Pe Bune #64: Șerban Pavlu

Film versus teatru și actoria ca unealtă de a schimba ceva în privitor.

Actorul Șerban Pavlu nu și-a dorit de la început să facă actorie, în liceu era mai mult interesat de regie, dar în clasa a XII-a a început să meargă la Teatrul Podul condus de Cătălin Naum și a decis că vrea să devină actor. După facultate s-a angajat la Teatrul Bulandra, unde lucrează și acum. Dificultatea cea mai mare în teatru spune că este să reușești să rămâi interesat de un rol și să fii prezent în fiecare seară pentru el, chiar dacă îl joci în prima sau în a zecea stagiune. Despre evoluția sa ca actor, Șerban spune că mult timp nu a reușit să se autoevalueze corect și a crezut că e un actor mai bun decât este, care ar fi meritat să ia mai multe castinguri, însă cu timpul și-a dat seama câte mai are de învățat iar acum folosește fiecare rol nou ca pe o oportunitate de învățare. Anul acesta a obţinut cea de-a patra nominalizare la Premiile Gopo pentru rolul din Charleston, după ce în 2013 a câştigat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal în Toată lumea din familia noastră. În prezent, Șerban poate fi văzut pe scena mai multor teatre din București, de la Teatrul Național până la unteatru, dar și în serialul Umbre produs HBO.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, două companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Șerban. Mă bucur să te am în studio.

            Șerban Pavlu: Salut.

Andreea Vrabie: Noi înregistrăm înainte să se lanseze al treilea sezon din Umbre, dar episodul o să apară după ce s-a lansat și mi-ar plăcea să-mi povestești, pentru început, cum ai ajuns să faci acest rol. Cum ai ajuns să-l joci pe Relu?

            Șerban Pavlu: Am ajuns în urma unui casting destul de lung, un casting de o lună jumătate. De fapt, cred că per total de la prima chemare, a durat mai mult de o lună jumătate. Nu-i vorba doar despre mine, e vorba că la un astfel de proiect se încearcă, măcar pentru rolurile principale, primele cinci-șase roluri, o distribuție care să se potrivească. Să aibă un anumit tip de chimie, un anumit tip de relaționare, astfel încât atunci când distribui rolul principal care are o familie, trebuie să-i distribui și familia și se merge așa, din aproape în aproape. Dar per total, pe rolul meu, nici nu știu câți au fost la început, pentru că eram chemați aproape toți cei care ne potriveam cumva descrierii, plus eu. Adică mie mi se părea că nu mă potrivesc deloc. Și vreau să insist asupra castingului nu pentru că planează banuiala că aș fi luat rolul în mod necinstit, dar pentru că este o nouă paradigmă în care ne găsim, actorii de generația mea – poate și mai mari cu un an, doi, trei, patru –: rolurile se iau cu castinguri. Aici e o întreagă discuție între generații, între actori cunoscuți versus actori mai puțini cunoscuți versus public larg, familii, prieteni care spun „dom’le, stai puțin, dar cutare care a ajuns așa, a jucat acolo, a jucat acolo, cum adică îl chemi la casting?”. Ăla la rândul lui îi spune „cum adică mă cheamă pe mine cineva la casting?” și așa mai departe. Actorii care excelează în teatru și au multe roluri spun „dar de ce nu vine să mă vadă pe scenă?”, regizorii spun „dar pe mine nu mă interesează treaba asta, pe mine mă interesează cu totul altceva”.  Unii regizori fac casting pentru roluri de cinci vorbe sau așa, dar el vrea să fie sigur și acel casting se transformă într-o chestie de lucru. Ăla săracu vine, îl freacă o oră-două, învață un text, pleacă și după trei zile dacă îl sună cineva – te sună și te anunță că ai picat –, se trezește că a muncit  pentru o chestie – sar așa, un pic – în perspectiva unui salariu care nu te îmbogățește. Nu e genul ăla de lucru, „am luat un casting, am făcut filmul ăsta, la următorul film deja sunt OK, e extraordinar” și atunci concurența ar fi de înțeles. Lucrurile nu stau chiar așa. Din punct de vedere financiar nu te poți îmbogăți din actorie în România, punct.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme ceva și e prima dată când am auzit asta, că planează îndoiala că ai fi primit rolul pe nedrept. De ce?

            Șerban Pavlu: Nu, glumeam. Există întotdeauna o masă de frustrare care se mișcă așa și din când în când oamenii își mai înmoaie în ea piciorul sau mâna și stropesc. N-ai cum să trăiești în chestia asta, eu însumi mi-aș fi dorit roluri pe care nu le-am primit. Nu poți exclude pe nimeni sau probabil aproape pe nimeni. S-a dat un casting la care de altminteri era foarte complicat de mers, așa, pe ochi frumoși, cum se spune, pentru că exista un producător executiv din partea HBO-ului care era obligat să fie prezent la acest casting. Nu era o chestie de neîncredere. Tipul avea pur și simplu drept de veto pe orice departament, de la actorie până la imagine, până la scenogragie. Totul trebuia să treacă prin el și a fost prezent în fiecare zi de casting. De altminteri, pentru rolurile principale cred că și pleca – nu știu unde pleca, nu mă întreba, că habar n-am – dar pleca undeva castingul. 

Andreea Vrabie: În afară.

            Șerban Pavlu: Pleca undeva în afară, unde sunt niște oameni care se uită pentru prima dată și cu siguranță nu-mi cunoșteau impresionanta carieră din teatrul și cinematografia românească, și cam asta e. Dar mă bucură că a fost așa, un proces la finalul căruia simți că ai câștigat ceva, deși tu n-ai făcut nimic, n-ai dat decât niște probe. Și când s-a terminat și ai luat rolul, deodată simți că „băi, am făcut o chestie extraordinară, am luat rolul”. Îți dă acel sentiment de achievement pe care nu îl ai dacă te sună cineva și-ți zice „măi, vreau să joci rolul ăsta”. Lucru extraordinar pentru cel care oferă rolul, pentru că deja ție ți se pare că deja ai câștigat ceva, deci poate să-ți ofere mai puțini bani. Adică „măi, ai luat rolul, lasă și bani. Lasă, măi, banii, banii, banii, banii. Ne-ați înnebunit cu banii ăștia. Ai luat rolul! Ai luat rolul!”. Așa că am luat rolul. 

Andreea Vrabie: E un rol pe care ți-l doreai cu adevărat?

            Șerban Pavlu: Păi am început să mi-l doresc în timpul acestul casting infinit. Normal că mi-l doream. Mi-l doream în primul rând pentru că reprezenta o perioadă de lucru lungă în niște condiții super profesioniste. Umbre se realizează într-un regim așa, de cinema, nu este fuga, alergătura dementă care este la o producție de televiziune obișnuită. Nu înseamnă că la o producție de televiziune cineva își bage joc, ci pur și simplu lucrurile se mișcă mult, mult, mult mai repede pentru un serial de televiziune. Ori aici e o altă abordare, mai lentă și mai serioasă ca pregătire și ca filmare. M-a interesat din a doua jumătate a castingului, pentru că mi s-a părut că nu am niciun fel de legătură cu personajul ăsta sau cu creația asta – nu știu cum să-i spun – Relu.

Andreea Vrabie: Apropo de asta, pentru că tu într-adevăr ești foarte diferit de rol, nu ești violent, ai mai povestit că nu te-ai bătut niciodată, ba chiar, ce m-a surprins cel mai mult e că față de Relu, care e încruntat tot timpul și încrâncenat, tu ai o față foarte senină.

            Șerban Pavlu: Nu mă vezi când mă trezesc din somn, acolo e…

Andreea Vrabie: Asta a trebuit să reproduci.

            Șerban Pavlu: Încercam să fie cât mai mică distanța de timp de când mă trezeam până ajungeam la casting și cred că așa am luat.

Andreea Vrabie: Asta am vrut să te întreb, ce ți-a fost cel mai greu în construirea rolului din tot ce a trebuit să faci?

            Șerban Pavlu: Sună foarte frumos și cu construirea rolului, nu știu cât am reușit să construiesc sau dacă este un rol într-adevăr de compoziție. Noi acum jucăm totuși mai aproape de noi. Am văzut foarte puține personaje din astea, de compoziție, compuse de actor de la zero și e o discuție întreagă și asta. Nu se cere așa ceva, nu-ți cere nimeni de fapt chestia asta. Și aici, pentru că treaba era mai americănească și că m-am trezit cu rolul în mână, a trebuit să îl iau un pic în serios. Ce este în general cel mai greu la un personaj: ce se întâmplă cu el și ce face când nu vorbește. Când vorbește, hai, că sunt din București, am avut și eu o copilărie cu un grup de prieteni, ne-am plimbat prin oraș, te mai uiți la televizor. Am trăit anii ‘90, au vărsat ăștia în televizoare și din televizoare în capul nostru hectolitri de cinema prost și de televiziune proastă. De altminteri, pe nedrept se trece cu vederea chestia asta, acest puzzle pe care orice actor de fapt îl face din mii de bucăți pe care le-a văzut acolo. Orice negativ, orice erou e de fapt făcut din bucățele mici pe care le-ai văzut la nu știu câți zeci de actori, nu știu câte sute de ore de televizor și așa se întâmplă. E o chestie naturală. Fiind foarte multe, nu se mai recunoaște sursa, e un amestec foarte mare, dar așa se întâmplă și e normal să se întâmple așa. 

Cel mai greu a fost cu mersul, cu statul, cu întorsul. Eu nu sunt un tip care inspir prea multă groază când merg, așa, pe stradă. De altfel, Mirică Bogdan, regizorul și scenaristul serialului, insista foarte mult, era un tip foarte conștient de modul în care un – și aici citez – un tip ocupă un spațiu, îl domină, îl controlează. De cum se mișcă aerul între victimă și agresor, de lucruri inspirate din artele marțiale, din iarăși, alte ore de televiziune. Și există, e ceva adevărat în povestea asta, să recunoaștem că există un tip de persoană care pur și simplu inspiră teamă. De fapt, despre asta e vorba și de multe ori în actorie e vorba despre asta, și aici eu am luat lucrurile foarte în serios și orice nereușită care ține de rol nu este o nereușită din neglijență, ci din neputință. Nu există niciun fel de dubiu. Am observat și eu că un actor bun asta face, reușește să reproducă într-un spațiu controlat, așa, ca într-un experiment, o anumită stare, un anumit fel de a fi chiar fără să deschidă gura. Evident, trebuie și ceilalți să se raporteze la el într-un anumit fel și așa mai departe, dar asta a fost greu. Asta a fost greu, să stau cum ar sta un astfel de om, să stau pe scaun, să iau loc. „Luați loc vă rog”, „mulțumesc” și te așezi. Ei, dacă te așezi ca un pămpălău… Și aici descoperi tu o lume întreagă, descoperi de fapt cât de pămpălău ești și cum te miști ca un pămpălău – citez din nou, cămilă, girafă –, „stai cocoșat, stai cu burta în față, dar nici chiar așa, dar stai măi că nu ești în desene animate”. La un moment dat, dacă te blochezi, te blochezi de tot, pentru că nu mai poți să faci doi pași. Nu mai vorbesc de deschis gura aici,vorbesc de mergi până la ușă, deschide ușa și ieși. Amenințător. „Ăăă, OK. OK, hai să facem”. „Băi, ce e asta? Plângi? Pleci la WC, unde te duceai?”. „Nu mă, am mers…”. „Mă, nu e OK, mă, uite, vino să te uiți.” Și acum e acest nenorocit de monitor pe care poți să te uiți. „Uite, uite, uite. Vino să te uiți. Dă-i mai în spate puțin, dă-i în spate. Uite. Ce e asta? Stai, oprește, oprește, uite. Uite cum stai. Uite cum stai.” „Aoleu, da. Hai că mai fac o dată.” Și după aia faci toată dubla gândindu-te la momentul ăla în care stăteai și deodată apari în cu totul… e sinistru, dacă intri in bucla asta, e sinistru. 

Andreea Vrabie: A devenit mai ușor acum?

            Șerban Pavlu: Da. A devenit mai ușor cât de cât. Mă rog, îți faci niște poteci, niște scurtături, dar asta te duce spre altă prăpastie, aceea de a folosi trei-patru culori și aia e. „Dom’le, o fac pe aia cu mers amenințător” și nu e OK, tu trebuie să fii organic într-un anumit sens, să încorporezi toate lucrurile astea, după care să fii un om care are îndoieli, dar acel tip care are îndoieli, acel tip care e nelămurit. Tocmai asta e problema, că se creează un personaj care după aia trece prin niște situații prin care trecem toți. N-a înțeles bine, „vreau să-mi mai spuneți o dată”, dar cum o spune el. Și el poate să aibă ezitări, alminteri pare un fel de robot.

Andreea Vrabie: Umbre e un serial foarte popular.

            Șerban Pavlu: E, nu știu cât de popular e el, presupun că e popular pentru ce e el, un serial produs de HBO. Presupun că au fost și chestii mai populare. De exemplu, să nu uităm formidabilul Vacanța Mare, care cred că a fost mult mai popular.

Andreea Vrabie: Da, mă refeream la acest tip de serial.

            Șerban Pavlu: La oamenii inteligenți.

Andreea Vrabie: Voiam să te întreb dacă nu ți-e teamă uneori că publicul va ajunge să te considere doar Relu, doar rolul ăsta.

            Șerban Pavlu: Sigur că mi-e teamă, dar și teama asta e de mai multe feluri. O dată e o teamă care e atenuată de bucuria de a lucra, și nu mă refer doar la faptul că am fost plătit și că am putut să câștig bani cu meseria mea, lucru care e foarte important și destul de greu de obținut. Dar că eu consider că am lucrat serios. Tipul de efort pe care îl face un actor făcând un rol cum e Relu, de exemplu, sau rolurile din Umbre, nu este atât de diferit cum și-l imaginează lumea. Miza poate fi alta, dar miza o dă contextul de multe ori. Sunt lucruri foarte greu de făcut actoricește și într-un sketch de televiziune. Nu înseamnă că are o valoare artistică sketch-ul de televiziune. M-e teamă, o să fiu criticat sau chiar înjurat de-a dreptul pentru afirmațiile astea, atâta doar că e părerea mea. Am văzut actori geniali într-un sketch și actori mizerabili într-un film de artă. Îmi pare rău, e altă meserie. Nu mi-a creat vreun disconfort această presupusă popularitate, plus că eu am mai făcut chestii cu risc de popularitate mult mai mare.

Andreea Vrabie: Mă gândesc la reclama cu Văru’.

            Șerban Pavlu: Păi aia a fost un combo nemaiîntâlnit. Reclama cu Văru’, pe care o asemăn cu serialul doar așa, pentru că au apărut în același moment, într-un moment relativ comun, și să nu uităm emisiunea În puii mei, care s-a difuzat cu maxim succes pe o televiziune comercială. Acolo să te ții popularitate. Toate lucrurile astea s-au întâmplat mai mult sau mai puțin deodată și probabil s-au anulat așa, într-un fel, unul pe altul. Dar sigur, mă mai strigă oamenii „Văru’”, ce pot să fac? Poți să faci, e o chestie de alegere și vreau să subliniez foarte clar lucrul ăsta, nu e nimeni obligat să facă reclame cu Văru’, dar s-a întâmplat. Am mai făcut și alte reclame, dar reclama aia a pușcat într-un sens, pur și simplu personajul era recognoscibil. Era pe autobuze la un moment dat, era ceva de groază. Și sketch-urile alea de la televiziune au existat și ele în conștiința populară. Ce e comic e că deodată apar niște oameni care te recunosc și îți recunosc calitatea de actor, de a fi actor, pentru acele lucruri, asta e amuzant. Deodată ești actor pentru că ai făcut lucrurile alea.

Andreea Vrabie: Iar cu asta, că oamenii te recunosc, ți-a fost ușor să te obișnuiești?

            Șerban Pavlu: Nu sunt un mare fan al chestiei ăsteia. Nu mă bucură. Mă bucură, dar nu la modul ăla. Nu caut lucrul ăsta absolut deloc, dar nu-l caut nu din vreun principiu, ci pur și simplu că nu sunt…

Andreea Vrabie: Și nici nu simți că te incomodează în vreun fel.

            Șerban Pavlu: Ba da, mă enervează, pe stradă, în parc. La început te miri, pe urmă te bucuri și pe urmă „pai stai, dar îmi pierd o grămadă de timp vorbind sau dând niște detalii”. Plus că eu trăiesc o schizofrenie totală, oamenii se apropie de mine și literalmente sunt oameni și acum care-mi vorbesc despre emisiunea aia de la televizor și îmi spun „Ooo, cutare, ia fă ca maimuța” sau nu știu ce, oameni care vin și-mi spun „vărule, ce faci vărule?”, oameni care sunt fani Umbre și așa, oameni care au văzut filmele lui Jude și sunt bucuroși, și oameni care te recunosc și de la teatru. Sunt chiar și oameni care merg la teatru, umblă prin oraș. Eu mi-am făcut așa, un fel de schemă de recunoaștere, încerc să-mi dau seama între ăia trei-patru pași până când ajunge la mine „băi, ce-o să-mi zică?” și sunt pregătit. Uneori mai greșesc și zic „aa, mulțumesc, da, sigur, sigur, da”.

Andreea Vrabie: Contează de unde te recunosc?

            Șerban Pavlu: Pentru conversație contează. Nu am niciun fel de speranță sau pretenție și nici nu spun oamenilor „da’ veniți la teatru”, nu mai spun nimic. „Dar vă aștept.” „A, v-a plăcut sketch-ul cu plăcinta? Dar vă așteptăm la Zadarnicele chinuri ale dragostei, la Teatrul Bulandra.” „O, da, ăla cu aeroportul! Vă rog, veniți la Coriolanus.” Am și eu mica mea experiență așa, apar acolo, apar acolo, apar acolo, aș vrea să mă numesc altfel dacă s-ar putea în fiecare din aceste locuri. Să fiu Șerban Pavlu la teatru, dar în cinema să fiu Johnny Force și în altceva să mă cheme altfel, la televizor altfel: Titi, Văru’. Adică personajele mele nu sunt personajele pe care le joc, sunt acești actori care se duc și fac aia, aia, sunt personaje diferite. Sunt cameleonic la un nivel de ăsta social, de casting, nu de lucru. Culmea e că n-am simțit vreodată că fac o compoziție așa, nu sunt eu. Sunt într-un anumit sens eu peste tot, dar se pare că sunt atâția eu că mi se face și scârbă. 

