Baciu și Melentina

Bunicii glumeți din Valea Seacă aveau 68 și 73 de ani când au murit de COVID-19.

Povestit de nepoata lor, Elisa Dinu, Anei Maria Ciobanu
Fotografie de Raluca Mărgescu

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Obiectele care apar în fotografii le-au aparținut lui Baciu și Melentinei și le-am primit de la familia lor pentru a le include în articol.

Bunicii mei erau cei mai jucăuși oameni pe care i-am văzut. Tot timpul au fost niște copii. Stăteau aproape și la ei puteam să fac tot ce voiam, să sar pe pat, să mă joc. Nu îmi spuneau niciodată să stau cuminte sau că stric ceva. Când mă vedeau pe stradă cu fetele, mă strigau: „Hai să mâncați! Hai să-ți dăm suc!”.

Dacă n-aveau dulce să-mi dea, bunicul făcea mămăligă și o îndulcea cu zahăr. Și acum simt gustul ăla de copilărie. Bunica făcea carne cu usturoi. Mereu îmi povestea că înainte, când era ea copil, se strângeau oamenii noaptea și ziceau povești și glume. Și ea îmi spunea mereu Punguța cu doi bani sau Fata babei și fata moșului.

Bunicii se mândreau cu mine, arătau oricui poze pe telefon și spuneau că o să mă fac asistentă medicală pentru că știau că m-am înscris la cursuri. Dar cel mai mult își dorea bunicul să mă vadă mireasă. Spunea că sunt frumoasă și se emoționa așa de tare când vorbea de rochia de mireasă, că plângea.

Nu cred că o să mai cunosc o dragoste așa cum au avut-o bunicii mei. Am văzut în ei tot ce n-am văzut în altcineva. S-au iubit și respectat până la final. S-au cunoscut la muncă în alt sat. Fiecare mai fusese căsătorit și mai avea copii, erau și din neamuri diferite de romi, iar bunica mai era și cu opt ani mai mare. Aveau dialecte diferite. Nu le-a păsat. Imediat bunicul s-a mutat la Valea Seacă, unde stătea bunica. Îmi povestea ea că a trimis-o bunicul să aducă diklo și ea nu știa ce-i ăla, că se zicea diferit la noi: prosopos. A găsit-o bunicul căutând pe sub pat și nu știa de ce se uită după ștergar acolo.

Nu puteau să stea unul fără celălalt. Și când mai mergea bunicul la lucru cu ziua la vie, bunica se ducea și stătea cu el. Îi spuneam să stea acasă, că e obosită. „Mai bine mă simt lângă el”, ne zicea. Dacă pleca bunicul undeva fără ea, întotdeauna îi aducea ceva de acolo, orice ca să-i facă o surpriză: o floare, o bomboană, un fruct.

Cu bunicul râdeai mereu. Toți îl cunoșteau de glumeț. L-am întrebat odată ce neam suntem noi până la urmă, lăieși sau bădănari (așa se mai spune la noi la căldărari). Mi-a răspuns: „neam prost”. Am râs și apoi ne-a explicat că el vine din neam de lăieși, iar bunica din neam de ursari.

Mama a fost singura lor fată și au mai avut patru băieți. Ea și bunica erau cele mai bune prietene. Când era mama mică, o lăsau acasă cu frații și ei îi plăcea să-i aștepte mereu cu ordine sau cu mâncare, să le facă o bucurie ca să fie lăudată. Când avea 7 ani, bunicii mei au dus-o la mare cu trenul. Mai nimeni de la noi nu vedea marea pe vremea aia. A fost prima și singura oară când a văzut marea.

Îmi pare rău că nu l-am auzit niciodată pe bunicul meu cântând. Îi era rușine de noi, dar știu că a cântat când era tânăr. Băiatul lui cel mic i-a moștenit talentul și s-a făcut lăutar. În august anul trecut a cântat la o nuntă pentru că avea nevoie de bani.

La câteva zile după, a început să se simtă rău. El stătea cu ei în casă. Am chemat o asistentă și a zis să stăm liniștiți, că nu e COVID. Apoi a fost tot mai rău și el a mers la spital. După trei zile bunicul a început să fie rău. Și bunica avea febră, dar nu mare. Toți din cartier erau speriați, că era primul caz de la noi. După câteva zile, am chemat ambulanța și au urcat amândoi. S-au ținut de mână tot drumul, dar nu erau locuri în spital să-i ducă împreună, așa că i-au despărțit: bunica la Moinești și el la Bacău. El de cum a ajuns la spital și-a pierdut cunoștința, n-am mai putut să vorbim cu el.

Bunica ne suna mereu și ne întreba de el. Nu-i spuneam că nu e bine bunicu’, ca să nu-i pice moralul. Ea ne spunea că se simte bine, dar că e singură acolo în spital și nu mai poate. Mama plângea întruna și parcă simțea tot ce simțea și bunica. O durea corpul, nu mai putea să se ridice de jos. Am transferat-o pe bunica la Adjud, ca să fie mai aproape de noi. Îi duceam mâncare și o vedeam prin geam cum ne făcea cu mâna. Apoi parcă a fost tot mai rău.

Într-o zi, a sunat-o pe mama și i-a spus că o să moară. Peste două ore am primit telefon de la spital că s-a dus. A doua zi a murit și bunicul și toți am știut că nu a rezistat fără ea.

Ne-au rămas mesajele vocale de la bunica. Că ea nu știa să scrie și ne trimitea audio. Avem vocea ei cum îi zicea mamei: „Dano, vino încoa’ și ia niște carne”. Mama se uită mereu la filmulețe și-și dă mesajele astea tare s-o audă.

Au trecut nouă luni, dar încă-mi vine să mă duc la casa lor, unde totul miroase ca ei. Eu zic că-s vii și sunt plecați undeva. Mama a pus fustele bunicii la noi în dulap și se uită uneori la ele, le strânge la piept și i se pare că e aici. Vorbește cu pozele de pe perete: „Unde sunteți, de ce m-ați lăsat?”. Spune că simte că o cheamă să vorbească cu ei.

Îi visez mereu și, dimineața, când văd că nu sunt, e tare ciudat. O dată am visat că bunica, mai tânără, mai senină la față, stătea într-o grădină din centrul satului și se uita prin geam. Era o clădire dărăpănată pe afară. Când m-a chemat înăuntru, avea o casă așa de frumoasă, cu iarba verde și proaspătă și o salcie mare. Simțeai în suflet căldură. Ea își făcea curățenie și nu prea vorbea cu mine.

Și i-am zis: „Da’ tu stai singură în casa asta?”. Și ea zice: „Nu. Tu nu-l auzi pe soțul meu cum cântă?”. I-am zis că da, se aude un cântec îndepărtat și ea mi-a răspuns: „Păi da, el cântă la biserică. Când nu e el acasă, așa sunt eu”.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.