Pe Bune #87: Răzvan Exarhu

Despre ce a însemnat acest an pandemic și cum ieșim schimbați din el.

În ultimii doi ani am încheiat sezonul curent din Pe Bune cu un episod special: înregistrarea spectacolului Pe Bune Live din acel an, care aducea povești sincere despre muncă și viață spuse pe viu în fața unui public. Anul acesta nu am putut organiza un Pe Bune Live, dar nu am vrut să lăsăm finalul de sezon să treacă nemarcat. Așa că l-am invitat din nou pe Răzvan Exarhu, om de radio și cel mai ascultat invitat al podcastului, să discutăm împreună despre ce a însemnat pandemia, cum a trăit-o el și cu ce gânduri de viitor iese din 2020. 

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Răzvan. Mulțumesc că ai acceptat încă o dată învitația mea.

            Răzvan Exarhu: Mulțumesc și eu. Încerc să o iau ca pe un compliment: acest podcast se întoarce și se răzbună.

Andreea Vrabie: Îți spuneam și în mailul de invitație că emisiunea ta, Morning Glory, m-a ajutat foarte mult, mai ales în primăvară, în perioada de stare de urgență, să rămân sănătoasă mental și mă întrebam, pentru început, cum a fost pentru tine perioada aia, când toată lumea era mai speriată. Cum ai trăit-o dincolo de ce s-a auzit la radio?

            Răzvan Exarhu: Evident, nu am putut să mă feresc de starea asta. Am ajuns și eu să am preșuleț impregnat cu clor și să fac baletul ăla pe care probabil că îl făceam cu toții când intram în casă, încercând să sărim din pantofi direct în papuci fără să atingem nimic. Mă rog, a fost o perioadă foarte încărcată epidemiologic și pe prevenție am fost primii pe țară, al doilea pe județ. 

În rest, am preluat, evident, tot ce a adus această necunoscută, respectiv un tip de haos în evaluarea lucrurilor importante. Panica a fost primul lucru care s-a instalat în capul nostru și sentimentul că pericolul pândește de peste tot, chestie care mi se pare ridicolă acum. Dar chiar și așa, mi s-a părut foarte important să rămânem pe fază și să nu ne pierdem umorul atât cât s-a putut. Să devenim ceva mai utili decât obișnuiam să fim, respectiv să atingem și partea asta de informație și să vorbim cu oameni care se și pricep la subiect. Cred că am făcut o figură foarte bună încercând să combinăm partea rațională cu partea emoțională.Era clar că și noi eram extenuați și fizic și emoțional de tot ce se întâmpla. 

Nu prea știam, era și o atmosferă foarte ciudată la radio pentru că nu mai veneau decât oamenii de la matinalele celor trei radiouri – Rock, Kiss și Magic – și cam atât. Să vezi ditamai sediul, cât jumătate de teren de fotbal, gol e impresionant. Te cam face la scufiță. Plus o tensiune care nu te lăsa neapărat să suferi de entuziasm. După mine, a fost unul din episoadele cele mai importante din cariera mea de radio, pentru că a trebuit să depășesc nu o dramă personală sau o situație cu care trebuia să mă confrunt eu și atât, ci ceva care ne afecta pe toți și ne făcea pe toți diferiți, ceva mai sensibili, anxioși. Mi-am luat probabil ceva mai în serios rolul ăsta de catcher in the rye, în care te simți responsabil – cum îți povesteam și în prima noastră întâlnire – pentru ceea ce se întâmplă cu oamenii care te ascultă. Dincolo de asta, am încercat să folosim vocea rațiunii, dublată de același tip de umor probabil din ce în ce mai negru și mai apăsat. A fost un umor disperat, aș zice, un umor de supraviețuire, dar care, e adevărat, încărca pe toată lumea. Ne încărca și pe noi și îi încărca și pe ceilalți.

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să te întreb, dincolo de ce încercai tu să faci sau încercați voi să faceți, la ce nevoie din oameni crezi că răspundea matinalul sau a răspuns în perioada asta?

            Răzvan Exarhu: Cred că primul lucru pe care ți-l dorești este să vezi că măcar un lucru din fosta ta lume nu s-a schimbat. De asta i-am și simțit pe ascultători mult mai calzi, mult mai implicați și într-un fel mult mai dispuși să ne arate că sunt alături de noi și ne susțin și ei într-un fel. Primeam multe mesaje din care se vedea că apreciază efortul nostru de a ne descurca în acest hățiș în care toată lumea vorbea despre același lucru cu spaimă, fără să aibă informațiile aduse la zi, în care panica dădea tonul și nicidecum rațiunea rece sau discursul științific.