Andreea Vrabie: Nu știu dacă te-au întrebat mulți oameni asta, dar am observat că până acum ai interpretat vocile în peste 20 de filme de animație. Cum ai început să faci asta și de ce îți place?

            Șerban Pavlu: Îmi place tot așa, pentru că e o parte a meseriei care se plătește uneori și pentru că am dezvoltat-o. Știi cum e, după aia ai o expertiză în domeniu. Tot cu castinguri. Ăsta a fost blestemul generației mele, ăștia mai bătrâni nu mai înțelegeau nimic, „mă dar vă mai cheamă?”. Îți dai seama, la desene chiar nu se pune problema, faci o probă, aia se trimite, – unde nu știu, în America sau la Londra, unde au birouașele mai ponosite pentru Europa de Est – și atunci am dat o probă, am luat-o, am dat altă probă, am luat-o, am dat altă probă. Acum am o panoplie de personaje – ca să înțeleagă ascultătorii – de desene animate dublate, dar roluri principale. Nu-i simplu nici acolo. Una e să fii Kung Fu Panda și alta e să fii un amărât de porc pe acolo care cere și el o cană de apă.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam asta pentru că eram curioasă dacă are și componenta asta de distracție într-un fel.

            Șerban Pavlu: Da, are. Ca toată meseria, de ce să fim… Să nu fim absurji. Are, cum să n-aibă. Totuși faci Kung Fu Panda, să fim serioși, nu e ca și cum operezi pe creier. Adică sper ca acolo să nu existe o componentă distractivă. Îmi imaginez, dar o fi și la ei una. Dar și când faci Umbre râdem de ne tăvălim pe jos câteodată. Îi invidiez sincer pe tipii din industria horror, industria horror a firmelor horror. 

Andreea Vrabie: De ce?

            Șerban Pavlu: Cred că e foarte…

Andreea Vrabie: Distractiv.

            Șerban Pavlu: Rewarding, așa, să îți imaginezi. Nu se poate, cred că se distrează tare de tot.

Andreea Vrabie: Pentru că ai vorbit de mai multe ori despre casting, ce gânduri îți trec prin cap când te duci? Ai emoții? Ai avut vreodată emoții pe partea asta?

            Șerban Pavlu: Da, am avut. Încerci să nu ai. Ai emoții ca pentru un lucru pe care ți-l dorești și aparent depinde de tine să-l obții.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, dacă e o chestiune și de noroc, parțial.

            Șerban Pavlu: Da, e. Nu este chiar ca o – cum greșit se consideră – cursă de atletism, în care ai emoții, te așezi la start, se aude pistolul arbitrului și, dacă te-ai pregătit bine, dacă mușchii tăi sunt mai antrenați decât ai celorlalți concurenți, dacă bate vântul din spate și nu te doare burta, câștigi. Nu e chiar așa și e foarte greșit să se privească așa meseria asta. Tu te duci acolo să lucrezi cu cineva, cu un om, și e posibil să nu fie OK. Mă bucur că încă dau castinguri într-un fel, altminteri e foarte chiuitor. E foarte chinuitor, pentru că de multe ori trebuie să înveți pagini de text pe care să le asimilezi cumva. Fac mii de paranteze, dar asta e o altă problemă, oamenii vor să câștige castinguri – și aici legat de lucrurile pe care le poți face –, vor, dar se supără când nu le câștigă, dar nici nu se pregătesc uneori suficient de tare pentru castingul pe care l-au pierdut. Ai făcut tot ce ținea de tine, ai învățat textul ca pe apă și toate astea, cu perspectiva foarte clară de a nu lua castingul? Dacă ai făcut toate astea, OK. Dar să nu uităm că poți privi lucrurile – și nu știu pe câți îi încălzește chestia asta – dar le poți privi și în felul următor: și regizorul dă un casting cu tine în momentul ăla. De ce nu te ridici și spui „măi, îmi pare rău, nu ne putem înțelege bine. Eu am crezut, dar uite, din cât stăm așa, nu e pentru mine propunerea ta”. Spuneam că mă bucur că încă mai dau castinguri pentru că mă pot și eu raporta la cei mai tineri sau la cei care se uită așa – încerc să evit „respect”, că nu ăsta e cuvântul – la ce ce fac eu sau ce face nu știu cine.

Andreea Vrabie: Admirație?

            Șerban Pavlu: E, nici admirație. Nu știu cu ce se uită. Și le pot spune sincer „măi, stai puțin, că și eu dau casting de…”, știi? E o chestie. Dar am picat castinguri recent. Mai mult am picat în ultima vreme. N-am luat așa…

Andreea Vrabie: Și cum e când pici?

            Șerban Pavlu: Uneori nici nu te gândești, te gândești după. „Măi, măi, măi, stai puțin, dar tu te-ai dus acolo? Aha.” După care, dacă apare filmul, sunt două variante. Apare și spui „băi, n-aveam nicio treabă cu chestia asta, eram pa-pa” sau „uite, eu cred că făceam mai bine, puteam să joc, mă interesa”. „Mă interesa”, asta e cel mai nasol, „mă interesa foarte tare treaba asta” și atunci cresc regretele. Și există actori și actrițe care trăiesc cu această senzație că li s-a luat ceva. E foarte nasol când ajungi în chestia asta, pentru că ție nu ți s-a luat propriu-zis nimic, că n-aveai acel lucru. Și pare cumva că „uite, mi-a luat rolul meu”. „Cine?”, „Vasile”, „Păi stai mă, cum ți l-a luat, îl aveai tu și el l-a luat?”, „Păi nu, mă, dar totuși.”

Andreea Vrabie: Tu te-ai obișnuit sau mai simți în continuare asta, că cineva ți-a luat rolul sau părerea de rău? Treci mai ușor peste părerea de rău?

            Șerban Pavlu: Trec mai ușor, dar le mai simt. Tot timpul simt păreri de rău. Naiba știe de ce, pentru că probabil noi am putea împlini 50% sau 30% din lucrurile astea pentru care ne credem atât de grozavi. E foarte complicat, pentru că la cinema, de exemplu, oamenii fac abstracție de efortul pe care-l depun regizorii în a-și pregăti un proiect, în a-l obține, a-l finanța, a-l scrie și rescrie, rescrie, rescrie, unde e cazul. E foarte greu să te duci în fața oamenilor ăstora, care au muncit poate doi ani de zile, alții mai mult, știi povestea. Alții au scenarii scrise nu știu când, au picat nu știu câte concursuri CNC, finanțarea e cum e, banii sunt întotdeauna mai puțini decât ar trebui, asta e problema de multe ori. Și astfel de regizori, care trec prin toate etapele astea, e greu să te privească altfel decât foarte atent, pentru că urmează să ocupi un loc în proiectul lui, și atunci e de înțeles. E ca și cum muncești să faci o casă și nu îți vine să te joci nici când vine să îți pună ușa. „Dom’le, stai puțin, eu dau aici bani, sunt vai de capul meu, aici în șantier de doi ani, haide să nu …”

Andreea Vrabie: Mă întreb dacă cauți un echilibru între teatru și tot ce faci în rest, dacă ai nevoie ca teatrul să ocupe în continuare un loc important în munca ta.

Șerban Pavlu: Se pare că da, pentru că continui să fac și continui să fac mai mult teatru decât făceam înainte, și mai prost de multe ori. Dar am rămas cumva legat de treaba asta și mi-ar fi foarte greu dacă mâine dimineață mi-ar spune cineva „măi, trebuie să renunți complet, nu mai joci o vreme. Uite, te pregătești doar pentru cinema sau faci nu știu ce”. Probabil lucrurile astea când apar, apar tot așa, te adaptezi tu la evenimente, nu știu în ce măsură – asta e o discuție – evenimentele apar dacă creezi tu condițiile astea ca actor. Ești legat de ceilalți în meseria asta. N-ai cum s-o faci tu singur, de capul tău. Și atunci, nu-mi dau seama ce rol ocupă teatrul în viața mea, pentru că se pare că mai mult succes – nu știu exact ce înseamnă – am avut cu lucruri care nu țin de scenă decât pe scenă. Când mi s-a spus prima dată asta m-am enervat îngrozitor, mi s-a părut așa, o obrăznicie, pentru că e mult mai multă muncă. Am depus mult mai multă muncă, infinit mai multă muncă în direcția aia, a scenei. Nu știu, mai mult aș vrea să mi se povestească despre mine în teatru decât despre mine în film, culmea. 

Pe de altă parte, o spun mereu, actorii termină o facultate de teatru în România, rămân descoperiți, așa se întâmplă lucrurile. Tu intri la Facultatea de Teatru, de actorie, unde se studiază teatru. Tu studiez Cehov, Commedia dell’arte, Shakespeare, teatru contemporan. Ți se povestește despre spectacole de teatru și mai puțin partea asta de film, nu există în programă, așa că ești un actor de teatru când termini facultatea. Poate ceva din chestia asta îți rămâne, termini facultatea, ajungi destul de repede la Teatrul Bulandra, care era o emblemă a teatrului românesc de dinainte de revoluție și a rămas un loc așa, care are încă o rezonanță în urechile multor neactori. Te simți cumva obligat și de chestia asta. Și noi trăim oarecum într-o familie închisă, actorii. Se comunică foarte puțin cu exteriorul în mod real și foarte puțini actori își trag seva din altă parte decât din teatru. Vreau să spun în lumea asta actoricească, foarte puțini actori își imaginează că lucrurile pot sta, e un efort până la urmă de imaginație să se desprindă de chestia asta care vine din școală până la urmă. Asta înseamnă să călătorești, să studiezi, să rămâi în continuare conectat cu niște chestii care să fie exterioare meseriei chiar. Dar dacă lucrezi mai mult nu mai poți face asta și așa mai departe.

Andreea Vrabie: Eu te întrebam de asta, ce rol ocupă, pentru că mă întrebam dacă ți se pare că e mai greu, că e provocarea mai mare într-un fel în teatru.

            Șerban Pavlu: N-aș vrea să folosesc cuvântul „provocare”, pentru că știu că provocare poate să fie și provocarea de a te dezbrăca în cutare scenă, provocarea, provocarea. Uneori da, pare mai greu.

Andreea Vrabie: Că te face pe tine să depui mai mult efort poate.

            Șerban Pavlu: Da, cred că depui mai mult efort. Pe termen lung se amortizează, nu știu cum să spun altfel. Repeți un spectacol un timp mai lung sau mai scurt – în cazul meu, de exemplu, a fost acest spectacol, Coriolanus. S-a repetat doi ani de zile, de aia a fost o chestie foarte chinuitoare –, dar să spunem că repeți un spectacol trei luni de zile, după care îl poți juca și 10 ani. Există cazul ăsta, trăiesc, am jucat în Căsătoria de Gogol, se joacă la noi la teatru, se joacă a 14-a stagiune, a 15-a stagiune. E ceva enorm, dar efortul scade după aceea. Lucrul e făcut, știi cum să-l faci. Pe de altă parte, a ține un spectacol viu, a ține un spectacol adevărat, a ține un spectacol în așa fel încât să conteze reprezintă tot un efort, nu există minuni.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb acum, apropo de spectacole care se joacă mult timp, cum îți păstrezi tu ție interesul pentru rolul ăla?

            Șerban Pavlu: E complicat. Uneori nu ți-l păstrezi, spectacolele se degradează, se depărtează de idealul premierei sau regizorii nu le mai vizitează în niciun fel, rămâne cumva o chestie la latitudinea actorilor. E o foarte lungă discuție. Am început să nu mai cred deloc în povestea asta. Nu mai cred neapărat în o trupă, pentru că – nu știu cine va asculta chestia asta și cui mă adresez – sistemul presupune că suntem angajați aici de sistemul român ca să facem teatru. Și stăm așa, liniștiți, vine un regizor, montează spectacolul, noi îl jucăm și dracu știe de ce el continuă să se joace. Presupun că argumentul rămâne până la urmă publicul, care continuă să vină. Dar dacă argumentul ăsta e cel care contează, atunci de ce să nu punem un spectacol de bulevard, care aduce mai mult public și așa mai departe. De altminteri, se și întâmplă spectacole indoielnice ca gust, rămân mai multă vreme în repertoriul teatrelor, pentru că aduc un public. Și acest spectacol după premieră și încă niște spectacole nu mai are legătură cu creatorul lui – sigur, trupa e parte din creatorii lui, dar cel care a inițiat proiectul e regizorul – care gata, a trecut la altceva de multe ori. După o vreme mai are încă trei-patru spectacole, încă trei-patru copii făcuți după ăsta. Iar ăsta crește și se dezvoltă de capul lui.

Andreea Vrabie: Și tu vrea uneori să poți spune ca regizorul, gata, să trec la altceva?

            Șerban Pavlu: Da. Acum recunosc, probabil mi-au apărut ideile astea în cap după ce am mai lucrat în film și atunci spui „băi, gata, am făcut ăsta, l-am terminat. Acum tragem de el, e așa, mortul viu. Îi mișcăm mâinile, îi mișcăm picioarele, dar a murit de mult. Știți că nu mai bate nicio inimă în corpul lui”. Dar uneori este la limita bunului simț ce se întâmplă pe scenele bucureștene, adică sunt spectacole care nu au de ce să se joace. Nu există niciun motiv, decât că el e rămas în repertoriu, „uite, dom’le, vine lumea, se bucură”. Păi stai, că tu ai o responsabilitate față de oamenii ăia, nu știu ce să zic. Teatrele de repertoriu, din punctual meu de vedere, nu au murit, dar ar trebui scuturate zdravăn în momentul ăsta. Iar actorii din teatrele de repertoriu, să nu uităm, lucrează la fel ca și actorii care nu sunt angajați în teatrele de repertoriu, ca să câștige bani, ca să facă cinema, ca să facă televiziune, ca să facă atâtea alte lucruri și acolo se duc ca la serviciu. Am să fiu contrazis probabil, atunci am să zic chiar în numele meu. Uneori mă duc ca la serviciu. Treaba aia e acolo, nu te lasă inima, trebuie să depui un efort. Când depui efort, efortul ăla te costă, nu e atât de simplu. Sunt foarte puțini actori și probabil actorii mai serioși fac asta, care se duc ca la o întâlnire cu publicul în mod real. „Stai puțin, că eu mă urc acolo, pe scenă, în fața lor, nu pot să mă duc așa.”La teatru funcționează pe de altă parte sistemul ăsta care nu funcționează în cinema, în cinemaul românesc: oamenii vin după actori. La cinema, nu. Și atunci se creează această legătură și presiune și responsabilizare pentru actor datorată publicului care a venit să te vadă pe tine și asta ajută enorm. Oamenii încearcă să depună un efort chiar dacă spectacolul cutare sau cutare nu e bun, la asta mă refer. Ce înseamnă un spectacol bun, iarăși e o discuție lungă.

Andreea Vrabie: Am citit undeva – apropo de spectacole – că ai avut o perioadă de 12 zile în care ai jucat 14 spectacole.

Șerban Pavlu: Da, da, am avut. Astea sunt recorduri de-astea cretine complet, nu înseamnă nimic.

Andreea Vrabie: Mi se pare că în general lucrezi mult, ai foarte multe roluri.

            Șerban Pavlu: Acum joc mai mult decât înainte și au apărut aceste spectacole în spațiul privat, au apărut aceste spectacole în spațiul underground – fac diferența asta pentru că de multe ori și alea sunt private și vai de capul lor cum se chinuie oamenii ăia să le țină – dar există teatru privat comercial, creat cu scopul de a vinde bilete și de a aduce oamenii în sală în număr cât mai mare. Astea se desfășoară în paralel cu programul meu de actor angajat la teatru, în paralel cu programul meu de actor care încearcă să lucreze în film și în paralel cu programul meu de actor care a făcut Umbre, care e un colos, adică se filmează trei luni de zile. Nu e așa, o chestie, azi am filmare, mai am peste o săptămână.

Andreea Vrabie: Eu ce voiam să te întreb e din ce nevoie personală vine dorința asta de a lucra cât mai mult?

            Șerban Pavlu: Frică. Din mai multe frici, frica de a se termina totul și de a nu te mai chema nimeni nicăieri și de a nu mai putea să-ți arăți valoarea fără de care omenirea ar fi, îți dai seama, se oprește planeta dacă nu mai joacă Pavlu teatru. Dorința de câștig, să câștigi mai mulți bani și probabil – vorbesc în numele meu – există o plăcere din a câștiga bani din meseria ta, din această meseria a ta care este fabulos de cunoscută, este celebră pentru imposibilitatea de a nu câștiga bani din ea. Aici încep să se estompeze culorile cu care scriu: să faci lucruri de calitate. Aici nu se știe ce înseamnă asta, adică să-mi fac meseria și făcând lucruri bune să câștig bani, deci e o nuanță importantă, pentru că o aud la foarte mulți din colegii mei: „Băi, eu m-am dus, dar eu nu fac acolo…” și satisfacția crește. E o treabă extrem de delicată cu meseria asta, pentru că tu crești în ea, nu poți să-ți faci o firmă din actorie și pe măsură ce te dezvolți, poți să trimiți acolo pe nu știu cine, dincolo pe nu știu care. Sunt doar eu și fiecare e doar el. El trebuie să se ducă în seara aia acolo, eu trebuie să plec la Ploiești să joc spectacolul, eu mă duc la filmare, eu, eu, eu și numai eu. Și atunci, a putea trăi din chestia asta și să vezi că reușești să te dezvolți e o satisfacție. 

Ca să-ți răspund în continuare la întrebare, în al treilea rând, din dorința mea cel puțin și a altor prieteni actori de a face în paralel acel lucru care să te definească și să te treacă în categoria artiștilor și să găsești un rol bun. De aici vine și cursa – nu știu dacă nu exagerez – pentru premii, pentru că certifică. Nu cred că oamenilor le mai pasă în mod sincer de premiul UNITER sau nu știu ce, pentru că nu-ți aduce în realitate nimic decât sprâncene ridicate în cel mai fericit caz, dar probabil există o anumită dorință – cei care o mai păstrează – de student care termină facultatea de a spune ceva în profesia asta. Și atunci de aia continuă ghiceviul ăsta de roluri în care ești mai bine plătit. M-a și întrebat un amic, e inginer, „dom’le, dar tu de ce mai faci de-astea mai ieftine dacă le faci pe astea mai scumpe?”. „Păi n-au nicio legătură.” „Stai, dar de ce mergi să mai joci pe gratis dacă ai apucat să joci pe bani?” Și răspunsul la întrebarea asta, care e foarte justă, e pentru că încerci să vezi de unde sare iepurele sau ți se pare interesantă o chestie. Unii păstrează lucrul ăsta și nu știu dacă e bine sau e rău. Arată și multă prostie, pentru că de multe ori am dat-o în bară. Mă duc să fac nu știu ce scurtmetraj pe gratis, descopăr că el nu întâmplător e pe gratis. Oamenii ăia sunt atât de proști că nu ar fi avut cum să facă rost de bani și mai bine că n-au făcut. Și așa mai departe.

Andreea Vrabie: Menționam cât de mult lucrezi pentru că mă întrebam ce efecte negative are asupra ta personal.

            Șerban Pavlu: Primul efect negativ asupra mea nu e asupra mea, e asupra familiei și asta probabil e un loc comun. Evident, neglijez familia. Eu încerc să n-o neglijez, am doi copii și încerc să fiu prezent. Nu avem bunici care să stea, stăm noi și mă rog, evident, eu stau mai puțin. Dar un alt efect negativ este desprinderea… Eu am copilărit înainte de ‘89 și am fost adolescent imediat după Revoluție, a fost nasol, Bucureștiul era – și Bucureștiul era sus probabil – un loc lipsit de evenimente culturale și de chestiile astea care sunt atât de importante să te definești ca adolescent. Nu existau concerte mișto, nu veneau formații, nu venea nimic. Când au început ăștia să se ducă nu știu unde, la Budapesta, era o nebunie. Îmi lipsește chestia asta acum. Există spectacole, există festivaluri, cum sunt, dar cât mai sunt, și nu reușesc să particip pe cât aș vrea la chestiile astea. Și doi la mână, dispare viața socială complet, în cazul meu, pentru niște ani complet. N-ai cum. Jucăm seara. Teatrul se joacă seara și în weekenduri. Asta e situația. N-ai cum. Nu poți s-o faci bine. Asta e din epoci apuse cu actorii care își pierd nopți după nopți după nopți. Poți să ți le pierzi o vreme, după care mori, ajungi la spital, nu știu. Acum s-a mai câinoșit chestia, trebuie să fii prezent, în bună stare. N-ai cum să joci mult și să-ți pierzi nopțile. N-ai cum. 

Andreea Vrabie: Cred că în podcastul cu Micutzu spuneai că ai simțit că facultatea nu te-a pregătit într-un fel până la capăt, că mai degrabă doar ți-a oferit o hărtie, o diplomă, ca să te angajezi la Bulandra.

            Șerban Pavlu: Da.

Andreea Vrabie: Și din cauza asta mereu cauți mentori sau să înveți și să te dezvolți cât mai mult. Cum faci asta? Cum încerci să faci asta?

Șerban Pavlu: Aici noi ducem lipsă, nu sunt suficient de multe cursuri de actorie, master. Numai că la noi mai degrabă prevalează ideea că „lasă, dom’le, că înveți făcând” decât să înveți ca să faci. Și oamenii rămân de multe ori pe același etaj,  nu se schimbă, mai ales dacă au avut succes cu o chestie. Și eu mă număr printre oamenii ăștia probabil de multe ori. Mi-ar plăcea foarte mult să mai merg la școală puțin, la un curs. Asta m-ar interesa în ceea ce privește pregătirea. Simt că e nevoie de chestia asta, ca din când în când să mai devii….

Andreea Vrabie: Student.

            Șerban Pavlu: Da, da. Ca actor, da. Alții nu simt nevoia asta, dacă mai au și un pic de succes gata, oamenii au înțeles cum se face și aia e.

Andreea Vrabie: Ți-e teamă că vei ajunge în punctul ăsta de plafonare, în care vei spune „gata, știu tot”.

            Șerban Pavlu: Da, da. Dar poate am și ajuns. Eu nu spun că știu tot, dar s-ar putea să nu mai ai posibilități. De multe ori în teatru, de fapt și în film, întâlnirea cu un regizor reprezintă chestia asta pentru un actor, ocazia de a fi împins un pic, de a-și testa limita, de a fi pus în poziția s-o depășească, să caute ceva nou. De fapt aici cred că și apare actul ăsta creator. Nu știu cum să zic, dacă te uimești tu pe tine, sau care e formula potrivită, dar cu ce vii de acasă faci ceva ce n-ai mai văzut tu la tine. Asta se întâmplă rar și asta ar trebui căutat. Pe de altă parte, mă deranjează enorm actoria ca performanță în sine. Adică spectacole sau filme construite pentru ca acel actor – sau mai rău, dacă sunt construite așa, haide – dar dacă într-un spectacol sau într-un film un actor dorește să se arate pe el și asta este. „Uitați ce performanță fac eu.” Dorința de a se arăta într-o formulă extraordinară, într-o lumină așa și fără nicio legătură cu ce facem toți. Cred că e o chestie de echipă și că spectacolul sau filmul e mai presus de oricine face parte din el.

Andreea Vrabie: Mai ai roluri care te fac să te îndoiești de tine ca actor?

            Șerban Pavlu: Am avut, da, da. Chiar rolul ăsta pe care îl joc acum, Coriolanus, mă face să mă îndoiesc ca actor de mine. Pentru că întotdeauna un rol mai mare te testează în sensul ăsta. Deodată, nu la premieră, când rămâi tu cu el, dacă ești onest, încerci să îți dai seama cât acoperi din el – sunt niște formule așa, le folosesc fără să vreau. Dacă ne imaginăm actorul ca pe o persoană care poate să deschidă – mai ales pe scena unui teatru și mai ales într-un text cum e Shakespeare – o ușă sau o fereastră pentru cel care privește în a vedea fie o lume, fie o idee și a reflecta asupra ei, te întrebi câte astfel de uși pot deschide? Asta înseamnă pentru mine să acoperi un rol. Și uneori te simți foarte mic pe lângă chestia asta și îmi dau seama că nu am reușit. Ce vine rău cu experiența, dacă este vorba de experiență, e că începi să te vezi. Eu am suferit, se pare, de chestia asta. Am fost orb față de mine niște ani de zile.

Andreea Vrabie: Adică?

            Șerban Pavlu: Nu-mi dădeam seama. Într-un anumit sens te impinge înainte și e grozav, dar nu vedeam cât de prost joc. Mi se părea că joc bine aproape indiferent de context. Mi se părea „păi cum, cum să nu-mi dai mie mai mult când eu sunt mai bun, am idei?”. Și a venit foarte târziu chestia asta, să mă văd cu adevărat, să mă aud cu adevărat. Și mi-am dat seama că joc prost de multe ori sau că în cel mai fericit caz zic vorbele, dar nu se întâmplă nimic cu privitorul.

Andreea Vrabie: Și atunci cum faci să nu te blochezi? Să continui.

            Șerban Pavlu: Poate e o măsură a pasiunii. Ar trebui să punem lucrurile astea pe hârtie mai concret. Dacă ești suficient de pasionat, continui. Dacă nu, nu mai faci, care e problema? Chiar e ultimul lucru care lipsește omenirii, încă un actor sau încă o actriță. Nu e nevoie de chestia asta. Nu e nevoie că altfel murim. Încă am dorința asta de a face, nu știu dacă o să-mi dispară. În general, în cazul meu, am remarcat că este vorba de sindromul ăsta al studentului. Încerc să-mi spun „dar dacă nu sunt eu în stare să înțeleg ce mi se cere? Dar dacă nu am mai făcut niciodată treaba asta și acum o voi face pentru prima dată?”. Încerc să dau vina pe mine încă, așa nu mă blochez. 

Andreea Vrabie: E ceva ce m-am întrebat întotdeauna în legătură cu actorii, cum reușesc să fie prezenți două ore, uneori trei ore în momentul ăla?

            Șerban Pavlu: Dacă ar reuși să fie prezenți două ore probabil le-ar exploda capetele și oamenii din sală ar fi schimbați pentru totdeauna. Nu reușești să fii prezent două ore, dar cred că este ultima frontieră și cea mai importantă de trecut: calitatea prezenței de fapt pe scenă, mai ales la teatru. Eu n-am văzut niciodată nimic peste asta. Dacă un actor reușește să fie prezent în clipa aia acolo și doar acolo. Și de asta spun că poate seamănă cu un exercițiu de meditație – nu știu dacă să-l numesc „exercițiu” –, pentru că e greu de ținut. Așa cum se spune în yoga, ca să te poți concentra pe respirația ta, pe o respirație, apoi pe a doua și a fi prezent.

Andreea Vrabie: Tu ți-ai dori asta?

            Șerban Pavlu: Da, cred că e suprema calitate a unui spectacol. Eu nu sunt un mare fan al teatrului ca divertisment. Nu pentru că-l consider neinteligent, există divertisment extrem de inteligent și extrem de elaborat pus la cale, sofisticat ca prezentare, deci nu asta e problema. Ci pur și simplu că eu nu asta am căutat în teatru, în meseria asta. Și nici explicarea unor idei filosofice, pentru asta există cărți și nu te poți duce ca la audiobook-uri, așa, la teatru. Și asta mi se pare o altă chestie stupidă. Sau mă rog, poate nu e stupid, dar nu mă interesează. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna și m-a atins – și aici revin la spectatorul care eram înainte de a mă apuca de meseria asta – a fost acest miracol al întâmplării în fața mea. Și acela să te facă să începi să te gândești, prin asta întâmplarea este exemplară și devine prilej de meditație, de reflexie, de schimbare. Nu-mi place emoția ieftină, dar cred în acest catarsis. Se schimbă ceva în oameni și există niște instrumente specifice teatrului sau ale cinemaului de a provoca schimbarea asta. Și pentru teatru, ca spectator, pentru a putea vedea în fața ta pentru o clipă niște oameni care trăiesc în chestia aia e foarte greu și extraordinar și produce genul ăsta de schimbare. Dar e foarte complicat. 

Andreea Vrabie: Cât de des ți se întâmplă?

            Șerban Pavlu: Foarte rar. Nu știu dacă mi se întâmplă mie, eu spun ce-mi place la alții. Să fii concret pe scenă e foarte greu de obținut.

Andreea Vrabie: De ce îți place să fii actor? Ce-ți oferă ție ca om?

            Șerban Pavlu: Vai de mine. Acum nu mai știu ce să răspund la chestia asta, acum nu mai știu să fiu altceva decât actor. Presupun că pleacă de undeva dintr-o dorință de autoconfirmare, dar eu fac treaba asta de la 18 ani. E cumva un moment în care ai nevoie de autoconfirmare, ești timid și mă tem că m-am apropiat de chestia asta așa, prin prisma timidității. Nu eram un tip retras sau nu știu ce, dar nu eram sigur pe mine deloc și mie mi s-a părut că dacă pot să fac lucrul ăsta îmi înving niște… Și așa am intrat în chestia asta și lucrul ăsta a continuat să funcționeze pentru mine mult timp, și în facultate, și după. Apoi s-a schimbat în altceva și acest altceva este cumva ce sunt eu acum și nu știu. E ca și cum ce înseamnă pentru tine să ai 1,87 metri și de ce mai dorești să ai 1,87. E foarte greu să-ți explic. Nu e ca și cum dacă n-aș mai fi actor aș muri sau n-aș mai trăi sau nu m-aș mai bucura de viață. Mă chinuie uneori foarte tare povestea asta, dar nu sensul creator, romantic. Nu mă chinuie talentul. Mă chinuie că am emoții foarte mari când joc seara. Sunt spectacole la care mă duc și zic „băi, ce naiba e cu mine, nu mai pot, mi se strânge stomacul, am emoții”. Alteori trebuie să mă scol la 6 dimineața și mă întreb ce caut eu la filmarea asta. Nu mă simt întotdeauna bine. Mă simt bine că mi se pare că e un lucru la care am reușit cât de cât. Asta ține tot de autoconfirmare.

Andreea Vrabie: Adică nu ai momente în care te întrebi „de ce fac asta totuși?”.

Șerban Pavlu: Ba da, am. Am momente în care mă întreb. Nu știu ce să răspund întotdeauna. N-am găsit motivul pentru care fac actorie. 

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *