Pe Bune #60: Dana Rogoz

Despre căutarea ritmului în care trebuie trăită viața.

Actrița Dana Rogoz a început să lucreze la trei ani și jumătate când a intrat în grupul Minisong. La nouă ani a semnat primul contract cu Pro TV și de atunci a muncit fără încetare până când s-a născut fiul ei. Momentul a coincis cu moartea tatălui ei și privește vârsta de 30 de ani ca pe un punct cheie a condus la mai multe schimbări în viața ei. Pentru că a simțit că televiziunea nu-i mai oferă nicio provocare, a decis să se concentreze pe teatru și film, deși asta înseamnă că nu mai are aceeași siguranță financiară, pentru că rolurile sunt puține și multe dintre ele țin de șansă. Despre rolul din filmul MO, scris și regizat de soțul ei, Radu Dragomir, Dana spune că este proiectul de care e cel mai mândră, deși oameni din industria filmului nu erau dispuși să-i acorde nicio șansă și a fost mult timp convinsă că filmul nu va ieși niciodată în cinema. Chiar dacă muncește de zeci de ani, are în continuare numeroase momente în care se îndoiește de ea și simte că nu este o actriță suficient de bună, pentru că, spune Dana, cu toții am fost crescuți cerând confirmări și validări exterioare și ne este greu să ne autoevaluăm.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Dana. Mă bucur să te am în studio.

            Dana Rogoz: Bună, și eu mă bucur.

Andreea Vrabie: Povestește-mi puțin despre MO. Cum a apărut ideea pentru film?

            Dana Rogoz: A pornit de la o știre adevărată pe care a văzut-o Radu la televizor cu o studentă care-și filma profesorul în camera de cămin – îl filma pe ascuns, cred că cu camera telefonului – în timp ce ăsta de dezbrăca și cumva îi cerea favoruri sexuale în schimbul trecerii unui examen. Mă rog, era foarte agresiv și ceva din atitudinea lui mai mult a născut scenariul. Scenariul după aceea n-are efectiv nicio legătură cu personajele respective sau cu povestea lor, dar ceva acolo l-a împins pe Radu să scrie o poveste care are la bază abuzul de putere și abuzul sexual.

Andreea Vrabie: Știu că tu și Radu lucrați la el de mulți ani, vreo cinci, dacă nu mă înșel.

            Dana Rogoz: El mai mult, sincer. În sensul că proiectul a fost câștigător la CNC în 2014, după care a pornit nebunia strângerii fondurilor și eu aveam, evident, acces la scenariu de pe atunci. El a scris în minte cu mine și cu Răzvan Vasilescu și tot așteptam. Adică în primăvară aveam senzația, în optimismul meu incurabil, că noi în septembrie gata, vom filma. Adică pe atunci grija mea că Vlad se născuse era, mă gândeam cum o să rezolv eu chestia asta cu alăptatul, adică aveam complet alte probleme. După care: Ah, stai, că nu acum, în toamnă, stai că în primăvara următoare, stai că nu în primăvară, stai că în toamna următoare. Am filmat abia în 2017 și am crezut efectiv că n-o să-l mai facem niciodată sau că efectiv n-o să mai fiu eu sau că ceva se va întâmpla. Pentru că de la 28 de zile cu o anumită casă de producție am ajuns la 13 zile plus una tehnică – mă rog, în principiu hai să zicem două săptămâni – cu altă casă de producție, care practic și-a asumat acest demers și care de fapt a salvat filmul, pentru că într-adevăr, nu exista buget. Dar ne-am asumat cu toții că putem duce la bun sfârșit proiectul ăsta într-o formulă super restrânsă, lucrând fără să ne uităm neapărat la overtime. Am zis: „Băi, hai să-l facem! Dacă noi credem în asta, hai să-l facem”. Și culmea e că pe platou n-am simțit faptul că e prea puțin, nu știu cum, parcă ne-am mobilizat că „bă, ăsta e”. Mai există multe alte filme, chiar ăsta, Climax, a lui Gaspar Noe tot în două săptămâni a fost tras, deci nu e ăsta neapărat un reper, uneori poți să tragi și două luni și să nu iasă nimic. Așa, noi n-am simțit presiunea asta, uite, dacă am mai fi avut. Dar altfel, acolo pe set a funcționat cumva parcă, a curs atât de bine încât ne era și teamă că „bă, poate ne scapă ceva, ceva e în neregulă”. Complicat a fost până am început efectiv repetițiile pentru filmare, că am și repetat mult, am repetat o lună, ceea ce înseamnă mult pentru un film. Sunt foarte mulți regizori care preferă să lase totul proaspăt, să se întâmple lucrurile acolo. Noi nu ne permiteam asta. Nu ne permiteam chiar să venim așa și să vedem, tu ce spui, eu ce spun, nu. N-am repetat la nivel de mișcare, nu am mers în decor și am zis „tu la replica asta te vei muta dintr-un punct în altul”, dar la nivel de text îl dădeam în fiecare zi aproape. Aproape repetam ca la teatru și îi dădeam textul cap-coadă și așa a funcționat. Asta zic. Nici nu mai știu ce întrebare a fost, dar eu m-am lansat în discuție.

Andreea Vrabie: De ce a durat atât? Cam asta era întrebarea.

            Dana Rogoz: Da, cam asta zic, a fost mai greu înainte decât după ce am început. Și apoi, iarăși a fost greu după ce am terminat filmările. Senzația că va rămâne pe un DVD pentru mine și familia mea, cam așa am simțit. Mi se părea că suntem zero în lumea asta, că n-o să ne bage nimeni în seamă, pentru că Radu era la debut. El a avut în perioada facultății un circuit festivalier destul de bogat, a fost premiat cu filmele lui, cu scurtmetrajele studențești la Ciudad, la Tel Aviv, la Angers și cumva toată generația avea așteptări de la el la momentul respectiv. Dar a intrat în televiziune și televiziunea te fură. Ai senzația că intri un an, doi și până la urmă trec mulți ani. Apoi a renunțat la televiziune și a trecut practic printr-o perioadă de detox efectiv. Adică a simțit nevoia să se curețe și la nivel de scenariu, de multe mecanisme, mai ales în scris, ale televiziunii, în care trebuie să explici lucrurile, să revii asupra lor, ca totul să fie foarte clar, spectatorul să n-aibă niciun dubiu și să nu facă nici mare efort când stă în fața televizorului. Și abia după a scris scenariul ăsta. Și de aia zic, a fost un proces lung. 

Andreea Vrabie: Într-un interviu, cred că pentru ELLEnutace, spuneai că pentru tine e proiectul de care ești cel mai mândră din punct de vedere profesional. De ce?

            Dana Rogoz: Tocmai de asta, de fapt. Tocmai pentru că nu am cedat, cumva, în sensul că veneam și eu din altă lume, oamenii mă asociau cu un anumit tip de produs. I-a fost greu lui Radu să mă propună pe mine – deși scrisese cu mine în minte – producătorilor și în general industriei. Era încurajat să aleagă pe cineva, o actriță care are deja mai multă experiență în zona asta de film, care l-ar putea ajuta pe set mai mult. Deși real și eu și Radu știam că încrederea pe care ne-o purtăm unul altuia e cel mai bun lucru, de fapt. Efetiv aveam senzația și eu și el pe set că nu există un alt om care să creadă mai mult în noi, în raportul ăsta. Asta ne lega, încrederea în celălalt. El avea mai mare încredere în mine ca actriță decât aveam eu în anumite momente, iar eu în el ca regizor și scenarist, practic ca autorul acestui film. Dar pur și simplu, anumite percepții, anumite prejudecăți, oamenii nu toți aveau disponibilitatea să mă vadă în teatru sau să-mi acorde această șansă. 

Și e o meserie de șansă. Probabil că niciun alt regizor în afară de Radu nu mi-ar fi dat rolul ăsta. Asta e realitatea, adică eram perfect conștientă de asta, și tocmai pentru că știam că e o miză foarte mare, aproape îmi venea să fug, să zic „nu, nu vreau să te dezamăgesc”. Nu e că îmi iese sau nu îmi iese mie, eu poate că pot să trăiesc fără asta, m-am liniștit cumva cu faptul că fiecare are un drum și că uite, la mine ăsta a fost drumul. „Dar tu ești la debut, tu trebuie să-ți faci un film cu care trebuie să convingi oamenii și poate ne întâlnim la al doilea proiect și poate, nu vreau să fie și asta o miză suplimentară, să mă ai pe mine în grijă cumva.” Și a zis „nu, ăsta e filmul nostru, așa am pornit. Amândoi, într-adevăr, avem ceva de demonstrat. Amândoi ne întoarcem după mulți ani din televiziune și vrem să spunem povestea asta, credem în ea și așa vreau s-o facem”. Și asta zic, e un sentiment de mândrie și de împlinire dincolo de… Adică l-am avut din momentul în care am terminat filmările, înainte să aștept orice fel de reacție din partea publicului și din partea celorlalți. Când l-am văzut eu la mine acasă, singură –pentru că n-am vrut să am alți spectatori –, când s-a terminat, am zis „băi, am făcut chestia asta, am dus la bun sfârșit proiectul ăsta”. Asta a fost mândria. 

Și la TIFF, când s-a proiectat prima oară, în avanpremieră, la TIFF Cluj, deși eram extrem de emoționați și eu și Mădălina și Radu, cumva încercam să ne încurajăm unul pe altul și ziceam „băi, hai să ne bucurăm că e, că uite, se vede pe un ecran” – apropo și de faptul că credeam că n-o să ajungă nicăieri și că nu cunoaștem pe nimeni și că n-o să ne susțină nimeni. De acolo lucrurile s-au legat, am avut premiera internațională la Sarajevo, în fine, filmul și-a găsit un agent afară, urmează să fie distribuit în multe teritorii, alte festivaluri, adică dintr-o dată așa parcă… Cumva iarăși, vezi, același roller coaster. Înainte a fost greu, am filmat mult mai ușor decât am fi putut anticipa și apoi iarăși a fost un moment de „gata, l-am filmat și ce, crezi că doar asta era important, să îl filmăm?”. Și apoi iarăși, când au venit primele invitații la festivaluri urlam prin casă, nu-mi venea să cred că mi se întâmplă asta. Zic „doamne, doamne, dar cuiva îi place ce am făcut? Cuiva îi place, deci cineva ne validează!”. A fost, na, mare bucurie, așa, și poate și pentru că e ceva complet diferit, adică e genul ăla de rol pe care îl aștepți ca actor. 

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să te întreb, dacă n-ar fi fost un film făcut de Radu șinu rolul în sine, dacă genul ăsta de rol sau de film era ceva ce îți doreai?

            Dana Rogoz: Exact asta era. Adică evident că-mi doream și cred că orice actor își dorește. Efectiv și structura personajului și evoluția lui, adică toți actorii își doresc ceva să experimenteze, să aibă ocazia să joace nu neapărat ceva ce le e la îndemână. Apropo de rolul ăsta, de Mo, nu-mi era la îndemână, nu e neapărat pe structura mea. Sigur că există furie în mine, toate există cumva și le-am scos, le-am căutat. Dar altfel eu sunt un om care în viața de zi cu zi cultivă o atitudine pozitivă, încearcă să se mobilizeze de fiecare dată, să treacă peste orice, mă rog, așa m-am autoeducat probabil. Ori personajul ăsta era cumva în plină revoltă. Când am citit prima oară scenariul nu i-am auzit vocea personajului. Se întâmplă uneori să citesc un text și chiar dacă poate la prima lectură nu am efectiv toate intențiile sau nu sunt neapărat acolo, 100% în personaj, dar îi aud vocea, nu știu cum, îl cunosc, îl simt, îl știu. La Mo era așa complicat, nu știam cumva de unde s-o apuc. Pe anumite porțiuni o înțelegeam, pe altele mi se părea că are frânturi prea mari și am lucrat la multe, multe detalii. Am îmbogățit multe lucruri care nici nu se văd, multe lucruri pe care le-am discutat și care pe mine m-au ajutat foarte mult, fără ca ele să fie neapărat explicate publicului. O mulțime de detalii, de la muzica ei, care este de fapt muzica lui Radu. Am fost împreună la concert la Green Day, înainte de filmări, multe lucruri, detalii. Nu știu, un ceas pe care îl poartă și care este cumva ceasul tatălui ei și care, repet, nu este niciodată explicat acel detaliu, dar care pentru mine conta și de fapt era ceasul tatălui lui Radu. Deci, mă rog, tot felul de chestii de astea personale pe care le-am adus cumva și care ne ajutau. Și a fost procesul frumos în esență, adică așa, cum îți dorești ca actor.

Andreea Vrabie: E un film despre abuz de putere și abuz sexual și mă întrebam care a fost momentul în care ți-ai dat seama că hărțuirea sexuală și abuzul fac parte din viața oricărei femei într-un fel sau altul. Te gândeai la asta înainte?

            Dana Rogoz: Cred că foarte expusă am fost în perioada liceului probabil hărțuirilor, să-i spunem așa. Cred că oricine a mers cu autobuzul din generația noastră are povești. Ăsta este adevărul. Ideea este că foarte târziu mi-am dat seama că poveștile alea ale mele și ale prietenelor înseamnă ceva. În sensul că erau atât de frecvente încât nici nu puteai să vorbești despre ele, dapăi să te plângi de ele. Erau cumva parte din normalitate. Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg că de fapt nu se desfășoară lucrurile normal, sănătos și e lucrul la care am apelat acum, odată cu rolul, și pe care i l-am povestit și acum lui Radu și pe care am încercat să-l fac să-l înțeleagă așa, pe deplin. De la autobuzul ultra-aglomerat în care simți un bărbat care se atinge cu corpul lui de spatele tău, de șoldul tău, de picior și așa. Și eu îmi aduc aminte perfect senzația și gândurile, simțeam că se mișcă și mă gândeam, zic: „Nu, nu, e doar mintea mea. E evident, e foarte aglomerat, e foarte aglomerat, ce să facă săracul om. Adică e OK, na, ce pot să fac? Da, dar în același timp îl simt și dacă totuși ceea ce mă gândesc chiar se întâmplă?”. Și în același timp nu știam că am acest drept, să mă intorc, să zic „te rog, poți să te dai doi pași mai încolo, că nu îmi place” sau „nu mă simt confortabil”. Nu exista să spui asta și atunci încercai să schimbi poziția cumva fără să îl faci să se simtă prost.

Andreea Vrabie: Pe el.

            Dana Rogoz: Da, adică dacă s-ar putea ca nu cumva să bănuiască că tu te-ai gândit la lucrul ăla. Și mamă, deci cu o rușine de încercai să te gândești că: „Bă, poate la următoarea, când o să vină următoarea stație, eu o să mă prefac că cobor sau că am uitat ceva și atunci fac o mișcare bruscă și îmi schimb poziția sau poate verific ceva în ghiozdan și am ocazia să mă întorc fără să îl fac pe săracul om să se simtă prost”. Îmi aduc aminte lucrurile astea. 

Sau am avut parte de o altă experiență: la un moment dat, cred că aveam vreo 16 ani, așa, eram tot în autobuz și stăteam pe un scaun. Era autobuzul mai gol, așa, era pe undeva pe după-amiază și stăteam pe scaunele care sunt pe roată, știi? Și cumva stăteam cu tălpile așa, într-o parte. Țin minte că purtam niște cizme, li se spunea bucuria piticului, erau alea cu talpă groasă. Eram în perioada în care îmi doream să fiu sexi, e un adevăr. Știi că e un moment în liceu când băi, eu am experimentat asta, voiam să fiu sexi, că asta mi se părea că e, ăsta era cumva trendul, nu știu, asta ți se cerea.

Andreea Vrabie: La vârsta aia.

Dana Rogoz: La vârsta respectivă, să fii atrăgătoare. Mă rog, stăteam acolo și mă uitam pe geam și stăteam cu picioarele la o parte și la un moment dat aud un zgomot și când mă întorc tipul de lângă mine îmi freca talpa cu palma. Și țin minte că prima oară am scos o replică care n-avea niciun sens practic, i-am zis: „E talpa mea!”. Pentru că a dat block efectiv, deci creierul meu s-a blocat în momentul ăla. Nu înțelegeam de ce îmi freacă piciorul, era un contact pentru care nu eram deloc pregătită, deci nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Și el continua să îmi frece talpa acolo și eu îi ziceam „nu, e piciorul meu”. Mă gândeam că bă, poate a vrut să își frece pantoful lui și din greșeală – ceea ce evident că n-avea niciun sens – și îi ziceam „nu, nu, e talpa mea”. Și omul s-a oprit, s-a întors pe locul lui, eu m-am întors îngrozită cu privirea spre geam și după care din nou, iar a început să-mi frece talpa într-un mod pe care acum pot să-l definesc ca fiind sexual, dar la vârsta respectivă nici măcar nu știam ce e. Și toate se întâmplau în spațiul ăla, în universul ăla al autobuzului în care știai că nimeni nu va interveni, nimeni nu se va nimic. Că ești singur cumva. 

Și asta zic, lucrurile astea le-am conștientizat mult mai târziu. Mult mai târziu mi-am dat seama că lucrurile n-au fost normale. Sau faptul că te claxonau sau că mai venea câte un copil sau câte un adolescent și îți ridica fusta, îți punea mâna pe fund, pe sâni, așa, în fugă. Băi, nici nu puteai să te plângi de lucrurile astea. Dacă le spuneai cu voce tare erau „hai, pe bune, ce, nu ți-a plăcut?” sau „nu îți place?” și „ce mare chestie”, „mamă, dar și tu exagerezi”. Băi, dar uneori – de fapt de cele mai multe ori – nu-ți plăceau. În restul timpului erai cumva blazat, plăcere nu exista niciodată. Eu n-am văzut pe nicio femeie, „mamă, ce mișto, ai văzut, pe mine m-a claxonat” sau „vai, mie mi-a ridicat fusta”. Nu, era o violare a intimității, simțeai că ești expusă și te gândeai că „băi, nu mai port fusta asta niciodată”. Sau începeai să te gândești unde ai greșit tu în treaba asta și „uite, trebuia să ne vedem, să fim mai multe”. Ce trebuia să facem noi ca să evităm chestia asta. E un mecanism pe care l-am învățat de a evita, de a nu… Ah, așa de mult aș vrea să se schimbe asta. 

Și apropo de film, foarte multă lume întreabă, „dar ele de ce merg în apartament?”. Și eu am zis „OK, întrebarea e justă, poți să ți-o pui, dar nu înseamnă că e corectă”. De fapt, adică la modul că tu fără să-ți dai seama îi cauți cumva ăluia scuze. A fost aceeași întrebare și cu Alexadra, „dar ea de ce s-a suit?”. Nu încerca să cauți care a fost vina lor. „Băi, da, dar uite, într-adevăr, ești mai expus.” Din păcate da, e o realitate, dar nu cred că o femeie când intră în casa unui bărbat ar trebui să se gândească la „bă, poate în seara asta sfârșesc violată, cine știe”. 

Și un alt studiu care a stat la baza scenariului, care merge cumva în limitele astea ale prejudecăților cumva legate de subiectul hărțuirii sau abuzului sexual, a fost un studiu făcut de Uniunea Europeană, 30% dintre respondenți sau 27% spuseseră că violul e justificabil în anumite circumstanțe: dacă bea alcool, dacă ajunge la el acasă, dacă poartă haine provocatoare, ca și cum săracul om, na.

Andreea Vrabie: Ce putea să facă?

Dana Rogoz: Ce putea să facă? Pe mine genul ăsta de studii, mamă, mă revoltă până la greață fizică, aproape că uneori nici nu vreau să știu de ele. Mă rog, pentru rolul ăsta trebuie să știu de toate și a trebuit să intru, așa, în tot. România era pe primul loc în acest top. 55% dintre respondenți considerau violul justificabil, scuzabil, în anumite circumstanțe. Te gândești la lucrurile astea și mi-am dat seama că băi, noi venim cu filmul ăsta când mai mult de jumătate din populație poate considera că ele sunt vinovate. Și chiar așa, a apărut declarația asta chiar inclusiv după TIFF. Ăsta a fost citatul, „victime vinovate” – victime vinovate oricum, creierul iarăși îmi dă block – „niște victime vinovate care până într-un punct primesc ce au meritat”. Asta era expresia. Iar eu citeam de cinci ori, am zis „doamne, doamne, OK”. În același timp încercam nici să nu judec reacțiile astea, pentru că de fapt sunt firești. Filmul nu vine să schimbe lumea, nu vine nici să zică „băi, uite cum stau lucrurile de fapt” sau să vină cu vreo soluție. 

Nu e un film de ăsta tezist, el nici n-a avut legătură cu #metoo, a fost scris înainte să înceapă curentul. Eu după ce am filmat i-am zis lui Radu: „Băi, tu știi că a apărut #metoo și o să fie asociat? Și uite, au început să scrie femei și din generația mea despre abuzurile din universitate?”. Și ne-am dat seama că într-adevăr exista o nevoie să se vorbească despre asta. Adică vedeai din declarațiile pe care le citeai pe net – mă rog, în bula noastră – vedeai că e o nevoie. Altfel, a fost foarte repede luat în râs subiectul. Imediat a căzut în „haide mă, pe bune?”. Erau unii care ziceau „băi, e ceva care-i privește exclusiv pe producători, regizori, actrițe, e în lumea lor”, ca și cum abuzul sexual ar fi doar în mediul ăla. Și alții care, legat de universitate, iarăși o altă tabără în care „hai, pe bune, dar și tu cu ce veneai îmbrăcată la facultate?”. Și a căzut foarte repede în derizoriu. De fapt, toate lucrurile astea ne-au determinat să ducem povestea asta până la capăt. Am zis „băi, dacă există discuțiile astea, dacă lucrurile nu sunt clare, hai să deschidem dialogul ăsta”. 

Hai să nu ne păcălim, e o bulă, asta cu #metoo a fost o bulă, dar când se mai întâmplă câte un Caracal, câte un Vaslui, vezi de fapt cum stau lucrurile. Și chiar dacă eu mă simțeam ieri sigură pe stradă, azi mi se reactivează ceva, o senzație. Vorbeam cu o prietenă, după Caracal mi-a fost frică în Uber. 

Andreea Vrabie: Și mie.

Dana Rogoz: Băi, niciodată nu-mi fusese frică. Dar era noaptea, ajunsesem noaptea acasă și vorbisem despre asta și eram cu mintea în povestea respectivă și a fost prima oară când am zis „mamă, sunt singură pe stradă” și am avut din nou senzația aia. Și o uiți. Adică în București ești OK, poți să mergi noaptea pe stradă. Adică eu aș recomanda unor turiști: da, nu e nicio problemă, puteți să mergeți. „Ești femeie, călătorești singură?”, „Da, nicio problemă.” I-aș spune „nicio problemă. „Pot să fac jogging dimineață?”, „Cum să nu, nicio problemă, suntem o țară sigură”. Si apoi te lovește căte o știre de asta și zici „mamă, băi”. Și vezi cum gândesc oamenii. Că așa, câte un dement psihopat e o incidență, să zicem, în orice naționalitate, în orice țară, poate să fie un psihopat odată la. Dar mai grave mi se par reacțiile din afară, când vezi că e de fapt e o problemă de fond. 

Cumva personajul ăsta la final cred că asta simte cel mai tare, se simte singură, simte că n-are nicio șansă, că societatea n-o s-o ajute. Se simte vinovată, se simte umilită, simte că cineva i-a tăiat complet aripile într-un moment de ăla al vieții în care – cred că fiecare a trecut, mai ales în facultate, prin el – în care nu știi cine ești, ce vrei, dar ai și speranță, chiar dacă nu vrei s-o arăți. Într-un fel ai o speranță că lucrurile vor fi bine, că dacă îți dorești un anumit lucru el s-ar putea întâmpla. Ai speranța asta pe care mulți o consideră naivă, dar e de fapt perioada aia de căutare a identității, de ce te definește, ce îți place de fapt, de ce faci o facultate și nu alta, e a părinților, e dorința lor, e dorința ta. Mi se pare că e un haos în momentul ăla în tine, în facultate și în momentul ăla ești vulnerabil. Și dacă vine cineva și îți calcă pe bruma aia de speranță ești terminat efectiv. Și asta cred că simte la final, simte că nu e momentul în care… nici n-ar vorbi probabil despre asta după. N-ar putea vorbi despre ce i s-a întâmplat. Cu siguranță n-ar fi înțeleasă. Ar zice „bă, n-am nicio șansă”. 

Andreea Vrabie: Știu că tu și Radu ați mai lucrat împreună în timp ce filmați la serialul La Bloc, la ProTV.

            Dana Rogoz: Da.

Andreea Vrabie: Totuși MO mi se pare un proiect diferit pentru că e unul al vostru și unul la care poate ați ținut mai mult sau vi l-ați asumat mai mult.

            Dana Rogoz: E complet altceva. Adică e complet altceva.

Andreea Vrabie: Și mă întrebam cum a fost pentru voi perioada asta în care ați lucrat la film, cum ați făcut să trasați o linie între familie și muncă? Cât de mult din discuțiile despre film le duceați acasă și când simțeați „OK, trebuie să ne oprim, pentru că o să ne consume prea mult”?

            Dana Rogoz: Nu prea trăgeam această linie. Ne-am fi dorit, știam că poarte ar fi, dar de multe ori lăsam copilul la grădiniță, ne duceam la o cafenea și vorbeam despre asta. Nu vorbeam despre ale noastre, filmul era al nostru în momentul ăla cu totul. Nu prea poți să te rupi așa, complet. Adică eu nu pot oricum nici când am un rol – și repet, nu e în familia mea nimeni legat de proiect – și tot sunt în zeama aia și mi se pare că remarc doar anumite lucruri care mie-mi servesc în momentul ăla ca personaj. Adică intru în anumite zone, mi se pare că ies în evidență lucrurile alea, că le aduc din viața mea, le scot în prim-plan și nu știu dacă e bine sau e rău. Unii pot face linia asta mai clară, poate unii pot să se rupă complet. Într-un fel nici n-a fost dificil, nu ne-a fost dificil să lucrăm tocmai pentru că aveam experiența aia din trecut și așa ne-am cunoscut și relația a venit mult după ce noi începusem să filmăm și să lucrăm, după ani de zile am dezvoltat noi o relație. Așa că noi deja câștigasem cumva o conexiune pe platou, ne înțelegeam foarte bine și comunicam. Cred că prima oară ne-am câștigat respectul profesional și relația a venit mai târziu. Și atunci ne-am întors la punctul zero cumva. Dar nici n-am tras linie foarte clară.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam asta pentru că de la distanță pare că familia e foarte importantă pentru tine și mă întrebam dacă simți nevoia de niște reguli sau să-ți organizezi viața în așa fel încât munca să nu-ți ocupe tot timpul.

            Dana Rogoz: Eh, evident că îmi doresc asta. Evident că-mi doresc asta, dar în perioada filmărilor, de exemplu, a celor 13 zile, nu-mi permiteam să am un timp cu Vlad. Adică aproape că am fost „băi, e ca și cum trebuie să ne rupem, pentru că trebuie să fim cu totul acolo”. Dar astea sunt situații excepționale, adică s-a întamplat o dată la câțiva ani să avem acest proiect. Dar altfel, doamne, ar fi minunat dacă aș putea de exemplu să-mi închid telefonul sau mailul la 17:00, 18:00, când iese copilul de la grădiniță și să le explic clienților sau comunității online „băi, acum îmi iau copilul de la grădiniță și vreau să fie al nostru, al meu și al familiei mele”. Nu există lucrurile astea și iarăși, n-am știut poate să pun limite. N-am știut, învăț. Învăț. După 30 de ani am făcut niște schimbări așa, importante. Am început să spun nu, am început să refuz anumite proiecte. Mă simt vinovată în continuare când refuz. Am foarte multe cereri de asocieri caritabile, la alea mi-e cel mai greu să zic nu. La alea mi-e cel mai greu, mă gândesc că „băi, aș putea să ajut și eu nu o fac” dacă spun nu. Și atunci, de cel mai multe ori, mamă, cel puțin în perioada sărbătorilor de iarnă sfârșesc de multe ori plângând că în fiecare zi prezint un eveniment sau strâng bani sau mă duc undeva și mă trezesc că n-am cumpărat cadouri, n-am făcut nimic, n-am făcut bradul, dar de ce nu stau cu Vlad? Dar, în același timp, e lupta asta în mine, „păi ce, stai acasă, stai tu liniștită?”. Nicicum nu e bine. Dar mă rog, învăț lucrurile astea. 

Probabil schimbările astea în viața mea au fost influențate de maternitate în sine, adică odată ce am devenit mamă am început să prioritizez altfel lucrurile și să conteze mai mult anumite lucruri. Și asta cu familia… Nu există, nu contează nimic altceva real. Adică și de film și… Mă simt extraordinar, am avut la 33 de ani cel mai bun an din viața mea, adică un an al împlinirilor și asta în primul rând profesionale, că pe astea le tot aștepți și cumva le construiești așa. Altfel, familia e tot timpul, dar tot timpul e cea mai importantă miză. Dar asta zic, după ce ai împliniri și așa, când tragi linia, nici nu contează. Nici nu contează. Când ajungi acasă și ești cu al tău, cu copilul tău și cu partenerul tău, nu mai există nimic altceva. În fine, că ziceam că aceste schimbări în viață au fost datorate maternității și pierderii tatălui meu, care s-a întâmplat când eu aveam 29 de ani, exact înainte să împlinesc 30 de ani. El a murit la 60 și a murit brusc, așa, când Vlad avea 10 săptămâni. Nu știam foarte bine dacă să mă bucur de Vlad, dacă să-l plâng pe tata, era așa o chestie, un an de zile a fost foarte greu pentru mine. Adică nu știam dacă e bine să mă arunc în chestia asta cu Vlad sau e normal să trăiesc piederea tatălui, eram așa… Dar ideea e că am avut mai clară percepția morții și cumva destul de apropiată. Când îți moare cineva foarte apropiat la o anumită vârstă, vârsta aia devine reperul. Și eu făceam 30 când el a murit la 60 și mi s-a părut OK, gata, am luat-o în sensul invers. Am luat-o, cealaltă jumătate a vieții, ce facem? Sigur, poate să se întâmple mai repede sau poate să se întâmple mai târziu, dar ideea e că a fost mai clară limita, finalul a fost mai clar. Băi, se oprește. Și astea cred că au fost cele două schimbări majore în viața mea care au pornit o reacție așa, în lanț, atunci am simțit că m-am schimbat real și apropo de cine sunt, ce vreau, care sunt limitele. În rest, am fost destul de mult purtată de val, așa.

Andreea Vrabie: Știu că ăla a fost momentul în care ai decis și să faci mai multe proiecte de teatru.

            Dana Rogoz: Da. Îl născusem pe Vlad și am început să repet cred că când el avea vreo șase luni un text, Jurnalul lui Adam și al Evei. L-am repetat cu Dan Rădulescu mai întâi, care era Adam, după care a venit și Eugen Gyemant, regizorul. Repetam undeva destul de aproape de casă ca să pot să alăptez – mă rog, probleme de actriță mamă, de gestionare a lucrurilor. Cei din televiziune mă așteptau în continuare să mă întorc. În momentul în care plecasem eu aveam o emisiune la ProTV Internațional și, mă rog, le spusesem că nu știu când mă întorc și să nu pună presiunea asta pe mine, că n-am avut până atunci niciun moment de pauză practic, de când am intrat la ProTV. Am semnat contractul Pro pe la 8 ani, Abracadabra a început când aveam 9 ani și până la 29 de ani n-am avut niciun moment de pauză, deci 20 de ani am fost a lor. Și când eram în copilărie și așa, nu aveam vacanță, aveam concediu – dacă aveam –, chestii cumva absurde aproape. Și nu mi-a fost rău, adică nu vreau să mă plâng. La facultate am avut la un moment dat, în anul I, un moment în care am zis „vreau să nu mai fac seriale, vreau să fac o pauză, că vreau să experimentez, să văd cum e și altfel” – uite, apropo de MO. Să am momentul meu în care să fiu cu colegii mei, în facultate, să stăm până noaptea târziu, să nu am filmare la nu știu ce oră și să trebuiască să am lumile astea tot timpul paralele. Voiam, mă rog, să pun o pauză și să mă dedic așa, cu totul, unei altfel de vieți. Sau cel puțin așa mi-am imaginat eu, că lucrurile ar fi altfel. Dar nu exista. Adică nu se putea întâmpla asta, odată că nu mi-au dau această opțiune și doi la mână, ea nu era realistă. Adică eu nu puteam să neg toată istoria pe care o avusesem până atunci. Și eu m-am obișnuit cu gândul că OK, nu trebuie să șterg ceea ce am făcut până acum și să pretind că de mâine sunt o anonimă și gata. „Bă, uitați, uitați ce a fost, acum vreau și eu să experimentez chestia asta, să vă surprind, pentru prima oară să vă arăt cum sunt.” Nu există asta. În cazul meu n-avea cum să mai existe. Foarte rar. Apropo de asta, Răzvan Vasilescu a fost probabil singurul profesor care nu mă știa de dinainte și pentru mine a fost o mare bucurie că era un om care mă privea pentru prima oară, căruia puteam să îi spun un text pentru prima oară, fără să aibă așteptări nici bune nici rele. Era pentru prima oară.În fine, și deci n-am avut deci pauză, dar am avut odată cu maternitatea și oamenii m-au și înțeles atunci. 

Și după ce am luat pauza asta m-am întors în teatru. Nu zic m-am întors pentru că făcusem mare teatru atunci înainte –terminasem facultatea, jucasem puțin în anii studenției și efectiv spectacole de final de facultate și după mă întorsesem la seriale și iarăși mă luase valul și eram de dimineața până seara în Buftea și așa –, dar ideea e că m-am întors cumva la generația mea mai mult. Adică ceilalți între timp lucraseră, dezvoltaseră anumite echipe și m-am întors mai mult printre ei. Și acum eu simt că sunt foarte la început cumva, abia acum simt cumva că încep să aparțin de o anumită comunitate. Au fost mulți ani în care am fost copilul televiziunii. Apoi a fost o perioadă în care nu eram nici în televiziune, nici unde îmi doream să fiu, să joc teatru, filme puternice, cu mesaj – nu să zicem neapărat filme de autor sau de festival, că nu contează dacă te adresezi doar celor de festival, dar înțelegi ce vreau să spun, un anumit tip de film, un anumit tip de proiect. Eram între cele două lumi și cumva, mai ales din televiziune, mă trăgeau tot timpul înapoi și-mi spuneau „tu aici trebuie să vii, dar pentru asta ești făcută”. Și știam cumva că mi-ar fi fost mai ușor să fac lucrurile alea. Adică le știu, le cunosc, mi-e atât de simplu și nici nu exclud varianta că la un moment dat mă întorc, habar n-am. Dar acum nu mă atrage. Și ceva ce încerc să explic, vorbesc cu foști producători pe care i-am avut, „nu mă atrage”. „Nu se poate Dana, n-are cum, că tu știi ce înseamnă, tu ești om de live.” Și eu sunt „nu”. Deci nu știu cum să explic, nu e fiță, nu e că mă alint, dar este o zonă pe care au am experimentat-o. Am trăit-o de când eram copil, știu ce înseamnă notorietatea, știu ce înseamnă să dai autografe, să fii popular, să fii pe val, să ai rating, le-am experimentat. Nu am așteptări de acolo. Nu e nimic peste. Adică efectiv știu că dacă m-aș întoarce aș face-o evident, din raționamente financiare, dintr-un anumit confort, o anumită stabilitate. Televiziunea îmi oferea lucrurile astea, dar știu că n-ar mai fi surpriza. N-ar mai fi nimic peste, nimic nedescoperit încă. Și am riscat cumva, adică am renunțat la un confort, am luat-o de una singură. 

Între timp, desigur, îmi dezvoltasem blogul și comunitatea în online. La momentul în care mi-am făcut eu blogul, acum nouă ani, nici nu existau contracte în online, nu scriam pentru componenta financiară. Adică nu credeam că voi fi vreodată răsplătită pentru ceea ce scriu. Era doar un soi de evadare a mea din ceea ce făceam, în sensul că eram mereu în personaj, fie Abramburica, fie Mimi de la  La Bloc, fie așa. Exista și această cenzură a PR-ului Pro, cumva, știai că orice mesaj ai avea el e cosmetizat sau apare într-un anumit moment. Sau „băi, OK, mergi în vacanță, scrii din vacanță, dar anunți și că iese sezonul nou”, adică așa erau cumva lucrurile pregătite. Ăsta era mecanismul. Și blogul îmi oferea ocazia să scriu. Chiar mă gândeam, ei chiar citesc ce scriu eu aici, șefii mei? Nu mai exista, eu puteam să dau enterși exact ce voiam să spun ieșea în online. Deci asta n-o făceam pentru bani. Mi se părea și ridicol să crezi că poți să faci o meserie de asta. Adică și acum accept cu greu ideea, dar se întâmplă. Poți să fii practic influencerși s-o duci bine. Mie mi se pare ceva straniu, recunosc. Mie mi se pare straniu și că eu câștig mai mult decât fratele meu medic. Asta chiar mi se pare ceva straniu, care în opinia mea este și greșit efectiv și văd tineri care zic, „Băi, ce vrei să fii?”, „Influencer”, și eu zic „O, doamne, ești într-o eroare! Ești într-o eroare. Deci nu, tu trebuie să te gândești care vrei să fie profesia ta, ce mesaj vrei să ai și după aia poți să fii și așa și așa”. Și apoi mă întreb „dar ce te pui tu bă să dai sfaturi?” Poate că chiar așa e lumea, poate că acum poți să fii influencer fără să fii nimic altceva și s-o faci foarte bine. Și sunt oameni, jur, excelenți! O fac impecabil și mi-au răsturnat orice fel de prejudecată. Aproape că uneori mă și enervează că eu n-am această abilitate de a mă axa pe o singură chestie și de a o face pe aia bine. Am senzația că, pentru că fac prea multe lucruri, de aia nu fac nici asta, nu performez nici acolo, nici acolo, nici acolo. Dar în același timp am și senzația că nu fac îndeajuns, știi? Și atunci de aia fac multe, pentru că nu cred că voi simți vreodată senzația de împlinire de asta totală: Gata! Mi-e bine și gata! Cum? Și când mă uit la MO, la film, sunt în continuare foarte critică. Și oamenii zic „da, OK, păi ai făcut un rol”. Nici nu știu cum să primesc, în primul rând, complimentele. Sunt așa, un fel de „eh, mă rog, hai.” Mă scuz cumva și pentru că e o chestie reală, adică am tendința de a minimiza ce fac și „da, mă, dar urmează! Urmează să mi se întâmple lucruri sau urmează să fac lucruri mai importante. Urmează, urmează”.

Andreea Vrabie: Apropo, chiar voiam să te întreb de asta, că ai scris pe blog despre asta, că-ți spui deseori că nu ești suficient de bună și ți-e foarte greu să-ți asumi reușitele. Asta e o senzație pe care o au mulți oameni din domeniul creativ. Cum ți-o explici?

            Dana Rogoz: Crezi că o au mai mult cei din domeniul creativ decât cei din alte domenii? Dacă ar fi așa, cred că ar fi probabil pentru că…

Andreea Vrabie: Pe ăștia îi știu eu. 

            Dana Rogoz: Haha. Nu, dar dacă ar fi așa, ar fi probabil pentru că nu ai repere clare. Nu e o problemă de matematică cu un singur rezultat. Nu mai știi în ce să te încrezi. Mă întreb de multe ori, când sunt pe scenă, la teatru și mi se pare că nu e o seară în care mi se pare că am ajuns unde voiam și totuși la final oamenii aplaudă ca niciodată. Și zic: „E o păcăleală. E o păcăleală asta”. Nu trebuie să mă gândesc „gata”, trebuie să nu-mi pierd eu măsura. Eu trebuie să fiu foarte conștientă, onestă cu mine, când a fost și când n-a fost. Și de aia probabil că e mai greu sau ai senzația asta de niciodată de ajuns, și pentru că nu ai validările alea foarte clare și ai și fluctuațiile astea în profesie. Poți să ai apogeul ca actor și la 70 de ani sau se poate să-l fi avut la 10 și gata, dar asta te ține tot timpul în priză. Și eu cred asta, cred că un actor nu e bun pentru că a făcut un rol bun acum 20 de ani. Un actor trebuie să confirme mereu. Actorul e bun dacă e bun acum. OK, nu să fie bun în toate proiectele. OK, face și șușe, omul trebuie și să trăiască și whatever, dar trebuie din când în când să vină cu un rol în care eu să-l cred, în care eu să văd că „băi, da, omul ăsta e bun”. E bun și acum, nu e pentru că a fost acum 20 de ani și îl iert, știi? În străinătate oricum nu prea există asta, oamenii chiar așteaptă continuu confirmări. 

Și, mă rog, pentru mine există presiunea asta, de a face tot timpul. Am senzația mereu – apropo că e o meserie de șansă –, e o meserie la care trebuie să fii chemat la casting în primul rând. Ce să mai, trebuie să ai norocul să fii chemat și să fii în țară când se dă castingulsau habar n-am. Acum poți să trimiți self tape. Doamne self tape-urile sunt ceva… râsul lumii, mai ales că ești în vacanță, în sensul ăsta. Tu tot afli cum trebuie să le faci, cum pui lumina, cum nu știu ce, dar te prind mă, pe mine mă prind self tape-urile când sunt în vacanță. Și când sunt în vacanță eu zic un text acolo, nu știu ce, emoțional și Vlad trece pe dedesubtul camerei și zice „mama”. „Nu, stop, Vlad, te-am rugat. Te-am rugat cinci minute, uite, desene, ce vrei tu să-ți pun, îți pun. Jocuri, descărcăm un joc, nu mai, gata. Până când termin această probă.” În fine. Și e această instabilitate, acest teren așa, nesigur. Și aici cred că e și o problemă de generație.

Andreea Vrabie: Pentru că suntem obișnuiți cu notele bune.

            Dana Rogoz: Da. Mie mi s-au și cerut lucrurile astea. Mama nu recunoaște acum că își dorea să avem noi note mari sau „nu e adevărat, e ceva ce voi voiați”, dar e ceva ce eu am simțit, și eu și frații mei, că așteaptă asta de la noi. Amândoi. Când intrai în casă cu un 8, bă, nu era grozav, nu știu cum. Eu aveam televiziunea și aș fi putut să fie suficient că fac lucrul acolo și apropo de senzația de suficiență, băi, tu faci asta bine, nu trebuie să le faci pe toate bine. Oricum pentru că părinții mei erau ingineri chimiști și pentru că nimeni din familia mea nu avusese acces la lumea mea artistică, cumva, nici nu cred că credeau că ceea ce fac eu are o continuitate și, într-adevăr, putea să nu aibă. Dar simțeau că la mine există o pasiune acolo, există un drive, există o dorință de a face ceea ce făceam – în Abracadabra – dar băi, trebuie să știi și școală, trebuie să mergi la olimpide, trebuie să. Și oricum era și această senzație că dacă ești un elev de 10 vei fi un om de succes, ceea ce este fals complet, complet. 

Frații mei au avut această dezamăgire poate mai puternică decât am avut-o eu, pentru că pe mine m-a dus televiziunea, am fost privilegiată, dar frații mei sunt extrem de inteligenți și sunt atât de creativi și de mișto amândoi. Fratele cel mare a fost olimpic pe țară la chimie, creier, nenică, fratele meu mijlociu tot așa, a făcut două facultăți în paralel. A existat și competiția asta acum între noi, că după și eu când am dat la ATF am dat și la SNSPA, în paralel, la distanță, că „băi, da stai, păi ce, eu sunt doar artista?”. Nu, nu, uite, pot să și învăț, pot să și performez, adică până într-o demență de asta, o isterie. În fine, ideea e că ei au realizat la un moment dat că colegii ăia ai lor care erau media sau sub medie performează mai bine în viața reală și nu li se părea corect. Adică nu li se părea just, nu li se părea drept. Păi cum? Părinții mei mi-au spus că dacă eu performez la școală, voi performa și în viața de după și că voi fi un om de succes. Nu mai vorbim de un om fericit, dar măcar un om de succes. Asta cu fericirea oricum e alt subiect. Băi, dar măcar să ai un job pe măsura competențelor tale măcar – și repet, după aia vine fericirea, dacă ești satisfăcut, dacă așa. Și nu s-au întâmplat lucrurile astea și a fost groaznic de frustrant și de asta zic, cumva ne-au crescut această miză foarte mare de a face foarte mult, încât aproape toți trei am trăit dezamăgirea că noi nu vom schimba lumea. Cam atât de mare era presiunea. Adică ne așteptam de la noi să avem un destin foarte special, un destin care va schimba lumea. 

Tot așa, Andrei, care este medic acum, probabil că tot pe la 20-30 de ani a realizat că el nu va schimba lumea, nu va inventa ceva, nu va fi cercetătorul ăla de care studiase. Nu va fi el. Și dezamăgirea a fost groaznică, a fost probabil cu o depresie majoră, dar ca să înțelegi ce stardande ni se puseseră. Mult, mult prea mari și atunci probabil că niciodată n-o să fim complet satisfăcuți. Și OK, Andrei, fratele care a ales medicina într-un final, cred că el are acum cele mai mari satisfacții. Odată că a avut un soi de resetare, care e minunată, pe care v-o dau ca rețetă. El și-a dat seama la un moment dat, „OK, n-o să schimb lumea, dar la finalul vieții aș vrea să ies pe plus”. Ceea ce mie mi s-a părut … Ah, chestia asta aș putea și eu s-o fac. Adică băi, existența ta pe pământ să fi adus un plus, nu un minus. Dar nu un mare plus. Măcar la final băi, a contat, ai făcut mai mult bine decât rău, atâta doar, să ieși puțin pe plus. Dacă te gândești doar la asta e mult mai ușor de acceptat. Are și bucuria asta, că ajută oamenii. Mamă, pe care eu …

Andreea Vrabie: Mai palpabilă.

Dana Rogoz: Mai palpabilă. De aia eu mă gândesc de multe ori: Băi, cât îi ajut eu pe oamenii ăștia? Că vin la spectacol, teatru, da, îi emoționează, dar nu salvez vieți. Adică pe bune, deci ce facem noi aici? De multe ori te întrebi ce facem noi aici, pe cine ajutăm real? Că sufletele învață, că ajutăm. Da nenică, dar uite, ăsta totuși poate să te salveze de la moarte practic.

Andreea Vrabie: E tipul ăsta de recunoaștere a limitelor sau a nesiguranțelor ceva ce ai simțit că poți să mărturisești ușor în trecut? Adică industria media din care făceai parte îți permitea să spui astfel de lucruri sau e genul de loc care te încurajează să ai încredere în tine? Să arăți că ești vulnerabil, nu se face, nu dă bine.

            Dana Rogoz: Îmi primul rând că eu transmit că am încredere în mine, mi s-a mai spus chestia asta și cumva mă și amuză, e bine dacă transmit asta, dar nu am. Eu știu că am momente de mare nesiguranță. Dar oamenii de fapt asociază de multe ori încrederea de sine cu vorbitul în public, de exemplu, care e o păcăleală. Asta se învață, vorbitul în public, iar eu am învățat să fac asta pentru că am început de mică, dar încrederea în mine e alt subiect. Acum mai mulți ani, într-adevăr, lucrurile stăteau puțin diferit. Am această amintire, dacă mi se făcea rău de exemplu la platou sau aveam acest obicei de a leșina de oboseală și în fine, tensiune mică, habar n-am – îți dădeau calciu, dulciuri, știi cum era, îți dădeau lucruri, mă rog. Dar era băi, să nu se afle. Dar ce să nu se afle? Să nu se afle că ți-e greu, oamenii nu vor să știe lucrurile astea. Porneai de la premisa asta, că oamenii nu vor să știe că lucrurile sunt… că ajungi greu la ele. Că ajungi greu la o reușită. Părea că oamenii nu vor să cunoască acest adevăr. În același timp, chiar dacă acum oamenii vorbesc cumva mai ușor despre insecurități, despre vulnerabilitate, despre momente dificile, de multe ori am reacții de genul: „De ce o faci? De ce o faci, vrei atenție, nu? Vrei să fii iubită. Profiți de anumite drame, de familia ta, spui anumite chestii”. Și mă blochează. Mă gândesc că poate chiar e ceva în neregulă cu mine, poate chiar am nevoia asta și nu mi-o recunosc, știi? Poate mă întorc în terapie și zic „băi, e greșit că vorbesc despre asta?”. 

Dar în același timp există anumite momente, uite, de exemplu și la teatru mi s-a întâmplat după Proof – apropo de repere, că OK, după spectacol oamenii aplaudă sau poate să apară o cronică bună –, s-a întâmplat într-o anumită seară să ies după spectacol și era o fată care plângea foarte foarte tare. Și erau doi prieteni care stăteau lângă ea, cumva la un metru distanță și doar se uitau la ea și atât. Nici nu interveneau, nici nu o opreau, dar păreau c-o sprijină cumva. Și eu am trecut pe lângă, cumva repede, că cine știe ce problemă are sau mă rog, am trecut. Și întâmplător poate – sau nu – în aceeași seară primesc un mesaj pe Instagram, un mesaj privat, de la o tipă care fusese în public și care îmi zicea: „Băi, n-am știut despre ce e vorba, adică nu cunoșteam subiectul piesei.” Mă rog, în piesă, personajul meu e într-o depresie după moartea tatălui cu care are un dialog, pe care îl aduce cumva în viața ei, chiar dacă el e mort deja de o săptămână. Și îmi scrie: „Tatăl meu a murit acum o lună și eu n-am putut să plâng. De când a murit, eu n-am putut să plâng deloc, nici la înmormântare. Toată luna asta nu puteam să plâng și am venit în seara asta la spectacol și fără să știu despre ce e vorba am început să plâng și nu m-am mai oprit și îți mulțumesc. Îți mulțumesc că s-a întâmplat asta”. Ei, și când scriu sau vorbesc despre anumite lucruri care da, sunt super intime și îmi dau seama că mă expun foarte mult și că pot fi foarte greșit interpretate anumite lucruri, dar am senzația că vorbesc pentru un singur om. Nu vorbesc pentru o mulțime de oameni, eu îi spun lucrurile alea unui singur om, unui prieten. Îmi imaginez că îi vorbesc unui prieten. Și da, e o confesiune, poate să fie o descărcare, dar eu am încrederea că ar putea ajuta, nu știu cum, ar putea pe un om să îl ajute într-un moment greu, cum a fost această situație. Abia atunci am simțit că înseamnă ceva. Că așa mai citești poveștile marilor actori cărora li se întâmplă lucrurile astea și zici „wow, da, uite, așa contează”, dar mi s-a întâmplat mie într-o seară și chestia aia mi-a dat mie sens cumva. M-a ajutat. Mi-am zis, „băi, merită tot ce facem noi aici”. Uite, dacă e un om, înseamnă că merită. Și așa e poate cu tot acest curent, această mișcare care se formează acum, a oamenilor care vor să spună lucruri, care nu se mai feresc. E din dorința de a atinge nu pe toată lumea, ci pe ăia care chiar au nevoie de asta. Am stat de multe ori și m-am gândit pentru ce o fac.

Andreea Vrabie: E și pentru tine terapeutic?

            Dana Rogoz: Păi probabil că este. Este, dar e periculos. Cui îi spui? Că nu îi spui unui psiholog, nu îi spui unui om pregătit să primească mesajul. Tu o arunci, mai ales în online, o arunci în neant, așa. Se mai trezește câte unul și vine și nu știu. Mi s-a întâmplat să scriu ceva. Despre tata scriu de două ori pe an. Culmea e că scriu și din motive complet iraționale, de genul cred că i-ar fi plăcut sau din astea, n-au sens, efectiv, dar scriu în ziua în care a murit și în ziua în care a fost ziua lui. Sunt cele două aniversări cumva, începi să-l sărbătorești și la moarte, mă rog, e ceva bizar, dar așa se întâmplă. Atunci scriu și e de fapt și un exercițiu al meu. Și am început să recitesc anul ăsta – că au trecut cinci ani – și recitind articole am văzut cum m-am vindecat în anii ăștia, cumva. Și am acceptat. Adică în primele zile, scriam în ziua respectivă cu nodul în gât sau plângând sau habar n-am, era mult mai multă furie. Și vedeam așa, pe măsură ce treceau anii, că accept cumva. Ce să zic, tu scrii lucrurile alea și te expui, ești foarte vulnerabil în momentul ăla, spui lucruri extrem de intime și apoi cineva zice o prostie sau, habar n-am, te jignește sau „uite, ai greșit acolo, ai mâncat o literă”, când tu oricum nici nu vrei să recitești textul ăla. Îl dai, îl scrii, nici nu te mai uiți pe el o bună perioadă de timp. Și iar mă întreb: Am făcut bine sau n-am făcut bine? Au oamenii real nevoie de asta sau n-au nevoie, o fac pentru mine? Nu știu, probabil o fac și pentru mine, dar repet, în mintea mea, o fac și pentru unu, ăla, un om. 

De asta zic că poate a pornit și ca o revoltă la lumea asta a Instagramului, în care eu am început să le urez oamenilor: „Îți doresc o viață ca pe Instagram”. Și am zis uite, tinerii care vin acum și care vor să fie influenceri să înțeleagă că de fapt nu se întâmplă lucrurile așa. Aici iar s-a format un fel de anti-curent, să zicem, și vezi că acum foarte mulți adoptă chestia asta, Instagram vs reality și vai, acum și eu sunt supărată și nu știu ce. Și parcă își pierde și chestia asta valoarea. Când devine un trend să arăți chestia asta, că și eu am zile grele, nu mai crezi nici asta. Dar eu, iarăși, mizez pe cititorul ăla cu bun simț și cu sensibilitate, care înțelege când o confesiune e făcută de dragul de a se înscrie într-o anumită mișcare – băi, acum e mișto să scriem despre asta, să ne arătăm neretușați sau nu știu ce – adică când o faci cu scopul ăsta imediat sau pui linkul bit.ly, ca să vezi câți oameni au intrat totuși pe povestea ta. Hai, pe bune? Sau când o faci onest. Iar, eu, în lumea mea ideală, cred că oamenii își dau seama de diferență sau oamenii ăia care contează pentru tine. Că și asta, încerc de fiecare dată când am un proiect sau ceva, nu mă mai gândesc în cifre, că asta am făcut în televiziune. Nu mă mai gândesc la „băi, 2 milioane de spectatori s-au uitat la episodul La Bloc”. Nu, eu vreau să fac lucruri care să-i impresioneze pe ăia cinci oameni care contează fără mine.

Andreea Vrabie: Dar în același timp nu e frustrant să vezi că poate unii oameni sunt mai atenți la cu ce te-ai îmbrăcat pe blog sau dau un like din reflex la o postare pe Instagram, adică mai mulți oameni sunt atenți la asta decât în ce proiect ești implicată?

            Dana Rogoz: Nu e frustrant, e ceva firesc. Chiar am fost de curând la o conferință și eram într-un panel cu Otravă, George Buhnici, Cornel Ilie – în fine, eram mai mulți – și era cineva de la o agenție care ne spunea: Uite, s-a făcut un studiu și am întrebat 800 de respondenți – sau nu mai știu cât – ce își doresc să găsească în mediul online, care sunt subiectele lor preferate care și-ar dori să le vadă. Pe primul loc au spus educație. Noi „OK. Pe locul doi cultură. Noi „hai, stop, deci pe bune”. Adică eu înțeleg că dacă ați spus acolo opțiunile omul știe ce să răspundă. Dar zic, „pe trei ce era?”. Protejarea mediului și sustenabilitate. Ei, exact, toți, toți românii numai despre asta, numai asta îi preocupă. Și am început un mișto de ăsta, un soi de autoironie, dar nu din frustrare. Eu sunt conștientă că ceea ce fac în teatrul independent nici nu trebuie să fie pentru mulțimi. Adică nu trebuie să intereseze, e normal să-iintereseze mai mult pe Instagram cum sunt îmbrăcată. Nu mă păcălesc. Ideal promovez un săpun, să zicem – nu promovez săpunuri, dar ca idee – să știu că da, oamenii se spală, dar merg și la teatru. La modul că aș vrea să nu se excludă lucrurile. Iarăși, mie mi-e greu să aduc oamenii în seara de teatru și e o presiune uriașă. MO nu e un film care se încadrează într-un curent de ăsta de genul noul val sau habar n-am, adică n-a pornit așa, am zis hai să facem o poveste credibilă. După cum – pentru că îl știi și așa – nu e un film neapărat care îți testează limitele răbdării, adică un film care să treacă greu. Mie mi se pare că e un film care curge foarte ușor, dar în același timp n-are nici toate componentele comerciale. E un film care tratează un subiect incomod și atunci noi nici nu ne așteptăm să facem …

Andreea Vrabie: Blockbuster.

            Dana Rogoz: Blockbuster, evident. Adică nu asta era ideea, ci dimpotrivă. Mi se părea că unii oameni au așteptări de la mine, că „bă, tu ai văzut câți K are ea pe Instagram? Are 412K sau cât are. Mamă, o să fie plin mă la cinema”. Nu! Ăia 412K, foarte puțini, nici 1% nu sunt real cinefili, preocupați de artă. Eu când am auzit răspunsurile cu studiul ăla am zis: „Mamă, dar într-adevăr o să fie greu să-i aduc la MO în sală pentru că ei sunt ba la un vernisaj, ba la o expoziție, știi? Trebuie să-i adun de prin muzee, foarte preocupați de artă”. Vezi asta. Eu când mai dau câte un share de ăsta de pe la câte o Dilema Veche sau în Scena9 apăruse o cronică sau așa, băi, am record de gen 8 like-uri. În condițiile în care au fac 8.000 să zicem la alte postări. Nu-mi vine să cred, am senzația că i-am și supărat. Eu cred că unii sunt „No, știi ce? Mă fac că nu văd c-ai făcut chestia asta. Băi, mă fac că nu văd, dar o să trec de chestia asta”. Nu e ceva care să mă frustreze, mă amuză într-un fel. 

M-a frustrat, adică am avut un moment înainte de premiera Proof în care când am sunat să întreb câte locuri sunt cu o zi înainte. Am greșit cumva pentru că erau trei spectacole anunțate din prima și băi, s-a împărțit publicul. Dar cu o zi sau două înainte de prima premieră – mă rog, știu că poate să fie ciudat, dar premierele pot să fie mai multe, trei seri la rând, așa se întâmplă și afară –, înainte de primul spectacol practic, cu public, dintr-o sală de 80 de locuri sau 100 de locuri, câte sunt într-un teatru, erau vreo 20 de bilete vândute. Mamă, țin minte că eram la Starbucks și mi-a venit să plâng. Groaznic m-am simțit, deci groaznic. Am zis „nu, nu” și am pus mâna pe telefon și am făcut un story de ăla, „nu-mi vine să cred, dar vă rog mult de tot să veniți”. OK, poate nu mii, sute de mii, băi, dar 50, 80. Și mi-au povestit mai mulți actori, cică „doamne, aveai o față, Dana”. Nu, dar voi nu știți, acolo e frustrare poate. Între timp, într-adevăr, ăla e un spectacol care acum se joacă mereu sold out, pentru că și-a găsit un public al lui și și-a găsit exact ăla de la Dilema. Și-a găsit un public și uite, vezi, acum el funcționează și n-o să mai fac story-uri în care să zic vă rog eu mult de tot. Dar atunci a fost un moment de ăsta. Și altfel știm, adică actorii n-au și nici n-ar trebui să aibă nicio pregătire de marketing. Pe bune, adică trebuie să știi să faci branding personal ca să poți să? Dar ești nevoit. 

Andreea Vrabie: Toți artiștii acum.

            Dana Rogoz: Da, nu știu, dar văd colegii mei actori cum aplică niște strategii. „Băi, postez azi, mai postez nu știu cum”, își fac un calendar al postărilor, lucruri care, repet, n-ar trebui să le cunoască. Ar trebui să existe cineva din afară care să na, actorul să se preocupe de rolul lui, de ce are de făcut în seara aia, de gândurile lui, emoțiile lui și altcineva să promoveze sau mă rog. Dar nu, noi facem toate lucrurile astea. Și asta zic, nu numai eu, care cunosc unele dintre uneltele astea, dar văd, remarc aceleași preocupări și în rândul prietenelor mele sau prietenilor mei actori. Nu știu, de genul aveam un spectacol 30+, suntem mai multe actrițe din aceeași generație și tot sunam, verificam la Godot, câte locuri sunt? Aoleu, băgați, băgați promovare. Și la un moment dat, mamă, gata, scot artileria grea, îl bag pe Vlad. Puneam o poză cu Vlad, că știam că aia cu Vlad prinde și „Vlad vă invită la spectacol, nu știu ce”. Faci tot felul de manevre de astea. Pun o poză cu mine în rochie de mireasă, că știu că aia face reach mare, pentru că și personajul meu și-ar fi dorit, adaptez după aceea cumva. Da, ca să meargă. Și după aceea când vine cineva și zice „băi, de fapt oamenii vor cultură”, da, ei vor în declarație multe, dar altfel ăsta e procentul. 

Andreea Vrabie: Tot pe blogul tău am citit o postare cu care am rezonat foarte mult, în care vorbeai despre ritmul vieții și dilema asta în legătură cu ce alegi: să faci cât mai multe lucruri acum, pentru că acum pare vârsta la care ești cel mai mult în putere să le faci profesional sau să călătorești acum, pentru că așa cum își propun alții s-o facă la bătrânețe, poate n-o să te mai țină oasele.

            Dana Rogoz: Da, exact, poate că n-o să mai poți.

Andreea Vrabie: Și asta în același timp cu dorința de a fi o mamă bună, o soție bună, o prietenă bună și te întrebai la finalul postării în ce ritm ar trebui să îți trăiești tu viața. Mă întrebam cum ți-a venit gândul ăsta, adică ce ți l-a provocat, și dacă ai reușit să găsești un răspuns între timp.

            Dana Rogoz: N-am găsit niciun răspuns la această întrebare. Sunt momente în care nu știu, și acum trăiesc o perioadă atât de aglomerată încât îmi vine să fug. Nici nu vreau să mă uit la telefon sau să deschid laptopul, îmi vine pur și simplu să fug. Să dorm și să zic c-o să mă trezesc într-o zi în care n-o să fie chestia asta, n-o să fie programul ăsta. N-o să fie viața pe care o am, deși mă bucură, dar la un moment dat mă depășește și mi se pare că tot eu am ales. De ce te-ai băgat în asta? Pentru că da, pentru că mi s-a părut acum trebuie să mă bag. Că da, acum trebuie să fac, acum trebuie să experimentez și nu mi se va oferi altă șansă mai târziu. Și nu știu, n-am răspunsul la această întrebare, mă preocupă în continuare. Nici nu cred într-un down shifting din ăla pe rețelele de socializare, așa. Nu îmi imaginez că mă retrag undeva în munți și trăiesc cultivând roșii. Nu mă văd. Nu mă văd așa, ar fi o păcăleală. Ar funcționa un an sau habar n-am, un an ar fi mult. Dar la modul că îi aud pe mulți care zic „mamă, aș vrea să mă mut în Thailanda”, pentru că ei alea două săptămâi pe an când ajung în Thailanda sunt foarte, foarte fericiți și liberi și trăiesc cu puțini bani și zic „mamă, vreau să mă mut, să-mi iau o casă în Thailanda”. Dar ei nu se gândesc că vine musonul, de exemplu. 

Și cred că tocmai agitația asta e datorată lipsei de siguranță. Adică am avut repelele alea în familie, mama mea se întorcea la ora 15:30 acasă și avea același ciclu, adică în fiecare zi se întoarcea, gătea, făcea lecții, adormea la știri, cam asta era. Iar tata venea mai târziu, mânca, nu știu ce, nu făcea lecții sau făcea doar în situații de maximă urgență, dar vedeai,  aveai traseul ăla clar. Și atunci te și învinovățești, eu de ce nu am viața asta, în care să pot să mă întorc, să stau cu copilul și să fac lecții și să nu știu ce? În același timp, nici nu îți dorești cu totul viața aia de maximă rutină. Îți dorești să ți se întâmple multe lucruri și să experimentezi și așa. Și de aia e și cu vină și cu bucurie. Cred că pornește foarte mult din felul în care am fost formați. Totul se duce acolo, în niște tipare pe care nu știm dacă să le acceptăm sau să le spargem cu totul. Nu știu. Nu știu cât din ceea ce facem este ceea ce vrem sau este un rezultat inconștient din ceea ce am fost programați să facem. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *