„Nu mai suntem sclavi de 166 de ani, dar eu văd și astăzi ura.”

O tânără a scris o piesă despre sclavie pentru că a înțeles că dacă îți auzi povestea, o simți.

Elisa Dinu are 20 de ani, locuiește în Valea Seacă, județul Bacău și este lucrător comunitar la E-Romnja, o organizație neguvernamentală feministă romă. După ce a aflat că romii au fost ținuți în sclavie timp de aproape cinci secole, a scris o piesă de teatru în limba romani în care și-a imaginat viața fetelor rome din acea perioadă. Într-una dintre scene, Elisa a construit un dialog între o mamă și fiica ei, speriate de slugile boierilor care vin să cumpere mai multe femei din sălaș. „Auzi ce îți spun, fata mea!”, spune mama. „Au venit românii, au luat toate fetele și au dat banii pe ele. Vor veni și după tine. Vreau să te ascunzi bine!” După această conversație, când slugile boierilor ajung în comunitate, scena se umple de strigăte. Întâi ale fetelor: „Nu omorâți copilul! Nu are nicio vină! Să vă bată crucea asta cum ne bateți voi pe noi!” Apoi ale boierilor: „Unde este sclava mea?! Am dat banii pe ea!”.

Acest eseu face parte din seria Obiceiul pământului, un proiect jurnalistic multimedia despre amprenta sclaviei asupra relațiilor dintre romi și români.

Am aflat puțin despre sclavie în școală, prin clasa a VII-a sau a VIII-a, de la profesoara noastră de limba romani, care ne mai spunea câte ceva despre strămoșii noștri, dar nu foarte detaliat.

Acum câteva sute de ani, femeile și fetele rome erau văzute și tratate ca niște obiecte sexuale. Boierii le cumpărau ca sclave și deseori le violau. Le băteau și le umileau. Le vindeau copiii. Însă eu am înțeles că era vorba despre sclavie abia la 17 ani, când am început să mă implic într-un proiect E-Romnja, unde făceam ateliere pentru tineri și discutam despre participare și implicare în comunitate, educație sexuală, drepturile femeilor, sclavie, Holocaust și feminism intersecțional.

Am simțit furie când am aflat câtă suferință a fost în trecutul nostru, dar am transformat emoția asta în luptă. Mi-a dat putere să vreau să fac mai mult, să vorbesc, să strig în stradă când nu se poate altfel, să lucrez cu copiii din satul meu și să le vorbesc altfel despre noi ca romi.

Într-o tabără cu E-Romnja am decis, împreună cu alți tineri, să facem o piesă de teatru despre sclavie în limba romani și să ne imaginăm cum arăta viața femeilor din acea perioadă. Unii nu știau nimic despre asta. Când au înțeles mai bine că strămoșii noștri erau vânduți, că munceau fără să fie plătiți, parcă au prins și mai mare putere să se implice pentru a putea face cunoscută istoria noastră, dar și pentru a-i face pe alții să înțeleagă de unde vin inegalitățile si nedreptățile pe care noi, romii, le trăim încă.

Când am jucat piesa în fața copiilor din sat, parcă trăiam cu toții clipa aia. Eram acolo cu strămoșii noștri, cu romii din trecut – și am simțit și puterea lor, și pe a noastră. La final, toți oamenii din public tăceau. Apoi au început să plângă și ne-au aplaudat. Și nouă ne venea să plângem, inclusiv când jucam.

Fotografie din arhiva personală a Elisei din timpul spectacolului pe care l-a jucat cu și pentru tinerii din Valea Seacă.

Este extrem de diferit când romii spun această poveste. Când o scriem, când o jucăm, când o dăm mai departe copiilor. Nu e suficient să spui că a fost greu și nedrept, trebuie să simți asta.

O simți, dacă e și povestea ta.

Când începi să înțelegi, nu îți vine să crezi. Te gândești la cum ar putea lumea să fie atât de crudă. Pentru femei, în acea perioadă era și mai greu. Erau văzute doar ca obiecte sexuale pe care le cumperi și le folosești oricând vrei. Până la urmă te obișnuiești cu gândul, pentru că vezi și în prezent aceleași lucruri, sub altă formă.

Și atunci ni se spunea „ț*gani”; „sunteți urâți”, „sunteți murdari”. Și acum ni se spune același lucru. Poate că nu mai suntem sclavi de 166 de ani, dar eu văd și astăzi ura.

Avem libertate, dar nu cântărește la fel pentru toți. Nu mai ești legat în lanțuri, obligat să muncești pe pământul altcuiva, dar unii dintre cei din jur încă te văd așa. Autoritățile, doctorii, profesorii, mulți dintre ei încă se comportă urât cu romii. Încă ne văd inferiori, ne-oameni. Și e foarte dureros să simți asta încă de când ești mic, că în ochii celorlalți nu ești la fel cu colegii tăi români.

La noi în comunitate, romii mai necăjiți merg la muncă cu ziua. Dacă, din diverse motive, încetează să o facă o vreme, cei care îi plătesc îi întreabă când îi văd, pe un ton nervos, batjocoritor: „Nu mai vii la mine cu ziua să muncești?”. Poate că omul nu vrea, poate are altceva de lucru, dar fiindcă este rom românii se poartă cu el ca și cum nu are dreptul să refuze. Tot stăpâni se văd într-un fel. Asta este moștenirea sclaviei; o altă formă de sclavie, pentru că e tot exploatare și umilire. Ei cred că noi, romii, ar trebui să fim recunoscători că ni se face o favoare.

Ne-romii nici măcar nu se deranjează să se informeze despre noi. Trebuie să venim tot noi să încercăm să le schimbăm perspectiva și, atunci, de fiecare dată se prefac supărați. Deranjăm că avem o istorie.

Văd tot mai clar urmele acestui trecut. Noi, fetele, suntem etichetate aiurea – din cauza stereotipurilor: ca fiind femei cu forme dezvoltate, cu ochii negri, buze roșii și bune dansatoare. Suntem numite „focoase”; cu alte cuvinte, doritoare de sex, doar pentru că avem această etnie. Corpul nostru asta „cere” în ochii celorlalți. Azi, în școli, când sunt serbări sau evenimente, colegii și profesorii vin direct către fetele rome și nu le întreabă dacă se pricep la dans sau dacă le place, ci pur și simplu le dau rolul de dansatoare.

Văd urmele trecutului sclaviei și la mama mea, care, când iese în oraș, îmi spune că trebuie să își ia „haine mai românești”. Așa spune ea, că hainele mai simple sunt „românești”. Și mereu o întreb de ce trebuie să poarte altceva decât hainele cu flori, care o bucură. Ea nu își dă seama că are frica asta, de a nu fi judecată, dorința de a se amesteca printre români când iese din sat, ca să nu fie umilită.

Activități pentru tinerele din Valea Seacă prin proiectele asociației E-Romnja

Cred că noi ar trebui să luptăm să schimbăm prezentul. Să nu devenim la rândul nostru parte dintr-o istorie tristă, așa cum a fost cea a strămoșilor noștri, pe care uneori mi se pare că încă o trăim.

La școala post-liceală sanitară la care m-am înscris, diriginta ne-a explicat cum să ne purtăm cu pacienții în spital și a început să enumere: „și cu ăla sărac, și cu ăla ne-educat, și cu romii”. M-am simțit vinovată că nu am spus de la început că sunt de etnie romă, ca să nu fiu pusă în situația asta. Apoi, la ora de bio-chimie i-am spus profesoarei că sunt romă, iar ea m-a mângâiat pe spate și mi-a răspuns: „Stai liniștită, suntem alături de tine. Orice nu înțelegi, îți explic”. Eram singura romă din toată post-liceala și m-am simțit ca și cum etnia mea e o boală pentru ceilalți. Sunt mândră că nu am renunțat atunci și că am avut puterea să mă fac auzită.

Sunt mândră și când intervievez femei din comunitatea noastră și le întreb cum li s-a schimbat viața după ce am reușit prin E-Romnja să le aducem electricitate celor care nu avuseseră până atunci. Sunt mândră că, dintr-un copil emotiv și speriat, astăzi țin cursuri online pentru adolescenți romi și vorbim despre relații sănătoase în cadrul proiectului Lache Phandimata. Toată munca mea cu mine și cu comunitatea noastră e de fapt un strigăt: pentru ne-romi, ca să înțeleagă că au obligația de a schimba prezentul și de a nu repeta greșelile strămoșilor, și pentru noi, romii, ca să ne scriem propria istorie și împreună să ne asigurăm că o învățăm cu toții corect.


Elisa este și cea care a dat titlul articolui „Frica era aici și înainte”, publicat de DoR în 2019.

Aici poți să citești povestea bunicilor ei, Baciu și Melentina.

Citește și povestea Ancăi Nica, cea care coordonează departamentul de femei rome și participare de la E-Romnja și care este mereu aproape de Elisa.


Acest text a apărut în DoR #46 într-un dosar despre sclavia romilor, curatoriat împreună cu Magda Matache, directoarea programului de studii rome de la Harvard și activistă pentru drepturile romilor. Pentru că orice vindecare a rănilor trecutului trebuie să înceapă cu recunoașterea și asumarea acestuia. 

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


1 comentarii la „Nu mai suntem sclavi de 166 de ani, dar eu văd și astăzi ura.”

  1. E absolut regretabila ostilitatea si rasismul fața de rromi și acesta face rău întregii societăți.
    Majoritatea nu doresc să aibă astfel de atitudini si nu discriminează rromi pentru trecutul lor.
    Comportamentul antisocial recent al unor rromi genereza de multe ori teamă si discriminare.
    E un comportament învățat și care nu are nici o sansa sa dispară fără eforturi de ambele părți.
    Vindecarea intr-o relația disfuncționala apare prin eliminarea abuzului dar și a reacției la abuz, printr-o conciliere și adoptarea unor valori comune.
    Ar fi interesant de înțeles cum poate fi distrus acest cerc vicios al eliminarii din comunitate prin lipsa de resurse în a se integra si abandonarea practicile care dăunează atât comunității rromilor cât și comunității în sensul larg unde rromi incerca sa viețuiesc.
    Toate comunitățile au comportamente atinsociale și mecanisme de a le tine sub control, politie, justiție, etc.
    Rromi sunt asociati cu aceste comportamente prin excelenta din cauze statistice și nu e o întâmplare ca treptat imaginea acești comunități a avut de suferit .
    Am văzut de nenumărate ori încercări de a integra rromi în muncă sau școlarizare.
    Proporția celor care au colaborat pozitiv in acele situații era minora în comparație cu cei care au adoptat practici negative pentru ceilalți.
    Rasismul exista fără îndoială dar exista și compoartamente care îl alimentează de ambele părți: pe de o parte prejudecățile nu permit ca șansele sa fie egale dar pe de alta parte practicile unora din comunitățile de rromi duce la și mai multe prejudecăți.
    Mă gândesc la faptul ca școlarizarea nu e considerată o prioritate de mulți.
    Atitudinile față de fetițe și limitarea accesului la educație și autonomie al acestora, ca să menționez doar câteva.
    De aici apar modele economice de a genera un venit care nu se aliniază la o economie sustenabilă gen cerșetoria și alte modalități de a te întreține care nu funcționează pe termen lung și duc inevitabil la sărăcie și gesturi disperate.

    Cei care suferă cel mai mult sunt acei rromi care doresc sa iasă din acest cerc vicios , să își păstreze simultan identitatea și să fie integrați pe picior de egalitate în societate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.