am sunat la Biertan, de pe azi pe mâine, nu am găsit locuri (m-am suprapus și cu weekendul într-un loc cu cetate populară, așa că din Mălâncrav am mers vreo 27 de kilometri în loc de 15, cu cele mai spectaculoase panorame din păduri, și am rămas în următorul sat, Richiș).

Panorama asupra Biertanului de pe traseu
Pentru o escapadă de 2-3 zile, în care se îmbină cetăți, cu rural, cu drumeții, recomand segmentul Biertan-Richiș-Mediaș.

În medie am cheltuit 100–150 lei/ zi. În unele zone (Harghita, Bistrița), 100 de lei însemnau loc de dormit, cină și mic dejun; în altele cazarea era și mai ieftină, însă o oprire la magazin sau o vizită de muzeu te-aduceau tot pe-acolo.

În Archita, după ce văzusem o blană de mistreț întinsă pe un perete în curtea domnului Gheorghe Șilian, gazda mea, atâta l-am tras de limbă despre vânătoare și cum face, cum stă la pândă, când se întâmplă, încât am ajuns și la filosofia pânditului. Mi-a povestit cum a prins în zori un cerb ale cărui coarne erau în foișor și câți urși a văzut prin observatoare.

Anca și Gheorghe Șilian
Important pe Via mi s-a părut și să cunosc „influencerii” locali, oamenii care cunosc împrejurimile și istoria locului. Înainte să plec din casa lui Gheorghe Șilian din Archita, a dat un telefon ciobanului de la stâna de mai sus, ca să-și țină câinii, că „vine o fătucă pe drum”.

Ne-am urcat apoi într-un Suzuki ca să pândim la apus unul lângă un lan de grâu, am făcut liniște, am tras de un binoclu, dar fără succes. Am glumit despre cum o să împrăștii eu zvonul că „nu sunt atâția urși cum se aude”. M-am și gândit că, fiind duminică seara, poate s-au retras devreme. Am vorbit și de privilegiul ăsta pe care-l simțim, de a împărți teritorii cu urși, căprioare, cerbi, și chiar dacă nu îi vezi, știi că a lor e casa în primul rând, că tu ești în trecere și că trebuie să-ți depășești teama și jena, să te bucuri de toată libertatea, sălbăticia care mustește din tufe și din sol; de un cerb, care când te-a simțit, o zbughește unduit spre pădure, în salturi pedante și înalte.

Ilustrație cu o crenguță

Ideea de pericol e la tot pasul, nu doar pe Via Transilvanica. În București mi-e frică constant că o să fiu călcată de o mașină pe verde. Suntem în viață, iar asta nu ne oferă nicio siguranță.

Pe grupul de Facebook al Via, îngrijorarea principală sunt câinii de stână. Pe unii drumeți i-au înconjurat, au lătrat și pe alocuri a fost nevoie de împuns cu bețele de trekking, de strigat sau de folosit aparate cu sunete deranjante. Viața grea o au cei care călătoresc cu câinii lor. Am citit de câteva ori „era să fim linșați”, dar până acum nu am auzit despre drumeți mușcați. Ciobanii sunt, de regulă, în preajmă să-i liniștească, iar pentru mine a fost de multe ori suficient să rămân calmă, pe loc (chiar dacă 10 dulăi alergau spre mine) și să împart mâncarea, să mă las pe vine și să vorbesc cu ei. Dacă vedeam că latră fără să se apropie, să-mi văd de drum. Vor deveni și câinii de stână un brand al drumului, o particularitate românească. În alte țări nu ai nevoie de atâta protecție pentru turme, pentru că nu au mai rămas carnivore mari care să amenințe.

Un pui de câine de stână
Oricât de simpatici vor părea unii câini care vor încerca să se lipească de tine pe traseu, e bine să-i izgonești, să nu-i hrănești, ca să rămână în apropierea gospodăriilor care-i îngrijesc.

Până acum nu există nici drumeți care să fi fost atacați pe Via de animale sălbatice. Ciobanii atacați de urs există, însă se întâmplă în contextele în care ei păzesc zilnic turme de animale, ori expunerea e mult mai mare ca a unui trecător, cinci kilometri printr-o pădure, de unde și lecția cea mai importantă: prin pădure se trece, nu se staționează mult ca un musafir care nu știe când să plece. Mai indicat e să mănânci pe pajiști deschise sau să înfuleci un baton din mers.

Deja mi-au mai spus unii oameni cum cred că cei 1.400 de kilometri din Via ar putea deveni cel puțin o carte de vizită prin care să-i poți cunoaște o parte mai puțin văzută. Tu, drumețul, ai acest drum care unește (sloganul Via) toate diferențele: religie, arhitectură, gastronomie, tradiții, fel de-a fi, de-a vorbi al oamenilor. Asta e și speranța echipei, că printr-o drumeție de lungă durată poți înțelege mai bine alte lumi, cu care nu interacționezi în rutina ta. Totodată, ce am simțit și eu, e că îi oferi creierului loc, mai ales după pragul de 100 de kilometri, în care deja ți-ai păcălit corpul cu-o rutină nouă de mers, să-și aducă toată concentrarea într-un prezent imediat. Unul în care chiar să ajungă, dincolo de revelații binevenite și de demoni lăsați în păduri, să nu se gândească la nimic, un moment după care am tânjit și eu. Când a venit, a fost cu vinovăție că nu mă gândesc la nimic profund, că așa „ar trebui”, apoi a fost cu eliberare. Treaba asta nu-mi ieșise în drumeții de câteva zile.

Altfel, oricât ai încerca să înțelegi lumile prin care treci sau cum îți funcționează propriul creier, unii nu vor înțelege de ce există drumul ăsta și se vor da peste cap să te întoarcă din el. Sunt tronsoane în care indicatoarele portocalii de direcții sunt desființate (a existat o mică dramă și cu o bornă scoasă din pământ) sau în care de unele borne sunt rezemate cranii de animale. Care ar trebui să sperie?. Sau e doar umor local?. Am simțit unde nu suntem bine primiți, noi, drumeții. Când la mijloc sunt și proprietari de terenuri, pădurari sau vânători, culegători de ce-or fi, cineva va fi deranjat că se vântură din ce în ce mai mulți oameni cu rucsacuri, mulți „de la oraș”. Cineva va începe, la un moment dat, să pună întrebări. Aș fi pus și eu, de curiozitate, când am văzut oameni tăiând copaci în pădure și mașini cărându-i, dar mi-a fost teamă cu singurătatea mea în fața unor bărbați cu drujbe.

Uneori, prin sate vei începe, ca drumeț, să explici „T”-urile de pe stâlpi localnicilor neștiutori și poate o să auzi un mirat „pe jos, de la Putna? Dar se dă ceva la final?”, sau poate o să pleci la drum cu caș, apă minerală sau dulcețuri. Unii au mai auzit parcă de 27 de pași, cartea lui Tibi Ușeriu, fratele lui Alin, cea care a adus primele fonduri proiectului Via. Unii or să te salute în engleză, căci rucsac = străin în căutare de exotic. Pe unii, în sate care nu existau pe vreo hartă a turismului, traseul îi încurajează deja să devină gazde, să gătească sau chiar să-și construiască pensiuni.

Un arbore vopsit cu T-ul portocaliu care marchează traseul.
Ca să fii sigur că ești pe drumul cel bun, fii mereu cu ochii pe marcaje. Să știi tot timpul unde l-ai văzut pe ultimul, să nu treacă multe sute de metri fără să apară altul. De siguranță, descarcă pe mobil și aplicația cu tracker GPS Via Transilvanica. Pe mine m-a scăpat la câteva rătăciri în câmpuri deschise.

Cu oamenii cu care am mai nimerit la mese, localnici, străini, drumeți, ne-am întrebat cum vor arăta zonele astea în 10–15 ani, când vor fi circulate de mii de oameni? Un italian cu case de oaspeți în Copșa Mare spunea cum i se pare că Viscri a devenit, în sezon, o Veneție românească și sufocantă. Cum facem (drumeți, ONG-uri, localnici, echipa de la Tășuleasa) să protejăm și natura, și comunitățile locale când vor vrea tot mai multe ATV-uri să exploreze traseul?

Până în ziua 14, la Monor, deja trecusem prin ploi, ploi la ciclu, caniculă, bășici, bătături, noroaie. Asfalt, păduri, câmpuri cu baloți făcuți sau nu încă, pietriș, DN-uri, situri naturale, sate, orașe. Rucsac mai greu, mai ușor, transpirație, câini, lipsa pădurilor, ascunde-te sub o piatră dacă poți.

Nimic nu m-ar fi putut pregăti însă pentru mașina aia papuc, încărcată cu lemne, care s-a oprit lângă mine în timp ce urcam niște serpetine. Șoferul m-a întrebat clasicele: singură? unde merg? A insistat că ciobanii de pe aici nu au mai văzut de mult femei și să am grijă, că mă violează. Când s-au întors cu mașina golită de lemne pe același drum au oprit iar și m-au invitat la caș și bere la stâna lor. Am mulțumit, am dat din cap că nu, și am cotit o dreaptă. Am drum lung, le-am spus.

Cred că m-a cuprins în ziua aia o teamă de ciobani, deși nu îmi făcuseră nimic. Începi să somatizezi după ce ți se tot repetă că ești într-un loc periculos și dacă chiar insiști, o s-o pățești. Atrăgeam mereu atenția ca tipă singură, însă am fost tot timpul low profile, n-am umblat în pantaloni scurți sau mulați sau bustiere, oricât m-am scurs de cald. M-am gândit că dacă aș fi pățit ceva, ar fi apărut și comentarii cu „păi, și-a căutat-o”. Între timp, rămâneam „o luptătoare”.

Am respirat sacadat, apoi adânc, am încercat să nu intru în panică pe lângă celelalte păduri din care am auzit clopote de vaci și voci de ciobani, tot felul de silabe în surdină menite să forțeze animalele într-o direcție ori alta, lătrat. Tu nu vezi nimic, ca după un geam fumuriu, dar ei te văd pe tine de la umbră. Am mărit pasul, până m-am îndepărtat de animale și ciobani și am mai întors din când în când capul. Câte un 360 ocazional îmi intrase, oricum, în rutină. A fost ziua în care am pornit pe GPS-ul ceasului și un live-track pentru apropiați, ca să știe unde sunt la tot pasul (și aparent ca să-mi zică de pe canapea că mă mișc, uneori, cam greoi).

Același drum care mă trecea de la agonie la extaz e cel față de care am recunoștință enormă. Nu mă așteptam să fim mai mult de 20 de amărâți care ne vom conversa despre traseu pe grupul de Facebook al Via. Am avut zile în care nu am apucat să scriu pe grup și tot mai mulți mi-au scris cu încurajări, să mă întrebe dacă sunt OK, că azi nu au găsit poveștile mele. Multe cuvinte mari și prin sate: că sunt curajoasă, psihic tare, gluma-neglumă că „normal că te descurci oriunde, dacă vii de la București”.

Vorbe pe care poate ar merita să mi le spun mai des în oglindă sau poate ar merita să mă uit mai rar în oglindă și să mă concentrez pe esența lucrurilor. Mă tot gândesc la oglinzi de când cu cele trei locuri de pe Via care nu le aveau în băi (Putna, Tășuleasa, Șapartoc) și la o discuție despre cum oglinzile sunt unealta diavolului. Mi-au plăcut secundele alea câștigate pentru că nu m-am mai stresat că mi-a apărut un coș, sau că uite câteva fire albe sau că pare că m-am rotunjit sau, o singură sprânceană, văleu. Am mers la culcare doar cu gândul zilei ce trecuse și al celei ce urma.

Razele soarelui pătrund într-o pădure
Pădurile de pe traseu sunt printre cele mai frumoase daruri ale Via. În pădure țipi, fluieri, cânți și te oprești să admiri pe pământ punctele de lumină care pătrund printre ramuri. În pădure ai timp și loc să nu te gândești la nimic. Timp să respiri.

O oglindire resimțită pe traseu a fost și în persoana lui Daniel, un alt drumeț de pe Via, care e ghid în Granada, Spania, unde locuiește de peste 10 ani. Pentru el, călătoria a fost și ca o operațiune de recunoaștere, ca să vadă cum ar putea adapta un circuit pentru turiști spanioli. A fost în fața mea cu o săptămână și, ca și mine, a fost însoțit o bucată. După ce am rămas amândoi singuri, am început să schimbăm impresii pe Messenger, mai apoi pe WhatsApp, mai mult prin audio, pentru că era mai simplu în timp ce mergeam.

Daniel mă putea ajuta mai mult, pentru că trecuse prin locurile prin care eu abia călcam. Ne-am plâns unul la altul de traseu, am făcut schimb și de poze cu borne și arbori, ne-am încurajat la caniculă, el mai optimist, eu mai bosumflată la ghinioane precum cetăți sau magazine închise. Sau la oboseală, ca în a 22-a zi de mers, spre Odorheiu Secuiesc, în care tot într-un schimb de mesaje mi-am lăsat of-ul ca de urs greoi care-ar fi dorit să eșueze într-o tufă cu frăguțe.

Când am ajuns obosită la cazarea mea de oraș, o cameră în care mi s-a promis, fals, și mic dejun la pachet, m-am așezat pe pat și mi-a ieșit oboseala într-un jurnal în versuri:

Ziua 22, Lupeni-Odorheiu Secuiesc:

A fost una din acele zile doar.
În care e doar de tras.

De tine la deal,
de tine să stai,
de tine să te ridici,
de tine să îți pui rucsacul la loc
și să pleci.

De tine să mai dai încă un telefon
ceva gazdă viitoare.
De tine să mănânci, să bei,
(dă-i corpului ce are nevoie când are nevoie,
nu când nu mai poate)
să scoți fluierul la pădure,
să ai petarda și bricheta la îndemână.

A fost una din acele zile doar
în care mi-ar fi plăcut să fie 15, nu 25 de kilometri.
În care ar fi fost bine ca drumul să nu mai urce după ce a coborât,
În care ar fi fost chiar OK să mă urc în mașina curierilor,
văzuți la un moment dat într-un sat,
ca să mă ducă pachet la oraș.

Una din acele zile.
Ai băut cafea, ai mâncat,
dar sporul nu vine.
Oboseala din urmă te prinde

Una din zilelele
Cu pauze multe și dese
Posibil cheia, poate nu chiar marilor succese,
doar succeselor
dacă măsor succesul că am ajuns, târzior, și la oraș, la o bere
(pentru oameni puternici, am înțeles).

O zi în care nu pot să dau vina nici pe câini, nici pe urși pentru sfârșeala mea
Nici pe ploi, ori pe arșiță
Că nu a fost nici, nici
ba chiar plăcut, nițel soare de început, apoi o pătură cu nori,
o perdea de vânt.

O panoramă cu peisajul de pe un deal
Din când în când, uită-te la ce lași în urmă. Stai acolo câteva secunde.

„Capul sus, dă-i înainte” sau „vezi că ți-am lăsat niște petarde la Stejăreni, la doamna Viorica” se mai auzea în câte-un audio de la Daniel.

Însă, oricât am avut o rețea de sprijin, am fost în cele din urmă singură pe drum și uneori poate fi apăsător la final de zi, când ai bea o bere cu cineva care înțelege entuziasmul pentru locurile astea, dar și oboseala de la pachet. Cineva care știe porțiunea aia sahariană pe care ai vrut să leșini când ai rămas fără apă, cineva care a auzit foșnetul ursului. Am contat unul pe celălalt în mai multe momente. Ciudat și rar, am simțit că ne știm de ani.

ilustrație cu o floare

Deși până pe final de iulie am reușit să mă adaptez la vreme și la toate stările mele și ale pământului, să fiu OK cu ploaia, cu singurătatea, m-am bucurat totuși când doi prieteni s-au hotărât să mă însoțească pe traseu patru zile. Tea și Teo, ca și mine trecuți de pragul de 30, știau ce bijuterii sunt casele și satele săsești; lui, sibian, îi sunt familiare împrejurimile, ea le mai vizitase și pe jos, și pe bicicletă. Era o schimbare în rutina mersului singură, pe care voiam s-o îmbrățișez, să fie cu pălăvrăgeală și cu mese câmpenești împărțite. I-am iubit că au venit cu zacuscă, brânză și roșii în traistă, am iubit-o pe Meri, mama lui Teo și pe prietena ei, Adriana, că au promis că vin să mă ia la final cu mașina, din Micăsasa; m-am simțit în grijă, cu o grijă lipsă.

Prima zi cu ei spre Saschiz a fost scurtuță, chiar dacă tot cu caniculă, am ajuns după vreo 13 kilometri și terenuri cu hamei. A doua mai lunguță, cu drumuri prăfuite, cu multe pauze, de ascuns de soare, mese, sau băut apă, sau tras sufletul, unele cerute de mine, altele de ei. Am simțit că intru într-un ritm care nu e al meu, singurul lucru pe care mi-l promisesem pe parcursul traseului, că de data asta e în felul meu, față de multe dăți în care am prioritizat binele grupului. Acum aveam nevoie să zbor, cum rar spun că am nevoie, pentru că nu vreau să supăr. Dar nevoile necomunicate macină și nu pot fi ghicite.

În a treia zi mi-am făcut curaj pe un drum drept, la o pauză de prânz, înainte să dăm de niște urme proaspete de labă de urs, să spun cu voce tare că am nevoie să fiu din nou singură. „Mă mir că n-ai spus mai devreme”, mi-a spus unul dintre ei. Am râs împreună.

Aici am simțit că devin curajoasă, oricât de absurd ar suna pentru unii că aleg să plec singură la drum, când am opțiunea grupului. A devenit important pentru mine să-mi studiez ritmul greoi în unele zile, fâșneț în altele. Mi s-a spus, scris că nu trebuia să plec singură, dar și că trebuia să fiu mai aventuroasă, unde mai e farmecul dacă mi-am programat toate locurile de dormit cu câteva zile înainte fiecare? Că trebuia să merg până la capăt de traseu, la Drobeta, dacă tot sunt pe drum, că pare că duc.

Nu datoram explicații și totuși mă trezeam dându-le, ambelor părți, și aventură, și precauție. „Sunt singură azi pentru că nu am găsit partener(ă) pentru o lună întreagă”, sau „da, știu unde dorm, dar mă opresc inopinat în suficiente curți”. M-am trezit că încerc să-i liniștesc pe alții, în loc să-mi văd de liniștea proprie, de ritmul care chiar îmi făcea plăcere, cu tot cu durere de la bășici. Îmi place să jonglez între certitudini și incertitudini. Mi-a plăcut că marcajul mi-a delimitat spațiul de joacă și mi-a plăcut, mai ales ca „fătucă” singură la drum, să știu pe ce pernă pun capul seara, în ce sat. Mi-a plăcut muntele zilnic de incertitudini din mijloc.

Nu știi ce oameni vei cunoaște pe drum, dacă o să-ți scrie cineva să te invite să rămâi în casa lor doar pentru că. Dacă o să apară ursul, dacă o să vezi o căprioară zburdând, ce o să mănânci, dacă ai suficientă apă, dacă te vor ține picioarele, dacă magazinul din sat e deschis, oare o să plouă, oare cum sunt gazdele? Suficient necunoscut și o luptă constantă să-mi văd de deciziile mele, cum e o luptă constantă să nu mă mai compar în viața de zi cu zi cu oamenii din jur. Când se poate, fă lucrurile în ritmul tău, Anca, și nu te mai certa cu tine.

Bocancii Ancăi și o vedere deasupra unui sat
Oricât ar fi de obositoare o zi, fă-ți timp să te oprești. Amintește-ți de ce ești acolo, amintește-ți intenția, trage-ți suflul, șterge-ți creștetul de transpirație, reglează-ți pulsul, ai grijă de tine. Bucură-te.

Penultima zi, din Mediaș spre Axente Sever, o zi de peste 30 de kilometri, a venit să mă copleșească și cu bune și cu rele, din mai multe direcții. Puțin somn cu o noapte înainte, pentru că stătusem la vin cu povești care n-aș fi vrut să se termine despre ghidărie, evenimente într-o sinagogă în restaurare, upcycling de sticlă. Ziua în care am uitat de cearcăne când o doamnă a mers cu mine un kilometru spre ieșirea din Mediaș și am vorbit despre drumeții; mă urmărea pe Facebook, mă recunoscuse. O altă doamnă mă văzuse în oraș, a zâmbit și m-a admirat din umbră, nu a vrut să mă deranjeze.

Ziua în care a venit pe WhatsApp, de la Daniel, și întrebarea: Cum te simți la gândul că te întorci?

Învățasem o vorbă înțeleaptă la Richiș, de la Lavi, co-fondatoare DoR, care mi-e și mai dragă de când a ales curajos, în urmă cu câțiva ani, să se mute la sat. La țară e de lucru tot timpul, am pălăvrăgit noi, nu e doar „boemie”, însă poți să-ți faci loc pentru persoanele și discuțiile care contează, fără să le programezi pe zile, sau ore. Fii atent în jur. M-a întrerupt când am spus că mai am un pic și mă întorc acasă, că nu știu cum să mă raportez. Nu mă întorc, mi-a spus, doar ajung. Ajung din nou într-un loc familiar, dar eu sunt altfel.

I-am răspuns lui Daniel într-un mesaj lung, de pe o urcare împădurită, unde a venit și atacul de panică de final la gândul că mă întorc între patru pereți. Apartamentul în care stau mi-e cel mai drag dintre toate în care am locuit, însă sunt conștientă de cât de mult tânjesc după stat în grădină, la aer. I-am răspuns că mi-e frică de cum o să fie, de cât de ofilită o să mă simt din nou, și nu neapărat săptămâna viitoare, ci în următorul an.

Luna asta în locuri mici și deschise a fost clar că mi-a făcut bine. Am simțit și eu și alții calmul pe chipul meu, însă pe de altă parte mi-e grea ideea de a mă desprinde dintr-un loc în care am o rețea de sprijin: prieteni, colegi, familie, un loc în care pot să strâng oameni dragi la o bere sau la o ciorbă în cartier, într-o marți. Gândul unei rate pentru un apartament în București devenise serios înainte de plecare, la cei deja 32 de ani ai mei, din care ultimii șapte-opt în chirii. Pe Via am început însă să mă strâmb la anunțurile imobiliare care-mi intrau pe mail când eram în pădure. 50.000 euro pentru 30 de metri pătrați, pentru că e într-o „zonă bună”? Vă povestesc eu de pe Via despre „zone bune”.

Delete.

Ultima zi, spre Micăsasa, în Sibiu, a fost liniștită până spre ultimii kilometri. În ultima pădure am rărit pasul. Țin minte ceva rude mai mici de-ale lăcustelor care au tropăit pe o bucată de sol cu sutele, țin minte și coborârea spectaculoasă spre Șeica Mică, penultimul sat, la câțiva kilometri de Micăsasa. Un deal hotărât de pe care se vedeau toate casele în jur îmi grăbea pasul spre plat. M-am oprit la magazinul (și barul) din Șeica, mi-am luat un suc, ca-n multe alte zile, l-am băut liniștită la masă, vizavi de niște săteni care tot chicoteau, să vorbească mai frumos, mai încet, „că aude domnișoara”.

M-am ridicat, i-am scris lui Daniel că mai am un pic și am avut grijă să salut pe absolut toată lumea pe ce păreau a fi ultimii kilometri care leagă cele două sate pe drum drept. Doar că tipic pentru Via deja, când te pregătești să închei o zi (sau o lună), și te moleșești, treci pe pilot automat, întotdeauna mai e un indicator de dreapta care te scoate din amorțeală. Cum te trezește o pădurice, nu te trezește nimic.

Daniel a încercat să mă avertizeze de ce urmează, loc în care se enervase și el, dar eram deja în miezul acțiunii când l-am ascultat. Am trimis și eu înapoi o bombănitură, deja ciufulită printre crăci. Multe tufe de tăiat cu bețele, cărăruțe subțiri care te pot îmbia pe unde nu trebuie, transpirație proaspătă. Aș fi zis că după aproape 700 de kilometri nu mă mai miră nimic, dar relația asta a ținut să nu fie plictisitoare până la final; adică până la primăria din Micăsasa, unde m-a întâmpinat viceprimarul, tânăr și casual, cu bicicleta sprijinită lângă scări și o cană în mână, de-mi venea să-l întreb eu pe el unde a început traseul.

Am vorbit de restaurările pe care le au în plan cu voluntarii, despre restructurări interne, despre cum pe-acolo nu-i place toată lumea (sunt singura comună din județul Sibiu cu conducere USR). M-a onorat cu ultima ștampilă pe carnet, apoi Meri și Adriana, care veniseră să mă ia la Sibiu, m-au pozat cu ștampilele pe scările primăriei. La Sibiu am fost cocoloșită cu mâncare și afecțiune și am cocoloșit la rândul meu un pui de ciobănesc.

Anca și un câine la finalul traseului
Acceptă ospitaltatea oamenilor, mulțumește, mângâie ce câini poți, enjoy the ride. Restul lucrurilor se vor întâmpla organic și diferit pentru fiecare om care pleacă la drum deschis.

Am ajuns a doua zi și la București, obosită, posibil modificată.

Ce s-a modificat, voi observa, probabil, în tot felul de decizii viitoare, mai curajoase sau mai puțin curajoase. Momentan observ că nu mai sunt tractoare parcate peste tot și mă abțin de la a da binețe tuturor în cartier. Mai observ un șchiopătat la piciorul drept, strigă ceva ligament și sunt băbuța după care trebuie să aștepți la trecere. Așa, șontâc-șontâc, spre un bar, la o ieșire cu prietenele, am simțit cum mi se umflă o venă când am văzut că e 32 de lei un cocktail. Nu era ceva nou, doar mi-am amintit cât de nefirească mă simt în unele locuri din orașul meu și de toate cârciumile 2–în–1 cu magazinul satului, de băncuțele din față, de familiaritatea dintre oameni, de (mai) simplu.

Tot aud că o să știu când o să ajung în locul potrivit mie pentru locuit și mi-e teamă că, de fapt, n-o să ajung acolo, că o să mă simt într-o constantă etapă de tranzit. Probabil de aici și panica din ultimele păduri. Dar poate tranzitul e OK pentru mine, nu știu. Ce știu e că drumul ăsta m-a ajutat să accept un pic mai mult negăsirea unui acasă întru totul al meu ca pe una dintre pietrele din rucsacul meu. O să mai cadă pe un picior uneori, o să mai doară să nu am răspunsuri certe, dar o să-ncerc să-mi centrez atenția pe prezent, ca-n pădurile de pe Via. Incertitudinea e în regulă și poate ăsta va fi singurul lucru care o să mă scoată dintre cei patru pereți, la alt drum.

Nu știu.

Dar cine știe?

Anca Iosif plănuiește un newsletter despre mediu pe care-l va scrie din drumeții sau din locuri pe care le vizitează în natură. Dacă vrei să-l primești, înscrie-te aici.

Ilustrație cu un copac

10 lucruri de știut înainte să pornești pe Via Transilvanica:

1. Ghidul în care vei găsi recomandări de trasee pe zile, cu distanțe, timp de parcurgere, locuri de vizitat și gazde sau pensiuni la care poți dormi și mânca. Încropește-ți un plan pe zile, rezervă-ți locurile de dormit la telefon, măcar pentru primele zile.

2. Cort sau cazări. În cele mai multe locuri în care vei dormi (localnici, parohii sau pensiuni, dacă alegi asta), ai opțiunea de cină și mic dejun. Dacă ești dispus să cari mai mult, se poate face traseul și cu cortul (sau un mix gazde-cort).

3. Semnal. Există și câteva locuri fără semnal (Jeica, Richiș, Mălâncrav de exemplu). E bine să întrebi despre traseul de mâine azi, oamenii vor ști detalii. Sau poți avea câte o cartelă extra din celelalte rețele (în unele locuri domină Digi/ Orange).

4. Magazinele din sate pot fi închise între 12:00-16:00. Nu te baza neapărat pe ele când ajungi la prânz.

5. Apa: Bucovina, prima secțiune a traseului, stă relativ bine la izvoare pe traseu, dar după sunt foarte puține surse de apă. Recomand cel puțin doi litri în rucsac, trei dacă sunt zile toride.

6. Carnetul drumețului poți să-l comanzi de aici. Poți pune ștampile cu simboluri locale din fiecare sat sau oraș prin care treci, ca să ai o amintire a itinerariului. Ștampilele le găsești la gazde, primării sau alți oameni-cheie. Detaliile sunt tot în ghid. 

7. Tășuleasa e locul în care ajungi în ziua 8 de mers, conform ghidului, dacă începi de la Putna. E și casa echipei Via Transilvanica, unde poți cunoaște și sta de vorbă cu oamenii care lucrează la marcarea drumului. 

8. Când să parcurgi traseul: Eu l-am făcut în iulie și majoritatea zilelor au fost fie cu soare și toropeală, fie cu ploi. Poate o lună mai prietenoasă ar fi septembrie, chiar dacă scad orele de lumină. Dar nu ai nicio garanție nicicând.

9 Aplicația Via: Descarcă pe telefon și app-ul Via Transilvanica cu tracker GPS care-ți va arăta în fiecare moment dacă mergi bine și poze cu toate bornele pe care le vei întâlni la fiecare kilometru.

10. Cere ajutor: Dacă ești începător într-ale drumețiilor și vrei să pleci pe Via, ia legătura și cu cineva care a parcurs segmentul ales de tine. Roagă oamenii să-și facă timp jumătate de oră să vorbească cu tine la telefon și pregătește o listă cu întrebări concrete. Îi găsești mai ales dacă urmărești grupul de Facebook al Via, unde oamenii scriu despre aventurile lor pe drum. Sau poți întreba lucruri direct pe grup, oamenii vor ajuta cu sfaturi.

Ascultă înregistrarea unei conversații pe Zoom cu Anca pentru mai multe informații practice despre traseu.

Ilustrație cu un copac

Ce am avut în rucsac și recomand oricui pornește pe Via:

Pentru corp și oblojire:

• Plasturi! Și fașă.
• O cremă pentru prevenirea bătăturilor. 
• Ceva gel pentru relaxare a mușchilor.
Jeleurile astea mie mi-au dat energie pe traseu, primele 10-12 zile. 
• Calciu! Magneziu! (vor ajuta în multe momente de oboseală)
• Gel de duș 3 în 1: păr, corp, spălat vreo haină la chiuvetă.

Pentru siguranță (și monitorizare): 

• Fluier pentru gălăgie în păduri; nu strică și un clopoțel pe rucsac.
• Petarde mai mult pentru confortul psihic. Există și aceste aparate cu ultrasunete care să sperie câinii de la stâne, dar nu l-am avut (alți oameni mi-au povestit că funcționează). 
• O folie de supraviețuire să te protejeze de frig și ploaie în situații de urgență.
• Ceas sport: pe lângă faptul că poți să ai o evidență clară de distanțe parcurse, poți porni un live-track pentru apropiați, să știe unde ești.

Pentru ploaie: 

• Pelerină de ploaie pentru mine și pentru rucsac.
• Saci de gunoi (hainele au stat mare parte din traseu în ei în caz că ploaie; pot folosi și ca „șosete”, dacă nu s-au uscat bocancii și ții morțiș să pleci la drum, ca să nu stai cu picioarele ude).

Echipament:

• Bețele de trekking sunt esențiale pe multe pante, mai ales pe noroi. 
• 2-3 perechi de pantaloni de mers (maxium!) pentru un traseu de o lună. Materiale cât mai subțiri, care să se usuce repede. Ajută mult ce n-am avut eu: pantalonii lungi-scurți (modulabili).
• Trei-patru tricouri „tehnice” (plastic). Fiecare se poate purta cam două zile, deci merg spălate o dată pe săptămână. 
• Un schimb de haine „de curat”. Eu am avut o fustă și un maieu, niște colanți trei sferturi.
• Bocanci, adidași și sandale (sau șlapi), triada necesară a picioarelor, dacă parcurgeți mai mult de o săptămână. 
• Ochelari de soare cu protecție solară.
Bandane (bune și la vânt), șepci sau pălării de soare.  

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


11 comentarii la Via Transilvanica: Nu mă întorc, doar ajung

  1. Ce vreau sa spun despre povestirea dom’soarei Anca se refera “decât” la doua aspecte, cazarea si echipamentul. O foarte mica parte din el.

    Pentru ca VT leaga oamenii si locurile, mi se pare primordial contactul cu cei care, marinimosi asa cum i-au descris mai toti drumetii, pot asigura un pat si o cina. Si caldura. Nu cea a unui foc de lemne, ci cea a sufletului. Asa ceva, nu are pret. Pentru ca ceea ce aduci acasa nu este o notiune de fizica ci amintirea celor cu care viata ta s-a încrucisat. Cortul si catrafusele adiacente sunt, la propriu si la figurat, o povara ce poate periclita buna dispozitie pe un traseu reputat exigent…

    Anca zise asa :”Trei-patru tricouri „tehnice” (plastic). Fiecare se poate purta cam două zile, deci merg spălate o dată pe săptămână.”

    La acest subiect, de mult ani nu împartasesc entuziasmul ei. La momentul respectiv, acum câteva decenii, vreo patru, am cazut si eu prada mirajului asa ziselor tricouri “tehnice”… Principalul lor defect este ca pastreaza mirosurile dezagreabile rezultate din proliferarea bacteriilor. Argumentul ca “se usuca repede” este falacios în comparatie cu LÂNA MERINOS care, chiar si umeda, ramâne calda. Lâna merinos, daca este amestecata cu fibre sintetice, este mult mai rezistenta la frecurusi decât un tricou 100% lâna. Se spala la 60°, temperatura la care bacteriile sunt distruse. Si mirosurile cu ele.

    Dar, fiecare face cum doreste 🙂

  2. Domnule Tănase,
    Dra Anca a povestit despre oamenii pe care i-a întâlnit si care i-au oferit mai mult decât o cazare si o masa, chiar si atunci cand ei nu erau prezenți sa o primească. La fel si despre alte gazde, oameni de bine care i-au transmis ca e binevenită, ingrijita, admirata. Cred ca nu e corect sa spuneti ca a vorbit doar despre cazare si echipament. Sau cel putin eu nu doar despre asta am citit mai sus.
    Echipamentul cu lana merinos e foarte practic si de folos, insa nu e accesibil oricui, întrucât pretul unui singur articol vestimentar e mai mare decât a altor 4-5 articole tehnice. E foarte buna alternativa propusa, dar nu pentru oricine.
    Cu respect!

  3. De obicei – e o regula la mine – nu schimb impresii cu clonele fara nume. Tot ce mai am de spus, este sa recitesti ce am scris, cu mare atentie, primele doua linii ale comentariului meu, fara a imagina presupuneri si alte extrapolari.

  4. Ce călătorie frumoasă am făcut și eu, citind! Mulțumim, Anca!

  5. mi-a placut sa calatoresc cu tine! pana cand voi decide sa fac din dorinta realitate ai fost inspiratie si chiar motivatie!

  6. Salutare,

    Cred că ar mai fi nevoie de un avertisment cu privire la cash, ținând cont de penuria de ATM-uri? Au fost probleme când a fost nevoie de plătit ceva? De regulă, când ieși din zonele urbane, ATM-ul este ceva extraterestru.

  7. Salutare,

    Citind povestirea ta (ca și crâmpeiele din Instagram), mi-am adus aminte de un alt explorator – cu care am interacționat într-un proiect, dl. Lucian Croitoru. A umblat 7 luni cu caiacul, de la Giurgiu la Venetia. De aici https://www.proexpedition.org/lucian-ionescu-de-la-giurgiu-la-venetia/

  8. Salutare

    Ar mai fi, doar dacă nu ar intra în abordarea comercială, recomandări de echipamente, gen boots. Am văzut într-o fotografie încălțămintea. Ar mai fi chestii anti-ploaie, etc. Așa cum practică unii practicanți precum Zoso – o secțiune de produse chiar testate și folosite (no bullshit)

  9. Parca ti-am trait fricile din paduri, uimirea peisajelor, placerea intalnirii unor oamneni de calitate, durerea bataturilor si satisfactia implinirii scopului. Felicitari pentru initiativa si finalizarea proiectului.

  10. Tiberiu, iau pe rând comentariile tale:

    *Da, e nevoie de cash în majoritatea locurilor la cazări (nu am putut să cuprind tot în eseu, altfel scriam deja o carte). Foarte rar am folosit cardul la 1-2 pensiuni, dar s-a întâmplat. La fel cu magazinele din sat, e bine să ai cash. Eu am scos pentru câteva zile din câte un loc mai mare (gen Vatra Dornei). Așa funcționează încă, lucrurile.

    *Cât despre echipament, m-am ferit să fac o scțiune cu reviewuri, căci nu despre asta a fost vorba în poveste. Am răspuns mereu în privat la curiozități legate de echipament, însă fiecare trebuie să-și găsească ce i se potrivește, încercând. M-am ferit să recomand un brand sau altul, pentru că orice mi s-a potrivit mie în ultimii ani, s-ar putea ca altuia să nu-i priască. Totodată, sunt foarte multe reviewuri cu echipament montan pe net, făcute de oameni care se pricep la analize pe outdoor gear.

    *Mulțumesc de recomandarea cu povestea domnului Lucian Croitoru, abia aștept să ajung la ea 🙂

    *

  11. Și cu cele mai bune echipamente posibile nu m-aș încumeta de unul singur pe un așa traseu.
    Felicitări Anca ai tot respectul și admirația pentru curaj .Ai un suflet mare.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *