Ce ne spun pietrele și zidurile despre istoria sclaviei

Un cercetător identifică „locurile memoriei”, adică locurile în care sclavia a lăsat urme la nivelul întregii societăți.

Adrian-Nicolae Furtună este sociolog, consilier în cadrul Departamentului de Documentare și Cercetare al Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher și fondator al Centrului de Cercetări Culturale și Sociale „Romane Rodimata”. Din 2015 și până în prezent a digitalizat sute de documente de arhivă din perioada celor cinci secole de sclavie. În același timp, își pregătește doctoratul cu o temă despre memoria socială a sclaviei romilor. Eseul reflectă munca lui de cercetare și nevoia de a recupera informații despre sclavie; efort vizibil și în cel mai recent volum pe care l-a lansat, Sclavia romilor și locurile memoriei – album de istorie socială.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.


Se spune că locurile poartă cu ele încărcătura trecutului. Îmi aduc aminte de mama și de vorbele ei pe drumul de la Râpa Galbenă către Copou, în anul în care m-am înscris la facultate, la Iași. Îmi arăta pietrele de pe caldarâm și îmi spunea să mă gândesc de câți intelectuali au fost călcate acestea. Vorbele ei au creat în mine un atașament față de acele pietre, care călcate zilnic de atâtea minți frământate de chinul de a răspunde întrebărilor fundamentale ale vieții, parcă purtau în ele noblețea faptului de a-ți pune întrebări. Parcă pietrele aveau răspunsul în ele, iar eu trebuia doar să sap.

Începusem să-mi pun întrebări încă de prin clasa a IX-a: cine suntem noi – romii, de unde venim, care e istoria noastră, de ce nu mă regăsesc în ceea ce văd în jurul meu? În prima zi de liceu, diriginta ne-a cerut să scriem pe o foaie ce vom face noi când vom fi mari. La întâlnirea de zece ani, diriginta ne-a adus foile. Nu știam niciunul dintre noi ce sunt. Eu scrisesem că voi studia cultura și istoria romilor. Uitându-mă în urmă, la pietrele de pe Copou și la foaia din clasa a IX-a, aș spune că mi-am răspuns la o bună parte din întrebări, de acum mai urma să-mi vindec și suferința.

Care suferință, ar zice poate unii dintre voi? Suferința prin care am trecut căutând răspunsurile. Știam când eram copil că romii fuseseră persecutați în timpul Holocaustului din România, dar despre sclavie nu aveam nici cea mai vagă idee.

Am început căutarea cu cercetarea Holocaustului, prin 2007. Am cules interviuri cu supraviețuitori și am scos documente din arhive. După zece ani (de întrebări și răspunsuri), aveam nevoie să înțeleg și istoria robiei. De data asta nu mai aveam pe cine să întreb, așa cum îi intervievasem pe supraviețuitorii romi din Transnistria anilor ’42–’44, așa că am început să întreb locurile, zidurile, pietrele.

Sclavia romilor a fost abolită oficial în anul 1856. Nu mai puteam afla oameni care să depună mărturie din acele timpuri de demult. Mi s-a părut însă interesant că locurile îți pot spune uneori mai mult decât oamenii. Am descoperit astfel biserici special construite pentru robii „ț*gani” ai mănăstirilor, localități a căror denumire face trimitere la acea perioadă sau conace boierești aflate în apropierea „ț*găniei” (sălașelor de robi). S-a născut astfel în mintea mea ideea unui album al memoriei, iar Departamentul pentru Relații Interetnice a susținut-o.

Prima parte din album conține o serie de 35 de documente de arhivă. Începe din anul 1634, cu un document prin care „Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti, întăreşte Neacşăi, soţia lui Gheorghe fost mare logofăt, dreptul de stăpânire asupra lui Vasiu ţigan şi asupra fiilor acestuia, Neacşu şi Stan” și se încheie cu o însemnare din 1835 „în care se arată unde se află un țigan, rob al mânăstirii Zlătari, care a fugit ca să scape de robie”.

Document despre romi din fondul arhivistic al mănstirii Cozia, datat 12 ianuarie 1742.

A doua parte conține fragmente din codurile civile adoptate în Moldova și Țara Românească în anul 1817, respectiv 1818. M-am gândit că ceea ce m-a impresionat pe mine, l-ar putea impresiona și pe cititor. Articolul 28 din codul civil din Moldova arată că „Robia și aceia cu privire cătră dînsa urmată stăpînire deși sunt împotriva firescului drit al omului, s-au urmat din vechime în prințipatul acesta”. Cu alte cuvinte, la începutul secolului al XIX-lea se recunoștea prin legislație că sclavia era împotriva drepturilor naturale ale omului, însă doar simplul fapt că aceasta era practicată în spațiul românesc din vechime, constituia un motiv suficient ca să existe în continuare.

Capitolul VII din Codul civil din Țara Românească (Codul Caragea), poartă titlul Pentru robi și țigani. Citez doar două articole din acesta: „1. Robi sunt câți sunt dobândă altuia. Acest fel sunt țiganii în Țara Românească. 2. Câți se vor naște din părinți robi sunt robi”. M-au impresionat aceste texte de lege, pentru că dezvăluie în mod clar statutul juridic al romilor și faptul că robia era transmisibilă din generație în generație.

Dincolo de legi și documente de arhivă, mi-am dorit ca cei care vor răsfoi albumul să vadă și cum erau reflectați romii în presa perioadei. De aceea am introdus și un articol dintr-un ziar din 1838, care spunea: „Un țigan de 29 ani, neînsurat, ce este vizitiu bun, poate mâna patru cai, este de vânzare. Doritori[i] de a-l cumpăra să se îndrepteze în Mahalaua Neguțătorilor, la Domnul Medelnicer Alecu Boronescu. Prețul lui este 40 de galbeni”. Anunțurile de acest gen erau o normalitate și putem vedea că romii erau vânduți și prețuiți în funcție de cunoștințele și abilitățile pe care le aveau.

Secțiunea a patra din album, Epoca dezrobirii, cuprinde o poezie de Cezar Bolliac, Fata de țigan și fata de boer, cele 22 de puncte ale Proclamației de la Islaz din 1848, un bilet de dezrobire, două publicații prin care se arată ce trebuie să facă boierii pentru a primi despăgubiri din partea statului și un fragment din piesa de teatru Țiganii scrisă de Gheorghe Asachi pentru a celebra dezrobirea. Din prefața piesei putem vedea condamnarea publică a sclaviei și dorința societății românești de a se emancipa: „Sclavia țiganilor, introdusă în Moldova la o epohă pe când mai mult puterea decât dreptatea era legea Statului, s-au tolerat îndelung ca una ce era întrețesută cu interesele socităței. Desființarea acestui abuz anti-creștinu, treptat pregătită, astăzi s-au complectat dupre ordinul Î.S. Grigorie A. Ghica vv. Prin asta, patria s-au arătat demnă a intra în familiea civilizatei Europe”.

Captură din albumul Sclavia romilor în Țara Românească unde putem citi plângerea unor romi care cer dezrobirea în 1846.

A cincea parte a albumului se referă la locurile memoriei, la zidurile și pietrele pe care le-am întrebat la începutul acestui drum. Dintre acestea, vă prezint câteva: Mănăstirea Tismana, unde are loc prima atestare documentară a romilor, ca robi ai acestei mănăstiri; Biserica lui Ghiorma Banul, un tip care se pare că făcea comerț cu femei rome în secolul XVI; Biserica Sf. Îngeri, construită special pentru robii „ț*gani” ai Mănăstirii Horezu din județul Vâlcea.

Ca să vedem ceea ce documentele de arhivă nu ne pot arăta, l-am invitat pe artistul rom, Kurt Vyo, să-și imagineze vizual situațiile factuale din vremea sclaviei: o despărțire a unui copil de familia sa, o vânzare prin licitație (scoatere la mezat, după limbajul vechi) sau fuga unui rob de pe o moșie și prinderea lui. Pe una din coperți apare Barbu Lăutaru, un simbol românesc arhicunoscut de cei din generația mea, celebrul român care l-a impresionat cu muzica sa pe compozitorul Franz Liszt – așa cum l-am cunoscut eu la ora de Muzică în clasa a V-a. Ulterior am aflat că de fapt era un „rob ț*gan”, staroste al lăutarilor din Iași.

Mi-am dorit să arăt că sclavia a lăsat urme nu doar la nivelul comunităților de romi, ci la nivelul societății, ca întreg. Datoria noastră astăzi, este să ne punem întrebări, iar atunci când nu primim răspunsuri, să întrebăm chiar zidurile. Mie mi-au răspuns.


Acest text a apărut în DoR #46 într-un dosar despre sclavia romilor, curatoriat împreună cu Magda Matache, directoarea programului de studii rome de la Harvard și activistă pentru drepturile romilor. Pentru că orice vindecare a rănilor trecutului trebuie să înceapă cu recunoașterea și asumarea acestuia.

Ascultă-l pe Adrian Nicolae Furtună și în primul episod al podcastului Obiceiul pământului.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.