Am încercat să le dăm oamenilor sentimentul în fiecare dimineață că lucrul se petrece așa cum s-a petrecut și înainte să se abată molima. Chiar dacă pentru noi ăsta a fost un efort care ne lăsa lați la fiecare sfârșit de emisiune, pentru că totul era foarte intens. Pe lângă faptul că nu mai puteam să vedem oameniîn studio, a apărut Skype în viața noastră, a apărut mizeria asta de conversație care se întrerupe, care are delay. Este o modalitate neomenească de a comunica și mă scoate din minți în continuare, pentru că și acum folosim același regim. Chiar și așa, pentru că totul era foarte confuzant, mai ales pentru mine, pentru noi, pentru echipă, am reușit să ne transformăm, să ne adaptăm și să facem un lucru care, zic eu, a fost foarte apreciat. Am văzut asta la finalul studiului de audiență. Oamenii au fost cu noi mai mult decât de obicei, asta a fost partea frumoasă. Ne-a crescut audiența în pandemie.

Andreea Vrabie: Mă întrebam, apropo de audiență și de mesaje de la oameni, cât de mult contează feedbackul, mai ales într-o perioadă de genul ăsta? E feedbackul ăsta un motiv suficient cât să te trezești dimineața și să faci emisiunea sau uneori îl simți și ca pe o presiune de a te trezi în fiecare zi și să faci emisiunea, chiar dacă poate nu ai cea mai bună stare? Adică te încarcă sau te și apasă? În sensul ăsta.

            Răzvan Exarhu: Pe mine mă încarcă, pentru că la capătul multor dimineți în care aproape că mă împingeam eu pe mine să mă dau jos din pat, așa eram de sfârșit, și-mi lua foarte mult timp să-mi pornesc și corpul și capul, interacțiunea cu oamenii și răspunsurile lor –  care vin, mă rog, pe diverse canale: WhatsAppul emisiunii, pe Facebook –, mesajele astea îți arătau că oamenii participă la conversație și vor tot timpul să-ți dea ceva înapoi. Ăsta mi se pare un principiu bun. Dar da, lucrurile astea te încarcă, ai nevoie. Ai nevoie din când în când. Altfel, sigur, îți faci treaba chiar și așa și, dacă ai încredere în tine și mintea limpede, știi că lucrurile pe care le faci sunt aceleași pe care le faci zi de zi. Pentru că aici totuși lucrăm mai mulți oameni și ne-am setat foarte bine și ne simțim bine unii cu alții și avem încredere unii în alții. Treaba asta e o mașină, de fapt, care merge foarte bine. Eu sunt interfața. Dar e evident că aceste nevoi de echilibru și de încredere au crescut foarte mari. Încrederea pe care noi ne bazăm când facem emisiunea s-a transferat un pic și către public. O dată noi le-am arătat oamenilor că avem încredere în ei și le oferim efortul nostru și dăruirea noastră, să spunem, într-o perioadă confuză și de asemenea ei ne-au arătat că ne oferă nouă încrederea. 

E același principiu în care eu cred, care face radioul cel mai cald și uman mediu de comunicare, pentru că aici chiar se vede emoția. Aici se simte emoția. Este pe viu, comunici cu niște oameni mai ales într-un moment în care ei sunt ușor de mutat de colo în colo, dimineața, și le amprentezi ziua. Le dai acel brânci necesar pentru ca sistemul să înceapă să funcționeze. Chiar nu mai are nicio importanță pentru mine felul în care mă simt dimineața. E un exercițiu pe care îl fac cu mine ca atunci când fac flotări. Chiar n-are importanță dacă sunt obosit. Sigur, poate sunt puțin mai indulgent cu mine, dar programul e program și aia trebuie să fac. Știu că asta mă scoate și pe mine ceva mai mulțumit la finalul zilei. Vreau să văd că și eu funcționez, că sunt bine, că sinapsele mele se deschid și fac click și blink din când în când, că am simțul umorului relativ intact. E ca atunci când te ciupești să vezi dacă simți durere sau guști ceva sărat ca să vezi că mai ai gust, ca să fie mai pe context, așa. Te bucuri de fiecare dată când dai peste o mâncare ratată, zici: „Oh, Doamne, ce bine simt mizeria asta de mâncare. Ce oribilă e, dar ce mă bucur că simt că e oribilă!”. 

Andreea Vrabie: Mă întrebam, apropo de asta și de ridicat din pat în fiecare dimineață, cum te-a ajutat faptul că ai mers în continuare la radio? În ce măsură ai trăit tu izolarea pe care mulți au trăit-o și care, pe mine, cel puțin, m-a afectat destul de tare.

            Răzvan Exarhu: Eu am fost destul de norocos aici, pentru că da, puteam să ies din casă în fiecare dmineață, mă duceam la radio. Puteai să ai perspectiva generală, de fapt ăsta a fost cel mai mare avantaj, nu numai ieșitul din casă. Deși mi se pare un avanjaj să poți să ieși. Îmi dau seama cât de complicat trebuie să fie să stai închis în casă. Sigur că a fost o epocă destul de complicată și discutabiă din anumite puncte de vedere, mai ales pe partea asta, pentru că regulile nu sunt făcute pentru oameni, sunt făcute pentru mulțimi de oameni și oamenii dispar din ecuația asta. Ce simt oamenii nu mai interesează pe nimeni dintre cei care fac regulile. Asta e o concluzie pe care o pot aplica și acum. 

Avantajul este că poți să te uiți la lume de sus – de aici, de la etajul 10 și nu numai – și să încerci să înțelegi că există mișcări de emoție, de informație, niște deplasări ca ale norilor pe care poți să le înțelegi, pe care poți să le dai la o parte, dintre care poți să alegi. Poți să le și arăți oamenilor ce se întâmplă și să-i mai liniștești, să nu-i faci să creadă că mesajul este unul singur. Sunt foarte multe mesaje și cel mai important este acela că suntem vii și că ar trebui să facem orice să nu ne ducem cu capul. Ăsta ar fi cel mai important mesaj, indiferent cât de ridicoli am fost atunci cu banana bread și cu toate efuziunile noastre, cu iubirea de semeni. Au fost multe gesturi care nu fac parte din firesc, ci dintr-o zonă a exaltării, a nevoii de a reacționa într-un fel, și pe narcisism și în căutarea tandreței pierdute și a căldurii umane pe care am pierdut-o în izolare. În fine, sunt foarte multe și psihiatrii și psihologii au cu siguranță foarte mult de lucru și vor mai avea foarte mult de lucru în această perioadă ca să vindece ce s-a stricat în ultimele luni.

Din nou, era de ajutor pentru mine măcar să rămân cu o întrebare la finalul fiecărei zile și asta să mă țină alert, să nu mă facă să mă prăbușesc, să nu mă facă să cred că e sfârșitul lumii. Să încerc să lupt, să rămân atentși neinfestat, mai ales de disperarea pe care o propagau calanelele de știri și oamenii în sine și toate jumătățile de adevăr care circulau printre noi mai abitir decât virusul.

Andreea Vrabie: Ai spus ceva care mi-a atras atenția: că oamenii aveau tot soiul de activități cum ar fi să facă pâine, banana bread. Dar ce am mai observat eu că s-a întâmplat, cel puțin în primăvară, a fost că circula un curent al productivității sau auto-îmbunătățirii. Toată lumea se apuca de yoga sau să învețe o limbă străină, își reorganizau programul și așa foarte organizat și parcă nimeni nu mai putea să stea pur și simplu fără să simtă… Sau eu simțeam asta, că nu poți să stai pur și simplu și să înțelegi ce se întâmplă în lume fără să faci ceva și fără să simți că ești într-un fel criticat sau că nu ajuți la productivitatea asta comună. Mă întrebam dacă ai avut și tu puseuri de genul ăsta sau dacă ai observat asta. Cum te-ai uitat la asta?

            Răzvan Exarhu: M-am gândit la această perioadă. În acele luni am ținut un fel de jurnal și în el vorbeam despre lucruri cu care mi se întâmpla să vorbesc și cu terapeutul meu. Dar o observație pe care am făcut-o acum mai degrabă, uitându-mă acum și pregătindu-mă pentru întâlnirea noastră – e incompletă, e un gând recent – este că de fapt s-a produs un declic pe care lumea modernă cred că îl așteaptă de mult și pe care omul modern îl merită: anume acela de a se ocupa de sine cu onestitate, nu împins de curente de modă sau new age-iste sau tot felul de mizerii de astea, vulnerabilitatea și alte zarzavaturi. Mă refer la o auto-examinare onestă, fără narcisism, fără vreun impuls dramatic sau depresiv. E foarte important să te gândești la tine. Să-ți definești teritoriul, să vezi care sunt lucrurile care îți plac, care sunt chestiile care te scot din minți, preocupările personale. 

Cred că acum, judecând din perspectivă globală, faptul că oamenii au început să vorbească despre ei înșiși este o revoluție în sine. Eu, de exemplu, nu știu nimic despre părinții mei. Părinții mei sunt convins că habar n-aveau nimic despre părinții lor, despre bunicii lor, pentru că oamenii ăștia veneau din niște lumi în care nu se vorbea despre sine. Noi în sfârșit am început să vorbim despre asta.

Acum am primit această pandemie ca un dar otrăvit, dar de care cred că ar trebui să ne folosim, mai ales din perspectiva asta, de a înțelege lucruri despre noi și pe astea cred că le înțelegi în situații limită. Iar noi am trecut și trecem printr-o situație limită. E clar că nu mai e o glumă, e clar că nu mai e o periodă. E ceva care ne determină la o auto-analizare, o auto-centrare din care ar trebui să ieșim ceva mai liniștiți, după mine. Împăcați cu noi, ceva mai atenți la noi și cred că mai conștienți, din nou, de the bare necessities, cum spune maestrul nostru spiritual, al tuturor, Baloo din Cartea Junglei. El e stăpânul spiritului meu. Despre asta e vorba până la urmă. Aici se duce gândul meu acum, asta mă preocupă: în ce măsură folosim timpul pe care îl avem la dispoziție și această desprindere de sfera socială astfel încât să ne definim mai bine și să aflăm mai multe despre noi. Despre noi, despre omul alături de care stăm, despre prietenii noștri, tot ce compunea fosta noastră viață și vedem ce rămâne, ce pierdem, ce putem să aruncăm liniștiți. E chiar bine. E aproape ca la terapie, zic eu.

Andreea Vrabie: Tu ai avut niște descoperiri mai punctuale? Pentru că, de exemplu, mai devreme spuneai despre părinții tăi că nu le știi poveștile și asta e o chestie pe care am realizat-o și eu perioada asta și vreau foarte mult să petrec mai mult timp cu ei și să-i ascult mai mult, să-i întreb. Să vină dinspre mine treaba asta. Asta mă întrebam, dacă și la tine a dus la niște decizii punctuale sau încercări de schimbare.

            Răzvan Exarhu: Mă rog, eu am o situație ceva mai specială cu părinții mei, care sunt destul de bolnăviori și în vârstă și evident că mi-a tremurat sufletul zi de zi în perioada asta. Mă rog, între timp au și făcut covid și asta e partea cealaltă a experienței, pe care n-am făcut-o vizibilă. Am funcționat la radio, deși îmi venea să leșin în fiecare minut.

Pe mine lumea mă întreabă cum fac eu, știi, ca la comedianți: de unde le scoate, mă, ăsta? E cea mai enervantă chestie pe care i-o poți spune unui om. Cred că e și un documentar pe Netflix, ceva cu Does misery lead to comedy? sau ceva de genul ăsta. Cred că funcționează principiul, pentru că în mod normal ceea ce se aude la radio, evident, nu-ți indică vreo suferință ascunsă sau vreo traumă pe care o are realizatorul Răzvan Exarhu, mai ales în perioada asta. Anxietatea sau restul chestiilor poate s-au simțit mai mult în anumite momente, dar în general tonul a fost egal. Umorul a fost același, abordarea a fost aceeași. Acum, în perioada în care simțeam că se va întâmpla inevitabilul cu ai mei și după ce s-au îmbolnăvit, capul meu era absolut explodat și totuși în fiecare dimineață îmi făceam mai bine treaba, eram mult mai atent, mult mai aplicat, mult mai tehnic, tocmai pentru că simțeam că-mi tremură și mintea și vocea de disperare. Chiar și așa, făceam astfel încât să nu se simtă nimic. 

Probabil că eram puțin mai liber în exprimare și ăsta a fost marele câștig. Am început să numă mai feresc așa de mult să vorbesc despre mine și despre părerile mele, că nu mi se pare foarte important ce cred eu despre lume și viață în general, dar nu despre asta e vorba, ci despre folosirea eficientă a emoțiilor. O lipsă de emoții mi se pare dramatică, un exces de emoții iarăși mi se pare dramatic, și să mixezi ceea ce simți cu o descriere precisă a lucrurilor pe care le vezi și le urmărești mi se pare un atu sau o carte câștigătoare. De aici sentimentul pe care l-am avut, că la asta mă uit acum și de asta încerc să rămân alert și să nu-mi fugă mintea în altă parte, să confrunt situațiile, nu să mă uit în altă parte, nu să-mi vină să plâng, nu să strig „Doamne, unde ești, de ce ne-ai părăsit?”, ci să rezolv lucrurile bărbătește. Chestia asta m-a făcut să mă gândesc, când au început să mi se întâmple lucrurile: Să vezi tu că din asta nu mai ies. Asta mă pune la pământ. S-a dus dracu… Uite și tu cum dorm, ce ochi am, ce cearcăne am. Nu-mi găsesc cuvintele, trebuie să mă adun, sunt vai de capul meu, abia mă târăsc. Dar lucrurile s-au rezolvat și de unde credeam căo să mă facă pilaf toată perioada asta, că o să arăt ca în desene animate când trece tancul peste Tom, ei bine, m-am uitat acum la mine și am zis: Ce bine că mi s-a întâmplat asta. Eu nu credeam că pot să trec peste ea, că pot să înțeleg atât de multe din ea și că pot să aplic, nu numai să înțeleg. 

Pe mine m-a liniștit perioada asta, pentru că m-a pus în contact cu mine la modul dureros de onest. A trebuit să-mi accept limitele, să accept evidențele și să nu mai lupt ca prostul cu idealurile mele în mână, ci cu adevăr și cu grijă, atât. E singurul lucru: acceptând toate, absolut toate variantele, inclusiv alea care nu-ți convin. Ăsta mi se pare că e principiul fericirii. Cred că de aici poți s-o iei ușurel pe cărăruie, să te tot duci. Nu cred că ai de ales. E varianta în care rămâi singur cu tine și descoperi că ești doar cu tine și că trebuie să ai mare grijă de tine în măsura în care ai grijă de ceilalți. 

Și nu te strivește nimic, asta e ideea. Da, am avut această revelație că pot să mă mișc din disperare și orice ar fi să ies la suprafață și să respir, oricât de mult m-aș sufoca. E adevărat că exercițiul pe care l-am practicat cu toții sau de care suntem sau nu conștienți, dar de care eu am devenit conștient în perioada asta, a fost apneea. Apneea ca definiție a situației noastre. Momentele alea în care rămâi fără aer și numeri, te gândești la ce vrei tu, dar asta-ți oferă realitatea. Am stat din ce în ce mai mult în apnee învățând să supraviețuiesc așa în momentele în care viața nu îmi mai dădea aer, oxigen.

Andreea Vrabie: Mă gândesc acum la prima noastră discuție, când mi-ai povestit și despre depresie. E realizarea asta că poți să faci lucruri și că poți să ai încredere în mintea ta ceva ce te-a ajutat?

            Răzvan Exarhu: Da, m-a ajutat să scap de panică. Trecând printr-un episod de oboseală extremă – și acum sunt, abia aștept să vină vacanța. Mi-e foarte greu, am momente dimineața când spun alte cuvinte decât alea pe care vreau să le spun, sunt foarte obosit, mai ales că vin și după episodul ăsta cu ai mei – am învățat să scap de panică. Știi că primul lucru pe care ți-l oferă senzația de primejdie este starea aia, erau niște personaje din desene animate în care se speriau sau în momentul în care Bran, din Stan și Bran, se speria, făcea „Aah!”. Așa îți face mintea și te gândești că totul s-a sfârșit, lucru pe care, na, cu toții în situația asta l-am făcut de cel puțin câteva ori. Eu am început să nu mai fac asta. Am căpătat această stare de impermeabilitatepe care mi-am construit-o pentru că eram foarte obosit și știam că energia mea este limitată. Am zis: Fac ce pot.Atât s-a putut. Nu mai pot să investesc în pierderi de energie, de panică sau de agitație. Trebuie să privesc lucrurile cu calm și să mă gândesc, așa cum m-a învățat toată perioada asta, care ne-a spus că: „Wuhanul este un punct mic pe harta Chinei, n-are cum să ne atingă”, „măștile nu sunt bune”, am trecut prin tot felul de arcuri de triumf ale adevărului care s-au dărâmat în urma noastră. E câmp acolo unde eram siguri acum câteva luni. E câmp pustiu. Asta mi-a atras atenția și mi-am spus:Hai să mai vedem, să mai stăm puțin. Să nu ne panicăm.

Bun, părinții mei au făcut covid. Știam că se va întâmpla, am simțit că se va întâmpla chestia asta și de asta eram scos din minți și nedormit și speriat că nu pot să împiedic asta. Eu împingeam limitele omenescului dincolo de imposibilitate, am făcut chestia asta. Și în momentul în care au făcut, am zis: Asta e. Ce mai pot eu să fac acum? Pot să mă asigur că lucrurile sunt controlate. Și știu și eu acum destul de multe, poate mai bine decât ceilalți atotcunoscători de pe internet, le cam bunghesc la tratamentul de covid. Am rămas cu acest calm pe care, sigur, l-am învățat și de la un medic care îngrijește bolnavii la Balș. Îi și pomenesc numele, pentru că am vorbit mai mult decât zilnic, se numește Adriana Hristea, e și conferențiar. De acolo am primit această stare de luptă. Ești în gardă, faci ce poți tu să faci mai bine, nu irosești energia și ești atent tot timpul. 

Cred că se poate ieși din această criză de cele mai multe ori. Ăsta a fost episodul care m-a liniștit. M-a și extenuat, dar mi-a dat această privire ceva mai limpede și această stare de je m’en fiche pe care o aveam pe obrăznicie înainte. Acum este reală și mi se pare mult, mult mai eficientă decât orice altceva, orice apel de ăsta, orice voce ridicată peste mulțime, orice soclu. Mi se pare că stă în puterea noastră și totul e să ne concentrăm și mai ales să fim atenți la ceea ce facem, să îi urmărim pe idioți – pentru că idioții reușesc să creeze dezastrele – și să fim siguri că putem comunica bine cu oamenii cu care trebuie să comunicăm. Că există protocoale, că există o logică, există un plan. Lucruri din astea care, sigur, sună puțin schematic, dar sunt foarte importante și cred că astea ne dau liniște. Altfel, posibilitățile noastre se opresc acolo unde intervine hazardul. M-am împăcat cu ideea asta.

Andreea Vrabie: E fix întrebarea la care mă gândeam în continuare, pentru că mi se pare că ce ne-a arătat perioada asta e că în general există o lipsă de control și o incertitudine în viață și chiar dacă la nivel teoretic știam asta, parcă anul ăsta ne-au fost scoase și mai mult în evidență. Și mă întrebam acum dacă tu ai găsit ceva mic pe care poți să-l faci, concret, astfel încât să-ți dea o senzație de control sau de siguranță. 

            Răzvan Exarhu: Eu mi-am impus mai multe lucruri: mă joc cu mine și cu mintea mea, îmi dau teme. Și prima temă acum, în faza a doua a pandemiei, după ce m-am întors din vacanță – mă rog, vacanță în care m-am ocupat de tatăl meu, pentru că a fost bolnav și n-a fost realmente o vacanță, m-am întors ca după Vietnam – pentru că eram foarte jos cu energia, am zis: „Ia uite, Răzvan, tu care te-ai simțit atât de bine în vacanță, înconjurat de vinuri de bună calitate de la prietenii de la Vinimondo, ce-ar fi să te oprești tu acum?”. Uite așa m-am lăsat de fumat și de băut. A fost extrem de complicat să le duc pe astea, pentru că îmi venea să mușc din microfoane, din oameni, din uși. Dar mi-am dat tema asta pentru că e ca atunci când te doare capul și ca să uiți de durerea de cap, pentru că ea nu trece, poți să te lovești cu un ciocan în genunchi și-ți mai distrage un pic atenția. E o tehnică bună, veche, învățată din desene animate. Cam asta cred că mi-am dat eu ca temă. Mi-am impus un alt program pe care să-l respect. 

E ceva care mă preocupă tot timpul: să am mintea limpede, să fiu echilibrat, să descopăr că nu am nevoie de atât de multe lucruri, că nu trebuie să-mi refugiez panica sau anxietatea în gesturi mici, să nu fac așa din cap, să nu dau așa din picior, să nu mă apuce toți dracii, să nu explodez, să nu urlu la oameni, să nu mă iau cu toți de piept pentru că am eu o stare proastă și în general să ajung să respect și ceea ce spune cel din fața mea și în general ceea ce fac eu. Pentru că mă pierdeam. Dar știi ce bine e când râzi de tine privindu-te? Îți imaginezi că nu puteai să trăiești? Este exact ce ne-a făcut pandemia: „Ah, nu puteați trăi fără concerte? Ei, dar asta nu e tot! Stați puțin, o să trăiți și fără Crăciun!”. E superb. Și până la urmă, de ce nu? Cam asta fac, îmi dau alte teme care-mi distrag atenția și mă fac să simt și mai viu decât sunt. Nu e neapărat sistemul durere-plăcere, că nu mă recompensez neapărat, dar îmi dau seama care sunt limitele bucuriei mele. 

Încerc să mă duc la un ground zero al necesităților mele în acest moment. Cel mai important pentru mine este să-mi țin mintea limpede și să fiu pe fază tot timpul. Mie asta-mi place la nebunie acum și asta îmi și reușește de cele mai multe ori. Sunt foarte anxios, am foarte multe momente în care nu pot să-mi adun mintea, dar atunci de exemplu am început să respir, să fac exerciții de respirație și mă ajută foarte mult. Am o minte mult mai rece și mult mai aplicată acum și îmi este de folos. Asta mă ajută și la radio să fiu ceva mai concentrat, mai adunat. Probabil am și niște ieșiri ceva mai apăsate, și în același timp îmi dau seama și de relativitatea chestiei. Nu pot să mă mai implic atât de tare și nu-mi mai vine să sar și să îi tai capul omului din prima, mă mai gândesc un pic. Și de cele mai multe ori am dreptate să mă mai gândesc. E același lucru pe care l-am descoperit în relație cu lumea: cred că nu e nevoie să avem imediat o reacție sau o reacție. Cred că sunt lucruri peste care putem să trecem liniștiți, putem să ne vedem și de treabă. Asta ar fi prima învățătură a pandemiei: chiar putem să ne vedem de treabă. Sunt atât de multe lucruri care nu ne privesc și sunt atât de multe lucruri care ne privesc și de care nu ne ocupăm, încât eu aș începe cu number two, alea care ne privesc și de care nu ne ocupăm.

Andreea Vrabie: Te auzisem într-o discuție – cred că Cercul de la Cărturești – și spuneai că anul ăsta nu prea ai reușit să citești, că ai renunțat și să asculți muzică și că ești mult mai atent la ce se aude în jurul tău sau se întâmplă în jurul tău. Mă întrebam de ce și cum te ajută asta.

            Răzvan Exarhu: Probabil că e același exercițiu de minimalism pe care-l fac. E adevărat că și centrul plăcerii e un pic afectat la mine. Chiar nu prea merge ca altădată, s-a dat peste cap ceasul aici, pentru că nu mai am împărtășirea. E o chestie complicată. Mie nu mi se pare că e ușor să te bucuri așa, ca prostul, de unul singur. Pot s-o fac la radio, e singura rămășiță semi-intactă, dar în rest mi se pare complicat. Lipsește partea asta de spontaneitate, lucrurile pe care le fac oamenii când circulă liberi, inclusiv glumele proaste. Am devenit foarte serioși. Foarte, foarte serioși. Eu simt nevoia să fac glume proaste acum, de alea de grădiniță, de clasa a II-a. E foarte necesar să expui absurdul ca să-i faci pe oameni să iasă din încordare. Cred că râsul e aproape ca la Buddha, ca la Satori, te propulsează spre extaz, spre desăvârșire în momentul ăsta. Chiar cred că nu trebuie să scapi nicio ocazie, dar mai ales pe cele fără sens. Nu știu dacă am răspuns la întrebare.

Andreea Vrabie: Pornisem de la de ce ești mai atent la ce se întâmplă în jurul tău și cum te ajută asta.

            Răzvan Exarhu: Pentru că a început să-mi placă să fiu cât se poate de alert, să fiu pe fază tot timpul. Probabil că perioada asta în care ai mei au fost bolnavi m-a făcut să-mi doresc să pot să sar oricând în mașină și să mă duc… Nu știu unde să mă duc. Era doar gândul meu, că n-aveam unde să mă duc și ce să fac. În rest, cred că ăsta este motivul, vreau să-mi și golesc mintea. Fac niște exerciții de astea de meditație extinsă. Meditația în sine nu-mi iese, că adorm, dar încerc să fac liniște și ordine în rest. Pentru că ceea ce fac la radio mă epuizează și după aceea, ca să pot să funcționez normal, am nevoie să instalez în capul meu această stare de liniște. E o masă de lucru goală, asta încerc să obțin, și să privesc lucrurile în mod egal: și emoțiile, și accidetele, și toate lucrurile astea. Să le iau exact cum vin, pe rând. Avem aceeași ușă și pe ea intră toate lucrurile. La asta lucrez, ăsta este sentimentul meu. Eu nu sunt acum, după emisiune, mai vesel sau mai trist. Sunt mulțumit că am făcut un lucru bun. M-am și distrat, dar mi se pare un lucru foarte serios și sunt foarte încântat de starea asta pe care o am. Sunt așa, un meșteșugar care a stat și a bătut la un fier înroșit. Nu se vede mare lucru, dar mâine reluăm după ce-l călim și tot așa.

Andreea Vrabie: Am avut recent un interviu la Pe Bune cu un designer grafic, îl cheamă Ovidiu Hrin și e din Timișoara, și după ce am terminat interviul mi-a povestit o discuție pe care a avut-o el cu doi artiști, cu George Roșu și Dan Perjovschi. Și vorbeau toți trei despre cum toată lumea se gândește la veche normalitate sau își dorește o întoarcere la vechea normalitate, iar ei se întrebau de ce să fii atât de nebun să vrei să te întorci la cum era înainte, la ritmul ăla de muncă și la toată goana prin viață. Și mă întrebam ce-ți lipsește ție cel mai mult din vechea normalitate și la ce nu ai vrea sub nicio formă să te întorci, după experiența de acum?

            Răzvan Exarhu: Îmi lipsește înotul. Îmi doresc foarte mult să se deschidă odată cu piețele acoperite și piscinele acoperite. Foarte mult. Iar din vechea viață nu văd decât obiceiurile proaste, adică un tip de socializare fără sens. În rest, mi se pare că am primit un dar care ne arată că trăiam fără să ne gândim la noi, cum am spus și la începutul discuției. Până la urmă ne-am ales, pe lângă o criză lungă de nervi, cu o revelație care ne spune că ar trebui să ne reformulăm viața. Că nu e nimic greșit în ceea ce ni se întâmplă și că acest timp pe care l-am câștigat în izolare, departe de lume, de tentații, de adunări, de oameni, de timp pierdut, am putea să-l folosim pentru noi. Dar șocul este atât de mare pentru că sistemul a fost pus la pământ și noi trăim cu iluzia eternității, cu atât mai mult cu cât avem toate mijloacele cu care să o întreținem zi de zi – mă refer la social media și așa mai departe. Când chiar ni se întâmplă ceva, singura noastră preocupare, la fel ca orchestra de pe Titanic – noi suntem orchestra de pe Titanic, adică o parte din cei care nu înțeleg că lumea s-a schimbat și e bine așa – care în loc să se salveze, a continuat să cânte. E foarte de modă veche această serenadă adusă unei lumi care se scufundă și e mișto ce a zis domnul designer.

Nu m-aș întoarce la același gen de discuții în primul rând. Mie comunicarea mi se pare că a atins niște grade ale intimității pe care numai epocile de dinaintea conectării globale le aveau. Alea în care sunai pe cineva ca să vezi ce face, făceai un dar fără să aibă legătură cu vreo sărbătoare. Chestiile astea pe care oamenii le fac fără să le învețe. Nu știu cum să spun, e o nevoie primară de a te apropia și de a oferi sau simți căldură. De aici, văzând de cât de puțin e nevoie pentru a ne conecta, cred că puteam reconstrui lumea în care trăim. Și fără bullshit. Mie mi se pare că toată povestea asta ne trimite în fiecare zi la concluzia că bullshit doesn’t work. Din ce în ce mai mult, de la mesaje politice, la implicarea oamenilor în politică, în grija față de mediu și așa mai departe. Sunt o grămadă de cutume din astea pe care le-am moștenit din moși strămoși care sunt niște împărați goi. Ne-am închinat la niște idoli care sunt din carton și pe care prima ploaie mai puternică îi scofâlcește și îi topește. Îi deformează până la nerecunoaștere. Cred că aici suntem și nu ne împăcăm. Vrem să reparăm toate fantomele astea, să le recreem. Mie mi se pare incredibil. Repet, orchestra de pe Titanic e această atitudine și sigur, a avut și ea un final pe care-l cunoaștem.

Andreea Vrabie: Eu mă întrebam și dacă e ceva care, nu neapărat te sperie, dacă ți se pare că e și o șansă ratată undeva la mijloc. Pentru că eu mă gândesc cu tristețe că asta putea să fie o ocazie bună de a fi mai umani și mai solidari, și e ceva ce s-a simțit în primele luni de pandemie, dar în ultima perioadă parcă mi se pare că ieșim și mai divizați din toată treaba asta.

            Răzvan Exarhu: Eu cred că e un șoc peste care lumea va trebui să treacă. Cu siguranță schimbările care vor veni vor obișnui pe toți. Uită-te puțin la rezistența față de mască, față de existența virusului. Lucrurile astea au devenit secundare. Procentele aste au devenit din ce în ce mai mici. Adu-ți aminte cât de vehemente erau protestele astea. Bine, cu ajutorul canalelor de știri care făceau dintr-o excepție ceva care părea important. Nu era nici atunci mai important decât este acum, era doar mai vizibil. Până la urmă lucrurile astea se integrează, se somatizează, devin parte din proces. Și schimbarea va deveni parte din proces. Nu te poți aștepta la o revoluție morală, pentru că nu poți avea așteptări de la o specie cum e a noastră, care taie copaci ca să sărbătorească ceva. Desfigurează păduri sau are nevoie să omoare ceva ca să urle de bucurie. 

În rest, cred că avem o problemă cu tâmpiții care primesc prea mult credit și care nu sunt lăsați în pace. Nu sunt lăsați să-și urmeze destinul. Am creat un sistem în care avem mai multă grijă de tâmpiți, în care tâmpiții sunt protejați, lăsați să pună sistemul în criză și în care oamenii nu sunt ajutați. Asta mi se pare că e primejdia adevărată și dacă sistemul poate să învețe ceva din această poveste, ei uite, ar putea să profite de ocazie. Dar evident, e nevoie și de voci și nu e nevoie de sticle cu benzină, e nevoie de insistență, de dialog, de presiune constantă astfel încât schimbarea să fie dusă până la capăt. Nu cred că merge cu revoluția, nu asta e ideea. Dar conștiință civică, numește-o cum vrei, militatism de bună calitate, pe argumente. Lucrurile astea funcționează. E ca treaba asta, medicina de bună calitate. Evidence based medicine, lucru despre care nu se vorbește. Avem somități. Avem părerologi. Avem oameni pe care nu-i poți contrazice. Nimeni nu se mai apucă să caute rezultatele cercetărilor. Au apărut o grămadă de bazaconii în tot intervalul ăsta. Din nou, providențialul care ține tot de epoca veche pare să încerce să nu moară acum. Se zbate Abraham Lincoln, părintele națiunii, părintele fiecărei categorii de oameni din ăștia care știu mai mult decât toți oamenii la un loc, ceea ce este fals. N-ai cum să contrazici felul în care funcționează omenirea bazându-te pe creierul unui singur om. Este o prostie cumplită. 

Nu e nevoie de oameni providențiali, asta vreau să spun, e nevoie de oameni care-și fac bine treaba și fără să facă din asta un subiect de glorie. De asta zic, putem profita de acest moment ca să devenim puțin mai lucizi, mai atenți, mai măsurați și mai echilibrați.

Andreea Vrabie: O să opresc aici.

Răzvan Exarhu: Da, dar mai am o vorbă frumoasă.

Andreea Vrabie: Așa. Te rog.

            Răzvan Exarhu: E întrebarea pe care a pus-o maestrul meu spiritual, acum că vine Crăciunul, când zici că s-a născut colesterolul și nu fiul Domnului. Nea Maste, care este maestrul meu spiritual, s-a întrebat la un moment dat: „Dacă Dumnezeu ar avea coresterol, ar fi din ăla bun, nu?”. Așa că vă doresc tuturor un Crăciun fericit și îți mulțumesc, Andreea.

Andreea Vrabie: Și eu!

            Răzvan Exarhu: Și analize bună în continuare. Gândiți pozitiv, dar rămâneți negativi cât puteți.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *