Pe Bune #56: Gáspár György

Despre înțelegerea și acceptarea anxietăților și despre flexibilitate în modul în care privim munca în prezent.

Gáspár György este psihoterapeut cu peste 13 ani de experiență, autor și co-fondator al platformei paginadepsihologie.ro. Gáspár a descoperit că este interesat de psihologie în timp ce lucra pentru Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în Satul Mare, după ce nu a intrat la buget la Facultatea de Istorie în Cluj. A devenit fascinat de acest domeniu pentru că l-a ajutat să-și găsească locul în propria viață, să înțeleagă mai bine de ce oamenii acționează cum acționează și cum pot să interacționeze mai bine unii cu ceilalți. De atunci, încercarea de a ajuta oamenii să aibă relații sănătoase, fie că e vorba despre relații de cuplu sau despre relații cu colegii de muncă, a devenit obiectivul său principal și promovează psihologia relațională prin articole, participări la conferințe și traininguri. Pentru că are o fire introvertită și anxioasă, Gáspár își face la fel de multe griji ca orice om creativ înainte de a ține o prezentare sau de a participa la un eveniment. În plus, pentru că muncește mult, are parte de stres, oboseală sau griji profesionale ca orice om care îi pășește în cabinet. Însă vorbește deschis despre toate acestea pentru că pentru el este important să arate că psihoterapeuții sunt la fel de vulnerabili ca oricare dintre noi și nu semi-zei care au răspunsuri la toate problemele.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Gáspár. Bine ai venit la Pe Bune.

            Gáspár György: Bună, Andreea. Mulțumesc frumos pentru invitație.

 Andreea Vrabie: Faci foarte multe lucruri: scrii articole, cărți, participi ca vorbitor la conferințe, organizezi conferințe de psihologie și, pe lângă toate astea, bineînțeles, ai consultații. În primul rând, de ce faci atât de multe lucruri?

Gáspár György: Pui o întrebare foarte bună și crede-mă că deseori mă întreb și eu seara, după câte o zi plină sau dimineața, când știu că urmează o altă zi extrem de încărcată, și sunt variate răspunsuri. E un răspuns care mă ghidează de câțiva ani buni și anume că cineva trebuie să promoveze sănătatea relațională în România. După ce am terminat Facultatea de Psihologie, în 2006, am realizat că psihologia s-a dezvoltat destul de mult după revoluție, dar nu suficient încât să acopere toate ariile și domeniile semnificative a tot ceea ce înseamnă sănătate mentală și emoțională. De exemplu, unul dintre domenii, care a fost foarte, foarte multă vreme ignorat a fost exact acestă psihologie interpersonală. Specialiștii erau interesați de ce se întâmplă în universul interior, de gândurile oamenilor, de emoțiile oamenilor, de acțiunile oamenilor, însă prea puțin accent s-a pus pe felul în care oamenii interacționează unii cu ceilalți. Și atunci mi-am dat seama că aici aș putea avea o contibuție semnificativă și că aș putea aduce o valoare adăugată pe lângă ceea ce dezvoltaseră deja colegii mei cu mult mai multă experiență. Așa că obiectivul meu principal, ceea ce mă ghidează cumva de foarte multă vreme este această #RevoluțieRelaționalăînRomânia, un hashtag pompos, am putea spune, și pe care la început trebuie să recunosc că l-am folosit cu destul de multă jenă, acum deja mi se pare că e o dovadă de mândrie. 

Însă, dincolo de asta, mai sunt și alte răspunsuri un pic mai intime și mai personale și cred că unul dintre ele e acela că Gáspár a crescut într-o familie extrem de zbuciumată din punct de vedere psihologic și am crescut într-un mediu în care conflictele erau la ordinea zilei. Erau doi adulți care s-au iubit foarte, foarte mult, dar care n-au știut cum anume să rămână împreuna în așa fel încât să le fie bine. 

Andreea Vrabie: Adică părinții tăi.

Gáspár György: Exact. În așa fel încât să crească, să se dezvolte și să aibă grijă de cei doi copii. Și pentru că așa se întâmplă de regulă, unul dintre copii sau chiar doi sau trei dintre cei mici din familie, ajung să se sacrifice de dragul familiei, la noi în familie eu am fost cel care mi-am asumat această responsabilitate, de a fi un soi de mediator pentru conflictele dintre părinții mei. Și nu mi-a ieșit, Andreea, din păcate n-am reușit să salvez relația lor de cuplu. N-am reușit să aduc armonia în familie. Din păcate tata a decedat la începutul anilor 2000. Însă ulterior am realizat că lucrurile nu se opresc aici și că pentru mine familia nu e doar acel sistem în care m-am născut, ci familia e orașul în care trăiesc, țara în care trăiesc și că de fapt pot avea un impact într-un sistem ceva mai mare decât mi-aș fi imaginat. Cu atât mai mult cu cât știința ne arată că da, se pot face schimbări semnificative dacă avem acces la informație și dacă sunt oameni care să ne ghideze. 

Așa că acestea ar fi foarte pe scurt elementele care mă motivează, care mă ghidează și de care îmi aduc aminte sau încerc să-mi aduc aminte de fiecare dată atunci când e greu. Pentru că știi ce face mintea omului, atunci când dă de obstacole și de provocări, că „n-ar trebui să mai fac asta”, că „nu e bine pentru mine”, că „n-are niciun sens”, că „ce rost are”, că „sunt alți oameni care s-ar putea descurca mult mai bine”. După care mi-amintesc că acestea de fapt sunt valorile mele, de a promova sănătatea relațională în România, de a da dovadă de cât mai mult curaj, de cât mai multă compasiune și de a reaminti din nou și din nou de puterea relațiilor și de importanța conectării dintre oameni.

Andreea Vrabie: În același timp știu că meditezi. Faci asta dimineața, te ajută să îți setezi un mindset pentru ziua în curs? 

            Gáspár György: Sunt un promotor al mindfulnessului informal, adică nu meditez exact așa cum s-ar scrie la carte, ci mai degrabă prefer versiunea asta, în care atunci când știu că urmează o activitate mai importantă, îmi ofer 10-15 minute pentru a fi cu mine, pentru a-mi scana gândurile, emoțiile, pentru a-mi reaminti care sunt valorile mele, de ce fac ceea ce fac. Sunt de asemenea zile, cel puțin cinci pe săptămână, în care am un exercițiu de meditație, seara, prin care îmi exprin recunoștinta față de tot ceea ce s-a întâmplat în ziua respectivă și asta mă ajută extrem de mult pentru a-mi continua povestea vieții și pentru a scrie câte un pasaj mental despre ce s-a întâmplat. Dar din fericire studiile de specialitate arată că aceste exerciții de recunoștință țin la distanță burnoutul, depresia, adică sunt foarte multe beneficii. 

Și într-adevăr, sunt dimineți în care mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme pentru a mă așeza în postura de meditație, mai ales atunci când știu că universul meu interior e destul de agitat și că am nevoie să îl liniștesc puțin, că am nevoie să îmi ofer mai mult timp înainte de a-mi începe activitățile pentru a îmblânzi avalanșe emoționale, o stare de anxietate, pentru că sunt un tip extrem de anxios. Am o structură care percepe imediat pericolele și mintea mea e suficient de perversă încât dacă nu sunt pericole reale, să le confecționeze ea, să le construiască. Și atunci, de foarte multe ori aceste lupte, aceste bătălii se desfășoară în mintea mea. De exemplu, înainte de câte o conferință importantă, de exemplu când am invitat-o pe Esther Perel în România sau când a fost Daniel Siegel, în săptămâna dinaintea evenimentului creierul mă trezește undeva pe la 4:30-5:00. Apare o anxietate matinală, care îmi aduce în prim-plan toate lucrurile pe care nu le-am făcut încă și care sunt musai de făcut și atunci evident că nu se mai poate omul odihni. Și cel mai sănătos lucru, am observat eu, e acela de a mă ridica din pat, de a-mi oferi o jumătate de oră pentru a mă conecta la toată această stare interioară de îngrijorare și de agitație și după aceea de a-mi nota care sunt aceste lucruri pe care le mai am de făcut. De a le lista undeva în agendă, pentru ca în momentul în care începe ziua de muncă, să le transform în realitate. Desigur că de cele mai multe ori după ce am meditat realizez că de fapt pericolul nu e atât de mare. Realizez că am suficient de mult timp încât să îndeplinim toate activitățile care sunt necesare. Doar că așa e mintea omlui și eu personal, atunci când meditez, de fapt ceea ce fac e să încerc să mă împrietenesc cu mintea mea și cu gândurile mele, să realizez că mintea vrea de fiecare dată să mă ajute, doar că nu percepe de fiecare dată realitatea așa cum este ea. Pentru că de fapt funcția superioară a minții umane e aceea de a identifica problemele înainte să apară și înainte de câte o activitate importantă mintea mea identifică foarte, foarte multe probleme.

Andreea Vrabie: Cred că mulți trecem prin asta. Cel puțin eu m-am regăsit în ce spuneai, pentru că la fel – acum, înainte de interviuri nu mai sunt așa – dar înainte de un eveniment important, la fel, mă trezesc foarte devreme, mă apucă toate panicile, plus senzația fizică de gol în stomac pe care nu reușesc s-o liniștesc. Așadar, care ar fi o soluție, să acceptăm că asta e starea pe care o avem în acel moment?

            Gáspár György: Cred că da, acesta e o ideea foarte bună, Andreea, de a accepta că înainte de un eveniment important corpul nostru produce mai multă energie și că dacă surplusul e mai mare decât necesarul, atunci apar niște reacții mai puțin confortabile și mai puțin plăcute. Totul poate deveni o experiență extrem de negativă dacă avem impresia că toate aceste reacții nu sunt firești și normale, dacă avem impresia că ceva nu e în regulă și că aceștia ar fi niște indicatori ai faptului că ceva extrem de nasol se va întâmpla. În momentul în care ne cunoaștem suficient de bine și în momentul în care ne-am permis să ne oferim acel spațiu de timp în care să ne observăm – „după un eveniment cum funcționez eu de fapt?”, „ce s-a întâmplat înainte?”, „ce s-a întâmplat în timpul evenimentului?”, „care au fost reacțiile mele?”, „care au fost gândurile mele?” –, dacă avem un astfel de exercițiu de conștientizare, atunci când va veni următorul eveniment deja vom ști, în mare, la ce să ne așteptăm și vom reuși cumva să ne simțim suficient de confortabil în starea asta de agitație și de anxietate și de neliniște fără să exagerăm cu gândurile negative. 

Eu ce am observat e că în momentul în care îmi permit să mă întâlnesc cu toată această avalanșă psihologică și emoțională, lucrurile pot fi gestionate mult mai ușor. Problemele mai intense sau situațiile se complică atunci când îmi spun că n-ar trebui să gândesc asta, n-ar trebui să simt asta, că nu este în regulă, că dacă am o stare de anxietate înainte de eveniment înseamnă că n-ar fi trebuit să organizez acest eveniment, că ceva rău se va întâmpla, că nu va ajunge speakerul, că eu îmi voi uita discursul. În trecut mă panicau foarte tare aceste gânduri, pentru că aveam tendința de a pune un egal între gânduri și realitate. Acum însă știu că mintea umană produce zilnic – imaginează-ți, Andreea – e un studiu foarte interesant care arată că mintea unui om obișnuit produce zilnic între 12.000-60.000 de gânduri și 80% din aceste gânduri au un conținut negativ. 85% din fericite niciodată nu vor deveni realitate și 95% din gândurile astea negative se repetă. Ceea ce înseamnă că dacă avem aceste informații despre cum funcționăm noi ca oameni și dacă suntem suficienți de deschiși încât să spunem că „da, nu sunt perfect, nu am de multe ori gândurile cele mai bune, emoțiile cele mai pozitive, dar asta nu înseamnă că nu mă pot descurca”, deci în momentul în care aceasta este atitudinea și raportarea față de propria persoană, atunci deja toate provocările astea reușesc să le gestionez eu personal mult mai bine. 

Mai e un lucru foarte, foarte interesant, care mi-a ocupat ceva timp pentru a-l înțelege și anume: pentru o structură anxioasă, curajul nu vine înainte de a acționa, ci curajul îl simt după ce am acționat. Dacă sunt invitat ca speakerla un eveniment și sunt genul de speaker care se pregătește de regulă foarte mult, pentru că nu sunt genul de structură spontană, sunt un individ introvertit – asta înseamnă că băile mari de mulțimi nu-mi crează neapărat o zonă de confort, ci din contră, mă consumă. Și atunci e nevoie să mă pregătesc pentru ca în situația dată să pot să fac față cât mai bine. Și mi-am dat seama că de cele mai multe ori, în special în trecut, atunci când era câte un eveniment important, în ziua evenimentului mă gândeam cum anume aș putea să-l evit, cum anume aș putea să-i sun pe organizatori să le spun că am pățit ceva, că m-am îmbolnăvit, că e pisica în spital, nu știu, tot felul de scuze puerile, pentru că cumva nu-mi găseam curajul. Însă îndrăzneam să particip la eveniment și după se întâmpla un lucru absolut extraordinar, venea această recompensă din partea psihicului, din partea curajului și anume această stare dulce de „da, m-am descurcat, a fost extrem de dificil, dar am făcut față, am reușit să mai fac un mic pas în direcția obiectivelor mele”. Și ăsta e un aspect foarte, foarte important pe care eu simt nevoia de a mi-l reaminti de fiecare dată și anume curajul vine după ce am făcut ceva curajos și nu înainte. Nu mai aștept acea stare de „gata, sunt pregătit 100%, totul va fi extraordinar și minunat”, pentru că știu că în cazul meu nu se întâmplă. Însă, după, deja lucrurile stau cu totul și cu totul altfel.

Andreea Vrabie: Pentru că vorbim despre anxietate, mulți dintre invitații mei – pentru că vin din zone care implică creație – se confruntă cu anxietate în tot ce înseamnă procesul creativ și de expunere: teama că ce fac nu e suficient de bun, că în momentul în care s-au expus vor fi criticați de ceilalți. Crezi că totuși există și o doză bună de anxietate, care nu ne lasă să ne culcăm pe-o ureche și să ne dorim să facem lucrurile cât mai bine?

            Gáspár György: Eu cred că da. Cred că la fel ca și în cazul stresului – știm că vorbim despre stresul pozitiv și stresul negativ – la fel e și această anxietate, care ne ajută să ne pregătim, ne ajută să ne mobilizăm. De exemplu, înainte de câte o prezentare importantă, pe mine mă vizitează anxietatea cu aproaximativ o lună înainte și am învățat ca în momentul în care vine anxietatea, să nu mă las furat de toate scenariile negative pe care mintea mea le construieste, ci mai degrabă să folosesc acea energie pe care o aduce anxietatea pentru a mă pregăti. Și atunci încep să-mi descarc articolele de pe internet, mă uit la cărțile pe care ar merita să le citesc, ascult diferite interviuri, diferite prezentări pe subiectul respectiv. După care, cu vreo două săptămâni înainte de eveniment, încep să-mi structurez discursul. Cu o săptămână înainte de eveniment deja am finalizat întregul discurs. Cred că această anxietate pe mine personal mă ajută foarte mult să fiu pregătit în ziua în care particip la un eveniment important. Doar că vezi tu, Andreea, e foarte important care este raportarea noastră față de această anxietate, pentru că la început, atunci când apărea anxietatea, eu începeam să mă îngrijorez și mintea umană nu face diferența dintre îngrijorare și efectiv a te implica într-o strategie sănătoasă de a face față anxietății. Pentru minte, faptul că eu îi ofer timpul și atenția necesară pentru a se îngrijora e ca și cum pe mine m-ar ajuta, m-ar pregăti să fac față mai bine evenimentului respectiv. Însă am realizat că asta nu e chiar așa, că dacă mă îngrijorez de fapt stolul ăsta de gânduri negative devine și mai mare, sunt din ce în ce mai multe posibile scenarii pe care nu le mai pot controla și că de fapt nu am cum să fac față unei lumi atât de complicate. Însă momentul în care iau această energie a anxietății și zic „a, ce bine că ai venit, înseamă că e timpul să încep să mă gândesc un pic mai mult, un pic mai serios la evenimentul care urmează” și atunci eu deja reușesc să o folosesc în favoarea mea. Și asta nu înseamnă că nu o simt, nu înseamnă că ea scade complet, asta nu înseamnă că nu mai am gânduri negative, însă faptul că am început deja să mă pregătesc îmi dă și destul de multă speranță că lucrurile vor funcționa suficient de bine. 

Și cred că în momentul în care eu personal, atunci când am un eveniment și nu simt această stare pișcăcioasă de adrenalină în universul interior, mă întreb ce nu este în regulă. Pentru că eu pot să fiu un tip extrem de sec, extrem de lipsit de vitalitate și de energie și în momentul în care nu sunt emoțiile prezente. Discursul meu e mult mai fad, e mult mai lipsit de viață și de structură și de formă. Însă în momentul în care această energie a anxietății este prezentă, pot să fiu mult mai viu și atunci mă pot conecta mult mai ușor la oameni, sunt mult mai deschis, sunt mult mai jovial, sunt mult mai ludic. Deci cred că răspunsul pe scurt e că da, anxietatea ne ajută atâta vreme cât știm să o gestionăm și atâta vreme cât n-o lăsăm să facă ce vrea ea. Adică să nu îi cedăm controlul, să îndrăznim de fiecare dată să recunoaștem starea pe care o avem și să vedem cum o putem folosi în așa fel încât să fie în favoarea noastră și în favoarea planurilor noastre. 

Andreea Vrabie: Cum ai devenit interesat de psihologie? Pentru că știu că la filnalul liceului sau în liceu planul tău era să devii istoric. 

            Gáspár György: Da, da, da, da, da. Te-ai documentat foarte bine. Am avut o perioadă în care visam să devin medic, după care gândul de a deveni actor a fost de asemenea prezent în mintea mea. Însă, după ce am realizat că e prea complicată chimia pentru mine și un actor de la Teatrul de Nord din Satu Mare i-a spus mamei că nu are niciun rost să investească resurse financiare în pregătirile mele pentru actorie, pentru că nu am nicio șansă, mi-am adus aminte că dintotdeauna m-a investit cu multă încredere profesoara de istorie – de care recunosc acum că eram și destul de îndrăgostit în timpul liceului. Și am spus „bun, medicina nu e pentru mine, actoria nu e pentru mine, ce ar fi dacă aș duce mai departe această pregătire în direcția istoriei”, mai ales că îmi plăcea foarte tare să-i fac pe plac domnișoarei profesoare de istorie – pentru că nu era căsătorită. Am dat admitere la Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca, doar că am intrat la taxă, iar ai mei părinți mi-au spus foarte clar că „nu există posibilitatea de a plăti facultatea și ca tu să locuiești în Cluj” – eu fiind din Satu Mare. Și atunci am decis ca timp de un an de zile să rămân acasă, să mă pregătesc la modul cel mai serios, însă nu se punea problema ca în această perioadă de 12 luni să nu muncesc. Adică rămâi acasă, înveți, dar în parelel pui serios osul la treabă și contribui la starea de bine din punct de vedere financiar a familiei. 

Și astrele – pentru că eu sunt ferm convins că divinitatea și-a făcut treaba – au făcut în așa fel încât să reușesc să mă angajez pentru o perioadă determinată, adică pentru o anumită perioadă de timp, la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din Satu Mare. Era acolo o persoană care de asemenea mi-a marcat semnificativ viitorul, directoarea acestei instituții, doamna Eugenia Mălăescu, o femeie extrem de puternică din multe, multe puncte de vedere și cu un fizic impunător. Această doamnă la un moment dat, după vreo două sau trei luni de activitate în Protecția Copilului, mă cheamă la ea în birou, mă așază pe un scaun și mă întreabă: „Băiete, tu ce vrei să faci cu viața ta?”.Și m-am uitat așa, cu ochii mari la ea și i-am spus: „Știți, eu mă pregătesc pentru istorie, vreau să devin istoric, ăsta e planul meu, mai rămân aici o perioadă de timp cu dumneavoastră, dar îmi place foarte tare, adică din punctul meu de vedere toate bune”. Și atunci s-a uitat foarte serios la mine și mi-a zis: „Adică vrei să fii muritor de foame”. Știu că și acum cuvintele astea creează un ecou foarte, foarte puternic în mintea mea și am zis că: „Nu, nu, nu, nu asta vreau să devin”.Și atunci ea mi-a spus: „Păi ia, ce ar fi dacă te-ai îndrepta către asistență socială sau psihologie?”. 

Recunosc că nu aveam prea multe informații despre psihologie. Făcusem un singur an în liceu, era cât pe ce să rămân corigent la un moment dat – într-un trimestru sau semestru, nu mai știu exact cum era structura anului școlar pe atunci –, pentru că manualul de psihologie era extrem de sec, cu foarte multe idei care nu făceau cu adevărat sens în mintea mea. Cred că nici profesoara noastră de psihologie nu era foarte pasionată, pentru că venea în clasă și ne dicta lecția din carte și noi trebuia să o învățăm mot à mot. Însă aici, în acest birou, erau cel puțin doi colegi care erau psihologi și m-am apropiat cumva de ei. Am încercat să mă prind așa, din mers, ce fac, cu ce se ocupă, la ce ajută munca lor, care este sensul, de fapt. Pentru că cred că dintotdeauna mi-am dorit să găsesc un sens în ceea ce se întâmplă în viața mea. Și atunci am realizat că da, asistența socială e o meserie frumoasă, dar că parcă nu e ceea ce caut. Și am dat admitere la Facultatea de Psihologie de la Cluj-Napoca și așa am ajuns să intru în culisele psihologiei și să descopăr un univers care în continuare mi se pare extrem, extrem de fascinant. 

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, de ce te-a atras? De ce ți se pare fascinant? De ce atunci ți se părea fascinant, de fapt? 

            Gáspár György: Atunci mi se părea fascinant pentru că aveam impresia că am acces la o parte din realitate care nu e stăpânită de către toți oamenii, că am acces la niște lucruri care mă pot ajuta să-mi găsesc mai bine locul în această lume. Ulterior am realizat că, de fapt, primul mare ajutor e acela că mi-am găsit mai ușor locul în propria viață, nu neapărat în lume. Și că sunt o serie de explicații care ne pot ajuta să înțelegem un pic mai bine de ce oamenii într-o anumită situație particulară se poartă așa cum se poartă. La noi în familie nu a existat această deschidere față de universul interior, față de elementele care ne motivează să facem un anumit lucru. Erau mai degrabă niște reguli, „asta trebuie să faci, asta ai voie să faci, asta n-ai voie să faci”, însă nu au avut adulții responsabili de mine timpul necesar sau pregătirea necesară pentru a mă ajuta să înțeleg un pic mai bine de ce facem ceea ce facem. Și atunci, descoperind psihologia, am realizat că de fapt lucrurile au sens și că în spatele fiecărei acțiuni există niște elemente pe care dacă eu le descopăr, atunci pot înțelege un pic mai bine de ce am făcut eu un anumit lucru, de ce faci tu un anumit lucru, de ce funcționează societatea într-un anumit fel. Partea cea mai interesantă e că oricât de mult ai săpa, oricât de mult ai citi, oricât de mult ai cunoaște, realizezi că de fapt universul ăsta al relațiilor interpersonale, al aspectelor intrapsihice e mult mai complex și mult mai bogat decât am fi realizat vreodată. Acum, cred că după 13 ani de când practic meseria de psiholog și de terapeut, am mai multe întrebări decât aveam la începutul drumului. Însă sunt genul de intrebări care mă motivează să caut în continuare, sunt genul de întrebări care îmi transmit că da, locul meu este în continuare aici și că merg pe drumul meu. Din fericire, nu mă sperie. La începutul drumului mă speriau aceste întrebări, pentru că mi se părea că știu foarte puține. Acum în continuare mi se pare că știu foarte puține, dar știu și că am capacitatea de a învăța mult mai mult decât s-a întâmplat până acum. 

Andreea Vrabie: Știu că ai început să profesezi în Satu Mare. Cum îți imaginai că va arăta viitorul tău ca psiholog acolo? Ce opțiuni aveai?

            Gáspár György: Ce întrebare bună și mă bucur atât de mult că ai adresat-o, pentru că n-am mai vorbit de mult despre asta. Mi-am imaginat că e suficient să am un cabinet de psihologie și de psihoterapie. În paralel eram și angajat la Primăria din Satu Mare, la un serviciu de protecție socială. Cumva nu renunțasem în totalitate la această legătură care s-a creat între mine și asistența socială imediat după ce am terminat liceul. Cred că din 2006 și până în 2009 lucrurile au mers foarte, foarte bine. Reușisem să mă promovez suficient de mult ca psiholog și terapeut, reușisem deja să organizez câteva cursuri pentru psihologii și psihoterapeuții din Satu Mare, doar că parcă nu era suficient. Mi-am dat seama că în trei ani de zile am atins cam nivelul maxim pe care îl poate atinge un tânăr psiholog într-un oraș de provincie așa cum e Satu Mare și după vreo doi ani și jumătate am început să simt că nu-mi mai găsesc locul. Am început să simt că nu mai am suficient aer, că parcă lucrurile nu se mai îndreaptă în direcția în care mi-aș dori să se îndrepte și că ceva nu e în regulă cu mine. Cred că un alt moment important în care divinitatea m-a ajutat a fost fix acela în care mi-a lansat o posibilitate care, desigur, a fost mediată de două colege din București care m-au întrebat dacă nu aș fi interesat să vin în capitală și să colaborăm pe niște proiecte importante pentru ele. Primul gând pe care l-am avut, Andreea, în momentul respectiv a fost: „Mamă, ce idee bună! Exact ceea ce am nevoie ca să îmi extind domeniul de activitate!”. Și al doilea gând a fost: „Nu, n-o să mă descurc. Bucureștiul e prea departe, eu sunt un psiholog la început de drum, faptul că am făcut o serie de lucruri și că viața mea arată bine în Satu Mare nu înseamnă că eu mă pot descura foarte bine și oriunde în altă parte. Cum să dau cu piciorul la un job foarte bine plătit, cum să renunț eu la cabinetul din Satu Mare?”. Am început să-mi limitez inconștient toate perspectivele asupra unui viitor în care eu să pot să respir, în care să pot să mă manifest. Și îmi aduc aminte că primul răspuns pe care l-am dat colegilor mele a fost că le mulțumesc tare frumos, apreciez că s-au gândit la mine, însă nu, pentru că sunt multe alte proiecte importante pentru mine în Satu Mare. 

După ce am dat acest răspuns m-am liniștit timp de o zi, după care m-a cuprins o stare de mahmureală emoțională cum cred că n-am mai trăit niciodată de atunci: o combinație de rușine, de vinovăție, de dezamăgire, de deznădejde, de furie, de frustrare, cum anume am dat cu piciorul la șansa vieți mele?.De ce nu am îndrăznit să fac câțiva pași în direcția invitațiilor lansate, să văd cum ar arăta viața mea dacă totuși aș gusta puțin din tot ceea ce înseamnă această mare junglă a României numită București?. Și am zis: OK, asta e, îmi asum, va trebui să învăț să trăiesc cu asta,oamenii iau de foarte multe ori decizii care nu sunt tocmai în favoarea visurilor lor. Asta au făcut părinții mei, e firesc că asta voi face și eu, ăsta e drumul pe care tata l-a pregătit pentru mine.Cumva am început să mă impact cu ideea, doar că universul, atunci când are un plan cu noi, nu se dă foarte ușor bătut și ne dă puțin timp pentru a ne aduna, pentru a ne pune bucățelele sufletului cap la cap. Și a venit din nou invitația din partea colegelor mele. M-au întrebat dacă sigur nu m-am răzgândit și atunci le-am zis că „oo, ba da, ba da, ba da, ba da”, că m-am răzgândit și că aș vrea să vin să văd cum m-aș putea descurca în capitală. Sigur, am venit inițial păstrându-mi o bază de siguranță în Satu Mare, cabinetul meu a rămas activ, funcția de la Primărie a fost suspendată – funcționarii publici aveau și au în continuare posibilitatea de a-și suspenda funcția fără să-și piardă locul de muncă. Și cred că le-am suspendat pentru aproximativ șase luni, după care am realizat că de fapt viața mea e aici. Că, de fapt, Bucureștiul sau toate proiectele din București sunt foarte potrivite pentru visurile mele, pentru a promova cât mai mult această sănătate relațională despre care îți spuneam la început.

Andreea Vrabie: Cum a apărut nevoia sau dorința de a scoate psihologia într-un fel în afara cabinetului, de a scrie despre asta? Știu că scriai și când erai în Satu Mare.

            Gáspár György: Cumva acesta a fost un aspect care nu a pornit neapărat dinspre mine. Eu cred că în București sunt foarte mulți oameni dornici să construiască proiecte frumoase pentru țara asta și sunt mult mai îndrăzneți decât oamenii din alte orașe mai mici ale României – care cu siguranță sunt și acolo, dar numărul lor e mult mai mic. Și atunci când doi astfel de oameni se întâlnesc e aproape imposibil să nu iasă ceva frumos. Și am avut șansa de a întâlni câțiva jurnaliști care participau la diferite evenimente la care eram și eu prezent și de a-i cunoaște, de a face un schimb de cărți de vizită, de a face un schimb de adrese de e-mail. Și în momentul în care vorbești cu jurnaliștii într-un mod definit de inteligență relațională, adică există acel bun simț, există acel respect, există acea atenție și curiozitate care sunt prezente, acei jurnaliști nu te uită. Și își aduc aminte că dacă au nevoie de niște răspunsuri în legătură cu ceva ce ține de psihologie, există un tip cu un nume ciudat – Gáspár György nu e tocmai un nume ușor de reținut sau des întâlnit în București – însă și-au adus aminte de numele meu și imediat m-au contactat. Și eu, pentru că așa cum îți spuneam, am fost crescut în acest spirit al bunului simț, m-am străduit foarte tare să le răspund, să le spun „OK, am o zi foarte încărcată, dar nu mă culc până în momentul în care nu răspund la aceste la aceste întrebări” sau „nu pot răspunde în această seară, dar promit să răspund mâine dimineață”.Și văzând că există această deschidere din partea lor, fiind și această dorință a mea de a promova sănătatea relațională, s-au construit astfel de contexte în care au venit tot felul de invitații din partea unor platforme foarte serioase de a deveni contributor, de a scrie pe diferite subiecte. 

La început mi-a fost foarte teamă, pentru că eram ferm convins că tot ceea ce spun eu deja au spus și alții și cu siguranță așa e. Adică în secolul XXI să fii original în domeniul psihologiei și al psihoterapiei e greu. Însă am învățat un lucru foarte importat de la supervizorii mei din Statele Unite și anume: nu e nevoie să fii original. În schimb, permite-ți să fii autentic, permite-ți să-ți răspunzi la o serie de întrebări la care au răspuns și alți oameni, raportându-te la aceeași teorie, însă prezentând-o din punctul tău de vedere, trecând-o prin mintea ta, prin perspectiva ta, prin viziunea ta. Și în momentul respectiv deja îi dai o altă notă răspunsului respectiv. Atunci, deja dacă s-au mai spus o serie de lucruri despre acel subiect, tu s-ar putea să ai o contribuție care să facă mai mult sens decât a făcut până în momentul respectiv. Așa că mi-am adunat curajul de a fi autentic și nu original, de a readuce în centrul atenției o serie de lucruri pe care unii oameni le-au citit deja sau care erau de actualitate – pentru că așa cum îți spuneam, încerc să țin pasul cu tot ceea ce înseamnă evoluția în psihologie – și după aceea am realizat că de fapt da, Gáspár poate fi și un autor. Că da, Gáspár se poate apropia și de texte  exact așa cum n-a putut să se apropie în școală, pentru că aveam o relație foarte proastă nu doar cu cărțile, ci și cu caietele. Aveam impresia că nu am vocabularul necesar, că nu am pregătirea necesară pentru a lega cuvintele între ele în așa fel încât ele să devină un mesaj valoros. Însă lucrurile s-au schimbat și feedbackurile au venit foarte repede. Pentru că cititorii interviurilor sau cititorii articolelor au început să mă caute, fie pentru a începe câte o ședință de terapie, fie pentru a înțelege un pic mai bine anumite aspecte, fie doar pentru a-mi spune că apreciază atât de mult tot ceea ce transmit. 

Pentru că un alt lucru pe care cred că l-am făcut diferit față de colegii mei e că mi-am permis să vorbesc despre părțile mai puțin frumoase ale mele, că am îndrăznit să aduc în tot ceea ce înseamnă psihologie și psihoterapie și părți care țin de persoana psihologului și a psihoterapeutului. Foarte multă vreme exista această cutumă a faptului că terapeutul trebuie să fie perfect, a faptului că terapeutul nu are vulnerabilități, că nu are slăbiciuni, că nu are dificultăți. El înțelege totul foarte bine, are răspunsurile cele mai potrivite de fiecare dată, ceea e a făcut ca psihoterapeutul să pară un soi de mic Dumnezeu. Însă, în aceeași măsură, a crescut și nivelul de anxietate și de teamă a oamenilor atunci când se raportau față de un terapeut. Pentru că cine s-ar duce în fața unui astfel de om perfect să-și dezvolte gândurile cele mai ascunse, să-și deschidă sufletul și să scoată la suprafață toate mizeriile, toate deșeurile psihologice care s-au adunat pe parcursul vieții? Însă în momentul în care oamenii au posibilitatea de a vedea că de fapt terapeutul sau psihologul e un om ca oricare altul, care are frici asemănătoare, îngrijorări asemănătoare, depresii asemănătoare, provocări asemănătoare, în momentul respectiv deja parcă ți-e un pic mai ușor să te duci să bați la ușa cabinetului. Să dai un telefon și să spui: „Aș avea nevoie să ne întâlnim să povestim puțin despre lucruri lumești, despre lucruri pe care am auzit că le trăiești și tu și sunt curios cum se întâmplă în cazul tău, sunt curios să văd cum le faci față”. Pentru că asta aud foarte des ca feedback: „Mi se pare că vorbești despre lucruri pe care le trăim și noi, însă tu le gestionezi altfel și vrem să știm cum anume le gestionezi, pentru că asta ne interesează”.

Andreea Vrabie: În același timp, am observat că stilul în care scrii este mult mai pe ințelesul oamenilor, nu trebuie să ai studii de specialitate ca să înțelegi articolele pe care le scrii sau cărțile. A fost asta ceva ce ai făcut intenționat?

            Gáspár György: Nu a fost ceva intenționat și a fost un aspect la care a trebuit să muncesc foarte mult. Însă aici iar colegii din mass-media și din presă m-au ajutat, pentru că de fiecare dată când le trimiteam câteun material îmi spuneau: „Da, Gáspár, cred că e foarte inteligent ceea ce ai scris tu aici, însă noi vrem să ne asigurăm că toată lumea va înțelege”. Aici e o altă mare provocare pentru psihologi, pentru că înainte de a intra în Facultatea de Psihologie avem un limbaj care e limbajul omului obișnuit. După care întrăm în Facultatea de Psihologie și suntem cumva forțați să ne însușim un jargon de specialitate folosind o serie de concepte și de cuvinte codate pe care nimeni altcineva nu le înțelege, decât un psiholog în momentul în care poartă un dialog cu un alt psiholog. Se încheie facultatea, te întorci din nou în lumea asta mare și minunată și realizezi că de fapt oamenii nu înțeleg o boabă din ceea ce vrei tu să le transmiți. Pentru că fie au alte cuvinte pe care le folosesc pentru a descrie o anumită trăire sau un anumit fenomen, fie jargonul ăsta de specialitate este atât de alambicat încât e nevoie să conceptualizăm, să operaționăm, să explicăm, să definim toate cuvintele. Și cred că a fost o nevoie de perioadă de trei-patru-cinci ani după ce am terminat Psihologia să realizez că de fapt, OK, oamenii vor spune despre mine că sunt inteligent, că știu foarte multe lucruri. Dar nu vor ajunge aceste lucruri la ei sau nu vor reuși să relaționeze cu tot ceea ce spun, pentru că nu au sens pentru ei cuvintele respective. Așa că, prin exercițiu am reușit să dau la o parte toate aceste cuvinte pompoase și să mă străduiesc să găsesc cuvinte cu mai mult sens pentru mintea omului obișnuit. Să mă străduiesc să folosesc un limbaj în care sufletul omului să se recunoască, un limbaj care să fie tentant și interesant pentru minte, însă în aceeași măsură să fie și liniștitor pentru suflet. 

E un proces, un proces care nu e ușor, pentru că tot acest limbaj de specialitate, Andreea, vine cu un soi de siguranță. Te simți stăpân pe tine pentru că folosești un anumit jargon de specialitate. Și la începutul drumului, atunci când a trebuit să dau la o parte acest jargon, m-am simțit foarte descoperit. Se dusese toată acea încredere care venea din partea științei. Aveam impresia că știința poate fi prezentată doar într-un anumit fel. Abia ulterior, ascultând-o de exemplu foarte des pe Brené Brown, am realizat că de fapt același lucru îl face și ea, că același lucru îl fac mulți alți vorbitori sau oameni de știință de la nivel internațional. Însă, din păcate, exemplele din acest punct de vedere în România în continuare sunt foarte puține. Pentru că dacă ne uităm la foarte multe contexte universitare, acolo profesorii care vin în fața studenților sunt niște exemple foarte, foarte bune apropo de cum să vorbim între noi, specialiștii. Însă nu reușesc să le ofere studenților și un model sănătos de cum să vorbim cu oamenii pe care noi avem intenția să-i ajutăm. Așa că eu am avut mare nevoie să-mi găsesc astfel de modele în exterior și să-mi dau seama că da, știința m-a făcut să mă simt puternic, însă momentul în care reușesc să reinterpretez știința în așa fel încât să aibă sens pentru oameni, știința mă ajută să mă simt valoros. Aici e o mare diferență între a mă simți puternic și a mă simți valoros. 

Andreea Vrabie: În același timp mă întreb dacă e și o reticență în breaslă într-un fel, pentru că termenii științifici – sau dacă lucrurile sunt scrise într-un fel – te fac să pari un om serios, ești un psiholog serios. Pe când, dacă scrii pentru omul de rând, atunci nu mai ești un psiholog la fel de valoros sau de serios.       

            Gáspár György: Da, are foarte, foarte mult sens ceea e spui. Și cred că aceasta a fost o realitate care foarte mulți ani s-a promovat în România. Sensul sau intenția a fost aceea de a prezenta cât de diferiți sunt oamenii între ei. Adică suntem noi aici, intelectualii, care știm o serie de lucruri, care suntem o castă aparte și sunteți voi, marea majoritate, care nu aveți cum să înțelegeți aceste discuții elevate pe care noi le avem. Cred că lucrurile au funcționat așa pentru că vorbim despre o perioadă în care inteligența cognitivă era cea care deținea puterea și controlul. Doar că după această perioadă a inteligenței cognitive a venit epoca inteligenței emoționale și acum vorbim foarte mult despre inteligența relațională. Și cred că odată cu această trecere, de la inteligența cognitivă, oamenii au realizat că e nevoie să ne apropiem, că e nevoie să creăm din nou acele punți care ne ajută să fim un pic mai aproape unii de ceilalți, pentru că altfel tot ceea ce facem nu are valoare. De aceea spuneam și eu că în trecut mă simțeam puternic, dar nu mă simțeam valoros, pentru că, cumva, toate aceste informații dacă nu ajungeau la oameni și dacă oamenii nu le pot implementa în viața lor de zi cu zi, atunci nu au nicio valoare. Nu aducem acea contribuție importantă pe care noi ne propunem s-o aducem în rândul oamenilor. Și în continuare cred că sunt oamani care, de exemplu, resping o carte de Paolo Coelho, care are un limbaj foarte simplu, foarte accesibil, care nu se pierde în concepte de specialitate – care e adevărat că nu e neapărat psiholog, însă vorbește despre o serie de fenomene din domeniul psihologiei și al psihoterapiei – și îl favorizăm foarte mult pe Jung, care știm că a avut o contribuție uriașă la tot ceea ce înseamnă psihologie. Însă Jung a vorbit într-un limbaj pe care tinerii din zilele noastre nu l-ar înțelege absolut deloc și cred că nici nu au nevoie să-l înțeleagă, pentru că în secolul XXI lucrurile funcționează ușor diferit. Adică să ieșim din backgroundul nostru, care reprezintă zona noastră de confort, care s-ar putea să vină la pachet cu o serie deemoții sau cu o serie de sentimente nu tocmai confortabile și plăcute. Însă odată ce ți-ai permis să te apropii un pic mai mult de oameni, despre asta este toată această zbatere pe care tu o transformi în practică atunci când te trezești dimineața și mergi la serviciu. Cred că putem rămâne în continuare cu această segregare, cu acesată divizune, însă nu ne ajută.

Andreea Vrabie: Mă întreb însă dacă oamenii nu fac într-un fel cu cărțile sau cu articolele de psihologie cum fac în cazul medicinei cu dr. Google: cauți pe Google tratamentul și nu mai ajungi la medic. Te preocupă uneori că poate oamenii vor căuta un quick fix în cărțile tale, o soluție rapidă, când de fapt procesul terapeutic îl faci cu un terapeut și e pe o durată mai lungă de timp?

            Gáspár György: Am grijă de fiecare dată în cărțile mele să apară undeva la început că toate informațiile prezentate nu suplinesc un proces terapeutic sau un proces de consiliere. Și, de cele mai multe ori, articolele pe care le scriu sau cărțile pe care le-am semnat vin mai degrabă să suplinească această părticică din psihologie numită „biblioterapie”. Oamenii chiar dacă merg la terapie și dezvoltă o relație terapeutică cu un specialist în sănătate mentală, au nevoie să primească informații și altfel decât în acele 50 sau 60 de minute pe care le petrec în cabinetul terapeutului. Așa cum știu că sunt foarte mulți oameni care nu ar îndrăzni să ceară ajutorul unui terapeut din varii motive, însă că recitind un articol sau deschizând o carte, reușesc să vadă un pic experiența pe care o trăiesc, dificultatea pe care o trăiesc din altă perspectivă. 

Și cred că de semenea ai mare dreptate atunci când spui că există riscuri și că oamenii pot să înceapă să se informeze folosind doar informațiile din online despre care știm că nu de fiecare dată au o bază științifică sau că nu de fiecare dată sunt cu adevărat relevante. Însă cred că acesta este un cost pe care îl plătim pentru evoluție și cred că orice revoluție prin care noi trecem vine cu astfel de costuri. Revoluția digitală a venit cu o serie de lucruri pe care nici măcar nu ni le-am fi imaginat. Adică să putem noi să vorbim în timp real cu oameni care sunt la mii și mii de kilometri distanță sau să pot să am eu, Gáspár, acces la scrierile colegilor mei foarte bine pregătiți din State în timp real mi se pare în continuare fascinant. Sigur că asta înseamnă și că în tot acest univers vast numit internet vor apărea și o serie de informații care nu sunt tocmai în congruență cu realitatea sau în congruență cu știința. Doar că eu aici mă bazez de fiecare dată pe înțelepciunea oamenilor și pe faptul că da, vreau să găsesc o strategie rapidă pentru o problemă și probabil că voi găsi patru pași pe care să îi aplic de la dr. Google. Sau voi merge în cabinetul unui psiholog sau al unui coachcare va spune același lucru – pentru că nu vreau să aplaud în totalitate profesia noastră și să spun că toți terapeuții sunt foarte bine pregătiți și fac această meserie cu nivel de calitate foarte crescut, pentru că lucrurile nu funcționează așa. Însă mă bazez foarte mult pe înțelepciunea omului ca după ce a avut o astfel de experiență să realizeze că „da, m-a ajutat” sau „nu m-a ajutat”. 

Și probabil că toate aceste remedii rapide sunt mai mult decât căutate la ora actuală, pentru că totul vrem să fie la un click distanță. Doar că realizăm, de asemenea, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp că, sigur, lumea a evoluat foarte mult, dar noi din punct de vedere biologic, din punct de vedere mental, sufletesc, nu am evoluat atât de mult. Și că noi în continuare avem nevoie de astfel de discuții față în față, chiar dacă le-am purta și pe un Skype. Că noi în continuare ne simțim mult mai vii în momentul în care reușim să îi privim pe oameni în ochi decât atunci când există acea interfață reprezentată de monitorul calculatorului sau al telefonului. Dacă suntem prezenți în viața noastră într-o manieră conștientă, atunci realizăm că de fapt lucrurile s-ar putea să aibă nevoie de mai mult timp pentru a se schimba și că dincolo de faptul că am implementat cei patru pași, am nevoie să înțeleg ce mi se întâmplă. Și pentru a înțelege cu adevărat ce mi se întâmplă am nevoie de o altă persoană care să fie martorul poveștii mele.

Andreea Vrabie: Știu că ești specializat sau interesat în special de psihologia relațională, dar sunt curioasă dacă ai observat în ultima perioadă că din ce în ce mai mulți oameni se confruntă cu probleme legate de muncă, cum ar fi: presiunea de a da un sens vieții prin ceea ce faci, de a face lucrurile perfect, burnout, stresul pe care îl menționai și tu mai devreme. E ceva în felul în care trăim acum care conduce mai degrabă la problemele astea? Și te întreb asta pentru că înainte munca era o sursă de venit, cam așa o priveam – și nu spun că era bine să fie doar atât –, dar acum tot ce suntem noi este reprezentat prin muncă și punem foarte multă presiune pe noi și pe ce facem.

Gáspár György: Cred că în ultimele decenii – în ultimii 10-20 de ani, dacă e să ne uităm doar la ce se întâmplă în spațiul nostru românesc – oamenii au devenit un pic mai conștienți de ei, de viețile lor. De faptul că nu vor doar să supraviețuiască în viața asta, ci vor să aibă un impact, vor să aibă o influență, vor să aibă o contribuție, vor să creeze. Și atunci nu mai e suficient pentru angajatul zilelor noastre să aibă un salariu bun, să aibă un birou frumos decorat, ci vrea să simtă că el este cu adevărat prezent acolo și că atunci când se culcă seara și realizează că a avut o zi complicată, știe că tot acel efort pe care l-a depus nu este în zadar. Și aici cred că într-adevăr ne confruntăm cu altă criză, a faptului că o parte din societate ar vrea ca lucrurile să rămână la fel ca și în trecut, să nu se schimbe nimic. Și există însă aceeași nevoie, aceeași dorință de a face lucrurile diferit, de a ne reinventa. De a găsi un context profesional în care să avem colegi cu care să putem să purtăm un dialog profund, pentru că s-ar putea să petrecem mult mai multe ore la serviciu decât acasă sau să fim nevoiți să dialogăm mult mai mult cu colegii și colaboratorii noștri decât cu prietenii și cu rudele de sânge și nu ne mai mulțumim cu discuții superficiale. Nu ne mai mulțumim cu contexte profesionale în care să învățăm doar despre meseria noastră, ci vrem tot mai multe cursuri care să ne ajute să ne înțelegem pe noi, care să ne ajute să ducem informațiile respective și în alte domenii ale vieții decât la job. Și aici apare această criză, această nemulțumire, această frustrare, această anxietate între cum ne-am dori să fie viața și cum este viața de fapt. Între forțele care ar vrea ca totul să rămână neschimbat și forțele care spun că e nevoie de schimbare, e nevoie de a ne uita la viață dintr-o altă perspectivă, de a trăi diferit față de cum au trăit bunicii, părinții și așa mai departe, generațiile anterioare.

Andreea Vrabie: Pentru că există nevoile astea noi de la muncă, pe care le avem din ce în ce mai mulți, parcă este mai greu și să găsim un echilibru între muncă și cine suntem noi în rest. Uităm de odihnă, de vacanțe, neglijăm relații. Eu la asta mă refeream mai mult, că parcă devine din ce în ce mai greu să ne echilibrăm psihic, într-un fel.

            Gáspár György: Da, pentru că nu avem modele, Andreea. Pentru că părinții noștri, strămoșii noștri nu s-au confruntat cu aceste dificultăți cu care noi ne confruntăm în momentul prezent. Și atunci când vine vorba de o revoluție, automat vine o criză. Automat vin o serie de probleme pe care va trebui să le gestionezi în așa fel încât să nu te poți baza pe ce s-a întâmplat în trecut, pentru că oamenii din trecut nu s-au confruntat cu astfel de dificultăți. Cred că un cuvânt periculos pentru secolul XXI este „echilibru”, pentru cătind acrede că mintea omului pune un egal între echilibru și perfecțiune. Pe când viața noastră se schimbă atât de repede, este atât de variată, este atât de diversă, încât probabil că dacă vrem să folosim neapărat acest cuvânt, de „echilibru”, atunci va trebui să îl punem în aceeași propoziție cu un echilibru instabil. Da, am muncit șase luni – cum s-a întâmplat în cazul meu – șase, șapte luni foarte mult în timpul anului și am acum, în luna august, o vacanță. O vacanța care știi cum începe, Andreea? Cu o stare de epuizare uriașă, în care nu mă pot ridica din pat două zile, în care nu sunt deloc în echilibru cu mine. În care timp de o săptămână încă mă gândesc la lucrurile pe care nu le-am făcut în cele șapte luni în care trebuia să le fac. În care oamenii dragi mie încă nu beneficiază cu adevărat de prezența lui Gáspár așa cum ei ar avea nevoie, însă Gáspár a realizat că după o perioadă foarte lungă de muncă, pentru a intra în starea de vacanță e nevoie de o perioadă de timp. Așa cum știu foarte clar că la începutul lunii septembrie, atunci când mă întorc la job, am nevoie de o perioadă de timp pentru a-mi reactiva motoarele, pentru a-mi gestiona din nou mai ușor fricile. Pentru că în continuare luna septembrie este o lună extrem de încărcată. Cred că dincolo de experiențele de școală sau legate de contextele educaționale, vine și această idee: cum am avut o perioadă lungă de pauză, cum o să mă descurc de atunci încolo?.Pentru că am lenevit atâta vreme, pentru că nu mai sunt atât de antrenat. 

Deci cred că fiecare dintre noi avem nevoie să ne uităm la cum arată viața noastră, să normalizăm cât mai multe aspecte ale vieții noastre și să încercăm să vedem că de fapt noi facem tot posibilul pentru ca viața noastră să fie OK. Doar că pe ici, pe colo, mai putem face niște ajustări. Pe ici, pe colo, putem să folosim niște strategii sănătoase pentru noi. Da, poate nu reușesc să petrec în fiecare zi timp de calitate cu oamenii dragi sufletului meu, pentru că mă întorc stresat de la serviciu. Însă, dacă reușesc să-mi programez în agendă ca sâmbătă dimineață, duminică după-amiază, vineri seara, miercuri seara să-mi dedic două ore doar relației de cuplu, în care nu vorbim doar despre job, în care vorbim doar despre „ce se întâmplă cu tine?”, „ce se întâmplă mine?”, „cum e energia sexuală dintre noi?”, „care sunt emoțiile noastre?”, „care e pulsul relației noastre?”. Dacă avem un dram de autodisciplină, cred că îl putem folosi într-o manieră inteligentă. Probabil că ne vom întâlni timp de patru săptămâni în fiecare sâmbătă dimineață și într-a cincea n-o să ne iasă, pentru că copilul s-a îmbolnăvit și trebuie să renunțăm la această rutină a noastră extrem de plăcută și acolo avem nevoie iar de flexibilitate. 

Cred că cuvântul care ne poate salva în secolul XXI este „flexibilitate”. Să îndrăznesc să văd așa cum arată viața mea în momentul prezent, să văd dacă direcția în care mă îndrept este direcția care mă duce acolo unde vreau să ajung. Dacă m-am abătut de la drum să mă iert foarte repede pentru asta fără să mă penalizez foarte tare, să văd cum mă pot reseta pentru a reveni din nou pe drumul meu. Și în momentul în care lucrurile nu ies exact așa cum mi-aș dori, să realizez că de fapt ființa umană este imperfectă și nu ai cum să faci de fiecare dată lucrurile ca la carte. S-ar putea ca ascultătorii care au fost alături de noi în cadrul acestui podcast să găsească foarte multe idei din discuțiile noastre pe care să le poată folosi. Însă nimeni nu le va putea folosi de fiecare dată, pentru că fiecare dintre noi are o proprie poveste de viață, cu un bagaj de aspecte unice și specifice și nu ai cum să forțezi povestea ta, povestea mea, povestea de viață a altcuiva. Însă putem împrumuta niște idei, putem să luăm niște păreri, niște strategii pe care noi să ne adaptăm, noi să le integrăm în așa fel încât să fie mai potrivite pentru noi. 

Și apropo de întrebare, cred că cel mai important lucru e să vorbim despre tot acest stres profesional pe care îl resimțim, să îndrăznim să realizăm că de fapt în secolul XXI lucrurile nu mai funcționează ca pe vremea bunicilor noștri. Când m-am angajat pentru prima dată acolo, în Satu Mare, la Protecția Copilului, bunica mi-a spus un lucru foarte important, care pentru ea făcea mult sens, în zilele noastre nu mai este la fel: „Băiete, atunci când pleci de acasă, ai închis ușa casei și nu te mai gândești la problemele de acasă. Când te întorci de la birou, închizi ușa biroului și nu te mai gândești la problemele de la birou”. Nu mai funcționează în secolul XXI această recomandare, acest sfat și de ce? Pentru că Gáspár își duce acasă problemele de la serviciu și problemele de la serviciu după aceea le cară cu el peste tot. Problemele de acasă le duce la serviciu. Adică eu sunt același om cu aceleași provocări, cu aceleași dificultăți și e nevoie să accept asta. 

 Andreea Vrabie: Spuneai, cred că pe la începutul interviului, că ai avut momente în care te îndoiai că e util ce faci sau ce scrii. Mai ai în continuare momente în care te indoiești că ajuți pe cineva și cum te motivezi să continui? 

Gáspár György: Da, mă mai vizitează această depresie profesională din când în când. Doar că, din fericire, criza nu mai e atât de mare pe cât era la început, atunci când mă întrebam dacă nu cumva ar trebui să-mi aleg totuși un alt drum în viață. În prezent, atunci când vin aceste gânduri de inutilitate, de lipsă de sens, știu că ele sunt pe un fond de oboseală sau pe niște probleme personale pe care nu vreau să le văd, de care nu vreau să mă ocup. Și, din fericire, am destul de multe ajutoare în jur și cred că e un cuvânt mult prea sărac aceste „ajutoare”,atunci când vreau să mă refer la acești oameni pe care mă pot baza, care sunt: prietenii mei, terapeuta mea, supervizorii mei, colegii mei cu care îndrăznim să împărtășim din toată această experiență care nu de fiecare dată este ușoară. Pentru că pe noi ne vizitează oamenii atunci când se cofruntă cu greutățile vieții, atunci când nu pot să facă față provocărilor, atunci când se întâlnesc cu foarte multe traume, atunci când negativul e mult mai intens și mult mai prezent decât aspectele pozitive. Și, din păcate, nu avem instrumente prin care noi să reducem imediat tot acest negativ. Ceea ce avem de făcut e să le dăm oamenilor foarte multă validare și în aceeași măsură să îi ajutăm cumva să își dezvolte abilitățile de a învăța să trăiască cu tot ceea ce este negativ. Ceea ce înseamnă că și noi, terapeuții, avem nevoie să trăim cu toate aceste provocări. 

Cred că aici îmi era foarte greu în trecut, pentru că aveam împresia că psihologia e ceva ce funcționează pe principiul matematicii, pe principiul alb și negru, doar că sufletul omului e mai mult de atât. Știința a evoluat foarte mult și, de exemplu, pot identifica cu acuratețe destul de mare dacă văd un cuplu povestind care este șansa ca ei să rămână împreună mai mulți ani. Însă nu am niciodată garanție. Nu avem niciodată certitudinea faptului că lucrurile vor fi exact așa cum noi ni le imaginăm. Aici toată această nesiguranță vine cu o doză de indoială și cred că e bine, Andreea, că am această depresie profesională din când în când, pentru că asta mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ. Am văzut destul de mulți psihologi – și în România și în străinătate – care s-au transformat în niște guru, care au impresia că dețin adevărul absolut, care se consideră superiori. Noi, cu colegii mei, vorbim foarte des despre asta și sfatul pe care ni-l dăm e următorul: „În momentul în care simți că mă îndepărtez de realitate, te rog frumos trage-mă de mânecă și spune-mi că locul meu este aici, în rândul oamenilor, pe pământ”. Nu vreau să mă transform într-un semizeu sau într-o divinitate. Cred că anxietatea, așa cum îți spuneam, mă ajută să mă mobilizez, iar această stare de îndoială mă ajută să realizez că de fapt lucrurile sunt așa cum sunt și că sunt un om la fel de obișnuit ca toți ceilalți. Nu sunt un expert în cum se trăiește viața, ci mai degrabă un om curios de tot ceea ce ține de aspectele sufletești și de aspectele interpersonale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*