Cum ascultăm copiii în sistemul medical?

O mamă psiholog își dorește să aducă în spitalele de pediatrie un curs de comunicare empatică.

Marina Brunke, 36 de ani, este psiholog și mama unei fete de trei ani. Noaptea în care a ajuns la urgențe cu copilul bolnav de pneumonie într-un spital de stat din București a schimbat-o. Când asistentele medicale i-au spus copilului său, care pe atunci avea un an, că este „rea” fiindcă nu stă liniștită să-i pună branula, și-a dat seama cât de complicat este să asculți pacienții și să te porți blând într-un spital.

Interesul Marinei pentru cum fac față stresului profesioniștii din sistemul medical a pornit din facultate. Și-a scris lucrarea de licență despre stresul posttraumatic la cei care sunt în prima linie atunci când se întâmplă un accident: salvatorii SMURD. Explorarea a continuat.

Acum cinci ani, un fost coleg de muncă de-al Marinei, care oferea consultanță elevilor care aplică la facultăți din Marea Britanie, i-a povestit că liceenii români pică des o probă esențială la examenul de admitere la Medicină. Candidaților li se testează, prin examen oral, empatia, cât de bine ascultă și cu câtă grijă comunică față de celălalt. Celălalt este un actor, căruia tinerii îi dau o veste proastă – spre exemplu, ai lovit cu mașina pisica vecinului și trebuie să-i mărturisești – sau îi sunt alături într-o situație grea prin care trece. Totul în mai puțin de cinci minute, într-un spațiu mic în care evaluatorul nu spune nimic, doar se uită și ia notițe.

Colegul Marinei avea nevoie de cineva cu care liceenii să se pregătească la acea probă. Așa a început ea să le predea tinerilor noțiuni de comunicare, empatie și ascultare activă. A observat de-a lungul timpul că multor tineri le este greu să tacă atunci când dau o veste proastă sau când ascultă povestea tristă a cuiva; majoritatea tinde să caute soluții în conversații sau chiar să fie prea fermi, uneori reci. 

Având această experiență de muncă, Marina și-a dat seama și în spital, când a fost internată cu cea mică, că metoda obișnuită a personalului de a face față e mai degrabă să treacă peste, fără să vorbească despre emoțiile negative. Iar odată ce ești copleșit, poți răni la rândul tău, chiar atunci când îi spui unui copil mic că e rău. Marina își dorește ca anul acesta să creeze un curs gratuit pentru medici și asistenți medicali din secțiile de pediatrie ca să-i ajute să exerseze empatia și ascultarea.

Dar cum ascultă medicii copiii?

Denisse Crețu, medic pediatru ORL-ist, care muncește în mediul privat, spune că le spune mereu adevărul celor mici. Mai bine le mărturisește că îi va durea sau îi va gâdila puțin o intervenție decât să-i mintă că nu vor simți nimic. E important pentru că în felul ăsta creezi nu doar o relație de încredere între tine, medic, și ei, pacienți, ci o relație de încredere cu tot ce va însemna în viitor pentru acel pacient actul de a merge la doctor.

medic care consultă un copil cu stetoscopul

Dar cum arată sistemul acesta aglomerat căruia noi îi cerem mai multă empatie și mai multă ascultare? Andreea Ioan are 30 de ani, este medic rezident pediatru la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Marie Curie” și mamă de tripleți, care au 4 ani.

Într-o gardă consultă peste 20 de copii. 

Andreea spune că are, în medie, 10 minute să asculte copilul și părintele care-l însoțește, timp în care se concentrează să obțină cât mai multe informații care să o ajute să pună un diagnostic, dar și să construiască o relație de încredere. „Noi în felul acesta vedem mulți pacienți, reușim probabil să-i ajutăm pe foarte mulți dintre ei, însă cu prețul unei interacțiuni minime, cu riscul ca părintele să simtă că nu a fost ascultat mai deloc și că se poate amăgi cu gândul că a ajuns în cel mai bun spital posibil și că cel mai probabil tratamentul pe care-l primește sau actul medical pe care-l primește e cel mai bun. Dar de multe ori, pentru părinți și pentru copii nu e de ajuns.”

Marina pregătește în perioada asta cursul de comunicare empatică alături de un medic român rezident din Marea Britanie, care i-a fost cursant când era licean. Crede că acest proiect  în care profesioniștii vor învăța cum să discute cu pacienți furioși, cum să comunice vești proaste, când și cum să ofere sprijin emoțional și cum să fie atenți în primul rând la propria sănătate mintală va îmbunătăți munca în spitale, iar copiii și părinții se vor simți mai ascultați. Iar dacă vrei să contribui în vreun fel la ideea Marinei, îmi poți scrie la oana@dor.ro ca să vă pun în legătură.

Află mai multe despre cum ascultăm copiii în sistemul medical din acest episod al seriei mame.

Citește transcrierea episodului

Ana Ciobanu: Mulți dintre noi am crescut învățând să fim ascultători și fiind prea puțin ascultați. 

Ascultarea ne crește stima de sine, reziliența și capacitatea de a ne găsi singuri soluțiile. Când copiii sunt ascultați, se simt acceptați și iubiți.

Dacă ne dorim o societate tolerantă în care fiecare să-și găsească locul și să le ofere empatie celor din jur, trebuie să învățăm să ascultăm copiii ca să înțelegem ce e de schimbat în lumea lor- acasă, la școală, la judecătorie, la medic sau într-un centru de plasament. 

Sunt Ana, iar aceasta este o serie de șase povești despre cum ascultăm copiii, noi părinții dar și medicii, profesorii, psihologii sau voluntarii din sistemul de protecție a copilului.

În acest episod, Oana explorează ce soluții ar putea exista pentru mai multă empatie și ascultare activă a copiilor în sistemul medical. 

Marina Brunke: Când fetița mea a avea un an si 3 luni a făcut pneumonie, a fost ceva care s-a întamplat foarte brusc. Într-o zi tușea, dar era OK și a doua zi seara eram la spital. A evoluat repede cum evoluează lucrurile la vârsta aia.

Oana Sandu: Ea este Marina Brunke, psiholog. Are 36 de ani și de 12 ani muncește ca psihoterapeută. Este și mama unei fete de trei ani. Noaptea în care a ajuns la urgențe cu copilul într-un spital de stat din București nu este o întâmplare oarecare. Atunci și-a dat seama cât de complicat este să asculți pacienții și să te porți blând într-un spital. 

Marina Brunke: Am ajuns cu ea la „Grigore Alexandrescu” unde am stat până la ora 3 dimineața să facem investigații. Am ajuns cred pe la 10 seara. Era în full sezon de gripă, era foarte foarte aglomerat, personal puțin, lucrau la capacitate maximă.

Și la ora 3 dimineața au internat-o, și pe mine cu ea pe secția de pneumologie. După o noapte întreagă în care i se făcuseră tot felul de investigații, mă rog, ea a stat în marsupiu, mai adormea, se mai trezea, la 3 dimineața când au vrut să-i pună branula – ea nu știu de unde a mai găsit forțe să lupte și să nu le lase pe asistente să-i pună branula – și ele îi spuneau că este rea. „Ce rea ești! „

Oana Sandu: După cum ați auzit, Marinei nu-i e ușor să povestească. A fost prima situație în care cineva i-a jignit copilul. Primul moment în care cineva a folosit adjectivul „rea” pentru fiica sa. N-a avut cum să reacționeze pentru că-și ținea strâns fetița în timp ce asistentele îi înțepau vena copilului. 

Marina Brunke: M-am simțit….Cum mă simt și acum, când îți povestesc, foarte foarte foarte tristă pentru ce i se întâmpla ei, deși pe ea am admirat-o cel mai mult din toată povestea asta, mi s-a părut foarte tare cum mai avea ea încă resurse. Și, în tot timpul în care am stat în spital, am stat o săptămână atunci, asta m-a impresionat foarte mult: resursele pe care le aveau copiii.

Era acolo un bebeluș care nu avea nicio lună și care care era pe oxigen, vai, cum urla bebelușul ăla. Era atât de evident că o să fie OK când plămânii lui erau cu siguranță bolnavi, el mai reușea să urle din toate încheieturile lui de bebeluși.

Cumva cu asta am rămas așa foarte profund, cu resurselor copiilor și cu lipsa foarte foarte mare de resurse a adulților. Sigur că am avut și experiențe pozitive, au fost și asistente minunate acolo dar nu știu de unde își luau ele resursele, cele care reușeau, cred că veneau și de pe alte secții. 

Oana Sandu: La o lună după externarea din spital, Marina s-a tot gândit la experiența asta, la cât a afectat-o și la ce ar putea să facă. S-a gândit la un curs de comunicare pentru medici și asistenți ca ei să exerseze cum să asculte mai bine, să vorbească cu mai multă empatie, și chiar să fie ei mai bine emoțional. A așteptat un an până să pună planul pe hârtie. 

Marina Brunke: Dar nu mi se pare OK să fac lucrurile astea așa cu ceva de-al meu care nu e foarte bine procesat. Știi, e ca la medici, trebuie să te speli bine pe mâini înainte să intri în operație, nu poți să intri cu microbii tăi. Și așa am simțit și eu, că am așa nevoie de puțin timp. 

Oana Sandu: Interesul Marinei pentru cum fac față stresului profesioniștii din sistemul medical a pornit din facultate. Și-a scris lucrarea de licență despre stresul posttraumatic la cei care sunt în prima linie atunci când se întâmplă un accident: salvatorii SMURD. Explorarea a continuat. 

Acum cinci ani, un fost coleg de muncă de-al Marinei, care oferea consultanță elevilor care aplică la facultăți din Marea Britanie, i-a povestit că liceenii români pică des o probă esențială la examenul de admitere la Medicină. Candidaților li se testează, prin examen oral, empatia, cât de bine ascultă și cu câtă grijă comunică față de celălalt.

Celălalt este un actor, căruia tinerii îi dau o veste proastă sau îi sunt alături într-o situație grea prin care trece. Totul în mai puțin de cinci minute într-un spațiu mic în care evaluatorul nu spune nimic, doar se uită și ia notițe. 

Colegul Marinei avea nevoie de cineva cu care liceenii să se pregătească la acea probă. Așa a început ea să le predea noțiuni de comunicare, empatie și ascultare activă tinerilor. 

Marina Brunke: Și au un minut la dispoziție să se pregătească până intră în spațiul în care este actorul. Și de obicei proba sună ceva de genul ăsta: „plecai de acasă cu mașina și când ai dat cu spatele ai simțit că ai lovit ceva și ți-ai dat seama că era pisica vecinului și acum trebuie să te duci acasă la vecin și să-i spui că i-ai omorât pisica”. Ai trei minute la dispoziție să faci asta. Cam așa sună probele. Ele sunt de genul dat vești proaste, cum e exemplul ăsta clasic, cu omorât pisica.

Altele sunt de a sta de vorbă cu cineva într-un mod mai deschis, de exemplu, una dintre probe a fost ceva de genul: observi un coleg de facultate, pe care nu-l cunoști prea bine dar stă singur într-un colț și este foarte trist, du-te și vorbește cu el. Actorul uneori vine cu lucruri surprinzătoare, de exemplu, dacă ai de dat o veste proastă se poate enerva sau poate să fie și mai rău o persoană care nu vorbește, care nu spune nimic. 

Oana Sandu: Marina spune că e greu să te descurci grozav în astfel de situații. Până la urmă e vorba de tineri de 17-18 ani, a căror experiență de viață este minimă. De cele mai multe ori, nu știu încă să-și recunoască emoțiile și să le înțeleagă. Majoritatea tind să caute soluții în conversații sau chiar să fie prea fermi, uneori reci. 

Marina Brunke: Și de obicei elevii care aveau probleme sunt cei care cumva când atitudinea lor era foarte sigură, foarte separată de emoțiile lor, foarte încrezătoare și sunt foarte puțin în contact cu ce se întâmplă în interiorul lor. Teama lor de multe ori este că dacă arată emoții sau dacă se vede că au emoții, că le e teamă, asta ar putea să fie un lucru rău. Dar din ce am observat problemele sunt mai multe atunci când ei nu arată nicio emoție și sunt deconectați. 

Uneori este și făcut în așa fel scenariul încât să te invite ca viitor medic să contrazici pe cineva. De exemplu, dacă ai un pacient care îți spune „vă rog să-mi dați antibiotice pentru că eu am virusul acesta și știu că trebuie să iau antibiotice”, și sigur că ei știu foarte bine că pentru viruși nu se dau antibiotice, antibioticele sunt pentru infecții bacteriene și sunt momente în care e mai puțin important să-l convingi sau să-i faci atunci educație medicală, ci e mai important să-l asculți și să înțelegi ce are el să-ți spună în spate. La fel, dacă ai făcut un lucru greșit și ești acolo să ți-l asumi e foarte important să nu te justifici, să recunoști, să-ți ceri scuze într-un mod sincer.

Ce le este lor foarte greu, de multe ori, este să tacă, și înțeleg și ei asta, pentru că timpul e foarte scurt și ei trebuie să demonstreze ce reușesc să facă, dar de multe ori, este important pur și simplu să tacă și să lase persoana cu care stau de vorbă să aibă o reacție la ce i s-a spus. 

Oana Sandu: După ce a văzut cât de aglomerată este munca într-un spital când a fost internată cu cea mică, Marina și-a dat seama că nu nu există un sistem de sprijin emoțional pentru cadrele medicale. Metoda obișnuită de a face față e mai degrabă să treci peste ce vezi în munca de la spital fără să să vorbești despre toate emoțiile negative. Iar odată ce ești copleșit, poți răni la rândul tău, chiar atunci când îi spui unui copil mic că e rău. Marina își dorește ca anul acesta să creeze un curs gratuit pentru medici și asistenți medicali din secțiile de pediatrie ca să-i ajute să exerseze empatia și ascultarea. 

Marina Brunke: Uneori cred că e suficient să-ți aduci aminte de tine ca și copil, dacă poți să faci asta, și să-ți amintești ce aveai tu nevoie când erai la vârsta copilului cu care stai de vorbă, uneori s-ar putea să fie destul.

Poate partea asta pe care o visez eu în care toată lumea să fie educată despre etapele de dezvoltare pe vârstă ale copilului și despre ce e capabil un copil, în funcție de vârstă, despre ce e capabil să facă și să simtă un copil, care îi sunt limitele, resursele, asta ar fi minunat dacă toți am ști. Eu am făcut Facultatea de Psihologie și tot pot să spun că au fost momente cu fetița mea când nu mi-era așa clar ce se întâmplă cu ea la vârsta la care era. Sunt așa niște lucruri care ne lipsesc la nivel de educație tuturor. În același timp sunt încă mulți oameni care spun, că și mie mi-a spus asta, cred, o doctoriță, „Lăsați, că nu o să țină minte”.

Eu știu foarte bine cum funcționează memoria, chiar și memoria implicită la un an, eu știu că o să țină minte într-o formă sau alta. Ideea asta că copiii sunt bebelușii, sunt copii, nu o să țină minte. Eu cred că nu cunoaștem, nu înțelegem, adică specialiștii cunosc, sunt suficiente cărți despre asta, studii dar nu ajung să fie prezentată într-o formă digerabilă și sistemului medical și oamenilor în general. Mi se pare important să știi cum să tratezi un copil și când nu ai un copil sau când, nu interacționezi așa des cu copii. 

Oana Sandu: Dar cum ascultă medicii copiii? Anamneza e acea primă etapă a diagnosticării, prin care medicii încearcă să obțină cât mai multe informații – despre simptome, tipuri de durere, senzații și obiceiuri zilnice? Sigur, medicii se bazează nu doar pe informațiile de la pacientul-copil, ci mai ales de la însoțitorii adulți.

Numai că e important să asculți și copilul, fiindcă el va fi în cele din urmă consultat și lui îi vei face investigații, iar în acea etapă e nevoie ca el să te placă și să coopereze. Le-am intervievat pe Denisse Crețu, medic pediatru ORL-ist și Ana Niță, mama unuia dintre pacienții lui Denisse, despre cum arată o astfel de poveste de succes din cabinetul medical. 

Denisse Crețu: La mine toate cabinetele sunt pline de jucării. Uite, mie îmi place foarte tare când copiii pleacă de la mine să primească o jucărie. E, nu știu, o dată modalitatea mea de a recicla jucăriile lui fiu-meu, pentru că ajungem la un moment dat când avem prea multe jucării și nu mai avem ce să facem cu ele, și atunci copilul știe că face o pungă specială pe care mami o ia la cabinet și o dă altor copii. Și avem o pungă mare de jucării care Ana, apropo, s-a făcut și mai mare acuma, e o cutie acuma.

Ana Niță: E OK, nu ne aduce deocamdată nevoia la tine, dar…

Denisse Crețu: Avem o cutie unde copilul după ce este consultat, cât scriu eu la calculator, are voie să se joace cu acele jucării și să cotrobăie și să plece cu ce jucărie vrea el acasă. Omulețul ăsta mic se simte mult mai relaxat când pleacă cu o jucărie acasă, când vede că este important și îi face plăcere, uite, am copii care vin la mine„ doamna doctor, eu vreau jucărie, ce jucării noi mai ai?

Ana Niță: Matei nu a vrut să plece cu jucărie, dar pe urmă, următoarele două dăți, a plecat cu o brățară mov și ultima dată a plecat, chiar înainte de pandemie, știu că am fost la un follow-up după o otită ca lumea, și a plecat cu o mașinuță galbenă. 

Oana Sandu: Denisse e un medic care consultă copii în cabinete din clinici private, acolo unde are la dispoziție 20 de minute ca să asculte pacienții. Ea consideră copiii niște mini-adulți. Preferă să le spună adevărul. Mai bine le spune că îi va durea puțin decât să-i mintă că nu-i va durea deloc. E important pentru că în felul ăsta creezi nu doar o relație de încredere între tine, medic, și ei pacienți. Ci creezi pe termen lung o relație de încredere cu tot ce va însemna în viitor pentru acel pacient actul de a merge la doctor. Dacă i-a plăcut interacțiunea, va veni cu ușurință la controale de rutină, nu doar în urgențe. 

Denisse Crețu: Când eram rezidentă, până să fac stagiul de ORL pediatric, veneau pe la camera de gardă, noi fiind spital de adulți, părinți cu copii cu dureri de ureche pe la 12 noaptea – 1 noaptea și nu știam cum să-i expediem mai repede pe la Budimex. 

După ce am avut copil, am zis „băi, lucrurile nu stau chiar așa”, omul ăla dacă a venit aici, hai să ne aruncăm un ochi că e clar că-l doare. Și atunci am văzut puțin lucrurile diferit. Și atunci interacțiunea cu copilul este diferită, pentru că una este să fii un outsider și să nu știi ce înseamnă să ai un copil mic pe care să-l doară și să nu știi cum să-l liniștești mai repede.

Este un pic diferită postura de medic și de mamă față de postura de medic pur și simplu. Mie mi se pare că fiind mamă la rândul tău te ajută să fii un picuț mai empatică cu copiii și cu atât mai mult te ajută să interacționezi cu ei. Știi? Prima oară „bună, bună, ce faci, cum te cheamă? hai să ne jucăm, hai să gâdilăm un pic”, nu-l iei pe săracul „ce faci, prietene? ce te doare?”. Adică totul trebuie să fie așa pe un ton jucăuș, pe un ton de glumă, că oamenilor le place să vină la medici pozitivi sau veseli sau mie așa îmi place.

Ana Niță: Nu toți medicii au răbdarea asta tot timpul. Pe lângă actul medical în sine care e cumva cel mai important, că poți să treci ca părinte peste multe lucruri dacă in the end rezultatul medical e OK, dar mi se pare că e foarte importantă și răbdarea pe care o are medicul cu copilul, adică exact ce spuneai tu, să nu-l ia așa ca din oală, că ni s-a întâmplat, Slavă Domnului”. 

Oana Sandu: Aici, Ana se referă la senzația de fișă, de număr,  pe care mulți pacienți, copii sau adulți, o au atunci când interacționează cu sistemul medical. Mădălina Coțiu predă marketing la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca și lucrează în cercetare. La doctorat a analizat cât de satisfăcuți sunt pacienții cu diabet de serviciile medicale. A descoperit că adesea pacienții se simt fișe, mai degrabă decât oameni. 

Ea crede că empatia cadrelor medicale ajută la formarea sentimentului de siguranță al pacientului. În momentul în care medicii răspund la nevoia ta de a fi ascultat, atunci te vei simți în siguranță. Iar pentru copii, primele interacțiuni cu sistemul medical pun bazele modului în care aceștia se vor raporta la sistemul medical și a modului în care vor avea grijă de sănătatea lor. 

Mădălina Coțiu: Una dintre cele mai mari frici a fost modul în care interacționează cu personalul medical în sensul în care 70% dintre pacienții se temeau că interacțiunile nu vor fi plăcute și de exemplu indicau faptul că vor fi certați pentru că nu au avut analizele bune, sau că n-au respectat regimul alimentar sau că medicul nu este amabil. 

Dar ce m-a frapat foarte mult a fost cineva care a spus că îi e teamă că din nou nu va fi ascultată și va fi tratată cu indiferență. Deci, se simte la nivelul pacienților, mai ales în cazul celor cu diabet că pe ei i-am studiat, această nevoie de ascultare, de empatie, de înțelegere a temerilor și dificultăților cu care se confruntă. 

Același lucru l-am experimentat și eu când am fost internată cu băiețelul meu în spital, practic nu avea nimeni timp să stea de tine. Trebuiau să vadă repede și să meargă mai departe. Un pacient care e anxios sau e stresat în legătură cu condiția lui, în momentul în care este luat foarte repede sau un părinte care nu știe ce e cu copilul, în momentul în care este luat foarte repede, se blochează, și el nu va pune toate întrebările, va părea că înțelege pentru că medicul are un discurs foarte bine așezat -„faceți asta, asta și asta” – dar fără să explice neapărat de ce. 

Și atunci toate întrebările survin ulterior ceea ce duce și la întrebările pe care ulterior le au, motivul pentru care mamele după ce primesc, de exemplu, o recomandare intră pe grupuri pe net, caută, întreabă, verifică pentru că nu au reușit să pună toate întrebările pentru că nu au avut ocazia. 

Oana Sandu: Dar cum arată sistemul acesta aglomerat căruia noi îi cerem mai multă empatie și mai multă ascultare? Cum vede aceste nevoi un medic pediatru care lucrează într-unul dintre cele mai mari spitale de pediatrie din țară? Andreea Ioan are 30 de ani, este medic rezident pediatru la Spitalul Clinic de urgență pentru copii „Marie Curie” și mamă de tripleți, care au 4 ani. 

Într-o gardă consultă peste 20 de copii.  

Andreea Ioan: Cazurile sunt extrem de variate, e un spital de urgență de pediatrie care acoperă și o zonă largă în afara orașului București, deci multe alte zone din jurul Bucureștiului au drept țintă finală pediatrică spitalul nostru. Patologiile sunt extrem de variate, de la cancer până la boli de inimă.

Oana Sandu: Într-un astfel de spital pediatric, vin zilnic la camera de urgență peste 300 de cazuri. 

Andreea spune că are – în medie – 10 minute să asculte copilul și părintele care-l însoțește, timp în care se concentrează să obțină cât mai multe informații care să o ajute să pună un diagnostic dar și o relație de încredere. Uneori se întâmplă ca o interacțiune să dureze chiar și mai puțin de 10 minute. 

Andreea spune că uneori rolul asistentului medical este complementar medicului fiindcă asistenții, care petrec mai mult timp cu pacienții, au puterea să crească relația de încredere cu cei mici și părinții lor. 

Știe că ar fi nevoie de mai mult timp pentru ca pacienții să se simtă cu adevărat ascultați și să prindă încredere: în spital, în actul medical, în tratament. Dar o rezolvare a acestei probleme ar trebui să vină și dintr-o reașezare a infrastructurii medicale și a procedurilor. 

Andreea Ioan: Interacțiunea cu pacienții se limitează la acea interacțiune scurtă care se desfășoară dimineața în saloanele lor, care se numește vizită. E o interacțiune fugitivă, e o interacțiune în care de cele mai multe ori sunt mulți alți medici în jurul nostru, în care sunt și alți pacienți în jurul nostru, deci nu e loc de intimitate. 

Deci, cumva aș începe prin a gândi forme prin care această întâlnire să se petreacă mai mult. Dar nu aș putea spune concret cum s-ar putea întâmpla lucrul ăsta într-un spital de urgență, gândindu-mă strict la cum funcționează sistemul nostru. Mă refer la dezechilibrul ăsta mare între spitalele din provincie și spitalele din marile orașe, în sensul în care există o supra-aglomerare a spitalelor importante și o adresabilitate mult mai scăzută în spitalele orașelor mici. 

Noi în felul acesta vedem mulți pacienți, reușim probabil să-i ajutăm pe foarte mulți dintre ei, însă cu prețul unei interacțiuni minime, cu riscul ca părintele să simtă că nu a fost ascultat mai deloc și că se poate amăgi cu gândul că a ajuns în cel mai bun spital posibil și că cel mai probabil tratamentul pe care-l primește sau actul medical pe care-l primește e cel mai bun. Dar de multe ori pentru părinți, și pentru copii nu e de ajuns. 

Oana Sandu: E clar că medicii au nevoie de sprijin emoțional, așa cum a descoperit și Marina. Pentru că impulsul medicilor de a căuta ajutor în momente dificile este acum doar responsabilitatea lor. Și asta i se întâmplă și Andreei. 

Andreea Ioan: Într-un spital mare de urgență există un singur psiholog care să gestioneze atât problemele copiilor internați, a părinților internați și probabil pe alocuri problemele medicilor. Adică, vorbim de sute de persoane care-și desfășoară activitatea în același timp și care pot avea probleme în același timp. 

Oana Sandu: Și de sute de pacienți sau poate chiar mai mult? 

Andreea Ioan: Exact. Lucrurile sunt…, dar probabil că există și refugiul familial de care eu vorbesc, există și un refugiu colegial mulți medici și-au alcătuit în timp echipe în mijlocul cărora practică această meserie și în care se simt în siguranță. Deschiderea către colegii lor este mare și-și pot gestiona nemulțumirile sau fricile sau dezamăgirile în acest cadru.

Oana Sandu: Și când tu spui că ți-ai găsit refugiul acasă e și pentru că te simți ascultată de către partenerul tău sau pur și simplu pentru că îți iei energie din viața ta de acasă, cu copiii tăi, cu partenerul tău?

Andreea Ioan: Nu, e în primul rând pentru că vorbesc mult despre ce mi se întâmplă la spital, vorbesc mult acasă și găsesc deschiderea în a fi ascultată și în a-mi oferi o oarecare liniște. Și sigur și copiii care mă ajută cu energia lor dar, da, există această persoană căreia pot să-i vorbesc oricât, orice, în orice moment și asta e extrem de important. 

Oana Sandu: Marina pregătește cursul de comunicare empatică alături de un medic român rezident din Marea Britanie, care i-a fost cursant când era licean. Marina a început deja să contacteze medici pentru a le povesti despre acest curs. Crede că acest proiect  în care profesioniștii vor învăța cum să discute cu pacienți furioși, cum să comunice vești proaste, când și cum să ofere sprijin emoțional și cum să fie atenți în primul rând la propria sănătate mintală va îmbunătăți munca lor, iar copiii și părinții se vor simți mai ascultați. 

Acest episod este parte dintr-o serie de șase povești despre cum ascultă copiii părinții, profesorii, psihologii sau sistemul de protecție a copilului. Le găsești pe toate pe dor.ro și în orice aplicație de podcast. Te așteptăm cu feedback și povești despre ascultare la oana@dor.ro sau ana@dor.ro și pe instagramul mame podcast.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *