Pe Bune #71: Paul Olteanu

Ce învățăm despre noi și cum ne funcționează creierul în momente de criză și ce schimbări facem în viitor.

Paul Olteanu este trainer și coach specializat în neuroștiință, psihologie și comunicare. A devenit interesat de programe de training în timpul liceului, inițial pentru că voia să o liniștească pe mama lui îngrijorată că nu are suficiente activități extracurriculare. Însă și-a dat imediat seama că ce învăța la traininguri era cu totul diferit de ce se întâmpla la școală. Ba mai mult, că i-ar plăcea să-i învețe și pe alții lucrurile pe care începea să le înțeleagă despre organizații și comunicare. De atunci au trecut 12 ani și peste 10.000 de ore în care a dat mai departe altor oameni din cunoștințele sale despre neuroștiința comunicării și încrederii, înțelegerea personalității și a emoțiilor, și tiparele de gândire care influențează comportamentele umane. Una dintre metaforele preferate pe care le fosește în cursuri pentru a-i ajuta pe oameni înțeleagă mai ușor cum gândesc e cea a elefantului, partea primitivă din creier responsabilă de emoții și instinct, și călărețului, partea din creier mai evoluată, responsabilă de planificare și gândire abstractă. Scopul e să învățăm cum să le ținem în echilibru. Din dorința de a da mai departe ceea ce știe, anul trecut a pornit Mind Architect, un podcast despre neuroștiință și psihologie aplicate în viața de zi cu zi, și care de la lansare se află constant în topul celor mai ascultate podcasturi din țară, semn că oamenii au nevoie să-și înțeleagă mai bine mintea și comportamentele.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Lunet Eyewear, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Paul, mă bucur tare mult c-ai acceptat invitația mea de a vorbi la Pe Bune.

            Paul Olteanu: Și eu mulțumesc tare mult pentru invitație. E ceva ce-mi doream de mult, să mai ajung invitat în alt podcast decât al meu. Deci mulțumesc tare mult, Andreea și mă bucur că am găsit teme interesante pentru amândoi.

Andreea Vrabie: Spune-mi pentru început cum ești acum. Îmi spuneai mai devreme că tocmai ai terminat un curs care bănuiesc că e online.

            Paul Olteanu: Exact. În perioada asta, cam imediat după ce a început pandemia, am avut vreo două săptămâni mai de liniște, în sensul că au dispărut cursurile din sală și încă nu trecuseră în online, dar săptămâna asta a fost ca o săptămână de lucru normală, că am avut curs în fiecare zi. Mai puțin luni, când a fost prima zi de după Paște. Ce să zic, încerc cumva să alternez între a face treabă ca înainte, adică a rămâne conectat la zona asta de training și coaching pe care o lucrez eu, dar am tot felul de mici bucurii. De exemplu, reușesc să văd și eu cum arată cartierul meu ziua, pentru că de doi ani, de când ne-am mutat unde locuim acum, eu nu l-am văzut decât seara. Plecam dimineață pe la 9:30 și veneam pe la 20:00 – 21:00 seara, deci nu prea am avut ocazia și acum mă bucur de el. Și în timp ce povestim noi sunt pe balconul de la parter, de unde locuim noi, și mă mai uit la câte un copac sau o pasăre, deci dacă apare câte un invitat neoficial în podcast să știi de unde.

Andreea Vrabie: Apropo de asta într-un fel, țin minte, pentru că noi cu redacția DoR am fost la un moment dat, cred că în februarie, la tine și ne spuneai atunci că nu ai nicio zi liberă anul ăsta și chiar țin minte că ai folosit expresia asta, că nici măcar să te îmbolnăvești nu ai timp.

Paul Olteanu: Da.

Andreea Vrabie: Și mă întrebam cum privești acum ce ai spus atunci și dacă ai vreun regret că ți-ai ocupat timpul atât de mult cu munca.

            Paul Olteanu: Măi, eu sunt un extrovert feroce și pentru mine interacțiunea cu oamenii mie-mi dă energie, deci sistemul meu imunitar sunt sigur că stă mai bine când am parte de interacțiune cu oamenii. Volumul ăsta de încărcare la care m-am autosupus în ultimii doi-trei ani, într-un fel m-am și bucurat de cât de mulți oameni vor să lucrăm chestii care mă pasionează și am zis „da” din filosofia asta cu „hai să lucrăm acum, că cine știe când mai sunt momente atât de bune”. Deci are și o componentă de, cum să zic, de dorință de a oferi din informații și din lucrurile astea. Are și-o componentă încărcarea asta a mea care ține de personalitate și mai are și o componentă care ține de frică. Eu am crescut cu un tată antreprenor. După ’90, când am început eu să devin conștient de lucruri, tata a pornit niște firme și cumva o lecție care s-a lipit de creierul meu emoțional, inconștient, e că e bine să faci treabă când poți, că oricând poate să dispară. Nu e cel mai sănătos tipar de gândire ăsta și mă bucur că mi l-am conștientizat la un moment dat. M-a ajutat și niște terapie la procesul ăsta. Nu am încă control total asupra lui, adică am înclinația să zic „da” la treabă câteodată mai mult decât îmi face bine, dar simt că sunt pe drumul cel bun cumva, că reușesc să mă reglez. 

Asta, cu nicio zi liberă, în 2020 eu am pățit-o pentru că mi-am terminat zilele din 2019 pe la jumătatea anului. Prin iulie am epuizat toate zilele de training din cursul săptămânii și practic de la jumătatea lui 2019 planificam 2020-ul. Și undeva prin februarie-martie, când ne-am întâlnit noi la mine la birou cu redacția, terminam zilele pe 2020 într-un fel de planificat, dar asta era planificare de jumătate de an și două luni, așa. De vreo șase-opt luni tot planificam. Acum ideea aia cu îmbolnăvitul, într-adevăr, asta e singura componentă care mă nemulțumește la cum iau decizii în perioada asta. Și când zic acum nu mă refer strict pandemie, că am înclinația să neglijez corpul sau să-mi suprasolicit nivelul de energie. Adică eu știu că am de unde da, ca și acum: am terminat un curs și după discuția noastră o să fie și un interviu la Radio ZU. Deci ziua asta a fost foarte plină, dar în mod interesant la mine singurul lucru de care am nevoie e să mă odihnesc fizic. Am nevoie să fac sport, să ies un pic la aer, să fac niște yoga sau stretching, că nivelul meu de energie e mai ridicat când am activitate care mă împlinește. Eu, de exemplu, dacă stau două zile în casă uitându-mă la televizor și atât, am nivelul de energie la un sfert din cât îl am într-o zi ca asta, în care povestim noi. Deci cred că într-un fel e important fiecare dintre noi să ne dăm seama ce ne dă energie, ce ne ia și să avem echilibru. Eu la partea cu echilibrul încă lucrez, la a-mi fi dat seama ce-mi dă energie simt că m-am cam prins. 

Andreea Vrabie: Sunt curioasă totuși acum, că vorbeai și despre stat în casă două zile pe canapea versus mișcare, totuși cum au fost primele zile de izolare și de distanțare și cam care a fost procesul tău de adaptare la noua realitate? Dacă a fost totuși ceva diferit.

            Paul Olteanu: A  fost. A fost și e diferit, cu plusuri și cu minusuri. Prima săptămână cred că a trecut fără multă conștientizare sau fără prea mult contact cu ce simt, pentru că mi-a fost foarte neclar ce se întâmplă cu cursurile, ce se întâmplă cu sănătatea, să rămân în București sau să merg la părinții mei, undeva lângă Ploiești, la pădure. Mă rog, am avut și niște probleme de ordin medical în familie de care trebuia să avem grijă în perioada respectivă, deci nu prea am avut timp în prima săptămână să-mi dau seama de multe lucruri. M-am și bucurat un pic că am putut să mă odihnesc. Îmi aduc aminte că în prima săptămână am dormit până la 10:00-11:00, cum dorm în general în weekend. Eu am nevoie de odihna asta fizică și m-am bucurat de asta. După care, încet-încet, na, călărețul – cum numim noi partea aia mai evoluată din creier care știe să planifice și să anticipeze viitorul –, cumva de la prima săptămână încolo am început încet-încet să-mi fac planul pentru ce se întâmplă dacă stăm o lună, două, trei, dacă stăm tot anul. Apropo de tehnici de stres management, eu am avut o abordare stoică, cel puțin profesional, în sensul că am încercat să mă gândesc cum mă simt cu ideea că pentru tot restul anului, deci din martie până la final, n-aș mai lucra. Pentru că eu cred ideea asta, să te obișnuiești cu gândul cel mai nasol, că dacă reușești să-l tolerezi pe ăla emoțional, orice se întâmplă în plus e un motiv de bucurie. Cam prima săptămână așa am trăit-o, în sensul că m-am gândit: Bă, hai să văd cum sunt cu ideea, cât de confortabil și cum reacționez emoțional dacă izolarea rămâne activă tot anul și dacă eu nu transfer nimic în online. 

Andreea Vrabie: Cum reacționai la început emoțional? Că sunt curioasă.

            Paul Olteanu: Sincer, am avut very mixed feelings, așa. Pe de o parte am trăit o doză de stres și presiune cu gândul ăsta, că nu mai produc nimic atâtea luni. Pe de altă parte, am simțit și o doză de bucurie, am zis: Băi, am în sfârșit ocazia să mă bucur de toate lucrurile pe care le-am amânat. De la un pic mai mult sport și activitate fizică – acum, mă rog, moderat, când s-au închis și sălile și așa mai departe –, până la faptul că îmi doream de foarte mult timp să apuc să scriu și să construiesc lucruri noi:cursuri noi, să rearanjez conținutul în cele vechi, să adaug chestii noi pe care le-am învățat, că am făcut o școală de neuroștiință în Australia anul trecut, și primele două-trei săptămâni au mers foarte mult în direcția asta. Am produs mult conținut, am dat slide-uri la făcut, la refăcut din cele vechi, deci pe partea asta de treabă așa a fost.

Pe partea personală m-am bucurat tare mult că am putut să stau mai mult cu Alexandra, cu viitoarea mea soție – care e viitoare pentru 2021, că nunta noastră era planificată pentru zilele astea; mă rog, cel puțin cununia civilă și n-am mai reușit să facem asta –, dar m-am bucurat că am avut mai mult timp să stăm unul cu celălalt. Și am avut un fel de conștientizare pe care o tot am, dar încă n-a permeat emoțional, să mă pot recabla și emoțional în jurul ei:Băi, mi-am readus aminte cum arată o viață echilibrată în perioada asta. O viață în care apuc să-mi fac cafeaua dimineață și n-o mai cumpăr în fiecare dimineață de la colțul străzii, o viață în care în fiecare seară am un pic de timp de sport, de mișcare. Avem noroc că în fața blocului în care stăm e o grădină și reușesc să mai ies în ea să mă mișc. Cum e să dorm mai mult, să te uiți la Viața cu Louie în timp ce mănânci în weekend, dimineața. Am revăzut Lords of the Rings, Harry Potter și alte filme care ne sunt dragi și acum suntem la un maraton de Hercule Poirot, vedem toate episoadele iar. Deci m-am reconectat și cu părți din viața mea pe care le îngropasem în vria aia de muncă și, deși în continuare acum, pentru tot viitorul predictibil, am curs în fiecare zi, faptul că lucrez de exemplu în intervalul 10:00-12:00, pauză două ore și după aia iarăși lucru, de la 14:00-17:00, îmi dă o oră în plus. Plus că pot să fiu acasă, alături de Alex și de mediul ăsta care mă încarcă, pe care în mod normal nu le aveam. Deci numai faptul că am scos traficul din ecuație mi-a tăiat cel puțin o oră în plus de timp semi-pierdut pe zi și mi-a redat așa, un fel de ciclu mai natural. Și cam așa a fost transformarea de la prima săptămâna până în prezent pentru mine. 

Acum, din punctul meu de vedere poate să mai dureze starea asta mult timp, că eu mi-am regăsit un ritm în care să fiu OK. Singurul lucru de care mi-e foarte dor e de întâlniri live cu prieteni mai ales și cu familia, că nu i-am mai văzut pe ai mei decât foarte tangențial, așa, pe balcon. A venit tata, ne-a lăsat o sacoșă cu ceva și a fugit. De asta mi-e cel mai dor, de interacțiunea socială. Nu neapărat atât de mult profesională, că pe asta simt că Zoom-ul și astea, platformele digitale o suplinesc OK, dar de aia cu oameni dragi și de petrecut timp, de stat unul lângă celălalt, mi-e dor.

Andreea Vrabie: Știind – că ai spus deja că ești trainer și coach și ai mai multe zone de expertiză, ca să le zic așa, psihologie, comunicare, neuroștiințe – știind tot ce știi, în momentul în care s-a anunțat pandemia, care au fost primele gânduri pe care le-ai avut despre cum ne va afecta? 

            Paul Olteanu: Primul gând pe care l-am avut și cred că m-a ajutat mult zona asta în care lucrez, cu neuroștiință și psihologie aplicate, a fost că trebuie să-mi păstrez luciditatea, că trebuie să-mi păstrez călărețul, neocortexul, partea asta superioară din creier operațională. Și, mă rog, asta a presupus pentru mine lucruri care știam că mie-mi dau energie și liniște, cum ar fi să planific, să am grijă să dorm destul, să fac mișcare, lucruri pe care le-am mai numit. Asta a fost prioritatea zero. Prioritatea următoare a fost să reușesc să rămân eu zdravăn, energetic vorbind, să am nivelul de energie ridicat, pentru că – povesteam – era o problemă de sănătate la noi în familie și aveam nevoie să simt că pot să sprijin acolo. Și a treia, care s-a și tradus și relativ repede – pe 2 aprilie parcă sau poate chiar mai devreme, în primul episod din Mind Architectpentru criză, primul episod aplicat pentru pandemie –, a fost gândul ăsta de a ajuta și alți oameni. 

Mi-am dat seama, și din discuții cu prieteni și cu oameni din cursuri, pe parcursul anilor, că nu foarte mulți oameni își înțeleg bine creierul, nu doar în perioada asta de suprasolicitare de tip stres, ci în general. Și știu că le-am scris colegilor mei: „Dragilor, ce părere ați avea dacă am face un episod de cum să te gestionezi mai bine în perioada asta?”. Și de la ideea respectivă, care s-a tradus într-un episod – l-am tras joi, l-am publicat vineri –, a urmat o serie de episoade după aia în tot felul de contexte pentru industrii diferite – nu doar în Mind Architect, în podcastul pe care l-am pornit cu trupa, ci și în alte contexte în care am vorbit despre asta. Deci cumva m-am străduit cât am putut de mult să spread the love pentru neuroștiință și psihologie și mă bucur că-mi scriu oameni care-mi spun „băi, chiar m-a ajutat”, „am gestionat mai bine”, „mi-am înțeles mai bine copilul”. De aia cumva cred că și am energie să lucrez cât lucrez, pentru că eu chiar simt că fac lumea un loc mai bun cu chestia asta, persoană cu persoană, așa. Asta mă încarcă foarte tare și dat fiind că na, am putut să păstrez cât de cât din rutinele din trecut, chiar și când a început asta – cum ziceam, cu mișcarea, cu interacțiunea pe Zoom sau în alte contexte cu clienți sau cu prieteni –, am rămas cu destul combustibil să pot să mă uit mai mult la ce pot să fac pentru cei din jur, nu doar autoreglare.

Andreea Vrabie: Te-ai gândit cumva și la ce impact o să aibă perioada asta asupra noastră ca societate? Și nu mă refer doar la români, adică în general. Pe ce butoane se apasă puternic în perioada asta?

            Paul Olteanu: M-am gândit mai ales în ultimele săptămâni. În primele, ce-i drept – cred că ne apropiem deja de șase săptămâni sau așa ceva de când eu stau în casă și am avut timp – în primele săptămâni îmi aduc aminte că m-am gândit foarte mult la perioada proximă, nu la viitor. M-am gândit la cum facem să ieșim cât mai bine din asta. Creierul nostru, în esență, când are lipsă de certitudine, când butonul ăsta al certitudinii ne e apăsat negativ – ăsta e un buton emoțional pe care-l au toate mamiferele, dacă n-au predictibilitate sau control asupra propriilor circumstanțe –apare o relație de stres și când ne simțim stresați nu prea mai putem anticipa viitorul. Deci mie nu prea mi-a stat mintea, în prima perioadă, la viitor. 

Ei, în ultimele săptămâni, de când simt că am regăsit ritmul ăsta și lucrurile cât de cât s-au așezat pentru mine, am început mult să mă gândesc la asta – și ascult niște podcasturi de afară, cum e cel al lui Sam Harris, Making Sense, în care și el vorbește mult despre viitor și ce urmeazăsă se întâmple. Din punctul meu de vedere, cu unghiul ăsta neuroștiințific, cu înțelegerea creierului, eu cred că contează foarte, foarte mult ce povești o să ne spunem –apropo și de meșteșugul vostru, la Decât o Revistă. Contează tare de tot ce povești ne vom spune despre zilele astea. Eu cred în citatul ăsta foarte mult: e o vorbă care a pornit din psihoterapie, am impresia, care spune că „în viață nu contează ce trăiești, contează ce înțelegi din ce trăiești”. Și atunci eu cred că momentul ăsta a fost unul care uite, mie mi-a arătat lucruri despre mine pe care nu le știam. M-a ajutat să înțeleg, de exemplu, cât de mult apreciez conexiunea cu natura, cât de mult contează pentru mine să lucrez în sală versus online – și aș păstra parte din lucrul online, mărturisesc; de exemplu coachingul simt că a mers foarte bine și online, training pe anumite teme la fel. Deci cred că putem avea conștientizări personale fiecare dintre noi. 

Acum, pentru un impact, dacă mă gândesc dincolo de individ și mă gândesc la societate, aici cred că contează tare de tot ce poveste o să ne spunem, pentru că asta e o perioadă care poate să ne arate că grija față de planetă și față de oamenii din jur s-ar putea să fie singura noastră șansă să supraviețuim unei pandemii mult mai nasoale. Că sunt idei cum că ăsta a fost, cum zic eu, dress rehearsal, adică repetiție pentru una care o să fie mult mai nasoală, de exemplu una care are rata de mortalitate mai mare. Același grad de transmisibilitate, dar nu mai mor 0,5 sau 1%, mor 50%. Sunt multe idei de felul ăsta, inclusiv discursul lui Bill Gates de acum ceva ani. Și cred că dacă reușim să ne uităm la momentul ăsta și să-l păstrăm în memorie și să învățăm din el, putem să ieșim mai bine de aici decât am intrat. Dacă, în schimb, cum putem să ne mișcăm iar –15 mai la noi sau mă rog, când o să fie mai la nivel internațional lucrul ăsta –,ne aruncăm în obiceiurile vechi – că obiceiurile la nivel neuronal nu dispar, se pot înlocui cu unele noi, dar de dispărut nu dispar; de aia e atât de ușor să te reapuci de fumat dacă te lași – dacă ne rearuncăm în alea vechi și uităm ce a avut momentul ăsta să ne învețe și ce încă are –  eu simt că e abia începutul, cel puțin economic, pentru ce urmează să vină –, atunci cred că o să ne lovească mult mai tare o reinterație sau un val doi, chit că e de corona, chit că e de altceva, dar asta mi se pare esențial. 

Acum, în mediul pe care-l știu eu cel mai bine și anume business, cu care lucrez mult, cred, de exemplu… Uite, spun din ce știu de la organizații cu care lucrez: mi se pare excepțional că un partener care ne și ajută cu podcastul se gândește, de exemplu, 20% din oameni în fiecare zi să lucreze de acasă. Și se gândesc să păstreze asta și în afara pandemiei. Și-au dat seama că se poate totuși lucra de acasă și dacă vrei să fii mai mult lângă familie sau, mă rog, să nu mai petreci timp pe drum, ar fi o opțiune și asta și vor s-o păstreze. Și iată că există companii care învață din zilele astea. Deci cred că contează foarte, foarte tare cu ce poveste o să ieșim ca urmare a experienței ăsteia. Cred că ne va schimba emoțional din niște puncte de vedere și când mai vine câte un livrator la noi simt că nu e la fel de multă deschidere la contact fizic. În ziua asta încărcată am comandat ceva de mâncare și am primit punguța, așa, nu ne-am atins nici măcar cu mănuși. Deci cred c-o să se instaleze în creierul nostru emoțional niște obiceiuri noi. Contează de noi ce poveste ne spunem și cum le gestionăm. Cam ăsta e feelingul meu despre viitor.

Andreea Vrabie: Și ce schimbări mentale crezi că sunt necesare acum? Adică din tot ce încerci tu să-i înveți pe oameni în general să facă, dacă e să alegi câteva, la ce ar trebui să lucrăm cel mai mult ca să ne fie mai ușor cu incertitudinea, cu anxietatea?

            Paul Olteanu:Da, foarte mișto, îmi place mult întrebarea asta. E o minge foarte frumoasă ridicată la fileu. O să încerc să zic vreo două-trei care-mi sunt cel mai prezente în minte și probabil și cele mai importante, după mine. Cred că numărul unu, care e și unul dintre cuvintele care definesc zonele mele de expertiză sau preocupările mele, e zona asta de autocunoaștere. Deci cred că e esențial pentru cel mai complex mamifer de pe pământ, adică noi, să putem să înțelegem cu mai multă știință și mai multă acuratețe ce se întâmplă în capul și în sufletul nostru, nu doar în perioade de criză. M-aș bucura din suflet dacă am ieși din pandemie un pic mai self-aware, mai conștienți de sine. Nu cu chestii mari neapărat, dar poate să fie, uite, mi-am dat seama cât e de important pentru mine să am o casă unde să pot să văd un copac pe geam. Sau îmi dau seama cât e de important pentru mine familia zilele astea sau îmi dau seama, de pildă – am auzit-o și pe asta – că băi, îmi doream să stau mai mult cu familia, dar nici chiar așa mult. Conștientizez că-mi face plăcere munca mea și că am simțit că a dispărut sens și parte din energia mea când n-am mai putut să mi-o fac sau n-am mai putut s-o fac la fel de bine. Deci cred că lecția numărul unu, la care eu invit pe toată lumea ca regulă de igienă psihologică, este cunoașterea de sine. Number one. E de departe cea mai importantă.

Doi, cred că ce poate să ne învețe perioada asta și simt c-am ieși mult câștigați din ea și individual și ca țară e să înțelegem ceva ce n-am înțeles încă în 30 de ani și anume că singurul fel în care putem să evoluăm colectiv, nu individual, e dacă colaborăm și avem încredere unii în alții. Sunt cercetări, îmi vine în minte în mod particular cea făcută de Daniel David, care e noul rector al Babeș-Bolyai, al Universității din Cluj, care vorbește despre cum stăm cu încrederea în România și stăm prost rău de tot. Toți anii ăia în care eram persecutați când suflam, de exemplu, ce învață creierul nostru emoțional din anii ăia e că nu-i OK să colaborezi sau să ajuți. Elefantul sau creierul ăsta emoțional nu învață chestii complexe, cum ar fi că stai, nu-i corect, nu e moral să suflu, că eu m-am pregătit și el da. Ăsta învață scheme simple și dacă 12 ani de zile am fost descurajați de la colaborare, e greu s-o schimb cu un curs de două-trei zile în mediul business, o dată pe an. E frustrarea mea cumva, că de multe ori trebuie să predau sau sunt în poziția de a vorbi de niște lucruri, unde dacă înțelegem creierul e ușor să pricep că astea nu se formează peste noapte. M-aș bucura din suflet dacă am rămâne cu ideea asta: că atât la nivel celular și dacă te gândești la nivelul organismului, celulele primul lucru pe care trebuie să îl facă e să se diferențieze ca să apară organe și țesuturi și așa mai departe, dar pasul doi – care în Româia nu prea se întâmplă – e ca celulele astea să lucreze bine unele cu celelalte. Deci primul pas e diferențierea și al doilea pas e integrarea sau cooperarea, că dacă inima face ce are chef ea chef și ficatul ce are el chef și creierul ce are el chef, devine complicată colaborarea și buna funcționare a sistemului, adică noi. E, de la microcosmosul celulelor până la macrocosmosul unei țări sau, de ce nu, al planetei –apropo de încălzire globală, pandemii și altele. Mi se pare extraordinar de important ca după ce a apărut perioada de diferențiere, de cunoaștere de sine, de a înțelege cum ești tu diferit, ce e important pentru tine, ce valori ai, ce nevoi ai, să apară și un pas în care putem să ne recăpătăm deschiderea la cooperare și la colaborare cu cei din jur. 

Eu am simțit în primele săptămâni foarte intens senzația asta de camaraderie. Toți oamenii cu care vorbeam aveau cumva o preocupare comună, că uite, răul planetar – sau cum să spun, răul la scală mare – are avantajul ăsta, de a aduce oamenii împreună sub stindardul luptei cu un rău comun. Și aveam o senzație foarte puternică de conexiune, zâmbeam oamenilor pe stradă pe sub mască în Mega Image și în alte, nu știu, Kaufland sau unde am mai mers. Cum să spun, nu mă mai enervam când oamenii intrau în fața mea, dacă erau în vârstă îi lăsam să intre și așa mai departe. Deci simt că dacă ne-am dat seama că avem provocări mai mari decât interesul individual, care nu se vor termina cu coronavirusul, cred că lumea ar avea foarte mult de câștigat dacă am începe să ne preocupăm și de binele comun, nu doar de binele individual. În mod particular, într-o țară competitivă cum e România de la „cât a luat colegu?” ăla auzit 12 ani.

Deci două: autocunoaștere și cu colaborare. În afară de asta, sper să mai rămânem cu o ultimă idee, cu a treia și asta e ultima, și anume că abilitatea sau competența care ne poate face viața mai bună indiferent de circumstanțe este deschiderea la învățare continuă. Eu cred că în România și nu numai, dar în mod particular în România, avem o relație foarte prost construită cu ideea de educație sau de învățare. Pentru că ce înțelegem noi prin învățare era ceva chinuitor emoțional. Mie maică-mea când mă mai certa sau „pune mâna și învață”, „de câte ori ți-am zis să înveți?” și atunci același creier emoțional care învață prin repetiție și asociere face o legătură între ideea de educație sau învățare și chin. Ori iată cât de tare și cât de important e ca în perioade ca astea în care se schimbă totul, se schimbă circumstanțele, nu mai avem certitudine, nu mai avem predictibilitate, e vital ca mușchiul ăsta al învățării continue să nu fie atrofiat la noi. Practic și să-ți schimbi activitatea din offline în online necesită învățare de competențe digitale. Să poți, de exemplu, să înțelegi de unde îți vine nivelul crescut de stres și scăzut de energie necesită deschidere la învățare continuă și așa mai departe. Deci iară m-aș bucura dacă am rămâne și cu ideea asta, că învățarea e prioritate zero, alături de cooperare și autocunoaștere, nu doar în vremuri de criză. Astea trei sunt top treiul meu.

Andreea Vrabie: Și pentru că ai spus cuvântul „învățare”, vreau să te duc un pic în trecut, pentru că din câte știu tu ai descoperit zona asta de training încă din liceu, în Ploiești. După aia ai venit la facultate în București, ai avut mai multe joburi variante –de fundraising, în publicitate – și ai spus cred că în mai multe interviuri că au fost doar niște slujbe sau ocupații intermediare, pentru că de fapt trainingul era vocația ta, până să ajungi să faci doar asta. Și sunt curioasă de ce. Ce te-a atras cel mai mult la asta? La ce nevoie din tine a răspuns?

            Paul Olteanu: Ce frumos. În primul rând, apreciez maxim, cred că ești prima persoana care știe interviurile în care am mai numit asta. Îți mulțumesc mult. Deci uite, mă, e ceva aparte când purtăm conversația între prieteni. Nu știu, aș vrea să refrazez puțin meseria, că am mai contemplat eu zilele astea, apropo de conștientizări. Nu e doar de zilele astea, dar zilele astea mi-am reamintit-o. Eu cred că ce am descoperit atunci, în liceu, n-a fost neapărat o vocație sau o pasiune pentru training, cât mai degrabă pentru teaching, pentru a preda sau a învăța ce știu eu să fac bine. Pentru că înainte de a fi descoperit trainingul ca disciplină, ca meserie dacă vrei sau ca activitate profesională, de când eram copil îmi plăcea să învăț alți oameni ce știu eu să fac sau ceva ce am conștientizat. Mi-a fost întotdeauna la îndemână să mă exprim ușor în cuvinte și am și descoperit o pasiune pentru psihologie, tot în liceu, dar nu din ce învățam la școală, ci din ce citeam pe internet. Am avut noroc că una din afacerile tatălui meu a fost o firmă de internet, primul internetprovider din Ploiești, și de foarte mic am avut acces la net –mai întâi cu dial-up, cu modem din ăla telefonic –, dar relativ repede am început să am acces altfel și practic eu evadam în universul ăsta și învățam chestii care mă pasionau. Cred că printre primele concepte de psihologie, de exemplu de programare neurolingvistică, le-am învățat în niște cărți care îți promiteau că te învață cum să seduci fete, că eu am avut o iubită în liceu pe care am îndrăgit-o eu tare. Nu înțelegeam cum s-o fac să mă placă, că ea nu prea mă plăcea și așa am început eu să citesc mai multe despre cum funcționează mintea, psihologie, nu știu ce. Deci tot la un impuls emoțional, tot la o motivație emoțională a avut loc învățarea, nu la motivația scolastică. Și mi-a plăcut efectiv activitatea. 

Eu îmi dau seama ce s-a întâmplat în sufletul meu când am ajuns la prima grupă de training, în clasa a XI-a. Eu am mers la primul program de educație non-formală din România pe care îl organiza fundația Codex, așa se numea organizatorul. Și a apărut într-o zi un tip, care acum mi-e unul dintre cei mai buni prieteni, la noi în clasă care a zis: „Băi, uite, dacă vreți să vă dezvoltați pe lângă ce învățați la școală și mai vreți să faceți chestii extracurriculare, uite, există setul ăsta de module de training pe diferite teme”. Și a zis: inteligență emoțională, comunicare, leadership vs management, ceea ce, mamă, mi se părea super interesant. Dar motivația principală de a ajunge acolo, foarte sincer, a fost să mă lase mama în pace, că mama era foarte speriată că eu nu fac nimic extracurricular, academic. Eu am fost la o clasă cu profil sportiv și jucam volei și aveam un antrenament de la 7:00 dimineața și unul de la 19:00 seara, iar între timp , mă rog, mă duceam la ore și mai învățam. Plus mai aveam o pasiune pentru calculatoare. Și nici voleiul, nici calculatoarele n-o linișteau emoțional, nu cred că vedea foarte mult viitor în ele și-și dorea să mă mai pregătesc, să mai învăț lucruri. Am mers la cursurile astea prima dată ca să o țin pe mama liniștită și să-mi țin și eu viața bună, ea fiind liniștită, dar când am ajuns acolo am văzut că nu era școală. Eu nu aveam o relație bună cu școala. Îmi plăcea activitatea asta de a împărtăși ce știu, dar școala în sensul formal, cu ridicat în picioare, cu „faci așa că așa zic eu” și cum a fost școala prin care am trecut eu nu prea mi-a plăcut. Dar la modulele astea am descoperit că: bă, ia uite, putem să descoperim unii de la alții, nu mai există adevăruri absolute, sunt chestii utile. Învățam chestii foarte practice. Erau niște lucruri foarte, foarte aplicate cumva, tot în spiritul ăsta, autocunoaștere și așa mai departe. Și m-a vrăjit chestia asta. Și în clasa a XII-a m-a întrebat Edi, tipul care a fost trainerul meu în clasa a XI-a, deci proful, „Băi, dar ție nu ți-ar plăcea să faci asta?”.Și eu am zis „Asta adică ce?”. „Păi nu ți-ar plăcea să livrezi?”. Eu eram deja la al treilea modul, eram dependent, mă înscriam la fiecare modul nou. Și am zis „Ba da, dar cum?”, că eu nu știam asta, e o meserie. Adică se poate face așa ceva? Nu știam. „Da, mă, uite, trebuie să faci un program de certificare prin care înveți să livrezi modulele astea și după care, mă rog, tu trebuie să strângi oamenii, să-i convingi să vină la curs – exact cu făcuse și el –, dar da, poți.”„O, ce interesant!”. Și-mi aduc aminte că într-a XI-a spre a XII-a am făcut programul de formare, iar în clasa a XII-a am ținut primele cursuri din viața mea, practic, în programul Liderii mileniului Trei.

Meseriile de care ai zis tu și pe care le-am avut –cu fundraising, cu publicitatea, am pornit un departament de comunicare în Română-Americană, în universitatea pe care am absolvit-o –au fost chestii temporare, dar au fost foarte formative. De exemplu, partea asta cu strânsul grupelor pentru training, care a fost prima mea meserie dincolo de ce lucram pentru tata la firmă – că mai instalam Windows, Linux, eu am avut o romanță puternică cu calculatoarele înainte să trec la oameni, Sheldon like, așa – m-au ajutat mult să cresc și să învăț chestii utile. Strânsul grupelor din programul ăla de training m-a ajutat să învăț să vând. Fundraisingul m-a ajutat să învăț să vând, dar nu la elevi de liceu, ci la oameni care conduceau departamente de CSR din companii. După aia, munca în publicitate m-a ajutat să scap de tracul de a ține prezentări în fața unui board, CEO și alte roluri din astea aparent înfricoșătoare. Și cred că fiecare a avut o contribuție la ce fac și cum sunt eu azi. Dar steaua mea polară, interioară, care… Cum să zic, eu acum o sintetizez, dar la mine procesul ăsta de pivotare până când am găsit ceva ce simt că mă împlinește și să simt că mi-am găsit misiunea a durat ani de zile, aș spune aproape 10 ani de pivotări și de reajustări. Dar la un moment dat am început să văd eu un fir roșu, că toate activitățile mele profesionale aveau ceva în comun și anume capacitatea asta de a pune gânduri în cuvinte, vorbitul și încă două chestii: o abilitate destul de bună la a sintetiza lucruri – că și în publicitate, eu am fost director de strategie și treaba mea era să traduc ce vrea clientul pe limba creativilor într-o manieră cât mai sintetică și raizor sharp, așa, punct ochit, punct lovit – plus dorința asta de a învăța oamenii, de a ajuta oamenii să înțeleagă lucruri despre ei, despre cum comunică și așa mai departe. Și când m-am prins eu care ar putea să fie convergența ăstora… Acum să zic sincer eu nu prea mă mai uit la viața profesională sau la muncă ca la un job, mă uit la ea ca la un fel de misiune. Ori misiunea asta de a ajuta oamenii să înțeleagă mai bine se poate face și în training, se poate face și în coaching, se poate face și într-un podcast despre neuroștiință, se poate face și în prezentări sau discursuri. Deci eu cred că am ceva de oferit și acum canalele sau mijloacele prin care desfac ceva-ul ăla. [Titlurile] nu mai sunt la fel de relevante cum erau acum 10 ani, când simțeam nevoia să știu ce-o să scrie pe cartea mea de vizită.

Andreea Vrabie: Mă întrebam acum, în timp ce vorbeai, că ai spus că ai învățat multe lucruri –de la cum să vinzi sau cum să scapi de trac atunci când ții o prezentare –, mă întrebam dacă a fost ceva ce ai simțit că ți-a fost foarte greu să înveți sau că ți-a luat mult, că era un punct sensibil într-un fel pentru tine.

            Paul Olteanu: E, cred, întrebarea care-mi place cel mai mult și o să-ți povestesc ceva ce nu cred c-am mai povestit, cel puțin nu într-un mediu redabil, cum este un episod de podcast. Cred că lucrul cu care încă mă lupt într-o oarecare măsură – nu cred c-am învățat lecția ăsta până la capăt – n-au fost abilități. Nu cred c-am avut vreo problemă în a căpăta abilități:vorbit, scris, etichetă vestimentară sau alte lucruri care m-au ajutat în meserie asta. A fost o muncă interioară foarte complicată cu două frici sau două credințe care mi-au fost imprimate foarte timpuriu și repetat în minte. Numărul unu a fost să învăț să am încredere și să mă bazez pe alți oameni, ceea ce îmi iese, dar îmi iese cu puțin de efort și-mi iese un pic mai bine decât îmi ieșea acum niște ani, când îmi era foarte greu. Pentru că, iată, cum poate mulți dintre noi născuți înainte de ’89 am trăit un outsourcing abrupt la bunici sau în altă parte – am stat cu părinții trei luni, cât aveau concediu de maternitate, mă rog, mama și după aia am fost duși la bunici, unde am rămas, mă rog, o vreme. La mine s-a întâmplat chestia asta și când am înțeles mai bine ce se întâmplă în creier în copilăria timpurie și cât de puternic învățăm asociativ și inconștient atunci, m-am prins că înclinația mea la a nu prea avea încredere că pot fi ajutat sau gândul ăsta că trebuie să mă descurc singur cu tot, care a pus foarte multă presiune pe parcursul vieții mele pe mine, eu l-am învățat foarte devreme, când de exemplu țipam și nu venea nimeni. Pentru că na, nu știu dacă astea erau cuvintele folosite de caregiverii mei, de bunici sau de părinți, dar în perioada respectivă umblau idei cum că „lasă-l să țipe, să facă plămâni puternici”, „nu te duce la el, să nu învețe să se alinte” sau alte lucruri de-astea. Și din copilărie, din varii circumstanțe care mi-ar lua mult de povestit –de la copilăria foarte timpurie, cu outsourcingul la trei luni și până, așa, să zic spre finalul liceului – la mine a ajuns destul de clar ideea asta că eu dacă vreau să fiu safe trebuie să mă descurc singur. 

Asta se poate întâmpla, de exemplu, și dacă ai un părinte care te ajută și e alături de tine, dar după ce te ajută, îți reproșează lucruri. Cum ar fi, nu știu, îți dă voie să mergi nu știu unde și după aia îți reproșează, zice „da, uite, eu te-am lăsat și tu nu faci”. Și acolo emoțional, cum s-au tipărit în capul meu e că eu dacă mă bazez pe alții sau mă bucur de ajutorul sau sprijinul altora, la un moment dat vine nota de plată. Atât de intens emoțional negativ a fost pentru mine senzația asta cu nota de plată încât inconștient – mi-am dat seama târziu, în viața adultă, între 20 și 30, undeva mid-20s, așa – că eu am înclinația de a ține garda sus și în relații de cuplu și în orice altă relație. Chiar dacă sunt un om foarte sociabil, cu mulți prieteni și relații apropiate, am înclinația să nu cred că mă va ajuta cineva când o să am cu adevărat nevoie sau că trebuie să mă descurc singur. Încă mă lupt puțin cu chestia asta, cu descurcatul singur, în sensul că de mai bine de șapte ani, de când activez full-time prin firmele proprii, mi-a luat câțiva ani până să accept ideea de a avea un ajutor administrativ sau de a apela la alți oameni care să facă părți din munca mea, cum ar fi designul grafic, cum e și la Mind Architect sau în alte părți. Cel puțin în prima bucată a vieții mele profesionale, între 17 și 25 făceam tot cu mâna mea. Eu eram designerul, eu eram contabil, eu făceam contracte, eu vindeam, eu livram, eu făceam tot. Asta-i una cu care m-am chinuit mult și ce m-a ajutat să mă dreg sau să mă vindec într-o oarecare măsură au fost două chestii: unu, să conștientizez că înclinația mea la a ține garda sus emoțional vine din trecut, nu din prezent. N-am motive să n-am încredere în oamenii din prezent, ci mai degrabă au fost niște experiențe din copilărie sau adolescență pe care eu le-am semnificat în felul ăsta. Povestea pe care mi-am spus-o în capul meu este eu sunt singur, trebuie să mă descurc singur. Unu la mână conștientizarea și doi, am trăit relații și am noroc de un cerc social, și personal și profesional, cu oameni care mi-au demonstrat contrariul. Când am avut cu adevărat nevoie au fost acolo pentru mine și asta m-a ajutat să mă și recablez emoțional. Creierul nu învață decât prin repetiție și asociere și atunci să trăiesc dovezi contrare poveștii ăsteia care să suprascrie povestea pe care mi-o spuneam eu, m-a ajutat mult. Asta e una.

A doua e mult mai concretă. Cum taică-miu a pornit firmele astea după ’90 – mă rog, unele au mers, unele nu – eu am auzit foarte multă tensiune în familie. Cel puțin până la 14 ani am copilărit într-un apartament mic, din ăsta comunist, de trei camere, în care îi mai auzeam pe ai mei când se certam sau când apăreau probleme, și am auzit foarte multe discuții și preocupare de asta emoțională negativă în jurul ideii de bani. Motiv pentru care eu m-am trezit, cred că prin joburile din ONG-uri – de exemplu când lucram la MaiMultVerde aveam gândul ăsta și după aia și în publicitate –, am avut mereu senzația asta c-o să rămân fără bani sau că banii se fac greu și se pierd ușor, cumva. Tata –deși amândoi părinții mei au fost oameni foarte supportive și care m-au sprijinit în lucruri –, faptul că-l vedeam pe el preocupat, îmi dădea senzația asta. Copiii învață foarte mult și asociativ, adică observând stările celor din jur și apare un transfer emoțional și m-a bântuit mult chestia asta cu banii. Pe asta simt c-am reușit s-o rezolv destul de bine, în sensul că nu mă mai gândesc la chestia asta. Acum nu știu cât e munca mea interioară –că efectiv n-o mai simt –sau cât e munca din exterior –că am calendarul plin pe o perioadă lungă de timp și atunci mă simt în siguranță. Dar cred că astea-s cele mai dificile două lecții cu care încă simt că mă lupt într-o oarecare măsură:încrederea în a mă baza pe alții – nu deschiderea la colaborare, că pe aia am avut-o mereu, ci încrederea de a mă lasă vulnerabil pe mâna altcuiva –, unu și doi, liniște în relație cu viitorul financiar. Astea două sunt călcâiele mele ale lui Ahile.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus un cuvânt care mie-mi place sau e, într-un fel, în ADN-ul podcastului –„vulnerabil” –, am observat când am venit la cursurile cu tine că totuși te arăți vulnerabil. Ne spui unele povești personale care să ne facă și pe noi să ne deschidem. Cum ai început să faci asta? Că-mi imaginez că e ceva conștient acum, dar cum crezi că ajută?

            Paul Olteanu: Cred că e invers, într-un fel, cred că acum o fac mai degrabă inconștient. Cred că la un moment dat am înțeles, când am început să studiez neuroștiință, că ajută să construiești familiaritate cu un public țintă și atunci la începutul practicii ăsteia cred că le spuneam și ca să deschid oamenii. Dar acum nu prea mai are o motivație conștientă. Apropo de vulnerabilitate, eu cred că împărtășesc cu oamenii –și cam asta și recomand, într-un fel –lucruri pe care simt că eu le-am metabolizat. Adică nicio poveste din cele pe care vi le-am zis vouă sau pe care le împărtășesc în podcast sau în alte contexte nu sunt povești neîncheiate pentru mine sau măcar neîncheiate în linii mari. Adică uite, lucrurile pe care tocmai le-am povestit acum sunt cele de care am vorbit cel mai puțin, dar chiar și astea două simt că sunt într-o doză de frăgezime, așa, cum e carnea crudă, tolerabilă. Nu mai doare foarte tare să mă gândesc sau să mă deschid în zona asta. Și poveștile pe care le zic, le zic și pentru că vreau să simtă oamenii că suntem toți în povestea asta cu dezvoltarea personală și cu lucrul cu noi. Mie mi-a plăcut mult un citat, cred că a rezonat cu ceva din minte și mi-a rămas și în minte –a rulat și pe Facebook, deci nu-i vreo mare șmecherie –, dar zicea așa: Be kind, cause everybody is fighting a fight you know nothing about

În Școala de Comunicare, care e un proiect pe care l-am construit cu Dragoș Bucurenci –care a fost foarte aproape de mie proiectul ăsta, cele două ediții, cât a durat –noi făceam un exercițiu acolo care se numea „Momentul de vulnerabilitate”. Și aveam participanți niște oameni mega respectabili, unii erau directori de companii, directori financiari, directori de vânzări, deci erau oameni din tot managementul profesional cumva sau antreprenori sau lideri din ONG-uri –că am avut și burse pentru oamenii din mediul ONG. Și de fiecare dată când a fost făcut exercițiul ăsta a fost un moment superb, în care am văzut că în momentul în care am construit o minimă relație de încredere… Exercițiul ăsta arăta așa:trebuia să scriem pe un bilețel anonim un lucru despre noi care era cu un pas în afara zonei noastre de confort de a-l afla ceilalți. N-o să zic, nu știu, când aveam patru ani am făcut pipi pe mine. Asta e ceva ce nu mă deranjează emoțional să știe lumea, că aveam patru ani. Poate spun ceva care e un pic în afara zonei mele de confort, cam cum au fost lucrurile pe care le-am zis eu acum, în discuția noastră. Și când am făcut chestia asta anonim, deci puneam biletele astea pe care aveam ideea, le puneam într-o pălărie sau o cutie și după aia Dragoș citea bilețelele. Și a fost super frumos, Andreea, să văd că indiferent de nivelul ierarhic, de vârstă sau de sex, lumea avea niște teme foarte umane și similare. De exemplu, unul dintre colegi spunea ceva din registrul „mi-e teamă că dacă oamenii ar afla cum sunt cu adevărat nu m-ar mai plăcea”. Altcineva a scris – nu știu, încerc să spun lucruri care să nu fie prea personale. Uite, o să zic unul care era cumva de-ale mele. Eu am scris ceva din registrul că am fost cel mai tânăr peste tot mereu și mereu m-am simțit nesigur profesional, pentru că eram cel mai tânăr din sală. Asta iar e o chestie care, bă, mi-e greu să zic asta, că mă îmbrăcam într-o perioadă la costum tot timpul pentru că simțeam nevoia să compensez faptul că n-aveam barbă și eram cel mai tânăr din sală, când eu eram trainerul. A fost foarte mișto momentul ăsta și s-a și plâns mult la el sau, mă rog, au fost oricum momente foarte emoționante, pentru că ne-am dat seama că momentele astea de vulnerabilitate ne apropie foarte mult. 

Cred că am avea mult de câștigat dacă mai ales oamenii pe care cei din jur îi văd drept lideride opinie sau persoane publice, nu știu, influenceri sau cum se mai numesc, dacă am arăta că viața noastră nu e doar Instagram. Mai am și coșuri, mai am și probleme, mai am și zile în care plâng, mai am și, nu știu, îmi rămâne pătrunjel între dinți. Adică e foarte important, cred eu, în lumea în care trăim să mai decosmetizăm, așa, realitatea, pentru că pune foarte multă presiune pe noi chestia asta. Să vii după 12 ani de „cât a luat colegul”, cum e în cultura românească, și să te uiți pe profile de Facebook și Instagram în care toată lumea are părul perfect, pielea perfectă, ochiul perfect, casa perfectă, bă, e copleșitor emoțional să compari interiorul tău cu exteriorul întregii planete. Că tehnologia, din fericire și din păcate, ne-a conectat cu bune și cu rele. De asta cred că împărtășesc lucrurile astea: unu, pentru că mă simt confortabil s-o fac și doi, pentru că sper să arate că și dacă știi lucruri, psihologie sau neuro, tot om rămâi, problemele sunt comune. Tot ce putem să facem e să le gestionăm cât putem noi de bine, împreună și separat.

Andreea Vrabie: Ce te motivează să continui? Și dacă am înțeles eu corect din ce îi înveți tu pe alți oameni, motivația ține de elefant, de creierul nostru emotiv, deci care e emoția pe care o cauți și o cultivi ca să te motivezi?

            Paul Olteanu: E un răspuns mai complex – nu că restu… cred că am vorbit o grămadă, sper că n-am plictisit oamenii. Dar răspunsul la asta e că eu cred că în general, în momentul în care ne descoperim punctele forte, găsim ceva ce ne place efectiv, eliberează dopamină. Eu, de exemplu, când citesc o carte mișto de neuro sau când mă uit la un film care îmi dă un insight, se eliberează dopamină în creierul meu. E hormonul care ne face să simțim plăcere în anticipare. Cred că în momentul în care îți găsești puncte forte, îți descoperi pasiuni și cu multă muncă –cel puțin în cazul meu, nu știu dacă așa e la toată lumea, dar la mine după multă muncă am reușit să și găsesc o configurație de viață: adică să lucrez pentru mine, să am casa într-un mediu care-mi dă o senzație bună, să reușesc să nu mă mai gândesc la din ce plătesc chiria luna următoare –în momentul ăla o mare parte din focusul atenției noastre –deci când rezolvăm idei de bază și ne și găsim cumva elementul –, o mare parte din focusul atenției noastre –e și cu date-n spate – evoluează către a ajuta comunitatea extinsă. E lucrul pe care-l vezi, de exemplu, cum că în prima perioadă a vieții noastre – și prima perioadă nu se referă strict biologic, deși are o mapare pe asta –, cam până în 30 suntem foarte preocupați îna ne satisface nevoi de bază: de a ne simți iubiți, de a ne simți în siguranță financiar, de a ne simți apreciați, good enough, buni la ceva și să primim apreciere pentru asta. Și la oameni în general în a doua parte a vieții –după 40 cel mai frecvent, dar se poate întâmpla și mai devreme – încep să devină preocupați, dacă au rezolvat nevoile astea de bază, de binele comun. De la exemple planetare, cum sunt de exemplu Gates și Warren Buffett care, când și-au rezolvat toate problemele pentru tot restul vieții, au devenit preocupați de a face bine omenirii, eradicarea malariei și așa mai departe, până la exemple mult mai pământene, cu un bunic care, după ce și-a cumpărat o casă când era tânăr și din pensie îi ajunge să-și plătească de toate, poate mai are și niște investiții sau alte lucruri, își pune viața în slujba copiilor și nepoților. Vrea să contribuie și să ajute oricum poate. 

Eu simt că am avut norocul ca până la 30 să mă cam prind de puncte forte, pasiuni și ce e important pentru mine, adică valori, și mai ales în ultimii patru, cinci ani, așa, am reușit și să găsesc o configurație de viață și un partener de viață și clienți, de ce nu, că și ăștia sunt foarte importanți. Eu simt că cu mare parte dintre oamenii cu care lucrez n-am strict o relație profesională, am și o relație în care mai vorbim la telefon și când n-avem treabă unii cu ceilalți, în care după curs mai stăm și la o poveste personal. Ori, în ecosistemul ăsta pe care l-am descris, pentru mine motivația e să continui să fac ce fac pentru că îmi dă bucurie fiecare interacțiune. Azi am vorbit de la 10:00 la 12:00, de la 14:00 la 19:00, de la 19:00 la 20:15, la 21:00 urmează o emisiune la radio și în termeni de tonus interior, de energie, mă simt foarte viu și bucuros. În termeni de oboseală fizică e altă discuție, că mâine pot să dorm oricât vreau. Dar eu cred autentic că în momentul în care găsim alinierea asta între talente, pasiuni și valorile noastre, între ce putem face bine, ce ne place și ce e important, și depunem destul efort încât să găsim un mediu care să ni le dea pe toate, după aia e perpetuum mobile. Adică atâta timp cât reușesc să păstrez configurația aia, nu e punct de oprire, pentru că nu mai ai nevoie de motivație exterioară ca să continui să faci ce faci. Eu sper – nu știu cum va fi treaba –, dar m-aș bucura ca și la 70 de ani, dacă reluăm discuția asta, în continuare să fi găsit fiecare dintre noi o metodă să aducem ce avem mai valoros de adus în relație cu alții. Să putem să ne trăim misiunea asta. Că la mine e teaching, că la tine poate să fie orice te animă, dar eu simt că atunci când reușim să ne conectăm la chestia asta, trăim cu multă energie și cu chef, indiferent ce se întâmplă în mediul exterior.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *