Obiceiul pământului

#4 Podul

Artivismul Alinei Șerban

6 februarie 2022


Despre episod

Toți avem o voce interioară care ne face să ne îndoim de noi înșine, să credem că nu suntem îndeajuns. Vocea interioară modelată de rasism poartă însă o greutate în plus – a celor 500 de ani de sclavie. Se simte în lupta Alinei Șerban – prima regizoare romă care montează o piesă la Teatrul Național din București, cea care a pus în scenă o piesă de teatru despre sclavia romilor și a scris și regizat un scurtmetraj despre sclavie din perspectivă romă.

Niciuna dintre aceste premiere nu a fost ușoară și, mulți ani, niciuna dintre aceste premiere nu a fost suficientă pentru Alina.

A simțit deseori că lupta ei nu este văzută, că deși premiile vin firesc din străinătate, în România trebuie să deschidă uși cu piciorul, doar pentru că este romă. Și a tot făcut asta – în 2011, când juca în Rahova ca să se întâlnească cu un public care vedea poate pentru prima oară artă care pune romii în prim-plan, fără să-i batjocorească. Dar mai ales în 2015, când Ministerul Culturii i-a spus să folosească „robie” în loc de „sclavie” pe afișul de promovare a spectacolului Marea Rușine.

După 12 ani de muncă, în Cel mai bun copil din lume, un spectacol care a evoluat și-a crescut o dată cu ea, Alina explorează lupta de a se descoperi, accepta și iubi. Îi e mai clar ca niciodată că ce face ea creează mult inconfortabil, dar e unul în care îi invită pe oameni să pășească pentru a evolua.

Alina : Mă bucur că nu m-am născut în sclavie. Să mă vândă proprietarul în licitații de oameni și să ajung departe de mama.

Ana: Așa începe spectacolul autobiografic Cel mai bun copil din lume. Suntem la sfârșit de ianuarie și am înregistrat replica asta la repetiții, cu actrița și regizoarea Alina Șerban.

Repetiții în background

Ana: Mai e o săptămână până la premiera oficială a spectacolului, moment pe care Alina l-a rezumat așa în aparițiile ei media: prima regizoare romă care montează o piesă pe scena Teatrului Național din București.

Cătălin Măruță: […] Următoarea noastră invitată, prima regizoare romă care montează o piesă pe scena Teatrului Național București și aduce pe cea mai importantă scenă a teatrului românesc…

Ana: Cu Alina ne-am întâlnit și în primul episod al acestui podcast.

Alina: Am vrut să mă duc mai în spate să văd de unde a pornit, de unde e firul ăsta al urii, de unde s-a pornit, care este punctul zero.

Ana: A vrut să știe de ce a trăit toată viața respingere, doar pentru că e romă.

Alina: Ei bine, mai ales că, știi, spunând toată lumea „băi, voi sunteți ăia răi” am vrut să văd și eu la un moment dat „Băi, aveți dreptate? Poate au dreptate, mă, oamenii ăștia”, știi?

Și… toate, toate, toate drumurile duceau la Roma, duceau la sclavie, punctul 0 al relației noastre romi-români.

Ana: Din punctul 0 începe și spectacolul ei recent. Îl joacă la 34 de ani, pornind de la moștenirea transgenerațională a sclaviei și explorând apoi lupta de a se descoperi și accepta. Obiectivul? Să ajungă să se iubească, ceva ce i-a fost greu în toți anii ăștia. Și să ne ajute și pe noi ceilalți să tindem spre asta.

(Generic): Sunt Ana Ciobanu, iar tu asculți Obiceiul pământului, un podcast despre cei 500 ani de sclavie a romilor și despre efectele și costurile acestei istorii nevăzute.

Alina: Și dacă cineva mi-ar fi spus mie, și acum 12 ani, când am terminat facultatea, ce să mai spun când am început, că voi deveni prima regizoare romă care intră în TNB și-și va spune propria poveste, pe cea mai importantă scenă a României, aș fi râs, aș fi râs și nu aș fi crezut.

Ana: Alina e modestă, mai ales dacă te uiți la CV-ul ei artistic.

Alina: Eu nici acuma nu pot să cred așa, nu știu cum să-ți explic, adică mai e în mine încă, poate fetița, care zice „Maamă, asta mi se întâmplă mie!”. Știi? Râd un pic, și dup-aia, „Deci, avem treabă”.

Ana: A fost invitată la Cannes pentru rolul din filmul Seule a mon mariage (Singură la nunta mea). În Gipsy Queen, un film care i-a adus în 2020 un premiu pentru cea mai bună actriță din Germania, joacă cea mai lungă scenă de box filmată fără cut. A fost prima regizoare romă care a pus în scenă o piesă de teatru despre sclavia romilor: Marea rușine. A scris și regizat primul scurtmetraj despre sclavie din perspectivă romă: Bilet de iertare. Le Monde a scris despre primul ei spectacol, Declar pe propria răspundere că este „o metaforă tulburătoare despre toți copiii uitați ai lumii.”

Ana: Ai înțeles ideea. Femeia asta, de nici 1.60, cu obraji de copil, care se luminează toată când se joacă pe ea adolescentă topită după 3 Sud Est, e o forță. Și știe box și arte marțiale.

Niciuna dintre aceste premiere nu a fost ușoară. În cei 12 ani de carieră de până acum, Alina s-a simțit deseori singură. Nu a avut timp să-și spună „bravo” și să se bucure de drumul parcurs. A simțit deseori că lupta ei nu este văzută, că premiile și aprecierile vin firesc din străinătate, dar că în România trebuie să deschidă uși cu piciorul.

Cel mai bun Copil: Eu trebuie să mă salvez! Eu trebuie să fiu cea mai bună!

Ana: Trebuia să supraviețuiască și să lupte ca să scrie, să joace, să regizeze, să se promoveze, să caute finanțări. Toate în același timp.

For her strong performance in committing herself flawlessly to the character and its challenging physical demands, the best actress award goes to Alina Șerban for Gypsy Queen!

Ana: Am văzut-o pentru prima oară pe Alina pe scenă în 2011. Juca spectacolul autobiografic Declar pe propria răspundere în Centrul Comunitar La Bomba din cartierul Rahova. Avea 23 ani și fusese deja prezentată în media ca „o poveste de succes”.

O tânără romă care-și spunea pe scenă povestea copilăriei petrecute într-o familie de romi spoitori din partea tatălui și rudari din partea mamei. Copilul care și-a văzut casa pusă la pământ de buldozere. Copilul unei mame care a ajuns la închisoare și al unui tată care a decedat. Adolescenta care a lucrat într-un McDonald’s și la 17 ani a ajuns într-un centru de plasament. Actrița care apoi a studiat actorie, de la București, la New York, la Londra.

Pe atunci lucram la un portret al lui Tamango, vocea inconfundabilă a jingle-urilor Radio Guerrilla și a trupei Shukar Collective. Un prieten îmi spusese că în Declar pe propria răspundere e o scenă în care Alina povestește cum i-a dat Tamango ciocolată la un festival din Timișoara.

Scena Declar pe propria raspundere: Mă apropii de el și ăsta îmi întinde un ambalaj de ciocolată. Ia de la Tamango, surioarăăă!

Ana: Între timp, Tamango avusese două accidente cerebrale, nu mai putea să cânte și vorbea greu. Venisem în Rahova ca s-o rog pe Alina să-mi povestească ce-și mai amintea despre el.

Habar nu aveam că spectacolul ei va da glas tuturor nedreptăților pe care nu știusem să le pun în cuvinte până atunci. Alina vorbea despre cum a crescut vrând să fie româncă, frecându-și pielea ca să se albească. Despre cum le ascundea colegilor unde stă, ca să n-o asocieze cu vecinii romi din cartierul Tei. Despre diriginta care voia să-i dea haine purtate.

În spatele ei erau proiectate fragmente din jurnalul copilăriei. Pe o pagină scrisese „vreau o carieră”, cu multe semne de exclamare. Juca în Rahova ca să se întâlnească cu un public care nu avea în general acces la teatru și care, în seara aceea, vedea poate pentru prima oară artă care pune romii în prim-plan, fără să-i batjocorească.

Alina (fragment din piesă): Am avut nevoie de gypsy punk, de românce îmbrăcate în țigănci și de neromi care să m-asigure că e cool să fii rom, ca să pot s-accept cine sunt.

Mi-o amintesc hipnotizând zecile de copii din cartierul Rahova care spuneau „hapciu” când auzeau vreo replică care aducea a înjurătură. Dar în acel 2011 nu am înțeles pe bune lupta Alinei și nu m-am gândit la riscurile declarației pe propria răspundere pe care o făcea.

Alina: Te pui public să spui că ești rom în perioada 2011 era foarte complicat și nu a fost confortabil pentru mine sau familia mea și ne era frică să nu fim evacuate și așa mai departe.

Ana: Pe atunci, Alina locuia cu mama ei, care ieșise de la închisoare de vreo doi ani. Încercau să se re-apropie în timp ce mama lucra făcând curățenie, iar Alina își juca povestea oriunde putea: în școli și licee, teatre independente, centre comunitare și festivaluri.

Cu vreo doi ani înainte, cu sprijin de la fundații și oameni care au crezut în ea, când era în anul III la teatru, Alina a aplicat la o bursă și a plecat să-și termine studiile la New York. Prima ei cameră, după camera de la centrul de plasament, a fost cea din America. Pentru prima oară în viața ei, simțea că e doar o studentă și că e apreciată cu note pe merit. În țară se simțise mereu insuficientă. Acolo a început să scrie la un one woman show autobiografic, care s-a transformat în Declar pe propria răspundere.

Ana: Acasă, în camera 2/2 în care s-a mutat cu mama după eliberarea ei, îi era greu s-o vadă luptând să aibă un acoperiș și ce pune pe masă. Dar era fericită s-o aibă din nou aproape, după cei șase ani de serbări și ședințe cu părinții la care s-a autoreprezentat, după examene de admitere la care nu avea pe nimeni să strige de bucurie alături de ea.

Alina spune că mama a fost cea care i-a pus stele în ochi ca să poată să-și vadă viitorul dincolo de copilăria săracă. Mama a fost Moș Crăciun la serbare. Mama i-a spus mereu că poate orice, în ciuda restului lumii care-i transmitea contrariul. Dar acum mama era și speriată de vizibilitatea fiicei ei. Așa că ascundea ziarele și revistele în care Alina povestea despre viața lor.

Alina: Când îmi venea să mă las și când o vedeam pe ea spălând tomberoane în apă rece, mă gândeam… desigur c-am avut atâtea întrebări și dubii în tot timpul ăsta. „Dar ce fac eu? Ce fac eu? N-ar trebui să m-angajez și eu undeva? Să fiu un om normal?, în ghilimele.

Și dup-aia venea un mesaj de la un liceu, de la un elev: „M-ai făcut să mă gândesc la societatea în care trăiesc”. Și eu mai ștergeam lacrima și ziceam: „Okay, hai că mai fac un spectacol!”. Și tot așa.

Ana: Alina credea că poate schimba ceva povestindu-se. Credea în puterea exemplului, pentru că știa ce înseamnă să nu fii vizibil și reprezentat demn în teatru, în film, în media. Să nu fie nimeni ca tine în produsele culturale pe care le consumi.

Dacă nu ar fi văzut reacțiile tinerilor romi care în sfârșit se simțeau reprezentați, dacă nu ar fi fost ne-romii care-i povesteau că le-a schimbat percepția, s-ar fi oprit. Dar vedea că poate să clatine rasismul ăla care o rănise toată viața. Așa că striga.

Alina: Și la început era varianta mai… a soldatului, că asta puteam eu la nivelul ăla de tinerețe. „Băi, am venit, sunt romă și nu vreau să mă tratez!” așa era, mai așa, mai… la modul mai soldat, pentru că asta era singura armură pe care puteam eu să o pun ca să merg înainte.

Și a fost foarte greu, extraordinar de greu să fii prima, în țara asta, care inițiază un nou tip de teatru. Eu nu aveam pe nimeni în fața mea. Nu aveam pe nimeni după care să spun: „Așa voi face”. Nu, eu, singură, ghidându-mă de nu știu ce nici eu, sincer.

Ana: Își declara etnia și povara acesteia în România, cu speranța că publicul, mai ales cel tânăr, va simți măcar un pic din ce simțea ea.

Alina: Lor le lipsește informația. Le lipsește și acasă, și în societate. Nu pot să-i învinuiesc pe ei. Eu pot să învinuiesc niște formatori de opinie, de la ei am așteptări. Pot să-i învinuiesc pe politicienii noștri. De la ei am așteptări.

Unor oameni tineri pot să am doar rugămintea să mă asculte, să se conecteze cu ce spun, pentru că ce spun eu, din păcate, e singular aproape, într-o mare de gălăgie, și tocmai de asta nu-i învinuiesc, ar fi o pierdere de timp pentru mine. Este mai mult o invitație să vină pe podul ăsta pe care-l construiesc.

Ana: De-asta s-a și dus prin licee să stea de vorbă cu adolescenții. Căuta să înțeleagă cum să-și construiască povestea în așa fel încât să ajungă la ei. O auzi aici într-un documentar realizat împreună cu Vlad Petri vorbind cu liceeni:

Documentar:

-Țigan romanizat.
-Deci tu zici că ești țigan sau nu?
-Nu.
-Nu zici.
-Nu.
-De ce?
-Că nu sunt.
-Am și prieteni romi, adică tot prieteni foarte buni romi care sunt fericiți să se laude că ei sunt romi, înțelegi? Adică că sunt din neamul lui cutărescu și neamul lui ălălalt…
-Unii romi au un caracter urât, deci…Dar limba lor, tradițiile, sunt interesante…
-Salut, Alina sunt…

Ana: Tot în 2011, Alina a fost acceptată la master la Royal Academy of Dramatic Art, în Londra. Și-a jucat piesa în engleză și franceză.

În Londra a scris și Home, un spectacol despre cum este să fii imigrant în Anglia.

Alina: Because I do not want to promote us as exotic beings and very different from you.

Când se întorcea în România, deseori o ajuta pe mama la curățenie în case sau în scări de bloc.

Apoi se întorcea în Londra și-și spunea povestea la Royal Albert Hall, în fața a mii de oameni. Acolo, declarația etniei părea mai puțin înfricoșătoare decât în România, unde știa percepția ne-romilor pe care-i invita pe un pod al acceptării.

Ana: Și-a dorit să rămână în Anglia. Își împărțea săptămâna în trei zile dedicate teatrului și filmului și restul joburilor din care se întreținea. A spălat vase și a servit hot-dogs în timp ce a primit vestea că este „studentul român al anului în străinătate”. Era apreciată, mergea la castinguri, începuse să scrie scenarii de scurtmetraj pentru prieteni.

După ce a obținut și permis de muncă, a fost sigură că va deveni mai ușor și că treptat va reuși să trăiască doar din meseria ei. Până când, într-o zi…

Alina: niște amici pe care i-am cunoscut eu în Londra, în speță un amic din Guinea-Bissau, îmi zicea foarte așa, lejer, „What about your ancestors?”. Și mă întreba așa de parcă ar fi o întrebare gen „Nu vrei apă?”. Și pe mine m-a râcâit întrebarea aia.

Ana: Poate vă amintiți ce spunea sociologul Adrian-Nicolae Furtună în primul episod: calitatea vieții înseamnă și să știi de unde vii.

Nicu: (…) Și lumea gândește în general că calitatea vieții este legată de câți bani ai în buzunar, ce ai mâncat… unde stai. Sunt importante și lucrurile astea, dar calitatea vieții înseamnă și să știi cine ești, să știi cine sunt bunicii tăi, strămoșii tăi, să știi încotro te îndrepți, da? Și asta face parte tot din conceptul ăsta larg, al calității vieții.

Ana: Alina știa ce avea de făcut atunci.

Alina: Am zis: îmi las viața de aici. Mă întorc. Trebuie să studiez despre sclavie.

Ana: Decizia a fost șocantă pentru apropiații ei. De ce să te întorci în țara în care simți respingerea zilnic în privirile oamenilor și deseori și în vorbele sau acțiunile lor? Dar Alina simțea că asta este singura opțiune. Că trebuie să afle și trebuie să spună mai departe.

Alina: Cu dorința ca alți copii să știe, ca altora să le fie mai bine, să știe că au contribuit acestei țări. Că ei sunt de fapt supraviețuitorii, eu asta vreau să spun.

Important e să, să ne dăm seama că, la sfârșitul zilei, știi, nu există așa de mult acest concept de „vai, eu am muncit să ajung aici”, și ce talent și așa mai departe. Mi se pare foarte mult că multe țin de contextul în care te-ai născut, context dat de niște privilegii generaționale, pe care unii le au și unii nu le au.

Ana: Marea rușine, piesa pe care a scris-o Alina despre acest context, parcurge cei 500 de ani de sclavie a romilor prin povestea unei studente care vrea să-și scrie lucrarea de disertație pe această temă și se lovește de negare, râsete, furie.

Alina: Când m-am uitat așa la subiectul ăsta atât de important, mi-am dat seama că nu putem să vorbim doar din punct de vedere istoric. Știi? Că trebuie să vorbim din punct de vedere emoțional, că trebuie să… că putem să spunem despre…. cum purtăm astăzi în celulele noastre aceste amintiri.

Fragment din Marea Rușine: Să faceți un exercițiu de imaginație. Să vă gândiți puțin așa cum din manualele acelea de istorie, din paginile lor, se aud strigăte. Strigăte ale unor oameni care s-au născut, au crescut și au murit sclavi. Suflete pe care noi nu le menționăm astăzi.

Alina: Am înțeles că respingerea pe care o resimți ca un om, la nivelul creierului, se resimte exact ca o durere fizică pe care cineva ți-ar fi pricinuit-o.

Fragment: Adică să-mi fie mie rușine? Păi, eu nu am de ce să mă simt rușinat. Ce, am avut eu sclavi? Doamne…

Alina: Și că creierul nu face diferența între „m-a lovit cineva fizic” și respingere, știi? Cum ar fi să ne gândim la acești 500 de ani în felul ăsta?

Ana: Documentând sclavia ca s-o aducă pe scenă, ceva s-a schimbat pentru totdeauna în Alina. Lucruri care înainte nu o dureau, au ajuns să-i facă stomacul ghem.

Alina: Nu mă uit la niciun fel de mănăstire vreodată, fără să mă gândesc de cine e construită. Știi? De foarte multe ori când privesc o clădire, când mă uit la o clădire veche, mă gândesc „Ce a fost aici înainte?”. Și uneori merg prin București și îmi imaginez licitațiile de oameni.

Ana: Dar nici povestea spectacolului Marea rușine nu a fost ușoară.

Alina: N-a fost așa cu invitație „Vino și hai! Vai, dar ce frumos, Alina Șerban, da, hai să te ajutăm!” Nu, a fost a fost complicat, eu tot timpul a trebuit să demonstrez că merit să fac asta.

Dedesubt Alina: Cum să scrii prima piesă despre sclavia romilor din țară?

Ana: I-a fost greu să găsească fonduri. Au fost și toate vocile modelate de rasism care o întrebau cine se crede să scrie și să regizeze.

Alina: Știu că cu piesa Marea rușine am făcut primul meu atac de panică, nu a meritat. Dar am trecut prin asta, nu știu. Am dus un monstru mare, mare în spate, am făcut munca mai multor oameni și mi-a ieșit ceva. Nu știu, pot s-o numesc… Unii o numesc curaj, eu o numesc „împinge-n frică”…

Ana: Și când în sfârșit lucrurile păreau că se întâmplă, în noiembrie 2015, cu o zi înainte de conferința de presă la care urma să anunțe că a scris un spectacol de teatru despre sclavie și se luptă să-l pună în scenă într-un teatru de stat, a venit cenzura de la Ministerul Culturii. I-au spus să folosească cuvântul „robie” în loc de „sclavie”.

Alina: Și la un moment dat, aproape de piesă, conform contractului, trebuia să trimiți un comunicat de presă pe care și ei să-l aprobe și mi se pare că un afiș. Am folosit cuvântul „sclavie” și asta a supărat foarte mult. De obicei, scuză-mă, ei răspundeau la o săptămână la mailuri sau ceva. Ei, în jumătate de oră, am primit răspuns cu semnul exclamării că să nu folosesc cuvântul „sclavie”…

Ana: Cu semnul exclamării?

Alina: Da. Roșu! Da, n-am mai văzut un mail așa, n-am mai primit până acum. Am răspuns și la asta, deci și la asta am făcut un fel de performance lângă Mc, la Romană și am adus roabe de construcții și am avut oameni, romi, ne-romi, cu manuale de istorie și puneam români să țină roabe, adică femei rome în roabe. Am făcut și un performance să mă liniștesc un pic și până și la conferința de presă mi-am proiectat pe perete ce afiș voiam. Nu puteam să le dau jurnaliștilor ceea ce voiam, dar am găsit mici moduri de a mă exprima.

Fragment din Marea Rușine: – Să înțeleg că îmi impuneți termenul de robie.
-Da.
-Adică mă cenzurați.
-Ieși afară. Ieși!

Ana: Dincolo de toate luptele pentru a-și finanța și juca spectacolul a fost publicul, care timp de aproape un an a umplut reprezentațiile de la Teatrul Excelsior.

Alina: Dar peste toate, peste toate am văzut sală plină cu romi și ne-romi cum n-am văzut în viața mea. Cum au venit romi tradiționali din afara orașului cu autobuze și mi se întorcea stomacul pe dos când vedeam anumite rasisme jos la teatru. Când îi puneau pe romi să lase și apa că vezi doamne, știi? Niște, niște…

Am încercat să trec peste asta ca să pot să-mi duc lupta mea. Piesa a adus, sper eu, oamenii mai împreună. A creat mult inconfortabil, dar un inconfortabil în care invit oamenii să pășească pentru a evolua. Este un inconfortabil inevitabil dacă vreți să ne asumăm cine suntem, cine am fost și să mergem împreună pentru un alt viitor.

Ana: După fiecare spectacol, Alina rămânea pe scenă pentru sesiuni de întrebări. În fiecare seară s-a temut că vor veni reacții rasiste, că nu o să fie crezută, deși tot ce pusese în scenariu era documentat.

Alina: La fiecare spectacol de teatru am avut prietene ne-rome. Și amici, dar mai ales amice, care stăteau de pază la fiecare Q&A, pentru mine.

Pentru că știau că inconfortabilul ăsta al aflării că noi n-am fost doar iobagi, că noi n-am fost victime așa inocente pe lângă puterile mari și că noi am avut sclavie, și una dintre cele mai lungi din lume și că romii ăștia, băi, nu sunt chiar așa vinovați pentru situația de astăzi, desigur că crea un inconfortabil și pe mine nu m-ar fi ascultat, cum de foarte multe ori se-ntâmplă.

Ana: Ce aveau de zis unii după spectacol?

Alina: Păi că nu cred. Că nu cred, în primul rând, că ce domne’ că exagerați, că așa… Tocmai de asta actorii în al doilea act al piesei nu aveau voie să improvizeze nimic și am fost foarte strictă, pentru că voiam să fie documentare istorică.

Ana: În actul II, studenta li se adresează profesorilor din comisie și-i invită să se întoarcă în trecut, pentru a se întâlni cu câteva personalități istorice:

Fragment din Marea Rușine: [Domnilor profesori,] vă rog să țineți cont că lucrarea mea conține exclusiv cuvântări și legi din acele vremuri. Nimic nu este ficțiune.

Ana: Apoi spectacolul aduce cronologic în scenă prima atestare a sclaviei în Țările Române, licitațiile de sclavi, discursul aboliționist rostit de Mihail Kogălniceanu, vocea domnitorului Mihai Sturdza care semnează proiectul de lege pentru abolirea sclaviei, vocile mitropoliților, ale boierilor care-și violau sclavele și ale celor care se opuneau eliberării.

Fragment Marea Rușine: Eu mulțumesc poftele stăpânului, c-așa a făcut și mama și bunica și toate neamurile mele. Boierul e stăpân, poate să fac ce vrea din mine. Eu sunt roaba boierului.

Ana: Fiecare dintre momentele din piesă au fost construite pe baza textelor de arhivă sau ale memoriilor publicate în perioada abolirii sclaviei. Pe fundal, Alina a proiectat numele romilor menționate în biletele de iertare care aduceau libertatea.

Alina: Da, și mulți au negat și în momentul ăla. Ce pot să spun? Dacă însuși Ministerul Culturii nu m-a lăsat să folosesc cuvântul „sclavie”. De ce un… un biet om? Problema mea nu era neapărat cu asta, că eu aveam răbdare să explic cui vrea să asculte, și să purtăm un dialog.

Problema mea era atunci când venea cu o judecată de valoare, știi? Când a venit o tipă chiar la buza scenei așa și mi-a spus că „cum îmi permit?”

Ana: Cum îți permiți ce?

Alina: Ea a spus așa: „Ce vor crede copiii români, toți copiii ăștia? Că toți românii sunt rasiști, că așa? Ce vor crede?” Și dup-aia ceva și „toți oamenii ăștia…”. Cumva a fost așa un fel de judecată de valoare asupra părinților romi care și-au adus copiii să vadă „așa ceva”, ceva de genul ăsta, nu știu, dar îi judeca și pe ei și asta m-a durut.

Îmi aduc aminte că cu colțul ochiului îl vedeam pe unul dintre verii mei care-și adusese de la Gălbinași tot neamul, știi, să vadă, și mulți copii și așa, știi… Și simțeam cumva i-a descris iar ca iresponsabili și asta m-a durut. Mi-a fost greu să mă calmez și iar să las de la mine și să… Știi?

Dar a fost mișto că de data aia foarte mulți ne-romi, știi, au ținut să spună că „eu am nevoie de piesa asta și copiii mei. Eu nu le spun lucrurile astea, dar ei se duc la terenul de joacă și află lucrurile astea. Eu am nevoie de piesa asta.”

Și la fel, niște romi tradiționali au luat cuvântul. A fost foarte frumos și dureros, știi? Bine, cel mai dureros a fost că la final o fetiță a unui activist a venit pe scenă și mi-a zis că „vreau și eu să spun ceva” așa mică, 6 ani, cam așa. Și-mi zicea că „acum câteva zile i-a apucat pe colegii mei să-mi spună cioară” și că… nu știu ce mai zicea și „și uneori e copleșitor”.

Ei bine, n-a mai avut nimeni nimic de zis.

Ana: Munca Alinei n-a rămas fără ecou. În ultimii cinci ani, au apărut și alte voci rome, mai ales în teatru. Actori, scenariști, regizori. Spectacole de teatru politic, precum Voi n-ați văzut nimic, despre băiatul rom bătut până la moarte de poliție după ce a fost reținut în timp ce făcea parcări. Declarații noi de identitate. Companii rome cum e Giuvlipen care revendică arta, istoria și identitatea culturală romă. Un festival internațional de teatru rom, Kathe Akana!. Revista de teatru Scena a scris despre teatrul rom două numere la rând; Alina e pe una dintre coperte.

E fericită că a deschis un drum și că acum există mai multe modele pentru tinerii romi, că poate fi un pic mai ușor să-ți spui povestea sau să produci artă despre istoria romilor. A văzut asta în 2021, pe 20 februarie, de ziua aniversării dezrobirii romilor când a simțit multă solidaritate și deschidere pentru scurtmetrajul ei, Bilet de iertare.

Alina: Și mă bucur că, uite, apropo de getting things fashionable. Prima zi a fost extraordinar cât de multe vizualizări a putut să aibă și cum multe ambasade, peste nu știu, 20, nu mai știu, multe, multe, multe, au dat share în… la eveniment și la… Părea așa un boom de suport și însemnătate și mă bucur, mă bucur că începe să ia amploare.

Ana: După Marea rușine, Alina s-a întors de la regie la actorie și a jucat în filme străine ca Gipsy Queen și Seule a mon mariage. Lumea filmului i s-a părut mai prietenoasă și mai deschisă decât cea pe care o cunoscuse în teatru. Filmele au dus-o la Cannes, la Talinn, la Roma și i-au adus premii și recunoaștere internațională.

Dar nu și-a abandonat subiectele care o bântuie și nici dorința de a le pune în discuție.

Planul pentru filmul Bilet de intrare exista încă din timpul documentării pentru Marea Rușine, când a descoperit povestea Mariei, o femeie romă care luptă pentru eliberarea fiului ei, Dincă. Dincă este fiul Mariei și al boierului Cantacuzino Pașcanu, care i-a oferit în schimbul serviciilor ei o „carte de iertare”, adică promisiunea că ea și copiii ei vor fi liberi după moartea lui.

Fragment Bilet de iertare: Hârtia asta e bună, Maria, nu poate s-o pedepsească cineva.
-Mătușica știe de asta?
-Când mi-a dat-o boieru’, mi-a zis să mă slujesc de ea numai când o fi să ies din curte. Numai băiatu’ meu, când a învățat carte, a citit-o.

Ana: Să regizeze film a însemnat că nu mai trebuia să se roage de nimeni ca produsul final să-i reflecte întocmai viziunea. Cursa a fost mai degrabă pentru finanțări, care au venit de la companii și de la Departamentul pentru relații interetnice. Dar nu s-a mai temut că se va opune cineva afișului sau comunicatului de presă.

Alina: Lucram cu altfel de oameni. Gândește-te că nu mai eram într-un teatru de stat în care „Vă rog frumos, pot să repet și eu? Vă rog frumos… Vă rog frumos, dar se poate… Stați că eu țin la afișul ăsta, înțelegeți că…”, știi?

Ana: Bilet de iertare a luat o mențiune specială la TIFF în 2020, iar Alina și-a dorit să dedice premiul comunității de romi care trăiește în ghetoul Patarât din Cluj. A rugat doi activiști care luptă pentru această comunitate să citească discursul ei de mulțumire.

Dar au fost și umbre care i-au amintit de elitismul de care fugea când era studentă la UNATC. Cum a fost un interviu pentru un post de radio:

Alina: „Ha, ha, Alina” și eu „Da…?”. „Păi după ce a luat Radu Jude cu Aferim! 14 premii”, sau cât a zis ea, „plus la Gopo și plus Ursul de Argint, ce mai ai tu de spus?”. Jur, mie mi s-a pus întrebarea asta. Și iată că eu eram o romă, dar nici măcar romă nu contează că eram sau nu, dar eu eram o persoană care începea să facă pași în regie.

„Hold my… glass of water”, că nu beau alcool. Zic „da, da, mi se pare că Radu a deschis subiectul… un subiect important și mă bucur că a făcut chestia asta, însă filmul, Aferim! mi se pare că are ca temă centrală această relație tată-fiu și în niciun caz o perspectivă a unui sclav rom. Și asta vreau eu să fac.”

Silence.

Cum e să-ți faci debutul și să fii întrebată: „Dar ce mai ai tu de spus?”. Ei, îți dai seama că asta ar, ar fi putut să întrebe pe toată lumea care mai face încă un film despre iubire, despre orice, știi?

Ana: Pe parcursul documentării pentru acest podcast, zeci de oameni mi-au povestit că au aflat despre sclavie din munca Alinei Șerban.

Veronica Petrescu, o tânără de 24 ani care locuiește în Marea Britanie, mi-a spus că a văzut spectacolul Marea Rușine de patru ori. Veronica este pe jumătate romă, din partea tatălui (cu care nu mai ține legătura după divorțul părinților).

Veronica: Și primele mele amintiri sunt că tata niciodată nu venea să mă ia de la grădiniță, nu venea apoi, la școală, la nicio serbare, când venea să mă ia de la școală venea să mă ia de la câteva străzi depărtare, ca să nu ne vadă nimeni împreună…Îmi amintesc că n-a venit la nicio zi de a mea de naștere când aveam invitați sau erau alți copii. Cu siguranță a fost ca să mă protejeze, pentru că dacă tot am avut norocul de piele albă, atunci a putut să facă asta.

Ana: Mama a fost cea care a dus-o pe Veronica la teatru, i-a cumpărat accesorii Romani și a susținut-o să-și descopere rădăcinile. Veronica mi-a povestit că după ce a văzut Marea Rușine și a aflat de trecutul sclaviei, a simțit rușine față de anii în care a ascuns că e pe jumătate romă și s-a folosit de privilegiul pielii albe.

A înțeles că participa la ștergerea identității ei și că era timpul să-și asume rădăcinile. Astăzi Veronica lucrează cu femei rome victime ale violenței domestice, se fotografiază cu steagul Romilor și caută în istorie modele feminine de rezistență și de putere.

Ana: După Bilet de iertare, pentru Alina au urmat luni de conferințe și dezbateri online pe tema sclaviei.

Conferință: Aș vrea să vă spun că, pentru mine, ca romă, a fost incredibil să citesc…

Ana: I-a adus lângă ea pe istoricul Petre Petcuț, a cărui munca a influențat-o, pe cercetătoarea Magda Matache în onoarea căreia și-a numit studenta din Marea rușine, Magda.

Magda: „Deschide multe drumuri Alina și povestea ei și poveștile ei despre cum navighează în spațiile astea sunt absolut dureroase. Alina îmi este prietenă și am avut așa șansa să-i ascult poveștile și modul în care a reușit să…să se spargă aceste spații de putere și să-și ocupe un loc. Dar, un loc care nu este un loc permanent. Un loc pentru care ea trebuie să lupte în fiecare zi.

Ana: Alina a continuat să vorbească public despre adevărul care a împins-o să-și onoreze rădăcinile.

În paralel, începuse să rescrie Declar pe propria răspundere și căuta fonduri pentru a produce noua versiune a spectacolului de la 22 ani. Avea și un nou nume pentru el: Cel mai bun copil din lume, un titlu care pornește de la promisiunea pe care Alina și-a făcut-o și ei și mamei în copilărie.

Simțea nevoia să aducă povestea în prezent, cu toate rănile și victoriile acumulate în cei 12 ani de artivism. Ăsta e un termen care apare și pe site-ul ei și-i rezumă misiunea: face artă ca să construiască un pod peste toate rănile istorice.

De-asta a adus sclavia și în prima replică a spectacolului cu care a devenit prima regizoare romă care montează la TNB.

Alina: Mă bucur că nu m-am născut în sclavie. Să mă vândă proprietarul în licitații de oameni  și să ajung departe de mama. Mă bucur că nu m-am născut nici în Holocaust, să ajung în trenurile alea…M-am născut just in time să strig…

Alina: Legătura cu ce înseamnă strămoși, pentru mine este o temă recurentă, să zic așa, și în Marea rușine, și este și în Cel mai bun copil din lume.

Ana: Cel mai bun copil din lume e un text care a evoluat și-a crescut o dată cu Alina. A păstrat multe elemente din versiunea inițială, dar le-a încărcat cu o altă misiune.

Alina: Faptul că eu am, am primit această șansă să trăiesc acum este o șansă, și un privilegiu, dar ca să ajung eu aicea, alții au trebuit să reziste. Și… și în spectacolul Cel mai bun copil din lume ajungem la paradigma asta, în care, la un moment dat, personajul se întreabă: „Dar ce trebuie eu să mai fac? Dar cine trebuie să fiu?”. Și, după, cumva, un fel de moarte simbolică, a personajului, îi apar strămoșii.

Tocmai ca soi de vindecare, sau un soi de înțelegere a de unde vii, și a faptului că există un trecut, care astăzi îmi dă mie posibilitatea să am un viitor, și că el trebuie respectat.

Aplauze background.

Ana: Auzi aplauzele de la premiera de pe 21 ianuarie. Era prima săptămână cu aproape 20 de mii de cazuri noi de Omicron zilnic, așa că erau doar câteva zeci de oameni în Sala Mică de la Teatrul Național din București. Însă e sold out. La fel cum s-a întâmplat și cu următoarele reprezentații.

Dar și minutele în șir de aplauze și ovații din această seară au venit după încă o luptă lungă.

Alina: Și credeam că nici n-o să-l mai produc, pentru că nu reușeam să primesc finanțări de nicăieri. Am luat foarte multe refuzuri și pe ultima sută de metri am reușit la Arcub și cu o sponsorizare.

Ana: Odată cu finanțarea au venit muzica, luminile, coregrafia, costumele, scenografia, promovarea. Povestea prindea contur și Alina schimba zilnic lucruri în scenariu, ca totul să aibă o miză. Să nu fie prea mult, să nu fie nici prea puțin.

Cel mai bun copil din lume a ajuns la TNB printr-un concurs pentru noua generație de dramaturgi. Apoi a fost nevoie să treacă de o comisie ca piesa să intre în stagiunea actuală și să fie programată lunar.

Dincolo de stresul concursurilor și al premierei, Alina și-a dorit să ducă fragmente de text și în afara sălii de spectacol, așa cum o făcuse și cu 12 ani în urmă.

A jucat la sediul a opt organizații neguvernamentale care sprijină copii din sistemul de protecție, persoane fără adăpost, tineri care au trecut prin instituționalizare. Era în același timp și un test pentru ea. Povestea transmite ceva și în afara teatrului? Are sens și când o joc în bucătăria unui ONG? Reacțiile zecilor de tineri cu care a stat de vorbă au convins-o că da.

Alina: Licărirea în ochii oamenilor, mesajele de după și, dacă nu ar fi, nu cred că aș mai continua. Pentru că eu tot timpul am pariul ăsta cu mine, care se probează numai la public. Și dacă nu trece rampa, cum se zice, sau nu creează ceva, nu ajunge să lase ceva, nu merită efortul.

Scuză-mi cinismul. Iartă-mă. Iartă-mă. Dar nu mă interesează doar așa să mă arăt. Scopul meu de a crea, vine din crezul nestrămutat că pot să schimb lumea prin povești.

Ana: Mădălina Corciu, de la organizația umanitară Concordia, care sprijină tineri care provin din sistemul de protecție, mi-a povestit că nu a făcut nici măcar o poză în timpul spectacolului. Era prea absorbită.

Mădălina: Au fost niște momente incredibile, și pentru mine. Pur și simplu am fost atât de pătrunsă de moment, încât nici n-am filmat, nici n-am prea făcut poze. După m-am trezit că nu prea făcusem partea asta, dar momentul trebuia trăit. A stat foarte mult timp după, nu se mai lăsa dusă, pentru că a stat foarte mult timp să povestească cu tinerii care își doreau să vorbească cu ea și pentru ei, asta a contat foarte mult, iar dup-aia îmi povesteau ei că i-a ajutat…

Ana: Peste 50% dintre tinerii care urmează cursurile școlii de arte și meserii la Edu Campus Concordia sunt romi, dar nu sunt confortabili cu apartenența lor etnică. Mădălina mi-a spus că întâlnirea cu Alina e un catalizator pentru a-și explora rădăcinile și a porni pe drumul spre acceptarea de sine.

Mădălina: Da, cred că pentru ei e important să-și accepte, de aia și prezența Alinei în campus și asumarea ei, asumarea etniei și a culturii romilor. Pentru ei a fost ceva WOW, se poate și de bine?!

Ana: După vizita prin ONG-uri, Alina a făcut tot posibilul să aducă cât mai mulți dintre tinerii pe care i-a cunoscut și în sala de teatru.

Tânără 1: Sunt foarte fericită pentru că am fost la ea acolo și ne-a făcut pe toți să plângem, cu toții acolo, fiindcă au fost sentimente foarte frumoase pentru ea acolo. Ne-a demonstrat că ea poate foarte mult. Și știu că ea poate să meargă înainte mult.

Tânără 2: Văzând viața ei cum a avut-o și cât de grea a fost viața ei, și-a exprimat totuși niște sentimente. Fericire în ceea ce făcea.

Tânăr 3: O iubesc, practic o iubesc. Este o regină regească. Nu știu ce să spun. Îmi place foarte mult de ea. Am învățat din suferința ei. Am plâns. Am râs. Împreună acolo. La teatru cu ea. Mi-a plăcut foarte mult și de-asta-i urez mult succes și o iubesc.

Ana: Credința în puterea poveștilor de a ne apropia n-a părăsit-o niciun moment pe Alina.

Alina: Nu am niciun dubiu și asta nu s-a mișcat în mine, în ăștia 12 ani. Nu s-a mișcat din mine nici când mama mea și cu mine riscam evacuarea pentru că eu spuneam public că sunt romă. Și da, am pus-o în pericol și pe ea și pe mine în toți acești 12 ani. De fiecare dată când îmi spun poveștile, nu e confortabil. Și mă simt prost față de propria mea mamă. Pe cealaltă parte, asta mă împinge, sentimentul că are ceva util această misiune a mea.

Ana: În noiembrie Alina a invitat-o și pe mama ei la teatru. Dar mai întâi, a vrut să-i citească textul.

Alina: Pentru ea, acest proiect nu e unul confortabil și nu va fi niciodată și înțeleg asta. Mă și doare. Am sprijinul ei, mai ales acum, în acest moment din viață. I-am luat interviu de curând, de ziua mea, și mi-a zis: „Acum poți să spui, pentru că nu ne dă nimeni afară.”

Ana: Alina însă separă lucrurile, chiar dacă aduce pe scenă povestea ei și a familiei ei.

Alina: Eu mă gândesc la acest personaj, care trebuie să spună o poveste, care are niște puncte unde trebuie să ajung, și așa mai departe, ca un performer, ca un regizor, ca o actriță.

Cealaltă parte, personală, a lucrurilor e doar atunci când am vizavi de mine și de mama mea, și poate de alții, dar mai ales de ea, am dubiile astea. „Îți fac rău? Iartă-mă. Trebuie să-mi spun povestea, varianta mea.”

Ana: Partea personală e și cea care o face să se îndoiască de sine și să se teamă. Toți avem voci interioare care ne fac să ne îndoim că suntem îndeajuns. Dar lupta cu vocile interioare modelate de rasism e una pe care romii o duc de sute de ani. Iar vocile alea redevin puternice cu fiecare experiență de respingere.

Cel mai bun copil din lume: Ne-a venit o cioară în clasă.

Ana: Așa sună în spectacol vocea primei zile într-o școală nouă pentru Alina. Cu rasismul sistemic, lupta pare imposibilă. Acesta e cel care a făcut-o să schimbe locuințe la nesfârșit, să numere ordinele de evacuare care se adunau în teancuri, să fie separată ani întregi de mama ei. 

Dar mai e și rasismul din „lumea bună”, cum o numește Alina. Cel care i-a otrăvit bucuria și uimirea când și-a văzut numele printre primii zece admiși la Universitatea Națională de Arte Teatrale.

Cel mai bun copil din lume: Eu, eu, am intrat la actorie, ce frumos! Eu! Mi s-a schimbat viața, ce frumos!
-Sigur tu n-ai intrat pe locurile pentru romi?
-Ne-a venit o cioară în clasă.

Ana: Remarca de pe culoarul facultății a umbrit ce trebuia să fie o sărbătoare. Cine se credea? Cum de îndrăznise să fie bună și să contrazică stereotipurile?

Alina: Unde pot să spun că eu am probleme, eu Alina-persoana. Este că încă mai sufăr de un complex al impostorului și nu mi-e ușor să joc la TNB. Nu mi-e ușor absolut deloc, e… pentru mine, una dintre cele mai mari coșmaruri.

Pentru că am suferit foarte mult în facultate, a fost… Și nici nu mi-am dat seama în momentul ăla cât de traumatic era, traumatică era experiența. Acuma, mai mare, mi-am dat seama și… un pic așa, reflectând. Că rasismul pe care-l simți, e foarte mult… e mai vizibil cu cât crești în treptele sociale.

Ana: În ziua în care comisia Teatrului Național urma să vadă o repetiție și să decidă dacă vor păstra Cel mai bun copil din lume în repertoriul permanent, Alina a simțit acut complexul impostorului.

Alina: Eu în ziua aia, bine și fizic și psihic, probabil că eram mai mult de obosită, nu știu. Cred că rămăsesem fără resurse în ziua aia. Și la prima bâlbă sau ceva, imediat eram în versiunea mea din UNATC și eu îmi spuneam mie: „Dar cum crezi tu că poți să faci chestia asta, pe bune? Uite, vezi ce faci? De ce ești tu aicea? Tu chiar crezi că poți?”

Și atunci am putut să mă nulizez, într-o secundă, și cred că mulți oameni se pot regăsi în sentimentul meu. Cred că acceptarea de sine e un proces lung, și mai cu seamă pentru romi.

Și țin să menționez că ei au fost foarte OK. Demonul din cameră era fix în mintea mea și vocea mea, care survine din rasism, care e a altora, nu e a mea.

Și… ziua aia a fost cea mai proastă repetiție pe care am avut-o vreodată. Și chiar mi-a zis comisia: „Da, da, luăm spectacolul. Dar tu ai jucat așa, parcă nu erai aici”.

Și e foarte adevărat. Feedbackul e true.

Ana: Alina spune povestea celui mai bun copil din lume ca să amorțească acest „nu poți”.

De-asta unul dintre personajele noi ale spectacolului este o Alina-copil, care apare în proiecții bate cu pumnii, spune că-i e frică și imploră să fie auzită.

Copil: Uite câte am făcut împreună și câte am reușit. Sunt chiar tare, sunt frumoasă, sunt deșteaptă, am mușchi și eu pot! Orice! Heeei! Nu te oprești și tu un pic? Știi de cât timp vreau să-ți vorbesc? Vreau să-ți spun că mi-ai lipsit și că mi-a fost dor de tine.

Alina: Mi se pare o misiune în viața oricărui om, să ajungi să te iubești pe tine, să te accepți și să te iubești. Cred că este un proces de viață. Și, iată, că eu însămi, propun această misiune, nu doar pentru public, dar și pentru mine, desigur.

Ana: Când își dă voie să se uite la podul pe care l-a construit, Alina simte că e tot mai solid și că l-au parcurs deja mulți.

Alina: Țara asta așa s-a format, cu genul ăsta de trecut. Nu știm cum va urma în viitor, dar sper că, desigur cu mai mulți aliați, să construim podul ăsta pe care am încercat și eu să-l construiesc de 12 ani încoace. Și pun așa niște mici, mici trepte, să ne întâlnim unii cu alții.

Ana: Nu mai crede că poate să schimbe toată lumea, dar vede progres, atât în societate cât și în ea.

Alina: Și eu m-am schimbat cu lucrurile și societatea, să zic așa. Nici eu n-aș fi putut, acum 12 ani, să fac un afiș în care să mă pun cu un simbol atât de greu de dus. Că o să-mi pun un cap de cioară. Nu aș fi putut. Eu, personal, nu aș fi putut să fac asta.

TNB-ul nu ar fi acceptat o poveste ca asta. Mă bucură că am și ocazia să am un pic de continuitate. Am obosit să, să lupt pentru fiecare bucățică de scenă pe care, pentru care eu muncesc atât și a doua zi o pierd. Sper să am spectacole măcar o dată pe lună, sau ceva, și să pot să știu că în ziua aia mă întâlnesc cu publicul meu. Și este o bucurie pentru mine și sper să fie și o vindecare, în sensul în care în sfârșit, mi se răspunde cumva, știi, puțin.

Ana: E fericită, dar încă își spune că mai are multe de făcut.

Alina: Mai sunt vreo 3 sau 4 lungmetraje de făcut, dar atâta. Imediat după premieră plec în Berlin, la un alt eveniment, dar da, da. Va exista acel respiro. Dacă nu, se face forțat, știi cum îți face corpul imediat. „Nu vrei? Stai un pic că…” Vocea, tot ajunge la mine.

Ana: Dincolo de muncă, Alina încearcă să se audă mai mult pe sine. Să-și dea voie să se oprească din a demonstra că poate și că merită. Să se iubească.

Alina: Pentru că binele ăla e cumva un soi de respect față de sine, pe care n-am apucat să-l… la care să lucrez. Știi? În graba de a supraviețui, în ce-a fost viața mea de până acum, a fost supraviețuire și eu o mai spun, când romii vor avea ce să mănânce, și așa, o să plângă foarte mult. Atunci o să înceapă plânsul pe care nu ni-l permitem.

Credits: Obiceiul pământului e produs de DoR. Interviurile, scenariul, montajul și înregistrările sunt făcute de mine, Ana Maria Ciobanu. Episoadele au fost editate de Cristian Lupșa. Daniela Popa și Andreea Vasile (uneori și Romina Grigore și Daniela Iordăchescu) au transcris tot ce-ați auzit. Manager de proiect e Nicoleta Rădăcină. Post producție de Octavian Coman.

Muzica a fost compusă de Sebastian Androne Nakanishi care la mijloc de ianuarie a câștigat premiul pentru compozitorul anului la International Classical Music Awards. Identitatea vizuală a fost creionată de Maria Surducan.

Bonus

Ramona Ursu: Dacă este un om curajos, Alina chiar mi se pare că e omul ăla.

Ana: Sunt cuvintele Ramonei Ursu, care are 40 ani și e agent imobiliar. Ramona a aflat în studenție despre sclavia în care a trăit poporul ei. A șocat-o informația, dar după ce a văzut Marea rușine și Bilet de iertare, i s-a părut că istoria a devenit mult mai reală.

Ramona: Cred că mă uitam și nu-mi venea să cred, știi? Abia atunci îți dai seama că lucrurile alea s-au întâmplat, că una e să citești, dar când se petrec pur și simplu în fața ta, te… te conectează mult mai bine la tot ce s-a întâmplat.

Ana: Cu Ramona o să te întâlnești și în episodul următor, în care o să-ți povestească cum se văd prejudecățile prin ochii ei de agent imobiliar. De ceva timp, Ramona se întreabă cum a modelat-o identitar rasismul și cum poate să demonteze stereotipuri fără să o epuizeze această luptă.

Idei principale

  • Alina crede că poate schimba ceva povestindu-se. Crede în puterea exemplului, pentru că știe ce înseamnă să nu fii vizibil și reprezentat demn în teatru, în film, în media. Misiunea ei e să facă artă ca să construiască un pod peste toate rănile istorice. 
  • Întâlnirea tinerilor romi cu Alina în teatru sau film e uneori un catalizator pentru a-și explora rădăcinile și a porni pe drumul spre acceptarea de sine.
  • ​​Dacă nu ar fi văzut reacțiile celor care în sfârșit se simțeau reprezentați, dacă nu ar fi fost ne-romii care-i povesteau că le-a schimbat percepția, Alina s-ar fi oprit. Dar vede că poate să clatine rasismul care a rănit-o toată viața. Așa că strigă: „Mă bucur că nu m-am născut în sclavie. Să mă vândă proprietarul în licitații de oameni  și să ajung departe de mama. Mă bucur că nu m-am născut nici în Holocaust, să ajung în trenurile alea…M-am născut just in time să strig Ole Ole Ceaușescu nu mai e”. (în spectacolul Cel mai bun copil din lume).
  • Spectacolul Marea rușine parcurge cei 500 de ani de sclavie a romilor prin povestea unei studente care vrea să-și scrie lucrarea de disertație pe această temă și se lovește de negare, râsete, furie. Documentând sclavia ca s-o aducă pe scenă, ceva s-a schimbat pentru totdeauna în Alina. Nu se mai uită la nicio mănăstire fără să se gândească de cine e construită. 
  • Munca Alinei n-a rămas fără ecou. În ultimii cinci ani, au apărut și alte voci rome, mai ales în teatru. Actori, scenariști, regizori care revendică arta, istoria și identitatea culturală romă. 
  • Alina a vrut să știe de ce a trăit toată viața respingere. E și punctul din care pornește cel mai recent spectacol al ei, Cel mai bun copil din lume, pe care îl poți vedea la Teatrul Național București. Unde ajunge? În mijlocul luptei de descoperire, acceptare și iubire de sine, ceva ce i-a fost greu în toți acești ani. 

Resurse consultate

Obiceiul pământului este un podcast despre sclavia romilor și amprenta acelor 500 de ani asupra prezentului și este produs de DoR. Cele șase episoade vor apărea săptămânal, începând cu 17 ianuarie 2022. Ascultă seria pe obiceiulpamantului.ro, Spotify, Apple Podcasts, YouTube sau în aplicația ta preferată de podcasturi.

Reporter: Ana Maria Ciobanu
Editor: Cristian Lupșa
Manager de proiect: Nicoleta Rădăcină
Identitate vizuală: Maria Surducan
Fotografii: Bogdan Dincă
Muzica: Sebastian Androne Nakanishi
Înregistrări și montaj: Ana Maria Ciobanu
Egalizare sunet: Octavian Coman
Development și producție digitală: Mihai Ciobanu și Cătălina Albeanu
Transcrieri: Andreea Vasile, Daniela Popa, Romina Surugiu, Daniela Iordăchescu

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.