Obiceiul pământului

#3: Locurile memoriei

30 ianuarie 2022


Despre episod

Ți-am povestit că istoria sclaviei romilor este peste tot în jur, dacă știi să privești. Inclusiv la Muzeul Național de Artă al României, dacă faci un tur cu sociologul Adrian-Nicolae Furtună – cum am făcut noi în acest al treilea episod.

Pasiunea lui de-o viață e să sape în arhive vechi de sute de ani, să intervieveze romi și să caute istoria poporului său în spațiile din jurul nostru și în mentalul colectiv. Face asta ca să lase ceva în urmă, pentru cei ca el, care nu se regăsesc în narațiunile care-i înconjoară.

„E un loc în care mă regăsesc, așa cum m-am regăsit de multe ori, cel mai des, în societate: din perspectiva celui nevăzut, din perspectiva celui ascuns, care se poate vedea doar dacă este destul de școlit, știi? Dacă nu ești școlit și vii aici ca tânăr rom, care nu cunoști nimic despre istoria romilor, nu ai cum să vezi povestea din spate.”

Când se plimbă prin Muzeul de Artă, Furtună își imaginează cum l-ar ajuta exponatele să spună povestea istoriei romilor pentru copii romi, care ar avea astfel șansa să înțeleagă că sunt și ei parte din cultura acestei țări. Că strămoșii lor au contribuit la ce vedem astăzi în muzee.

Fă această călătorie prin galerii de artă bisericească medievală, uși ale mănăstirilor de la 1700 sau portrete de boieri și domnitori de la început de secol XIX ca să descoperi o istorie comună. 

Nicu: Uite, aici avem un anteriu de secol XIX, țesătură de mătase broșată cu fir de argint aurit, știi?… 

Nicu: Suntem la Muzeul Național de Artă a României și vom vizita galeria de artă veche românească. Vom începe cu aceasta.

Ana: Ți-am promis în episoadele trecute că o să-ți arăt că istoria sclaviei romilor, deși pare un mare secret sau cel puțin o realitate care nu e memorializată aproape deloc, e de fapt foarte vizibilă. Mai ales dacă știi unde s-o cauți. 

O să începem cu Muzeul Național de Artă din capitală.

Nicu: Da, hai să-ți arăt ceva! Am văzut acum o chestie din aur… un obiect!

Ana: Sunt, din nou, împreună cu sociologul Adrian-Nicolae Furtună, căruia o să-i spun în continuare Nicu. Cu el am pornit această călătorie, în primul episod al acestui podcast.

Dacă nu ți-l mai amintești, să rezumăm: are 37 ani, e cercetător la Centrul Național de Cultură a Romilor și face un doctorat în memoria sclaviei. În plus, moderează adesea conferințe pe Facebook despre același subiect, pentru că vrea să existe în spațiul public o conversație despre sclavie. Sapă în arhive vechi de sute de ani și intervievează romi în căutarea unor istorii orale. 

Nicu: Oricine ar fi interesat să vină cineva să-i bată la ușă și să-i zică „Uite, vrei să-ți zic o poveste despre familia ta, care începe acum 700 de ani?”

INTRO: Sunt Ana Ciobanu, iar tu asculți Obiceiul pământului, un podcast despre cei 500 ani de sclavie a romilor și despre efectele și costurile acestei istorii nevăzute.

Ana: Pasiunea de-o viață a lui Nicu e să caute istoria poporului său în spațiile din jurul nostru și în mentalul colectiv. Face asta ca să lase ceva în urmă, pentru cei ca el, cei care nu se regăsesc în narațiunile care-i înconjoară. Dar eforturile lui Nicu sunt și pentru noi toți; el e omul de la care învăț, de aproape un an, să caut urmele istoriei romilor unde puțini pot să le vadă. 

Nicu: Dar dacă ne apropiem de istoria României prin intermediul robiei ne este mult mai ușor să înțelegem istoria României în sine. 

Ana: Ne-am dus așadar la Muzeul Național de Artă din București, amenajat în fostul palat regal, într-o după amiază din toamna lui 2021. Am venit ca să vedem că istoria sclaviei romilor e peste tot, chiar și în galeriile de artă. Ne-am început turul exact așa cum îți recomandă și săgețile care te ghidează, cu Galeria Națională de Artă Veche Românească.

Nicu: Ceea ce este cu totul special în locul acesta este că el pare la prima vedere un loc de neatins din punctul de vedere din care mi-am propus să ți-l prezint. E atât de plin de istoria noastră, știi? E atâta de evident. 

Ana: Ne-am plimbat timp de trei ore, cronologic: de la pictura bisericească medievală, la ușile mănăstirilor de la 1700, la portretele boierilor și domnitorilor de la început de secol XIX și până la tablourile de secol XX. 

Un tur de muzeu printr-o lentilă romă, poate fi un exercițiu de imaginație dificil de făcut, pentru un popor care încă-i vede pe romi diferiți de majoritari și deseori, mai puțin oameni. 

Nicu: Da, deci ne aflăm în fața unei icoane de la mănăstirea Bistrița, din județul Vâlcea, o icoană de secol XVIII. Iar pe mine mă duce cu gândul la cercetarea de teren pe care eu am desfășurat-o la Bistrița. Iar Acolo am descoperit, în imediata apropiere a mănăstirii schitul sau biserica Țigănia, construită la 1766 de un boier din familia Cantacuzinilor, dacă nu greșesc. De jur împrejurul acestei bisericuțe de piatră se află cimitirul robilor. Și acolo există la nivel local conștiința robiei.

Ana: Nicu i-a spus această poveste și fiicei lui, care e clasa a VI-a.

Nicu: Într-un weekend mi-am propus să petrec timp cu ea și m-am gândit la acest loc. Nu am avut decât obiectivul general, să zic așa, pe care îl are orice părinte: de a petrece timp, pe de o parte, cu copilul și de a face lucruri constructive.

Ana: Adică muncă de detectiv pentru cineva ca Nicu, care se uită mereu în jur cu ochiul cercetătorului în domeniul istoriei și culturii romilor.

Nicu: Și, spre surprinderea mea, au fost lucruri care spun o poveste aici, nu știu cât de vizibilă, despre istoria romilor. 

Ana: Așa că alături de fiica lui, a căutat tablouri care vorbesc și despre romi. Ea a găsit lăutarii, într-un colț mai întunecat al muzeului, pictați de Theodor Aman în mijlocul unei mulțimi din Craiova înlănțuite în Hora Unirii.

Tabloul prezintă o scenă care se petrece noaptea, iar la prima vedere lăutarii sunt greu de observat. Asta face Nicu cel mai bine: vede ce nu vedem noi. 

Când vede o haină militară expusă, Nicu se gândește la ce îți era permis sau nu pe-atunci, în funcție de etnie.

Nicu: Adică, vezi? E un costum foarte frumos, foarte maiestuos, știi, și e de secol XVIII. Și eu mă gândesc, zic: vezi, robii, prin faptul că nici măcar nu erau considerați oameni, nu puteau îmbrăca haina militară, știi, și asta e o poveste care ține de biopolitică și cu care ajungem până în 1940.

Ana: Un jilț bisericesc de la mănăstirea Galata din județul Iași îi vorbește despre romii care au fost în proprietatea acesteia. 

Nicu: Ei lângă tronul ăla, dacă aducem toate documentele de proprietate ale mănăstirii Galata asupra robilor ei și le punem acolo, lângă ăla, se schimbă toată narațiunea.

Ana: Când vede un tablou de la mijlocul anilor 1800, cu o femeie împodobită cu flori și pană de păun la pălărie, pictată într-un decor luxos, Nicu se oprește.

Nicu: Aici avem o boieroaică, soția hatmanului Manolache Manu, 1839. Știi? Și mă uit la decorul din spatele ei, mă uit cum îi îmbrăcată, la expresii, na. Nu vreau să fiu patetic sau teatral, dar încerc să mă gândesc cum vorbea de exemplu femeia asta cu slujnicele sau cu roabele, sau, știi, câte avea…

Ana: Se oprește și în fața portretului domnitorului fanariot Caragea, autorul primului cod civil din Țara Românească. Ioan Vodă Caragea, pictat cu barbă albă și îmbrăcat cu o haină albastră care îți ia ochii, pozează pentru acest tablou pe finele vieții, din Atena.

Nicu s-a minunat de cât de frumoasă e pictura, apoi și-a scos telefonul și mi-a citit dintr-o prezentare despre Legiuirea Caragea, pe care urma s-o țină universității online Barvalipe:

Nicu: „În continuare îmi propun să dau citire celor 6 articole din codul civil Caragea adoptat în anul 1818 în Țara Românească, acesta având un capitol special dedicat pentru robi și țigani.”

Iar noi ne aflăm acum în fața portretului lui Caragea. Cei care vin aici sunt impresionați pe de o parte de măiestria tabloului, dar pe de altă parte de faptul că reprezintă o parte din istoria României.

Și în acest cod se zice în felul următor: „robi sunt câți sunt dobândă altuia”, adică câți sunt proprietatea altcuiva. „Acest fel sunt țiganii în Țara Românească”.

Articolul 2: Câți se vor naște din părinți robi, sunt robi – așadar robia era o stare de dependență, care se transmitea din generație în generație.

Articolul 3: Și câți numai din mamă roabă se vor naște, sunt robi.

Articolul 4: Stăpânul țiganului nu are putere asupra vieții țiganului.

Articolul 5: Stăpânul țiganului e slobod să vândă și să dăruiască pe țigan. Păi, practic aici era toată esența. Pentru că domnitorii mai ales prin donații au înzestrat mănăstirile cu sute sau mii de robi. 

Ana: Exponatele îi vorbesc lui Nicu și despre prezentul lui, adică despre comunitățile de romi pe care vrea să le cerceteze în viitor.

Nicu: Uau! Aici este o ferecătură de evanghelie care provine de la mănăstirea Brâncoveni, din județul Olt, și ăsta este unul dintre următoarele locuri pe care mi l-am propus să-l vizitez cu scopul de documentare a memoriei, pentru că am aflat că în imediata apropiere a acestei mănăstiri încă se mai află o comunitate de romi și vreau să văd dacă au conștiința robiei.

Ana: Nicu nu caută vinovați în galeria de artă, deși dacă ar vrea, ar avea de unde alege. Din contră: pe cât de mult se bucură să facă conexiunile cu sclavia, ajutat de exponate, pe atât de mult se îngrijorează că pentru cineva care nu are nicio legătură cu acest subiect, efortul lui poate fi patetic.

Nicu: Hai, dom’ne, unde vedeți voi legătura cu robia aici?

Ana: Teama de patetic, aproape că-i umbrește bucuria de cercetător și e un indiciu pentru cât de puțin reprezentăm romii în spațiile culturale românești. Turul acesta de muzeu e forma lui Nicu de a-ți explica cum e să nu te simți reprezentat. 

Nicu: Nu, eu vin aici ca un tip nereprezentat instituțional. Eu vin la Muzeul Național de Artă a României, știind că strămoșii mei trăiesc pe teritoriul ăsta de cel puțin, cât, 5-600 ani? E un loc în care mă regăsesc, așa cum m-am regăsit de multe ori, cel mai des, în societate: din perspectiva celui nevăzut, din perspectiva celui ascuns, care se poate vedea doar dacă este destul de școlit, știi? Dacă nu ești școlit și vii aici ca tânăr rom, care nu cunoști nimic despre istoria romilor, nu ai cum să vezi povestea din spate.

Ana: Până să-l cunosc pe Nicu, nu am vizitat niciodată un spațiu cultural din România ghidată de întrebarea „în ce fel îmi vorbește despre romi?”. Dar acum mi-aș dori să revăd toate locurile în care făceam excursii cu școala sau cu bunicii, fără să știu că aveau o puternică legătură și cu istoria sclaviei. 

Mă gândesc la Cozia, unde am fost în prima excursie din școala primară și nu știam că această mănăstire stăpânea în secolul XIX peste 2.000 de familii de romi. Mă gândesc la Horezu, Snagov, Căldărușani, Mogoșoaia și multe alte destinații de weekend pe care nu le-am văzut de fapt prin lentila adevărului istoric complet.

Ana: Când se plimbă prin Muzeul de Artă, Nicu își imaginează cum l-ar ajuta exponatele să spună povestea asta pentru copii romi, care ar avea astfel șansa să înțeleagă că sunt și ei parte din istoria și cultura acestei țări. Că strămoșii lor au contribuit la ce vedem astăzi în muzee.

Nicu: Avem acolo foarte multe fețe de boieri, știi? Și hai să ne uităm la ei! Uite, catapeteasmă din asta bisericească, pe mine mă trimite cu gândul la faptul că cine știe dacă robii aveau sau nu aveau acces în incinta mănăstirii. Din ce-am cules pe teren, ți-am zis, și alți cercetători locali care mi-au mai relatat povești mi-au zis: „păi, au construit schiturile astea speciale pentru robi în apropierea mănăstirii, ca robii să fie oarecum ascunși, să nu strice imaginea mânăstirii. De ce să nu admitem ideea că, uneori, biserica voia să ascundă chestia asta?

Ana: Pentru Nicu, ușa unei mănăstiri de la 1700, nu e doar o marcă a importanței creștinismului pentru români. E și senzația copleșitoare că acum sute de ani, niște romi care trăiau în sclavie, au atins-o.

Nicu: Deci, aici ne aflăm în fața ușii de biserică a mănăstirii Cotroceni din București și este datată 1707. Dacă intri în baza de date digitală pe care am creat-o în 2015 la Centrul Național de Cultură a Romilor, acolo există fondul arhivistic al mănăstirii Cotroceni.

Ana: Baza de date este sclavia-romilor.gov.ro și conține sute de documente scanate din  Arhivele Naționale ale României. Nicu spune că ne-ar trebui vreo 10 ani să scanăm și să traducem toate documentele despre romi disponibile. În fondul arhivistic al mănăstirii Cotroceni, de exemplu, sunt acte de vânzare, între călugări și particulari, între călugări și stareți. Rezumatele sunt scurte și reci, deseori fără nume sau prețuri. Dar sutele de documente îți arată cât de obișnuit era comerțul cu oameni.

Nicu: Pentru mine, să privesc această ușă de biserică este o întoarcere în timp care mă asigură că această ușă a fost privită și de alți romi, care erau robi ai acestei mănăstiri. Adică, putem spune cu siguranță acest lucru, știi?

Mi-ar plăcea să o ating, să pun mâna pe ea. Pentru că e ca o poartă către timp. Este foarte probabil ca unele din aceste obiecte să fie făcute chiar de către robi sau și de către robi.

Ana: Căutarea prin muzeu, s-a întins până la ora închiderii, de stingeau angajații luminile în jurul meu și a lui Nicu. Dar am s-o puțin pe pauză acum, pentru că aș vrea să auzi și alte locuri și modalități prin care Nicu își pune întrebări despre sclavie.

Nicu: Nicu Furtună este un căutător, omul ăsta care caută, el vrea să se întâlnească, asta caută.

Ana: Căutarea e unul dintre lucrurile care îl definesc pe Nicu încă de mic. Când era copil la Bârlad, își căuta identitatea romă în piața din oraș, unde erau negustorii care vorbeau romani și care aveau povești și glume. Când mergea în vacanța de vară în satul buzoian în care s-a născut tatăl lui, Nicu observa înmormântările și ritualurile, se bucura de zecile de verișori și de limba romani pe care o vorbeau tot timpul. La țară era paradisul unei comunități vii, care aproviziona pe toată lumea cu portofele, șepci și tricouri cu imprimeuri. 

Nicu: Da, pe de o parte ai perioada robiei, în care am fost exploatați, ăsta e cuvântul, și ai perioada de după dezrobire, când am început să răspundem la nevoile societății și am început să căutăm diferite nișe pe care să putem intra și să supraviețuim, că despre asta e vorba.

Nicu: Gândește-te, în fiecare casă era câte un atelier, fiecare casă trebuia să producă ceva. Adică: să zicem că tu produceai portofele, în timpul comunismului, și aveai o mașină de lipit la cald, pentru plastic, chestii, dar erau niște portofele care imitau pielea de șarpe din plastic, înțelegi, cu fotografii băgate în ele, cu ABBA, cu Boney M, cu nu știu cine.

Altă casă făcea plase, alții făceau ochelari de soare din sârmă și lentile din nu știu ce, alții făceau șepci. Și le imprimau cu vopsea din asta cauciucată și dup-aia le umflau cu fierul de călcat. 

Ana: Suntem făcuți și din poveștile pe care le auzim despre noi și familiile noastre, despre locurile natale și țara în care ne-am născut.

Pe Nicu l-au construit poveștile bunicului, despre care spune că a fost un vorbitor de romani cum rar i-a fost dat să vadă. Bunicul de la Bârlad nu avea vreo legătură cu mișcarea romilor care începuse să ia amploare după 1990 când minoritatea romă a fost pentru prima oară oficial recunoscută de statul român. 

Nicu își amintește că, pe când avea 10-12 ani, bunicul a fost cel care i-a spus că nu înțelege de ce li se spune și altfel decât „romi”.

Nicu: Și zice: „Da de ce ne fac țigani? Eu sunt țigan? Eu sunt rom, frate.”  

Dacă am crescut în felul ăsta, îmi este ușor să îmi explic din ce cauză am avut o stimă de sine mare ca rom, din ce cauză am avut dorința de a căuta mai mult despre mine. Păi dacă stăteam cu el? Și el îmi povestea din toate poveștile lui, el care era un tip care studiase istoria. Tot de la el chestia cu Holocaustul, pentru când vorbea despre fabrica morților, despre nu știu ce. Despre bunicul lui care era meșter armurier, lăcătuș, și că se ducea și repara armele boierilor. Adică se creează în jurul tău o lume, o istorie, din care începi să faci parte, cum să zic, așa, fără, nu știu, adică n-am fost într-o comunitate, dar am crescut cu bunicii mei în curte și asta a fost comunitatea, știi?

Ana: Din poveștile de acasă, Nicu a aflat că o bună parte din istoria poporului rom, nu făcea parte din istoria oficială.

Nicu: Eu am terminat liceul într-o clasă de istorie. Până acum, noi nu am învățat lucruri rele despre istoria României niciodată. Istoria României a fost o istorie curată.

Ana: Adolescența lui Nicu a fost marcată și de dorința de a le vorbi celorlalți despre etnia lui, de a le înșira pe tabla de liceu și facultate neamurile de romi și obiceiurile lor, ceva ce astăzi crede că pornește dintr-un complex de inferioritate, moștenit istoric din sclavie. 

Își dorea să fie acceptat și să se mândrească cu ce îl face diferit, așa că se grăbea să arate asta, ca să nu le dea majoritarilor ocazia de a-l pune pe o poziție de inferioritate.

Nicu: Am simțit, cred, prea multă mândrie, dacă ar fi să răspund sincer, pentru că îmi dau seama că, na, ulterior, scriind despre stima de sine, despre ura de sine, am învățat că pentru familia mea, faptul ăsta de a ne bate cu pumnul în piept că suntem romi, și că noi așa suntem, avem o limbă, o cultură, niște obiceiuri la care ținem, o mentalitate, îmi dau seama că e strategia folosită de orice grup cultural care trăiește oarecum rupt de poporul lui.

Îmi dau seama, uitându-mă în urmă, că era un sistem de a mă apăra, îmi dau seama că încercam să arăt colegilor mei că eu exist, că eu totuși sunt diferit. 

Ana: După facultate, Nicu s-a angajat la Centrul Romilor „Amare Rromentza”, un ONG condus de etnoloaga Delia Grigore, care derula programe anti-discriminare și acțiuni culturale pentru reconstrucția identității rome.

Și tot ea a fost cea care l-a trimis la drum către primele interviuri cu supraviețuitori romi ai Holocaustului. Genocidul romilor din România, denumit Samudaripen sau Poraimos în limba romani, a început în 1942, cu deportarea ordonată de Antonescu pentru peste 25.000 de romi. 

Au fost încărcați în vagoane de vite și trimiși în lagăre de muncă forțată pe malul râului Bug, la granița cu Ucraina. Mulți au murit pe drum de foame, frig și epidemii. Iar într-un final, 11.000 dintre ei și-au pierdut viața.

Estimările variază în ceea ce privește numărul de romi uciși de naziști în Al Doilea Război Mondial de la 250.000, la 500.000, sau chiar la două milioane. Romii au fost supuși la experimente medicale odioase în lagărele de concentrare naziste și toți cei care au ajuns la Auschwitz au fost exterminați. În Europa, la mijlocul secolului 20, au murit cam jumătate dintre romii de atunci.

Iar munca lui Nicu era să vorbească cu supraviețuitorii. 

Nicu: Cât am putut eu, îmi aduc aminte că mă duceam și cu trenul, dacă nu aveam mașina la dispoziție, mă duceam cu trenul, călătoream toată noaptea, numai ca să fac un interviu. Erau momente când simțeam că iau parte la scrierea istoriei romilor, și erau momente în care trăiam alături de ei ce îmi povesteau. 

Ana: După 10 ani de cercetat Holocaustul romilor, Nicu s-a hotărât să se întoarcă și mai mult în timp, la perioada sclaviei. Cum nu mai erau supraviețuitori ai acelei perioade pe care să-i intervieveze, a început, cum spune el, să întrebe pietrele și zidurile. Adică să caute locurile din țară care au o legătură cu sclavia și mai apoi să întrebe romii de astăzi ce știu despre acea perioadă. 

Nicu: Partea care mă bucură pe mine și care mă motivează să mă uit și în arhive, îi partea din prezent, pe care o fac la doctorat. Adică partea asta de memorie socială, care mi se pare că are o însemnătate mai șmecheră decât documentele de arhivă.

Ana: A fost la Tismana, Horezu, Bistrița și a vorbit cu zeci de romi despre istoria acelor locuri.

Nicu: Interesant totuși, nu, de ce un eveniment atâta de amplu și cu impact atâta de mare a fost uitat? 

Ana: Nicu e cel mai fericit pe teren. De exemplu, la mănăstirea Tismana, cu o femeie romă în vârstă care știe de ce se numește satul ei din județul Vâlcea, sat Dezrobiți. Asculți un fragment dintr-o conversație pe care Nicu a postat-o pe Facebook.

Nicu Dezrobiți: Sărutmâna, de ce se numește acest sat „Dezrobiți”?

-Pentru că au fost robii mănăstirii. Ei au muncit aici pe timpurile burgheziei. Ei au muncit.

Și erau mulți romi care munceau?

-Erau, probabil, eu n-am văzut, dar i-am văzut pe ăștia bătrâni, cumva.

Ce vă povesteau? Ce munci făceau?

-La grădinărie, la zarzavaturi, munceau cu plugul de lemn, atunci nu exista…la pădure, la plantație, au plantat pădurea asta ei.

Și, în prezent, mai sunt romi care muncesc la mănăstirea asta, aici?

-Mai muncesc, sunt angajați la vaci, la porcărie, la găinărie, agricultori. Le plăcea să muncească robi! Muncă grea!

Și, limba romani o mai știți? Limba romani, o vorbiți?

-Nu știu țigănește, știu numai limba română. Ce vorbești mata vorbesc și eu.

Ana: Tot pe teren, pentru filmul documentar Povestea Lingurii, despre neamul rudarilor, Nicu a descoperit-o și pe această femeie care urcă gârbovită un deal, și-i explică că pâinea pentru care muncește a fost mereu amară.

Film: Să nu luați povara din spate, numai nouă…Pe ce să câștigi o pită? N-avem pe ce. Uite așa, ziua și cum putem, ne câștigăm și noi de câte-o pită amară.

Nicu: Da’ înainte, tanti, cum era? Tot așa! Tot așa o fost de când lumea. Tot așa.

Ana: Nicu crede că găsind conexiunile prezentului cu trecutul sclaviei, vom începe să vorbim și despre sursele inegalității din prezent. O dată cu o conversație asumată, vom înțelege și impactul social și economic al celor 500 de ani de sclavie și vom discuta apoi despre ce putem îndrepta. Nu doar printr-o zi națională care comemorează dezrobirea, nu doar printr-un studiu de caz opțional în manuale.

Nicu: Atâta timp cât nu vorbim despre lucrurile astea nici nu ajungem la vindecare, nici nu ajungem la asumare, pentru că noi perpetuăm practic, dacă continuăm așa, perpetuăm niște modele care au făcut rău până în prezent. 

Ana: Așa că, dincolo de bucuria terenului, Nicu aleargă și se epuizează încercând să umple toate golurile pe care le vede în momentan timida conversație publică despre sclavie. 

Creează baze de date. Publică albume cu documente de vânzări și cumpărări de copii, căsătorii desfăcute de stăpâni, romi dați ca zestre, pomană sau moștenire. 

La finalul lui 2021, a publicat un album al memoriei sclaviei, care adună fotografii cu documente, articole de presă, legislație și mănăstiri. Tot în 2021, a moderat lunar conferințe live pe Facebook, alături de alți specialiști pasionați de subiect.

Nicu: Mă cunoașteți, rugămintea pentru cei care ne urmăresc, bineînțeles, este aceea de a distribui…

Ana: Speră că așa aduce munca lor în fața unui public mai larg, care nu cunoaște istoria și care astfel ar putea să o audă în primul rând de la intelectualii romi. Dar simte mereu că nu e destul. 

Caută finanțări, începe articole pe care nu apucă să le termine, participă la workshopuri internaționale și lucrează la articole colective despre sclavie, ca să pună istoria sclaviei pe harta lumii.

Uite un exemplu recent din ce face, pe care l-am înregistrat într-o zi înghețată și udă de noiembrie. O să se audă cam rău, căci am înregistrat cu telefonul, de teamă să nu stric reportofonul în ploaie. 

Ana: Suntem la Muzeul Național al Literaturii Române în ultima zi de filmare pentru un film artistic despre Ioana Tinculeasa Rudăreasa, o femeie romă care s-a plimbat zece ani prin tribunale, pledând pentru eliberarea din sclavie.

Nicu a aranjat sala de judecată pentru o scenă din film, în pivnița muzeului. Tot el a alergat cu coșuri cu ceapă sau cu mere, ca să anime o scenă în care mai mulți figuranți se opresc să asculte discursul unui avocat român despre cum niciun om nu ar trebui să stăpânească alți oameni.

Film: Toți oamenii se nasc liberi, prin natura noastră suntem toți egali dar pe măsură ce creștem, societatea ne corupe. Dar vremurile se schimbă! Niciun om nu are dreptul să stăpânească alt om.

Ana: La nevoie, a strigat și la muncitorii din vecini să ia o pauză scurtă de la dat cu flexul, ca să nu bruieze filmarea.

Nicu: Auziți, nu vă supărați, vrem să vă rugăm și noi ceva… dacă puteți, cât tragem și noi o dublă, să nu mai dați puțin cu flexul, până terminăm, 2,3…5 minute…

Ana: A făcut și meditații accelerate la limba romani cu un actor care nu o vorbește nativ și care avea dificultăți cu înțelegerea replicilor.

Platou filmare: Da tu de ce nu vorbești ț*gănește.

Ana: Din când în când, a strecurat și câte o lecție de istorie. Dacă te întrebi de ce nu știu toți romii limba Romani, tot în sclavie se află răspunsul.

Din robie. Mulțumesc. Dacă era la boier, nu vorbea…Dacă erai în curtea boierului, cum îi el, nu puteai, se zice că nu aveau voie…

Ana: Și dacă tot suntem aici, hai să-ți spun și povestea Ioanei Rudăreasa, căci tot Nicu a descoperit-o în arhive. Semnificația luptei ei pentru libertate e unul dintre motivele pentru care el se dedică total misiunii de a ne ajuta să cunoaștem și să vedem memoria sclaviei. 

Nicu: Acțiune!

Ana: Nicu a aflat de Ioana Rudăreasa din arhivele Departamentului Dreptății Civile. Cuvintele ei au apărut într-un dosar din 1848, prin care femeia cerea eliberarea din sclavia în care era ținută în familia boierilor Brăiloiu. 

Documentar: Prea înălțate, Doamne și milostive Doamne.)…mi-au dat într-unsoțire pe un țigan rob al dânsei…a mă milui din preavilnica robie…

Aflându-mă țigancă, domnească, rudăreasă și de sunt ca cinste 10 ani amăgindu-mă dumneaei răposata Elenca Brăiloaica, mi-au dat întru însoțire pe-un țigan rob al dumisale, anume Nicolae Cincea, cununându-mă cu dânsul. De aceea, cu izvod, de la Eforie alerg și cu mila înălțimii voastre, rugându-mă fierbinte…

Ana: Așa sună plângerile scrise de Ioana Rudăreasa, citite pentru un un mini-documentar pe care Nicu l-a realizat în 2021 pentru Centrul Național de Cultură a Romilor.

Auzind că sclavii statului au fost eliberați în 1843 de domnitorul Gheorghe Bibescu, Ioana își dorea ca ea, și mai ales copiii ei, să fie liberi. Pentru că se născuse într-o familie de romi domnești, al căror stăpân era deci statul, Ioana se credea îndreptățită să fie liberă. A alergat la instanțele civile să explice că a fost păcălită de o familie de boieri să se mărite cu un sclav de-al lor și astfel să cadă și ea în sclavie, conform legislației care dicta că femeia prelua statutul bărbatului. 

Prea Înălțate și mult milostive Doamne, trei ani este aproape de când mă stregănesc în judecată cu moștenitorii casei răposatei cluceresei Elenca Brăiloaica, care au voit a mă dobândi sub robie împreună cu copiii mei…

Ana: Cazul Ioanei nu este singular. Când statul și-a eliberat romii, mulți dintre sclavii particularilor au încercat să-și caute libertatea în instanță și să demonstreze că au fost abuziv forțați să muncească pentru un stăpân, deși acesta nu avea acte de proprietate asupra lor. 

Ce e remarcabil la Ioana Rudăreasa, e că apelează la avocați și nu se lasă. 10 ani. Insistă să fie liberă, chiar dacă pierde procese și chiar dacă moștenitorii boierului care i-a fost stăpân, insistă că și ea și copiii ei le aparțin.

Documentar: și după moartea tatălui nostru a fost roabă la muma noastră… și acum, după moartea mumei noastre, se scoală cerând dezrobirea, fapt cu care nu suntem mulțimiți și cerem înfățișare.

Ana: Pentru că Ioana Rudăreasa îl bântuie și pentru că e exact genul de erou feminin adevărat care le-ar putea vorbi tinerilor romi despre rezistență și despre lupta pentru libertate, lui Nicu nu i s-a părut suficient că a descoperit-o, că a publicat documentele de arhivă, că apoi le-a transformat într-un documentar.

A decis s-o facă și personaj de film de ficțiune, interpretată de actrița Mihaela Drăgan. Speră că va fi gata pentru vizionare în 2022 și că va conecta istoria sclaviei cu figura Ioanei Rudăreasa, femeia care a luptat pentru eliberare. 

Ana: Moștenitorii casei Brăiloiu, în ciuda ideilor aboliționiste din epocă, nu și-au schimbat deloc opiniile despre dreptul lor a o stăpâni pe Ioana și pe copiii ei, că doar îi aveau de la părinți, așa cum fusese obiceiul. Ioana Rudăreasa a fost liberă abia în 1856, o dată cu abolirea finală a sclaviei.

Am pornit acest episod în Muzeul de Artă din București, de la poveștile pe care le spune despre romi, chiar și fără intenție. Hai să ne întoarcem acolo.

Nicu: Îți propune fratele tău să mergem la etajul următor, să-l vedem pe Bolliac și să ne tirăm… (Pași)

Ana: Pentru Nicu, turul pe care l-a făcut mai întâi cu fiica sa și mai apoi cu mine, e un exemplu de soluție prin care spațiile culturale din România pot să ilustreze istoria sclaviei. Și-ar dori să ghideze tururi pentru copii, așa cum a făcut-o pentru noi în acest episod. Și-ar dori ca ghidurile audio ale muzeelor să aibă și un traseu recomandat pentru a explora spațiile dintr-o perspectivă a istoriei romilor.

Nicu: Dacă aduci un copil în fața portretului lui Știrbei și-i arăți că domnia lui s-a încheiat în 1856, o dată cu abolirea totală a robiei, cu siguranță că spațiul ăsta nu mai devine un loc care pentru mulți oameni, în general, nu spune prea multe. Mă gândesc că omul obișnuit care vizitează acest loc merge acasă cu o anumită imagine. Dar dacă spunem povestea din perspectiva asta, cu siguranță că oamenii înțeleg, apropo de ce înseamnă împăcarea cu trecutul istoric.

Procesul de vindecare, în cazul nostru, al victimelor este un proces organic.

Recunoașterea, iertarea sunt lucruri care fac bine sufletului. Și de-asta avem lupta asta pentru a fi recunoscuți, pentru a fi văzuți. 

Ana: Dincolo de a avea un muzeu al romilor, monumente ale sclaviei și străzi ale căror nume să amintească de acest trecut, dincolo de reflectarea corectă a istoriei în manuale, adevărata reconciliere cu trecutul poate veni, crede Nicu, în momentul în care spațiile culturale din România vor fi cu adevărat incluzive și vor reprezenta pe toată lumea.

Nicu: Avem nevoie de un muzeu al nostru, al romilor, dar avem nevoie mai ales să fim reprezentați în spațiile acestea. Pentru că aici este recunoașterea. Nu văd să trăim într-o cultură segregată, într-o istorie segregată și să încercăm să alipim mereu documentele de arhivă pe care le găsim noi, la istoria generală a României. 

Nu. Nu nu nu. Ceea ce-mi doresc eu în primul rând e ca narațiunea să ne includă și pe noi la nivel general. Abia atunci putem spera că vom avea parte de împăcare și că generațiile care vor veni, vor învăța ceva.

Ana: Iar Muzeul de Artă din București pare un spațiu ideal pentru a spune o astfel de poveste vie care să includă și romii. 

Nicu: Poți să le arăți copiilor hainele boierilor, poți să le arăți copiilor ușa de biserică a mănăstirii Cotroceni și apoi să le citești un document de arhivă de acolo. Poți să le arăți semnătura egumenului respectiv, care vorbește despre nu știu care rob, de exemplu. 

Și asta îmi dă cu atât mai mult tăria de a crede că istoria noastră nu trebuie scrisă separat de istoria României. Trebuie scrise împreună.

Ana: Acesta a fost episodul 3. E doar un exemplu despre unde vedem istoria. Poți să faci acest exercițiu și la Iași unde există chiar și o aplicație turistică pentru un tur multicultural al orașului. Poți să te duci într-un weekend în Palatul Șuțu, la Muzeul Bucureștiului și să te provoci să vezi prezența romilor, chiar dacă descrierile exponatelor nu-i menționează. Poți să intri în Muzeul Național de Istorie, curios să vezi în ce măsură romii fac parte din narațiunea pe care o spun exponatele de acolo.

Poți să-i calci lui Nicu pe urme, și să vezi ce-ți spun oamenii din Horezu când îi întrebi cum de există acolo o frescă în care sunt pictați și câțiva romi ursari. Poți să întrebi despre sclavie la mănăstirea Cașin din Bacău, ridicată cândva de 800 de sclavi romi. Și dacă faci vreunul din aceste exerciții, sau ajungi în alte locuri care vorbesc despre sclavie, m-aș bucura să-mi scrii la ana@dor.ro.

Credits: Obiceiul pământului e produs de DoR. Interviurile, scenariul, montajul și înregistrările sunt făcute de mine, Ana Maria Ciobanu. Episoadele au fost editate de Cristian Lupșa. Daniela Popa și Andreea Vasile (uneori și cu ajutor de la Romina Grigore și Delia Iordăchescu) au transcris tot ce-ați auzit. Manager de proiect e Nicoleta Rădăcină. Muzica a fost compusă de Sebastian Androne Nakanishi.

Identitatea vizuală a fost creionată de Maria Surducan. 

În acest episod ai auzit și câteva extrase audio din documentare și conferințe la care Adrian-Nicolae Furtună a participat. Le găsești pe toate, cu linkuri, în descrierea episodului de pe dor.ro/obiceiulpamantului. Tot acolo găsești o serie de eseuri scrise de Adrian-Nicolae Furtună, Magda Matache și de mulți dintre cei pe care-i vei auzi în acest podcast.

Deci, practic, noi am încheiat de vizitat ultima galerie, care ajunge până în secolul XX…

Idei principale

  • Adrian-Nicolae Furtună are 37 ani, e cercetător la Centrul Național de Cultură a Romilor și face un doctorat în memoria sclaviei. Adesea moderează conferințe pe Facebook despre același subiect, pentru că vrea să existe în spațiul public o conversație despre sclavie. Din 2015 și până în prezent a digitalizat sute de documente de arhivă din perioada celor cinci secole de sclavie. La finalul lui 2021 a publicat Sclavia romilor și locurile memoriei, un album de memorie socială.
  • Căutarea e unul dintre lucrurile care îl definesc pe Nicu încă de mic. Când era copil la Bârlad, își căuta identitatea romă în piața din oraș, unde erau negustorii care vorbeau romani și care aveau povești și glume. 
  • Adolescența lui Nicu a fost marcată și de dorința de a le vorbi celorlalți despre etnia lui, de a le înșira pe tabla de liceu neamurile de romi și obiceiurile lor, ceva ce astăzi crede că pornește dintr-un complex de inferioritate, moștenit istoric din sclavie. Își dorea să fie acceptat, așa că se grăbea să arate ce îl face diferit, ca să nu le dea majoritarilor ocazia de a-l pune pe o poziție de inferioritate.
  • Pentru Furtună, turul pe care-l face în acest episod e un exemplu de soluție prin care spațiile culturale din România pot să ilustreze istoria sclaviei. Și-ar dori să ghideze tururi pentru copii. Și-ar dori ca ghidurile audio ale muzeelor să aibă și un traseu recomandat pentru a explora spațiile dintr-o perspectivă a istoriei romilor.
  • În muzeu, când vede o haină militară expusă, se gândește la ce îți era permis sau nu pe-atunci, în funcție de etnie. Un jilț bisericesc de la mănăstirea Galata din județul Iași îi vorbește despre romii care au fost în proprietatea acesteia. 
  • Dincolo de a avea un muzeu al romilor, monumente ale sclaviei și străzi ale căror nume să amintească de acest trecut, dincolo de reflectarea corectă a istoriei în manuale, adevărata reconciliere cu trecutul poate veni, crede sociologul, în momentul în care spațiile culturale din România vor fi cu adevărat incluzive și vor reprezenta pe toată lumea.
  • Furtună crede că găsind conexiunile prezentului cu trecutul sclaviei, vom începe să vorbim și despre sursele inegalității din prezent. O dată cu o conversație asumată, vom înțelege și impactul social și economic al celor 500 de ani de sclavie și vom discuta apoi despre ce putem îndrepta. 

Resurse consultate

Obiceiul pământului este un podcast despre sclavia romilor și amprenta acelor 500 de ani asupra prezentului și este produs de DoR. Cele șase episoade vor apărea săptămânal, începând cu 17 ianuarie 2022. Ascultă seria pe obiceiulpamantului.ro, Spotify, Apple Podcasts, YouTube sau în aplicația ta preferată de podcasturi.

Reporter: Ana Maria Ciobanu
Editor: Cristian Lupșa
Manager de proiect: Nicoleta Rădăcină
Identitate vizuală: Maria Surducan
Muzica: Sebastian Androne Nakanishi
Înregistrări și montaj: Ana Maria Ciobanu
Egalizare sunet: Octavian Coman
Development și producție digitală: Mihai Ciobanu și Cătălina Albeanu
Transcrieri: Andreea Vasile, Daniela Popa, Romina Surugiu, Daniela Iordăchescu

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.