Pe Bune #77: Gianina Cărbunariu

Cum faci teatru în pandemie și încerci să păstrezi legătura cu publicul vie.

Gianina Cărbunariu este unul dintre cei mai cunoscuți regizori și dramaturgi contemporani. Face teatru din 2004 și spune că perioada în care a făcut teatru independent a făcut-o să aibă o gândire flexibilă și să caute soluții pentru a-și realiza spectacolele fără compromisuri artistice, chiar dacă finanțarea era redusă, iar acest lucru o ajută și în prezent. Prin spectacolele sale, care au la bază o documentare amplă ce constă în interviuri cu oameni reali, încearcă mereu să înțeleagă lumea în care trăim și să ofere și publicului contextul în care să mediteze la această realitate. Din 2017 este directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț și despre perioada pe care teatrul o traversează acum, spune că o privește ca pe o provocare și o oportunitate de a experimenta artistic astfel încât să se păstreze legătura cu publicul vie, chiar dacă spectatorii nu mai pot intra în săli. Gianina spune că miza și satisfacția, atât în munca ei ca artist cât și în cea de manager, este în a le oferi oamenilor spectacole care provoacă discuții și reflecție, și că unul dintre cele mai importante lucruri la care noi ca societate trebuie să muncim în continuare este exercițiul dialogului.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Gianina, mă bucur că ne auzim.

            Gianina Cărbunariu: Bună, Andreea.

Andreea Vrabie: Pentru început, mă întrebam cum îți imaginai tu în ianuarie că va arăta anul ăsta din punct de vedere profesional și ce planuri aveai.

            Gianina Cărbunariu: Îmi imaginam că lucrurile o să se întâmple în primul rând conform planului. Eu îmi fac de obicei planuri, ca artist. Mi le fac cu cel puțin un an înainte, apropo de angajamente față de alte teatre. Iar în ceea ce privește Teatrul Tineretului, unde sunt manager, iarăși, stagiunile nu se fac cu o lună înainte. Se fac cu cel puțin un an înainte, la fel. Da, aveam niște lucruri foarte clare. O parte dintre ele s-au trasformat, la altele a trebuit nu să renunțăm, dar să le amânăm. După șocul inițial, din martie, a trebuit să venim cu planul B. Nu prea ne-am permis să spunem „gata, anulăm”. Nu am anulat nimic. Am amânat sau am transformat, am regândit, am reevaluat situația. 

De exemplu, în martie eram la Teatrul Tineretului și repetam pentru un spectacol pe care ar fi trebuit să îl facem în co-producție cu Volksbühnedin Berlin, într-un proiect mare, cu încă 10 țări. Un proiect care se numește POSTWEST. Mă rog, inițial ar fi trebuit să ne întâlnim cu toții – toți artiștii din cele 10 țări – în Berlin, în luna mai. Acest lucru nu s-a mai putut întâmpla. N-am știut de la început că nu se va putea întâmpla, în martie încă mai speram, cumva. După care ne-am gândit să amânăm, după care nu s-a putut amâna și a trebuit să transformăm festivalul live într-un festival digital, iar asta a presupus foarte multă muncă: în primul rând să abandonezi un tip de proiect și să o iei de la zero cu un altul, dar să faci totuși ca lucrurile să se întâmple și asta s-a întâmplat.

Andreea Vrabie: Mă întrebam când, în Teatrul Tineretului, a devenit clar că trebuie să transformați proiectele pe care le aveți. Care au fost primele discuții dintre voi? Cum au arătat?

            Gianina Cărbunariu: Primele discuții au fost chiar în martie, pentru că, mă rog, lucrurile au început să se întâmple mai devreme în străinătate. Eu fiind în legătură cu producători sau artiști străini, eram în temă cu ce se întâmplă și a trebuit să venim cu planul B destul de repede, pentru că până la urmă era vorba să ținem legătura cu publicul în toată perioada asta. Și atunci practic am muncit foarte mult. Am muncit foarte mult să găsim acest plan B și să putem exista și să fim vizibili. Am trecut pe online, de exemplu, atelierele pentru copii, pe care colega mea, Raluca Naclad, consultat artistic, le ținea înainte în teatru. Asta a fost OK, atelierele s-au putut ține pe platforma Zoom și chiar a fost OK, chiar a mers bine. Apoi, aveam spectacole pentru copii – spectacole interactive –, la fel, le-am transferat pe Zoom. În același timp, ca orice teatru, noi trebuie să pregătim niște proiecte din timp, lucrurile nu se întâmplă peste noapte. Și atunci, de exemplu, trebuia să facem castinguri. Castingurile s-au ținut pe Zoom. Trebuia să alegem regizorul care va lucra în proiectul AFCN. Am făcut jurizarea, apoi am discutat cu Elena Morar – ea a fost cea care a câștigat concursul. Toate lucrurile, toate întâlnirile care ar fi trebuit să se întâmple față în față, au putut fi transferate pe Zoom. Din fericire sau, mă rog, dintr-o întâmplare fericită, de exemplu regizorul care trebuia să vină în toamnă – era programat oricum;de fapt el vine în 15 august, dar premiera e în final de septembrie, început de octombrie – ne propusese un spectacol itinerant site specific prin oraș. Aici nu a trebuit să schimbăm, așa a fost propunerea și e fost foarte OK în acest context. Cred că vom putea să facem proiectul respectând restricțiile.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus mai devreme că teatrele nu funcționează de la o lună la alta, că proiectele trebuie pregătite din timp, mă întrebam în ce măsură se mai poate planifica ceva anul ăsta? Și cât ar trebui să înveți să ai o gândire flexibilă sau să introduci flexibilitatea asta în gândire și oamenilor cu care lucrezi?

            Gianina Cărbunariu: Eu când am început să fac teatru, prin 2004-2005, am început să lucrez într-un context care era foarte puțin favorabil independenței, atât din punct de vedere al spațiilor, cât și al finanțării. Și atunci, cumva contextul ăsta m-a silit să fiu foarte flexibilă. Cred că ăsta e un lucru important, să nu te agăți disperat de planul A. Evident, în condiții normale, faci tot posibilul să existe acel plan A, însă atunci când se întâmplă o situație ca aceasta, cum e acum, o situație fără precedent, e bine să fii flexibil, să treci de șocul inițial și să vezi ce poți să faci fără compromisuri. Fără compromisuri estetice, în primul rând. Asta îmi doresc, să nu facem lucruri de care să ne fie jenă. 

De exemplu, repetițiile pe care eu le-am oprit în luna martie voi încerca să le reiau în august, după 15, însă este evident că va trebui să refac conceptul de spectacol. În martie începuserăm să lucrăm la un spectacol care ar fi trebuit să se întâmple în sală, dar în momentul acesta nu cred că va fi posibil să ne întoarcem în săli în septembrie. Nu știu ce se va întâmpla, dar eu personal nu cred asta și atunci am eliminat deja planul A și încercăm un plan B fără compormisiuri estetice, drept pentru care am ales să lucrăm spectacolul având drept scenografie arhitectura teatrului, fațada teatrului. Și atunci, spectacolul se va întâmpla în cele două vitrine ale teatrului, pe balcoanele teatrului, în ferestrele teatrului, care e un teatru foarte frumos de altfel și foarte deștept construit atunci când a fost proiectat. Are foarte multe ferestre și e situat în mijlocul orașului, e un punct de referință în oraș. Asta vom încerca să facem, să folosim arhitectura ca scenografie. Dacă se va putea intra în săli, minunat, nu contează, noi tot vom putea juca spectacolul așa. Cred că e o provocare și pentru mine și pentru actori și pentru toți colaboratorii. S-ar putea ca toată această criză să ne silească să experimentăm, să încercăm să găsim soluții creative în zone pe care nu le-am fi explorat până acum. Eu nu zic că e bine ce se întâmplă, nu vreau să fiu greșit înțeleasă, dar momentul în care accepți lucrul ăsta ca o provocare cred că e destul de sănătos pentru orice artist. Nu ca pe o limitare, nu ca pe un compormis, ci ca pe o provocare pur și simplu.

Andreea Vrabie: Cât de greu este să ții o echipă laolaltă într-un moment de criză ca ăsta și să-i faci și pe ei să creadă că un proiect sau că teatrul are viitor în condițiile astea? Care au fost dificultățile pe care le-ai avut tu ca manager în discuțiile cu angajații din teatru, de la tehnicieni până la actori?

            Gianina Cărbunariu: Cred că a fost important faptul că am lucrat în echipă cu colega mea, Anca Plugaru, director adjunct, și cu departamentul literar pentru a găsi acest plan B, în primul rând. Și nu numai cu cei din departamentul literar, cu Mihai Păcurar, care este angajat al Teatrului – este scenograf și artist vizual –, cu Daniel Chirilă, iarăși, care este angajat al Teatrului și este regizor. Deci am am avut discuții și ne-am gândit cum am putea să continuăm nu să lucrăm, pentru că noi lucram, ci să păstrăm legătura cu publicul. Și din momentul în care am stabilit niște lucruri, în acel moment toată lumea a fost anunțată și am încercat, într-o situația anormală, să ne comportăm normal. Să le spunem tuturor angajaților care sunt planurile pentru acest an și ele să fie cât mai concrete, cu rezerva că totul se poate schimba de la o zi la alta. Asta, într-adevăr, să lucrezi sub semnul incertitudinii e uneori dificil. Dar, nu știu, să îți creezi un tip de normalitate chiar în această situație anormală. Asta cred că poate să ajute pe toată lumea. 

Pe de altă parte, inclusiv echipa tehnică, echipa de producție, echipa administrativă, toți oamenii au fost implicați în lucrări de recondiționare a echipamentelor, de renovare a spațiului, pentru că într-un fel am încercat să folosim timpul ăsta, în care nu avem public, pentru a rezolva lucruri pe care în timpul stagiunii e mai greu să le rezolvi. Să nu mai spun că departamenul economic și alte departamente lucrează tot timpul. Deci pe mine m-a surprins să aud „teatrele se închid”. Nu. Nu a mai fost posibil să le întâlnim cu publicul, dar teatrele nu și-au încetat activitatea. Teatrele au muncit în continuare și într-un fel presiunea a fost mai mare decât în mod normal, pentru că în mod normal știi cam ce trebuie să faci, ai proiectele pregătite, există niște pași clari, pe care știi că trebuie să-i faci. În momentul de față a trebuit să ne reinventăm cumva.

Andreea Vrabie: E și ceva care te îngrijorează?

            Gianina Cărbunariu: Evident, toate consecințele asupra sănătății oamenilor pe care-i cunosc, consecințe economice. Da, sunt foarte multe lucruri care mă îngrijorează.

Andreea Vrabie: Spuneam apropo de activitatea teatrului mai degrabă.

            Gianina Cărbunariu: Păi da, de activitatea teatrului. Am avut repetiții acum, până pe 15 iulie. Elena Morar a început să facă lecturile cu actorii și a fost foarte important ca toată lumea să înțeleagă regulamentul, ce înseamnă toate restricțiile astea și să le urmeze. Siguranța oamenilor, atât a angajaților teatrului, cât și a spectatorilor, e prioritară. Da, mă îngrijorează. Trebuie să fii tot timpul foarte vigilent.

Andreea Vrabie: Cât de apăsătoare e responsabilitatea asta pentru tine? Sau simți că e a ta și doar a ta?

            Gianina Cărbunariu: Nu e doar a mea, dat fiind faptul că totuși sunt înconjurată de o echipă și chiar lucrăm foarte mult împreună, ne gândim, nu iau decizii de una singură. Mai ales într-un moment din ăsta e foarte important să nu fii singur. Evident că e o responsabilitate și în primul rând legală, dar cred că nici n-am avut timp să mă gândesc la presiunea asta. Efectiv n-am avut timp. În principiu acum intrăm în vacanță – mă rog, de ieri –, dar cred că o să mă gândesc în vacanță la ce s-a întâmplat, pentru că foarte serios, eu pe 12 martie am întrerupt repetițiile. Eram în mijlocul repetițiilor. Apoi a trebuit să găsim planul B și apoi a trebuit să transformăm un spectacol într-un produs digital la care a trebuit să lucrez, după a trebuit să pregătim proiectele din toamnă, să ne gândim cum anume am putea totuși funcționa. Nu prea am avut timp să simt presiunea asta. Dar încă o dată spun, eu când am început să lucrez, în 2004, nu am lucrat ușor. M-am lovit de tot felul de probleme, de lipsuri și cred că – cum să spun – m-am obișnuit să lucrez în condiții grele. Nu știu dacă e bine. Nu, sigur nu e bine, nu recomand slaba finanțare a culturii. Deci nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Doar că sincer sunt puține lucruri care mă pot speria. Când am început să fac spectacole, le-am făcut pe unele dintre ele cu nimic. Deci cred că dacă ai ceva de transmis, reușești s-o faci și fără o finanțare serioasă, dar aici vorbim de alegerea unui artist. Dacă vorbim de întreaga breaslă, da, aici am emoții apropo de ce se va întâmpla.

Andreea Vrabie: Mă întrebam acum, în timp ce te ascultam –pentru că nu ești prima persoană care mi-a vorbit într-un fel despre asta, în interviurile pe care le-am făcut în perioada asta, și de stare de urgență, și de stare de alertă –, dincolo de faptul că nu este prima oară când trebuie să lucrezi în niște condiții mai neplăcute sau cu lipsuri sau că trebuie să găsești soluții, mă întrebam și dacă cumva, în perioada asta, moral sau psihic te-a ajutat că te-ai concentrat pe muncă? Tocmai pentru că ați lucrat atât de mult în perioada asta nici n-ați avut timp, cu toții, ca echipă, să vă îngrijorați prea tare. Și dacă e ceva ce faci conștient, adică dacă e ceva ce știi că ai nevoie, să lucrezi tot timpul, ca să îți fie bine?

            Gianina Cărbunariu: În primul rând, sunt două lucruri diferite și cumva vreau să le separ. Pe de o parte munca mea de artist, pe de altă parte cea de manager. Ca artist, pur și simplu nu am simțit, în martie cel puțin, martie-început de aprilie, nevoia să fiu creativă. Pentru că am muncit destul de mult în ultimii ani și simțeam nevoia unui respiro și n-a mai fost timp să fac lucrul ăsta de foarte mult timp.

Ca manager a fost cu totul altceva. Munca mea în primă parte a lockdownului s-a concentrat pe managementul instituției. După care, dat fiind faptul că a trebuit să predau un proiect digital, cum spuneam – am făcut până la urmă un eseu vizual împreună cu Mihai Păcurar, Dorothee Curio, Alex Halka –, deci faptul că a trebuit să regândesc totul, da, mi-a ocupat toată mintea. Asta a fost bine într-un fel. Pe de altă parte, a fost bine că am ținut legătura în toată perioada asta cu colegii mei din străinătate. Lucrul ăsta mie mi-a dat foarte multă încredere, pentru că atunci când vezi că nu ești singurul care te confrunți cu niște probleme atât de grave,  atunci când cineva zice „uite, eu în situația asta m-am gândit că aș putea face așa”, altcineva care spune „am făcut asta, dar n-a fost bine” sau altcineva care spune „dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici”, deci toate conversațiile cu colegii mei artiști și producători din străinătate au fost foarte importante pentru mine. Pur și simplu am simțit că nu sunt singură și că putem gândi în viitor. Asta e foarte important. Dincolo de primul moment de blocaj, de șoc, tipul ăsta de solidaritate e foarte important. 

Chiar și acum, apropo de muncă, am primit o invitație de la Teatrul Național din Bologna, ERT, să ne alăturăm unui proiect foarte mare, cu foarte multe țări, nu doar din Europa. Un proiect pe teme de ecologie, care să se desfășoare după 2021. Și e un proiect super interesant pentru că nu e doar cu oameni de teatru, există posibilitatea de a invita activiști, sociologi, antropologi, voluntari, foarte mulți tineri. În același timp, fără a face deplasări, nu doar că nu se poate, dar cred că nici nu e foarte bine pentru planetă să ne plimbăm atât. Și mi se pare foarte bine că deja sunt într-o echipă în care începem să gândim pentru viitor. Acest moment de derută nu e un moment în care ne încrucișăm mâinile, începem să plângem, nu. Încercăm să gândim un viitor.

Andreea Vrabie: Știu că în momentul în care ai câștigat concursul pentru postul de director mulți, nu doar regizori, cred că și actori sau oameni tineri din teatru s-au bucurat că – nici nu știu cum să formulez – într-un fel, în sfârșit „unul de-al nostru” poate să schimbe ceva. Mă întrebam dacă ai simțit atunci că oamenii au așteptări prea mari de la tine sau dacă ți-a fost teamă de eșec –dar nu știu cum ai fi definit tu eșecul?   

            Gianina Cărbunariu: Da, am simțit atunci un val de simpatie, pe care recunosc că nu l-am mai simțit niciodată din partea breslei. Pentru că, apropo de „un om de-al nostru”, nu-mi dau seama în ce măsură eu am fost vreodată de fapt un om al cuiva. Eu cumva am avut un traseu destul de în afara breslei, sincer. Dar n-o zic cu reproș sau cu regret. Și m-am bucurat foarte mult, evident, de acest val de simpatie. În același timp, cred că fiecare are în minte o evoluție a mea așa cum și-ar imagina el/ea că ar trebui să fie. Pe de altă parte, eu am un proiect cu care am câștigat concursul de management și încerc să mă țin de proiectul ăsta și de un traseu pe care mi l-am stabilit. Și – nu știu cum să-ți zic – da, simt această presiune, dar nu prea aș vrea să cedez tentației de a împăca pe toată lumea.

Andreea Vrabie: Și atunci eșecul, dacă ar fi, ar fi mai degrabă față de ce ți-ai propus tu? La ce ți-ai propus tu te raportezi.

            Gianina Cărbunariu: Da. Până la urmă, un manager are un proiect și trebuie să se țină de proiectul cu care a câștigat. Nu e numai că a câștigat, dar până la urmă eu am luat acest proiect ca pe un proiect artistic, nu doar managerial, ca pe o direcție în care să construiesc. Și e absolut normal să existe critici, să existe dezamăgiri. Mi se pare normal. Nu poți să mulțumești o întreagă breaslă. În primul rând, e un teatru care are o sală mare, de 220 de locuri, și o lasă studio de 60 de locuri. Practic, nu pot fi făcute mai mult de patru proiecte pe sala mare, cinci. Am și făcut cinci. Nu poți să inviți toți regizorii să monteze în două stagiuni, toți regizorii din România. Evident, cei care nu vor fi invitați nu vor fi încântați și e normal să fie așa.

Andreea Vrabie: Cum e diferită satisfacția pe care munca asta de manager ți-o oferă față de cea de creație sau ca regizor și dramaturg?

            Gianina Cărbunariu: Asta spuneam, că am încercat totuși ca acest proiect să fie și unul artistic. Eu nu văd un teatru ca instituție ca pe o vitrină în care prezinți și aia și aia și aia. Dar viziunea asta a mea a trebuit să se împace și cu faptul că un teatru județean trebuie să ofere spectacole, activități unor publicuri diferite. Am încercat totuși să păstrez o direcție. Nu să o păstrez, să o construiesc de fapt. Încă mai am de construit. Și acea direcție e una în care teatrul e legat de realitate, e legat de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. De aceea și selecția din festival este una în care sunt promovați artiști care au un tip de sensibilitate față de ceea ce se întâmplă în lume în momentul de față. Pentru mine teatrul e interesant încă, după nu știu câți ani de muncă, tocmai pentru legătura asta pe care o stabilește atât cu realitatea, cât și cu publicul. Același lucru mă conduce și în munca mea de programator și de curator al festivalului.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus că teatrul trebuie să fie atent la realitate sau lumea în care trăim, știu că și prin spectacolele tale încerci să înțelegi o realitate socială.

            Gianina Cărbunariu: Tocmai, că da, și în spectacolele mele. Mă interesează acest tip de teatru făcut și de alți creatori, chiar dacă în estetici diferite. De aceea, cred că într-un fel satisfacțiile, dacă vorbim despre asta, în cazul ăsta se suprapun. A promova un tip de teatru care vorbește despre realitate și care meditează de fapt asupra acestei realități mi se pare un proiect atât personal, cât și pentru instituție. Din punctul ăsta de vedere, cred că e același tip de satisfacție. De fapt, asta m-a făcut să vin la Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului, să văd dacă lucrul ăsta chiar se poate. Pentru că m-am izbit în România înainte de ideea asta, că teatrul trebuie să fie orice altceva, dar nu o meditație asupra realității pe care o trăim. Am văzut cum, spre exemplu în București, prin stagiuni nu foarte inspirate, s-a schimbat publicul pur și simplu. E un public mult mai interesat de entertainment decât de a gândi împreună, a reflecta asupra unei teme mai serioase. Cumva tot timpul a existat această explicație, „să vină publicul. Trebuie să vindem bilete să vină publicul, iar publicul, evident, vrea asta”. Eu nu cred că publicul vrea ceva. Cred că o instituție subvenționată de stat trebuie să propună o ofertă și să creeze un public. Și să ofere, evident, un serviciu public unei comunități și să provoace acea comunitate. Să provoace gândire, evident. 

Cred că asta e marea satisfacție, să văd după fiecare premieră a unui artist colaborator, împreună cu trupa teatrului, să văd discuțiile cu publicul. Să văd că oamenii rămân, să văd că în festival, chiar și la ore foarte înaintate, oamenii rămân să discute cu artiștii. Asta mi se pare o mare miză. Pe de altă parte, trebuie să recunosc, atunci când am venit aici, am găsit un public care-și dorea lucrurile astea. Am găsit, de exemplu, un public de 60+, care avea experiența festivalurilor din anii ‘70-‘80, un public pe care nu-l păcălești ușor și un public foarte deschis. Pe de altă parte, avem publicul foarte tânăr, care își dorește experiențe. Vrea să fie în teatru și, iarăși, e un public foarte comunicativ. Asta mi se pare miza, dincolo de reușita sau nereușita unui spectacol, pentru că totuși asta e și interesant în artă, să-ți asumi riscuri. Nu poți să spui „am în stagiunea asta patru regizori invitați, toți vor face niște spectacole care vor lua premiul UNITER”, nu despre asta e vorba. Dar poți să spui că ai invitat patru artiști cu niște propuneri care vor provoca discuții, vor provoca reflecție. 

Andreea Vrabie: Cumva asta era și următoarea mea întrebare, pentru că mă gândeam – bine, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț are o istorie –, mă întrebam ce poate să facă un teatru într-o comunitate din provincie. Care e rolul lui mai mare? Pentru că, de exemplu, în orașul în care am crescut eu, un oraș mic din județul Vrancea…

            Gianina Cărbunariu: Unde?

Andreea Vrabie: În Adjud.

            Gianina Cărbunariu: Ah, știu.

Andreea Vrabie: E aproape de Piatra Neamț, e în drum.

            Gianina Cărbunariu: Ia uite, suntem vecine. 

Andreea Vrabie: Cam așa. Acolo exista Casa Culturii, unde veneau din când în când, dar foarte rar, spectacole de la Teatrul Bacovia din Bacău, a existat un cinematograf care s-a închis destul de repede după Revoluție și nu mai exista niciun spațiu unde oamenii să se adune. Și de multe ori m-am întrebat ce efect a avut asta asupra mea ca tânăr crescând acolo. Cam asta voiam să te întreb, care crezi că e rolul mai mare al unui teatru într-un oraș de provincie?

            Gianina Cărbunariu: Cred că e esențial. Eu am avut noroc în Piatra Neamț că există acest teatru. Îl frecventam cred că înainte de liceu. În perioada liceului mergeam atât la spectacole din stagiune, cât și în festival. Era și o perioadă bună atunci. Niki Scarlat, domnul Nicolae Scarlat a reluat în ‘92, cred, festivalul care fusese oprit în ‘85 din cauza cenzurii. L-a reluat în ‘92 și atunci când a reapărut festivalul, el a revenit cu o componentă internațională. La 15-16 ani am văzut spectacole din toată lumea. A fost foarte important pentru mine și pentru alți colegi de-ai mei, care n-au făcut neapărat teatru. Nu contează, ideea nu e să devenim cu toții regizori, actori, scenografi, ci să avem acces la acest tip de dialog cu artă, cu tot ce se întâmplă în lume de fapt, pentru că fiecare trupă străină aduce cu ea și ceva despre o țară, despre realitatea unei țări la un anumit moment. Pentru mine a fost foarte important, pentru că așa ne-a venit ideea să facem o trupă de liceu. Ne-am inspirat din faptul că se întâmplau lucruri interesante în Teatrul Tineretului. Există în continuare o trupă a liceului, dar acum mă uit în jur și văd că aproape fiecare liceu din Piatra Neamț are trupă de teatru, ceea ce mi se pare foarte important. De altfel, în festival – Festivalul Internațional de Teatru –, noi avem o zi în care invităm trupe de liceu din Piatra Neamț să joace în fața publicului. 

Cred că e ceva foarte important să ai într-un oraș de provincie o ofertă culturală cât mai solidă. Și de fapt asta mi se pare și miza cea mai mare, să te duci să faci proiecte ca artist, ca manager, în orașe de provincie. În orașe de provincie, în mediul rural, pentru că Bucureștiul – nu doar Bucureștiul –, Iașiul, Clujul au, prin forța lucrurilor, oferte culturale foarte diversificate. Însă oamenii au nevoie de acces la produse artistice peste tot. Chiar am simțit că sunt lucruri de făcut aici și că merită lucrul ăsta.

Și da, cred că ai dreptate, cred că multe din opțiunile noastre sunt influențate de ce ni se întâmplă în adolescență. În cazul meu așa a fost, am descoperit teatrul mergând să văd spectacole la Teatrul Tineretului și în festivalul organizat aici. Teatrul Tineretului e foarte special și cred că multă lume știe de tradiția lui experimentală și de aerul mai nonconformist. Asta exista și atunci când eram eu adolescentă și cred că felul meu de a vedea teatrul e influențat de experiențele de atunci. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar venind din Piatra Neamț în București, mă așteptam la mult mai mult și am fost foarte dezamăgită de primele spectacole pe care le-am văzut. Teatrul Tineretului atunci producea spectacole mult mai interesante. Eu țin minte spectacolul lui Alexandru Dabija, Orfanul Zhao. Era absolut senzațional. Trupele care veneau în festival erau foarte, foarte interesante și foarte curajoase. N-am regăsit neapărat atmosfera asta în teatrele bucureștene când am ajuns acolo ca student.

Andreea Vrabie: Apropo de viziune asupra teatrului, mă întrebam ce din viața ta sau din trecut crezi că te-a făcut să fii atentă și către subiecte sociale, cum e inechitatea socială sau realitatea unor oameni, pentru vieți diferite de ale noastre, de fapt? Poți să pui degetul pe un moment în timp în care ți-ai dat seama că de fapt asta te interesează?

            Gianina Cărbunariu: Există în lumea teatrului – și nu doar în România – un anume spirit de familie sau de familii, ceea ce până la un punct e normal. Eu venind din Piatra Neamț, dintr-o familie în care nimeni nu a făcut teatru, am avut tot timpul senzația asta, că sunt cineva din afară. Nu m-am frustrat neapărat, dar m-am izbit de situații să zicem mai neplăcute. Nu vreau să mă victimizez sau ceva, dar pur și simplu a trebuit să-mi păstrez o anume disciplină, o anume legătură cu realitatea. Și nu-mi dau seama dacă a existat un moment. Cred că pur și simplu am avut noroc și de niște întâlniri care m-au ajutat să-mi clarific anumite lucruri. 

Pe mine întotdeauna m-a interesat dramaturgia contemporană. Și în liceu am scris o piesă. Știu că sună așa, ridicol un pic, dar da, îmi plăcea să scriu și să citesc ce scriu și alți autori contemporani. Și atunci, cred că pe de o parte interesul meu pentru dramaturgia contemporană, pe de altă parte pentru ceea ce se întâmpla în jurul meu, lucrurile astea s-au cristalizat. N-aș putea să spun „din acel moment mi-am dat seama că realitatea mă interesează”, m-a interesat întotdeauna. În momentul în care îți contruiești singur un drum trebuie să te uiți un pic în jur și să vezi în ce context trăiești, în ce context ți se întâmplă lucruri. Dar încă o dată spun, am avut tot felul de întâlniri foarte importante. 

Eu am făcut prima dată Facultatea de Litere și acolo am avut colegi foarte buni, cu care discutam despre ce se întâmplă în jurul nostru: și despre literatură, dar și despre realitate. Am prins și perioada asta, care a fost destul de dură din punct de vedere economic, 1996-2000, nu putea să nu te intereseze realitatea. Trebuia să fii pe altă planetă, pur și simplu. Și atunci, da, o dată întâlnirea cu colegii mei, apoi în facultate am avut mare noroc, pentru că profesorul meu de clasă, Valeriu Moisescu, ne încuraja să ne descoperim o voce mai mult decât să învățăm tot felul de trucuri ale meseriei. Cred că întâlnirea cu el a fost foarte importantă. Apoi, un alt moment important a fost momentul stagiului meu la Royal Court, în Londra. Royal Court e un teatru foarte ancorat în realitate, în realitatea internațională. E un teatru care promovează dramaturgi cu o estetică conectată la o critică a societății și atunci cumva m-am simțit foarte acasă acolo din multe privințe. Încet-încet mi-am dat seama cu cine vreau să mă întâlnesc și cu cine, să zicem, mă interesează mai puțin să mă întâlnesc, inclusiv în colaborări artistice. Am încercat să am în jurul meu oameni pe care-i interesează aceleași lucruri care mă interesau și pe mine. Tu crezi că există un moment în care…?

Andreea Vrabie: Să știi că mă întreb des și în discuții cu colegii mei, cu soțul meu, cum unii oameni ajung să fie atenți la nedreptățile din jurul lor, la sărăcie, ce înseamnă viețile altor oameni, să fie empatici, și cum alți oameni nu pot să iasă din paradigma – și știu că tu ai avut un spectacol despre asta – „nu vrei să muncești, ești leneș”. Și mereu mă întreb unde în viață… Nu trebuie neapărat să fie un declic, că poate nu e un moment brusc, pur și simplu cum de nu ajung și alți oameni să vadă realitatea așa. De asta te întrebam cum crezi că s-a întâmplat, pentru că, îți spun sincer, tata în continuare gândește așa. Tata în continuare îmi spune despre romi că nu vor să muncească. Am fost crescută într-un fel auzind asta acasă și mă tot întreb când s-a produs schimbarea, evident întrebându-mă și cum putem să-i facem și pe alți oameni să vadă lucrurile altfel.

            Gianina Cărbunariu: Aici nu mă miră lucrul ăsta, pentru că apropo de oameni care cred că anumite lucruri sunt așa și numai așa, dat fiind faptul că de 20 de ani cel puțin pe toate canalele TV e cântată aceeași melodie. Eu am avut surprize inclusiv de la oameni de la care nu mă așteptam să preia tipul ăsta de discurs, dar cred că în momentul în care îl auzi zilnic îl preiei așa, aproape fără să-ți dai seama și fandaxiae gata. 

Acum înțeleg întrebarea. Pe mine cred că m-a ajutat mult faptul că pentru fiecare proiect am făcut documentare. Și atunci m-am întâlnit cu foarte mulți oameni și am stat de vorbă și am ascultat povești și am ascultat povești ale vieți unor oameni și asta m-a ajutat să înțeleg lucrurile direct. Nu doar ce primeam din presă, cumva, dintr-un anumit tip de presă. În momentul în care vezi cu ochii tăi niște lucruri, preiei mai critic alte informații. Cred că asta m-a ajutat și asta m-a ajutat nu doar să înțeleg mai bine niște lucruri, ci chiar să merg înainte și să fac meseria asta, pentru că, sincer, la un moment dat orice mediu devine sufocant. Lumea teatrului nu e foarte mare. Nu cred că aș fi continuat să fac meseria asta dacă nu aveam tot timpul momentele astea de întâlnire cu realitatea, cu oameni reali. Și nu doar din România. Am făcut documentare și în alte țări și te ajută să rămâi sănătos la cap întâlnirea cu oameni foarte diferiți. Inclusiv cu cei despre care vorbeai și tu, care preiau necritic anumite discursuri. Cred că trebuie să ai și o structură, să te intereseze să vorbești cu oamenii. Dar, again, mie asta mi se pare în continuare cea mai palpitantă parte a meseriei. 

Apropo de ce vorbeam de miza din Piatra sau din meserie, pe lângă faptul că înțelegi tu niște lucruri, mi se pare foarte important să le și prezinți public și să înviți la dialog, pentru că da, oamenii la un moment dat, cred că și din lipsă de timp, din lene intelectuală uneori, ajung să preia niște lucruri și să nu le mai chestioneze. Ori teatrul poate să facă lucrul ăsta. Față de malaxorul ăsta mediatic în care intră de toate și iese un talmeș-balmeș, la teatru lucrurile se întâmplă un pic altfel și discuția de după e reală. Nu e ca la un talk show, în care nu ți se cer păreri, ți se dau verdicte. Teatrul mi se pare un mediu safe, în care se poate dialoga și poți să-ți mai schimbi din păreri. 

Eu nu îi judec prea mult pe oamenii ăștia care preiau discursurile astea de-a gata. Mi se pare că noi ar trebui să facem mai mult și cred că unii o fac deja. Există un jurnalism de investigație din ce în ce mai bun în România – sau cel puțin așa mi se pare mie –, mi se pare că în teatrul independent există mulți artiști care propun teme și subiecte foarte necesare, că pe zona de activism lucrurile încep să se miște. Cum ziceam, ar trebui să facem mai mult, dar cred că există deja semne îmbucurătoare, aș zice.

Andreea Vrabie: Spuneai că prin teatru și documentare pentru spectacole reușești într-un fel să fii și conectată la lumea reală și să încerci s-o înțelegi. Eram curioasă, pentru final, dacă sunt niște lucruri despre lumea de acum – cu referință la pandemie sau nu – pe care îți dorești să le înțelegi sau care te preocupă, la care ești atentă.

            Gianina Cărbunariu: Cel mai mult mă preocupă – dar nu e doar acum, nu a început să mă ocupe în momentul ăsta, cu pandemia, era înainte acolo – polarizarea asta a discursurilor. Oameni care se poziționează în tabere diferite și urlă unii la alții. Mă sperie foarte mult lucrul ăsta și îi admir pe cei care reușeșc chiar și în momente de genul ăsta să inițieze un dialog. Mi se pare foarte important. E adevărat, în același timp, că sunt anumite poziții care trebuie să fie clare și ferme. Aici sunt de acord. Dar cumva, apropo de ce vorbeam de părinți, de prieteni, de rude care au alte păreri, mi se pare important să nu abandonăm dorința asta de a dialoga. Cine știe, poate la capătul discuției cu siguranță nu o să-și schimbe cu totul părerea sau poate o să-mi schimb eu părerea, habar n-am, despre anumite lucruri. Mi se pare foarte important exercițiul ăsta al dialogului. Lucrurile erau de dinainte dificile, iar acum, cu pandemia, totul e supradimensionat. Totul e din ce în ce mai. 

Mă preocupă, de exemplu, în momentul ăsta inclusiv toate discuțiile despre teatru, apropo de dispariție, de supraviețuire. Eu nu cred că teatrul va dispărea. A trecut prin multe și iată, încă există în secolul XXI. Dar e un moment foarte interesant, într-adevăr, momentul în care uriașului îi tremură genunchii. Și nu numai teatrul, artele performative sunt în pericol. Dar cred că e un moment important, în care societatea să înțeleagă de ce arta, de ce cultura vie nu e un moft. Și încă o dată, cred că și noi putem face mai mult să fim vizibili și să ne transmitem mesajul.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *