Pe Bune #72: Edmond Niculușcă

Despre cum putem reconstrui orașele și spațiile publice astfel încât să putem trăi în ele.

La doar 16 ani, Edmond Niculușcă a fondat A.R.C.E.N., o asociație dedicată conservării patrimoniului Capitalei, iar la 18 ani a obținut banii necesari pentru restaurarea și consolidarea Școlii Centrale, clădirea-monument în care învăța zilnic. Deși a avut un moment în care și-a dorit să se facă actor, toate eforturile sale de atunci s-au concentrat în jurul iubirii triste pe care o are pentru orașul București: tururi pietonale care să ajute participanții să creeze o legătură afectivă cu orașul, District 40 prin care să conecteze comunitățile culturale din zona cartierului Icoanei și Catalog București, un proiect prin care să inventarieze toate clădirile de patrimoniu din cele 98 de zone istorice protejate ale Capitalei. Edmond își dorește să lase moștenire un oraș care își înțelege și protejează trecutul și în care se poate trăi. Alt proiect important la care a lucrat în ultimul an este Antiseismic District, realizat împreună cu Re:Rise – Asociația pentru Reducerea Riscului Seismic, prin care își propune să contribuie la informarea și educarea locuitorilor din București în privința riscului seismic. Deși este un om al acțiunii, spune că îi lipsesc momentele de contemplație și mai ales timpul dedicat lecturii, fără de care se simte un om redus. Dacă după ce a salvat Școala Centrală a simțit că poate salva lumea, acum spune că schimbarea pe care își dorește să o producă e în alți oameni și în felul în care înțeleg patrimoniul și viața urbană.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs, Samsung România și Lunet Eyewear, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Edmond, mă bucur tare mult că ne auzim.

            Edmond Niculușcă: Bună, Andreea. Mă bucur și eu.

Andreea Vrabie: Uite, ceva ce am întrebat fiecare invitat în ultimele episoade – pentru că îți spuneam și înainte să dau drumul la înregistrare, că nu prea pot să ignor realitatea în care ne aflăm –, aș vrea să știu cum a fost perioada asta pentru tine și cum s-a petrecut ajustarea la noua realitate. Ce a însemnat pentru tine?

Edmond Niculușcă: Totul a fost foarte brusc. Am avut o ședință, era o zi de marți, cred, până târziu seara, pe la 22:00, și dimineață, miercuri, am hotărât brusc că nu mai venim la birou și totul s-a schimbat foarte, foarte, foarte repede și brutal aș spune. Însă atunci am privit toată chestiunea asta cu enorm de mult optimism, ca să zic așa. Am zis „Doamne, ce șansă, în sfârșit!”. Cumva, nu-mi mai suportam viața până la pandemie, era atât de ocupată de lucruri, de întâlniri, de telefoane, de mailuri. Era o perioadă îngrozitor de aglomerată și era de mult așa și mi s-a părut că izolarea o să fie o enormă șansă să mă întâlnesc cu mine, să citesc, să fac tot ce nu puteam să fac și mai ales să mă opresc din tot ce făceam. Sigur că așa a fost, dar a fost greu. Mă rog, s-au întâmplat și multe lucruri în viața mea, n-a fost o izolare oarecare. Am plecat dintr-un loc în altul, am abandonat chiria, am ajuns să dorm în birou, unde lucrez de patru-cinci ani, am transformat o cameră în dormitor, restul a rămas birou. E interesant. Îmi vine să râd, pentru că n-am crezut vreodată c-o să trec prin așa ceva și atunci când am trecut mă simțeam foarte jos și cumva marginal, aproape. Două săptămâni am zis „Ce șansă enormă!” și am început să citesc, să lucrez, să fac o mulțime de lucruri. Nu-mi ajungea timpul. După care, brusc, am căzut, așa, într-o tristețe și dezamăgire și m-am simțit înfrânt: înfrânt că tot ce gândisem nu se mai putea întâmpla, înfrânt pentru că a trebuit să iau niște măsuri radicale și a fost complicat. Apoi a avut loc, în fine, întâlnirea cu mine. Deci după vreo lună, cam așa.

Andreea Vrabie: Aveai înainte obiceiuri sau rutine care îți făceau bine și la care a trebuit să renunți și abia acum ți-ai dat seama că uitecât de bine îmi făceau?

            Edmond Niculușcă: Da, cred că erau cel puțin două lucruri pe care nu le-am mai putut face și care îmi făceau foarte bine: plimbările pe stradă. Atunci când sunt agitat merg pe jos mult și de multe ori merg prin aceleași locuri, asta mă ajută să-mi clarific cumva gândurile, și cred că am fost foarte panicat în primele săptămâni că nu pot ieși din casă. Nu eram obișnuit. Cred că o rutină legată de, nu știu, ieșitul la cafea, care era o combinație de îmi scriam niște gânduri, mai scriam ceva. Pentru că aveam programul foarte complicat, era o pauză cu mine – sigur că nu aveam nevoie de această pauză, dar era o rutină care-mi lipsea cumva. Și apoi, nu știu dacă asta e o rutină, dar mi-a lipsit enorm de tare interacțiunea cu oamenii și îmbrățișarea lor. Da, mă rog.

Andreea Vrabie: Și ai reușit să găsești ceva care să le înlocuiască, să-ți dezvolți obiceiuri noi care cât de cât să te ajute în perioada asta?

            Edmond Niculușcă: Cred că n-am reușit. Chiar dimineață mă gândeam, niciodată nu e la fel. Nicio zi nu e la fel. Nu fac același lucru cumva și asta e un pic obositor. Dar așa, foarte personal dacă ar fi să recunosc, eu am trăit în pandemia asta ceva ce n-am crezut c-o să trăiesc vreodată: oîntâlnire cu mine. Nu cred c-am fost niciodată atât de singur ca acum. Atât de singur încât în primele săptămâni de epidemie, când intram pe Facebook – și intram des –, dincolo de știrile despre virus și așa, era așa, ca o … Eu o simțeam ca o solidaritate extraordinară a oamenilor în jurul pâinii, în jurul gătitului, în jurul drojdiei, al lipsei de drojdie și așa mai departe, dar eu eram total în afara acestor lucruri. Țin minte că n-am mai avut nici poftă de mâncare, nu dormeam, dormeam trei ore pe noapte, cam așa, și mi-am zis, în fine, totuși poate că e o șansă să aflu cine sunt cu adevărat. M-a ajutat c-am continuat terapia prin Whatsapp, Skype, mă rog și a fost extraordinar. La un moment dat mi-am dat seama, a fost o dimineață, mă plimbam prin casă, că eram foarte agitat și îmi spusese mie terapeuta că trebuie să mă îmbrățișez când simt gol și când sunt agitat. Să mă iau în brațe cumva, să-mi mângâi brațele ca și cum aș fi luat în brațe. Am făcut asta și Doamne, am început să plâng îngrozitor. Inițial nu am știut de ce, dar a fost eliberator și în finalul chestiei ăsteia a fost gândul ăsta că eu n-o să mă abandonez niciodată pe mine. Nu știu, că nu sunt de fapt atât de singur pe cât simt. Adică mi-a fost greu, m-am simțit singur și apoi am zis asta e totuși o șansă, singurătatea asta trebuie să ducă la ceva și cumva am profitat de ea și chiar aveam zile în care eram decis să nu vorbesc la telefon până seara ca să văd ce mi se întâmplă. A fost interesant. Am descoperit gesturi care nu-mi aparțin și pe care le fac, de la cum deschid o carte la cum spăl vasele. Foarte interesant. Acum lucrurile s-au mai așezat. Nu, cred că m-am reapucat de lucru și atunci am ieșit din chestia asta, dar a fost o lună intensă în zona asta de întâlnire și reîntâlnire cu mine.

Andreea Vrabie: Spuneai mai pe la început că ți-ai dat seama cât de ocupat erai și cât de multe lucruri făceai și într-adevăr mi se pare că faci incredibil de multe lucruri: de la tururi pietonale, Nocturnele de Poezie, District 40, maparea clădirilor și mă întrebam de unde pornește dorința asta de a face atât de multe lucruri. Și de ce atât de multe lucruri? Și dacă te întrebi uneori dacă n-ar fi mai bine să te concentrezi pe ceva, că poate ar fi mai constructiv într-un fel.

            Edmond Niculușcă: E o întrebare pe care mi-o pun și eu. Cumva sunt lucruri pe care le făceam de mult și la care nu-mi vine să renunț, cumva, cum ar fi asta cu tururile. Când am pornit povestea asta era cu totul alt context, că erau mult mai puțini oameni preocupați de oraș și era mult mai scăzut interesul, erau mult mai puține inițiative. Sunt 11 ani de atunciși asta continuă pentru că pur și simplu îmi face plăcere și nu mai e neapărat o muncă atât de grea. De ce fac atât de multe lucruri și nu mă limitez? Cred că fac cumva în aceeași zonă lucruri, totul e despre oraș. Când am început maparea clădirilor, inventarierea lor, ceea ce e o muncă gigantică – am ajuns la 10.000 de fișe de inventar pentru 10.000 de clădiri și fișele astea cuprind 44 de informații fiecare, deci o enormă muncă și suntem abia la jumate –, am ajuns la niște concluzii care ne-au obligat de pildă să ne apucăm și de partea de cutremure, pentru că sunt lucrurile foarte legate de acest oraș:felul în care arată orașul, felul în care e vulnerabil orașul, felul în care trăim în oraș au legătură cu lucrurile de care cumva ne ocupăm. Patrimoniul:cumva nu poți salva patrimoniul dacă nu te ocupi de seism, nu poți salva patrimoniul dacă nu animi cumva comunitățile, pentru că din păcate administrația nu e receptivă la subiectele astea și ai nevoie de mobilizare. 

Da, e foarte mult, dar cumva e această impresie că mă ocup eu de toate. În fine, oamenii cu care lucrăm sunt foarte discreți și deși avem discuții lungi că ar trebui să iasă mai mult în față, tot eu ajung să ies, că lor nu le place pur și simplu chestia asta. Și pare că mă ocup eu de toate și mă simt prost câteodată, deși nu pare. De multe ori mă gândesc dacă să vorbesc sau nu, să spun, dacă să accept interviuri sau nu. Dar n-am răspuns la întrebare, da.

De unde această nevoie? Nu știu, cred că-mi dă sens toată povestea asta. Cred că sunt lucruri foarte intime legate de… Am avut o discuție cu o prietenă sâmbăta trecută și m-a întrebat de unde obsesia mea pentru trecut și mi-am dat seama că de fapt dincolo de oamenii pe care i-am întâlnit, lucrurile pe care le-am citit, faptul că sunt din București de mult, eu și familia mea și așa mai departe, cred că e o chestiune foarte intimă. Am căutat până la 25 de ani o casă în care am locuit și n-am găsit-o până atunci. Ai mei s-au despărțit, a fost o situație foarte complicată, și de o parte a familiei nu știam nimic, deși aveam amintirile unei case vechi, de prin zona Dorobanți și am căutat-o 25 de ani. Dar n-am găsit-o eu, mi-a fost arătată în final și cred că are legătură cu asta. Până de curând nu mi-am dat seama că despre asta era vorba. Ani de zile am confundat un gard al unei case cu gardul adevăratei case pe care o căutam. Mă uitam la casă și știam că nu e ea, dar era gardul. Mă rog, e foarte mult de povestit aici. Dar mi-am căutat cumva trecutul, pe scurt, și așa am început să mă ocup de oraș. Deci dintre chestie foarte intimă de fapt a pornit toată chestiunea asta.

Andreea Vrabie: Cred că majoritatea de fapt…

            Edmond Niculușcă: Da, exact.

Andreea Vrabie:… lucrurile pe care le facem, le facem dintr-o nevoie intimă.

            Edmond Niculușcă: Da, da. Mi se pare că e foarte mult de făcut. Știi, mi-aș dori – știu că pe unii îi enervez foarte tare cu chestia asta, eu sunt destul de sincer în ce fac, deși par și arogant și prețios, astea-s forme de a-mi ascunde o timiditate foarte mare pe care o am – dar pur și simplu îmi doresc enorm de mult să fac ceva pentru orașul ăsta. Nici nu știu de ce-mi doresc atât de mult, dar mi se pare că dacă vom reuși, va fi extraordinar. Nu știu și mă tem destul de des. A început să-mi fie frică că n-o să reușim și că e o situație foarte dificilă. Mă rog, tot ocupându-ne de partea asta, de cutremur, am descoperit situații foarte complicate: cu școli și licee cu risc seismic, cu oameni total nepregătiți în instituțiile astea. E un șantier total acest oraș, doar că n-avem cu cine lucra de multe ori. Pierzi mult timp să te lupți cu primăria în loc să fie un partener. Eu aș lucra mult mai mult cu ei indiferent cine ar fi primar, doar că n-ai cum. Dacă spui ceva adevărat ei se supără, o iau ca pe un atac politic și s-a terminat. Când am criticat primăria că vor să cumpere nu știu câte mii de truse de cutremur pentru oamenii din blocurile cu bulină și am spus oamenii din blocurile cu bulină nu de truse au nevoie, ci de consolidare și trusele sunt pentru cei care nu vor fi sub dărâmături – oamenii care sunt în blocuri cu bulină, dacă vine cutremurul vor fi sub dărâmături – au luat-o foarte… Am primit multe telefoane din multe direcții din primărie și na, n-a ieșit nimic bun. A trebuit mult să reparăm o relație care, mă rog. Deci pierdem mult timp cu lucrurile astea. Nu mai știu de unde am plecat.

Andreea Vrabie: Și cum faci să nu te copleșească frustrarea? Cum faci totuși să simți că munca ta are valoare chiar dacă lucrurile nu se vor schimba în ritmul în care îți dorești sau poate nu se vor schimba niciodată?

            Edmond Niculușcă: Cred că ce mă motivează e că nu cred că greșesc cu ce fac. Cred că cam asta trebuie să facem, nu știu cum să zic. Poate că nu fac bine, poate că n-am metoda cea mai bună – și în mod evident n-am găsit-o, din moment ce n-am efecte atât de mari pe cât îmi doresc –, dar cred că nu e greșită direcția cumva. Cred că subiectele de care mă ocup și se ocupă și alții împreună cu mine e direcția cea bună și asta mă motivează. Cumva nu mai vreau să mă las. După experiența din 2018, când am vrut să las totul baltă, mi-am dat seama că dacă ești convins că faci bine ce faci n-are rost să te oprești și să te gândești și să stai pe gânduri oare ce zice unu și altul. Nu, e bine să mergi înainte și să lucrezi cu oameni și să îi asculți. Să lucrezi cu oameni și să-i asculți pentru că și ei au frustrările lor, dar te încurajezi așa, vorbind cu unii și cu alții și colaborând. Nu mă mai frustrez, nu știu de ce, dar mă întristez de multe ori. Le iau altfel. Mă întristez când sunt lucruri evidente și nu ajung să le comunic cum trebuie și nu sunt înțelese, și aici mă refer la autorități sau oameni cu care am putea lucra, dar nu putem lucra. 

Andreea Vrabie: Cred că legat de asta, într-un fel, spuneai într-un interviu că în general ne entuziasmăm repede pentru lucrurile pe care vrem să le facem, dar ne și trece repede și că în majoritatea proiectelor – sau cel puțin în cele în care ești tu implicat – e nevoie de multă răbdare, multă muncă și – ceva care mi-a plăcut foarte mult – consecvență. E așa, un fel de teorie a pașilor mici, adică să faci mulți pași mici, dar să fii consecvent în ei și asta mă făcea să mă întreb dacă ai reușit să…

Edmond Niculușcă: Da, consecvența e cheia.

Andreea Vrabie:  îți dezvolți răbdarea într-un fel, dacă e o schimbare ce se petrece odată cu maturizarea poate sau cu câștigarea unor ani de experiență. Cum devenim mai răbdători în ceea ce facem? Sau cum ai reușit tu?

            Edmond Niculușcă: Cred că da, în timp mi-am dat seama că dacă o ții pe a ta și nu te lași o să reușești. Cred că am așa, un cult al muncii. Munca făcută temeinic și să mergi înainte indiferent de ce se întâmplă în dreapta, în stânga. Să nu te lași dacă știi că merită chestia asta. Dar cred că răbdarea asta a venit în timp și o capeți pe măsură ce încep să apară rezultatele. După care știi că n-ai cum să nu ajungi într-un punct bun, la un liman, dacă ai fost consecvent. Dacă ai fost consecvent cu munca ta și cu gândurile tale. Cred că e foarte important asta. Eu am o problemă să înțeleg oamenii care azi spun una și mâine își schimbă cu totul opinia. Adică îmi plac foarte mult dialogurile și mă entuziasmează, ies foarte multe lucruri bune când un om nu e de acord și în echipa noastră mereu se întâmplă asta, e o muncă continuă cu ideile și dezbaterea. Mă rog, ies și certuri des, în fine, sunt ideile foarte… ținem foarte mult la ele. Dar am uitat ce ziceam. Consecvența, ideile. Am uitat.

Andreea Vrabie: Că îți plac oamenii care sunt consecvenți în idei.

            Edmond Niculușcă: Ah, da, în ideile lor. Da, e foarte important să te mâne același gând, să te împingă înainte același gând. Apropo de consecvență, poate – dar o să zic acum –, dincolo de ce s-a întâmplat cu muzica mea pe fereastră – e un exemplu foarte la îndemână –, eu am hotărât să pun muzică la aceeași oră zi de zi ca să testez chestiunea asta: dacă ești consecvent cu o chestie, oamenii vor recepta și exact asta s-a întâmplat. La un moment dat oamenii au început să aștepte la ferestre și la balcoane momentul, pentru că știau că se întâmplă. Și asta e o chestiune de consecvență. Aveam treburi, mi-am schimbat total programul pentru asta, pentru că aveam o idee pe care voiam să o, mă rog. Nu știu dacă e cel mai bun exemplu, acum o să intrăm în această dezbatere. Accept.

Andreea Vrabie: OK, ți-am zis c-o să vorbim despre asta. Pentru început, explică-mi care a fost intenția sau cum a apărut ideea asta pentru tine.

            Edmond Niculușcă: A fost foarte personal, foarte intimă toată povestea asta. Erau cam trei săptămâni de când stăteam în izolare și la un moment dat am zis să mă duc la un magazin mai departe de locul unde sunt – nu foarte departe, dar puțin mai departe – să văd un pic orașul cum arată și m-a surprins cât era totul de gol și de liniștit. Dar nu era orașul ăla gol și liniștit de care ne face plăcere – mie, personal –, pe care-l întâlnești pe 1 ianuarie, de Paști și așa mai departe. Era un oraș cu totul atipic. Era atât de liniște și atât de pustiu încât părea cumva fără sens că există, nu știu cum să zic. A fost o senzație foarte stranie și era foarte apăsător. Și sigur, era foarte multă frică. Mie-mi era frică în perioada aia de viitor mult mai mult decât îmi e acum. M-am mai obișnuit cu situația. Era foarte multă incertitudine, era foarte multă frică legată de virus, de numărul de cazuri care tot creșteau, de panica că poate și la noi vor fi tot la fel de multe victime ca în alte țări europene. Mă rog, mă simțeam singur și înfricoșat de toată situația asta, pe scurt. Și-n fond era și liniștea asta a orașului și acest gol enorm care se așezase peste un loc care e făcut totuși pentru oameni. Și m-am gândit: cred că și alții se simt așa. Pe Facebook și pe Instagram e foarte multă bucurie în jurul gătitului și nu știu ce, eu nu simțeam că fac parte din asta și m-am gândit că poate nici alții nu fac parte din asta și că poate și alții se simt triști și singuri, și poate și altora le e frică, și pur și simplu am zis trebuie să-mi comunic frica asta. Vedeam că există o speranță în capătul chestiei ăsteia, dar nu mă simțeam confortabil și am zis: muzica mie-mi face bine, poate o să le facă și altora. M-am gândit foarte mult la mine, mărturisesc. Nu m-am gândit că cineva ar putea fi deranjat. Îmi pare rău, adică sunt foarte sincer. 

Fiind în biroul ARCEN, m-am dus în pod, am luat sistemul nostru audio de la evenimente – bine, o parte din el, că nu mă pricep să montez, dar am reușit să fac ceva ce nu făceam de obicei – și la 20:30,în urmă cu vreo lună jumate, am dat drumul la muzică. Nu mai știu ce am pus atunci. Oricum, am hotărât muzică clasică – că și asta a fost o dezbatere – din două motive: mi se pare o muzică destul de neutră pentru momentele astea și, pe de altă parte, e și specificul locului aici. Și o să povestesc ce s-a întâmplat în prima seară. Cred că am pus ceva pian, nu mai știu exact ce și am dat drumu vreo 10 minute. Au apărut niște fețe la ferestre, au ieșit câțiva oameni în balcon, dar era destul de frig și a fost interesant. Am oprit muzica și de vizavi a început un pian real care mi-a răspuns și a fost foarte frumos gestul ăsta și mi se pare că a cântat aceeași piesă. Îmi pare rău că nu pot să caut ce a fost în seara asta. Când te plimbi prin cartierul Armenesc și pe Spătarului sunt câteva case, și pe Semilunei și pe Armenească, undeva mai sus, sunt oameni care studiază, care habar n-am, nu sunt cine sunt. Aici, vizavi de mine, e o studentă – cred că nu e nici studentă, cred că e elevă – și cred că face școala de muzică. Am zis iată, ăsta e specificul locului. Asta știam, legat de muzică și de pian și de așa și alegeam foarte atent bucățile muzicale. Să nu fie foarte vesele. Nu foarte vesele că mă gândeam totuși că e și multă suferință în momentul ăsta, dar aveam nevoie și de speranță, în fine. Cam ăsta a fost gândul și apoi lucrul s-a tot repetat. S-au întâmplat multe lucruri frumoase. Oamenii la balcoane se salutau unii pe alții, și eu pe ei și ei pe mine. Pur și simplu a fost mult, între noi aici, despre bucurie. Despre bucuria de a trăi ceva zi de zi. Au fost oameni care mi-au scris după scandalul ăsta și mi-au spus „Era lucrul pe care-l așteptam în aceste zile de izolare în care nu facem nimic altceva și era foarte frumos”. Și pentru mine a devenit o obișnuință care m-a ajutat mult. Oricum s-ar fi desfășurat ziua mea, la 20:30 trebuia să pun muzică. Și erau zile în care cred că stăteam și două ore, două ore jumătate să găsesc chestia asta.

Andreea Vrabie: Îți spuneam și înainte să înregistrăm că eu sunt unul dintre oamenii care nu a fost de acord sau, mă rog, nu mi s-a părut o inițiativă bună. Și recunosc că sunt subiectivă, pentru că soțul meu este medic și de câteva săptămâni – uite, și-n momentul ăsta noi locuim în izolare, pentru că el a avut contact cu o pacientă pozitivă – și de câteva săptămâni nu fac decât să mă rog să nu mai ajungă cazuri la el, să scadă numărul de cazuri. Și nu știu, am privit inițiativa asta ca pe un mod de a încuraja oamenii – chiar dacă nu asta a fost intenția ta – să iasă din casă mai mult decât drumurile necesare sau de a se aduna la un loc în care, chiar dacă te bazezi pe responsabilitatea lor sau că-și asumă ei responsabilitatea să păstreze distanța, n-ai de unde să știi ce-o să facă. N-ai de unde să știi cum cineva vede inițiativa asta și poate i se pare o inițiativă bună și o adaptează, dar poate nu atât de bine. Și din nou, adună oamenii la un loc și crește riscul de a transmite virusul ăsta într-o perioadă în care toți de fapt eram încurajați să stăm în casă cât mai mult. Adică nu știu, și eu și tu ne limitam drumurile la supermarket cât mai mult posibil, nu mai aveam activitățile obișnuite și mă întrebam, când ai văzut că oamenii se adună totuși seară de seară, dacă n-a fost un moment în care să te întrebi nu cumva mesajul e greșit. Și cum privești acum.

            Edmond Niculușcă: Ba da, am și oprit o săptămână, dar n-am vorbit despre asta. După vreo două săptămâni de muzică au început să se adune oamenii și am oprit. O săptămână n-am mai pus deloc tocmai pentru că mi se părea riscant ce se întâmplă și lucrurile erau, mă rog, în plină desfășurare, cum sunt de altfel și acum. Dar poate că eram și mai în creștere decât suntem acum, nu-mi dau seama. Am oprit o săptămână, apoi am reluat. Problema a fost și că chestiunea s-a mediatizat, adică n-am vrut eu să se mediatizeze. E adevărat că am acceptat până la urmă, la insistențele cuiva, să vorbesc la o televiziune și asta cred că a creat… În primul rând, cred că trebuia să fie mult mai intimă, pentru acest loc. Înțeleg ce spui și cu faptul că se adunau oamenii și nu era o chestiune bună. Probabil că atunci când au început să se readune oameni ar fi trebuit din nou să opresc și cred că cumva și eu, ca și alții, ne-am mai relaxat puțin în privința asta, deși cred că realitatea din spitale și realitatea cu virusul e una foarte serioasă și complicată. Doar că na, când nu ești foarte în contact cu povestea asta, cred că pur și simplu uiți cât e de periculos. Vorbești cu oameni și toată lumea recunoaște că nu mai e atât de speriată pe cât era la început, deși situația e aceiași.

Andreea Vrabie: Nu s-a schimbat nimic.

Edmond Niculușcă: Nu s-a schimbat nimic, exact. Da, nu știu. Am înțeles multe lucruri. A fost foarte personală chestia, cred că n-am luat în calcul alte lucruri și cred că am comunicat greșit în acea seară ce am vrut să spun. Nu aia ma vrut să spun. Am spus într-o postare că spațiul public trebuie recâștigat de oameni, dar asta are legătură cu un proiect pe care-l pregătim și care n-avea legătură neapărat cu ce se întâmpla acolo. Și-o să-ți și spun la ce mă refer. Foarte multe orașe din lume se pregătesc sau s-au pregătit deja de ieșirea din izolare, de la Sidney la New York, de la Milano la Bruxelles și așa mai departe, și toți primarii și echipe de specialiști și societatea civică de acolo caută soluții de cum să facă posibilă viața urbană în contextul în care vom conviețui cu acest virus mult timp de acum încolo. E clar că nu putem sta izolați doi ani de zile sau mai mult. În toate orașele astea au fost foarte multe inițiative și soluții în care de fapt orașele devin mai umane: de la lărgirea pistelor de biciclete, trotuarelor, pietonalizări. La New York s-a făcut o rețea întreagă de pietonale pentru ca oamenii să nu folosească transportul public și să poată menține distanța. Este chiar o coaliție a 40 de orașe din întreaga lume, coordonată de primarul de la Milano, care caută soluții de cum să ameliorăm orașele post-izolare având în minte că distanțarea socială e foarte importantă. Mă rog, și noi pregătim o inițiativă pentru București care are această idee, că distanțarea socială și protejarea de epidemie cere mai mult spațiu public în interiorul orașelor și cred că m-am grăbit într-un moment total nepotrivit să vorbesc despre asta. Și lumea a înțeles că cer ca oamenii să iasă în stradă într-un context de stare de urgență. A fost foarte nefericită expresia mea în acel context și chestia asta chiar o regret, că nu asta era intenția, ci pur și simplu cred că vom avea nevoie de spații publice mult mai largi după ieșirea din izolare. Bazându-ne însă – și cred că asta se va și întâmpla după ce ieșim din starea de urgență –, toți va trebui să ne bazăm pe bunul simț și pe discernământul individual al oamenilor, pentru că altfel spitalele vor fi iar pline. Complicat.

Dar cred în rostul acestor ordonanțe și eu cred că e bine că în România s-au luat măsuri foarte dure de la început. Cred că se și vede asta. Însă în același timp cred că oamenii trebuie să devină și responsabili. Nu poate statul să stea doi ani după noi să… Mă rog, sigur, e ideal și probabil că statul va mai interveni dacă lucrurile o iau razna. Dar ar fi foarte bine ca oamenii să dezvolte discernământul și bunul simț și să fie conștienți. Și poate că faptul că nu m-am gândit că oamenii se adună poate prea mulți a fost o oarecare lipsă de discernământ și lipsă de bun simț, dar așa am ajuns să învăț cât sunt ele de importante. Cred că am învățat foarte multe lucruri din povestea asta.

Andreea Vrabie: Menționai mai devreme niște nevoi, lucruri care s-ar putea schimba sau ar fi bine să se schimbe după perioada asta de criză și cred că e clar pentru toată lumea ca va fi nevoie de multă reconstrucție și schimbare în felul în care lucrurile funcționează. Crezi că criza asta poate să fie și o oportunitate pentru a schimba ceva în oraș? Mă gândeam la ARCEN, dacă te-ai gândit la direcții noi sau dacă s-au schimbat prioritățile în vreun fel. 

            Edmond Niculușcă: Da, s-au schimbat prioritățile. Rămân unele dintre ele, partea de patrimoniu și cutremur trebuie să rămână în picioare. Din păcate, problemele orașului nu au dispărut odată ce noi ne-am retras în case și asta mă îngrozește. Am stat două luni pe două subiecte grele destul de mult. Am lucrat noi ceva, dar în fine. Dar da, ne vom lupta cumva să intrăm în dialog de data asta cu administrația și să înțeleagă că viața urbană trebuie urgent ameliorată, pentu că altfel nu va fi bine. E nevoie de transport alternativ în momentul ăsta în orașe, e nevoie de instituții publice care să dea spațiu oamenilor să trăiască în contact cu oamenii, dar respectând acea distanță. Ne preocupă într-o instanță viitoare și chestiunea vieții culturale a Bucureștiului. Sălile de teatru, sălile de concert probabi nu vor putea fi deschise foarte curând și o alternativă pe timpul verii sunt piețele publice, dar pentru asta e nevoie de mult dialog și de găsirea unor soluții inteligente. Arhitecții, ONG-urile, grupurile civice și administrația trebuie să se pună la masă și să găsească soluții, pentru că oamenii au nevoie de cultură, iar artiștii au nevoie să facă ceea ce știu să facă. O să încercăm ceva pilot fie în Piața Spaniei, fie în Piața Universității. Lucrăm cu niște arhitecți care știu exact cum să facă ca oamenii să păstreze distanța, dar e mult de discutat. Nu mai vreau să mă grăbesc să spun lucruri, dar cred că e o șansă enormă pentru București să-și amelioreze niște probleme pe zona asta, pentru că altfel, dacă o să continuăm la fel, nu va fi bine. Știi și tu imaginile de la metrou, autobuzele sunt deja pline. Am văzut niște scene când am mers la magazin într-o seară și era încă stare de urgență. 

Andreea Vrabie: Ți se pare că într-un fel crește datoria voastră și a organizațiilor ca a voastră sau rolul vostru? Că poate dacă în 2018 voiai să renunți, că cumva acum nu prea mai poți s-o mai faci?

            Edmond Niculușcă: Da, mi se pare că crește rolul, dar crește și nevoia de mult mai mult dialog între mai mulți actori din zona asta și nu doar ONG-uri. Noi tot lucrăm, suntem în discuții multe cu mulți arhitecți, urbaniști, am făcut studii de trafic, dar s-ar putea să fie nevoie de și mai mult dialog ca să ajungem la o soluție bună. 

Andreea Vrabie: Și a cui e responsabilitatea să-l inițieze?

            Edmond Niculușcă: Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în Milano, în Vancouver – nu știu, îți dau câteva exemple care-mi vin acum în minte –, vom vedea că administrațiile orașelor au făcut lucrurile astea și s-au ocupat de redeschiderea orașelor cu mult înainte ca ele să știe când se vor întâmpla lucrurile astea. M-a întristat foarte tare că Bucureștiul din nou nu e parte din acea coaliție de 40 de orașe. Nu c-am fi putut avea foarte multe soluții cu administrația actuală, dar poate am fi putut învăța niște lucruri de la celelalte orașe. Și atunci responsabilitatea, ca de fiecare dată în România, le revine celor care au voință, dar n-au instrumente: adică societății civile, ONG-urilor și grupurilor civice. Dar cred că e evident că trebuie reinventat orașul și ăsta este un moment bun. Oricum trebuia reinventat. Altfel o să ne întoarcem repede în case.

Andreea Vrabie: Știu că unul dintre lucrurile pe care încerci să le transmiți e că, ca să protejăm orașul, trebuie să ne pese pe el. Și ca să ne pese de el trebuie să creăm o legătură afectivă cu orașul. Și mie mi se pare că în perioada următoare va fi din ce în ce mai mare nevoia să creăm legătura asta cu orașul, pentru că orașul va fi locul în care ne vom petrece cea mai mare parte a timpului. Nu știu, nu vom mai putea evada prin călătorii, și recunosc că asta e relația mea cu Bucureștiul: e locul din care fug o dată la câteva săptămâni.

Edmond Niculușcă: Ceea ce face cu atât mai importantă regândirea și reconstrucția relației noastre cu orașul.

Andreea Vrabie: Asta voiam să te întreb, cum putem să facem asta atât pe plan individual, adică ce ține de noi, și ce ține de poate o presiune pe care poate o s-o punem pe autorități, adică de un nivel ca macro. Dar așa, ca prim pas pentru noi, cum să facem, în vara asta cel puțin, pe care o vom petrece în București, să îndrăgim un pic mai mult orașul ăsta?

            Edmond Niculușcă: Va fi destul de greu. Pentru că desigur că poate multora li s-a făcut dor de oraș măcar ca la nivel de spațiu în care interacționăm cu oamenii dragi pe care nu i-am văzut două luni de zile și ne e dor să revedem anumite locuri și să revedem anumiți oameni în anumite spații. Problema e că atunci când ne vom întoarce ne vom lovi de o realitate complicată. De asta îți spuneam, deși ne-am retras din oraș, problemele orașului sunt tot acolo și cumva mi se pare că anumite probleme sunt mai grave dat fiind contextul. Adică ne vom lovi de un oraș sufocat, poluat, din care cade tencuiala, care poate să se prăbușească peste noi, care nu e pregătit să schimbe puțin ritmul vieții, care nu e adaptat, și s-ar putea să avem un șoc, să ne simțim foarte prost înapoi în oraș. De asta cred că e nevoie de niște soluții mai ample de data asta. 

Eu mă simt bine, eu am o relație altfel. Cred c-o avem cu toții, de fapt. O putem descoperi cu toții. Eu am această obsesie, cred că cu toții avem un oraș interior. Spun asta des. Un oraș care ne locuiește. Și că putem să ne descoperim geografia interioară, adică locurile cu care rezonăm, care au o valoare în interiorul nostru, locurile unde ni s-au întâmplat lucruri, locurile care-mi amintesc de oameni, momente, de stări și dacă descoperim chestia asta, dacă descoperim orașul care ne locuiește, o să ne placă, cred, mai mult și o să-l facă acceptabil. Sunt multe lucruri, e mult de mers prin oraș și sunt lucruri foarte frumoase pe care le poți vedea aici, chiar dacă n-ai cum să stai la o terasă – nu știu cum va arăta de fapt –, să te uiți la un spectacol. E un spectacol acest oraș. Sigur, puțin îmbătrânit și decrepit, așa, dar are farmecul lui. E o căutare mai mult interioară. E o adaptare. Nu prea știu să vorbesc de lucurile astea, că mie mi-e foarte ușor, deși și eu am probleme. E o dragoste tristă aici.

Andreea Vrabie: Ai vreo poveste preferată legată de București pe care poți s-o transmiți ca să-l facă un pic mai drag?

            Edmond Niculușcă: Nu e neapărat o poveste, dar e o lecție extraordinară. Bucureștiul de după Marele Război e o lecție despre optimism și despre reconstrucție. După 1919 în București începe o efervescență extraordinară. Încep anii nebuni în care, pe lângă faptul că se scurtează fustele, doamnele încep să-și facă părul scurt, apropierile dintre oameni se modifică. Bucureștiul trăiește brusc o frenezie a petrecerilor. Se mai întâmplă ceva la nivelul orașului, începe să se construiască enorm și să se schimbe cu un optimism extraordinar. Între 1920 și, să zicem, 1940 sunt șantiere gigantice care au dat forma acestui oraș. Se ridică Cinematograful Patria, primul bloc de locuințe cu cinematograf la parter, cu crematoriul la subsol. Se construiește blocul Wilson, primul bloc din București cu sală de gimnastică la ultimul etaj. Se construiește Hotelul Lido, cu prima piscină cu valuri din România, se construiește Ciclopul, prima parcare supraetajată din România și Bucureștiul devine ceea ce cronicarii, scriitorii, călătorii străini numesc „orașul alb”, pentru că toate blocurile interbelice pe care noi azi le vedem atât de negre și de gri, erau de fapt blocuri albe. Albe, albe. Tencuielile aveau și ceva puțin strălucitor, ele erau pur și simpluorbitoare. De asta s-a crezut că Micul Paris va deveni Orașul Alb. Se scria asta spre finalul anilor ‘30 despre București. Oamenii își doreau să schimbe orașul la față, ca să zic așa. Deci e o lecție extraordinară de optimism aș spune perioada aia, cu o frenezie de a construi lucruri. 

Nu cred că ne putem imagina cum arată un oraș care în 20 de ani – 20 de ani înseamnă din anul 2000 până 2020, ca să înțelegem puțin cum am fi trăit și noi chestia asta –, în 20 de ani își schimbă pur și simplu aspectul, dintr-un oraș plin de case în care se taie lemne ca să faci căldură, în care ai slujnice și așa, ajungi în imobile superînalte pentru acele vremuri, cu opt-nouă etaje, cu crematoriu, cu sală de gimnastică, cu căldură în țevi, cu încălzire centralizată, cu multă reclamă, cinematografe, cu lumini și tot felul de lucruri de astea. E o schimbare enormă și cred că ar fi frumos să învățăm ceva din asta, că se pot face lucruri cu o voință extraordinară. 

Acum îmi amintesc – mi-ai zis să zic o poveste și nu mă mai opresc – ce scria presa despre primarul Dobrescu. Primarul Dobrescu e cel care, printre altele, a refăcut piața de astăzi a Revoluției. Ea n-a fost terminată nici ea, nu e un proiect gata acolo, dar oricum, felul în care arată Palatul Regal, Piața, Calea Victoriei, în zona aia, Statuia lui Carol, sunt parte din primarul Târnăcop, cum era numit, pentru că-i plăcea să demoleze ce era vechi, dar punea lucruri foarte valoroase în loc. Asta trebuie accentuat. Și spunea presa despre el că, ca să scoți Bucureștiul din mocirlă și din melancolia gogoșilor și abrăgii– cred că așa se zice –, trebuie să ai, ca primarul Dobrescu, fire de luptător pașoptist și un entuziasm pe măsură. Deci trebuie să vrei să muți munții ca să faci ceva cu orașul ăsta, dar cred că se poate și am asista la ceva extraordinar. Suntem într-un punct în care am putea schimba la fel de dramatic, într-un sens bun, viața orașului nostru.

Andreea Vrabie: Spuneai în alt interviu că ești un om care visează să schimbe lucruri – vorbeai mai devreme despre schimbare – și că asta înseamnă de multe ori să renunți la lucruri personale și să-ți dedici timp în mod irațional. Și mă întrebam la ce simți că ai renunțat sau care e regretul cel mai mare din punct de vedere al renunțărilor pentru că faci ce faci de atâția ani.

            Edmond Niculușcă: Am crezut total altceva despre mine la un moment dat: că voi avea o carieră din asta, nu știu dacă universitară, dar în jurul studiului. Că nu voi fi un om al acțiunii, ci al contemplației. Și am renunțat total, nu aveam cum să le împac pe amândouă. Îmi pare rău că nu am suficient timp să citesc. Sunt zile și perioade, cum e cea dinaintea epidemiei, în care pur și simplu nu mai aveam timp să citesc și cred că e greșit. E foarte greșit, dar încă nu-mi găsesc modul de a funcționa îmbinând măcar lectura cu acțiunea, dar cred profund că este ceva îngrozitor. Ajunge să devină un handicap. Te micșorează foarte mult lipsa lecturii și a contemplației cumva, a gândurilor. Deci de asta îmi pare rău și mă tem cumva că renunțând la lucrurile astea, după ce ai terminat tot ce aveai de făcut, s-ar putea să-ți dai seama că tu ai rămas foarte puțin. Eram foarte puțin când a început epidemia. Mă rog, eram foarte puțin, mă gândeam foarte puțin. E riscant să-ți dai seama asta și să-ți dai seama de asta mai târziu cred că e și mai riscant. Sau trist, nu știu dacă riscant. Acțiunea nu e totul totuși. Chiar dacă ziceam asta, poate că a trecut un timp, am trecut peste o pandemie totuși între timp sau peste o izolare, parte din pandemie.

Andreea Vrabie: Știu că atunci când ai reușit să salvezi Școala Centrală – și ai spus asta de mai multe ori –, sentimentul pe care l-ai avut e că vei salva lumea și mă întrebam dacă…

            Edmond Niculușcă: Aveam 18 ani. Să spunem asta.

Andreea Vrabie: Da, dar e un soi de naivitate sau de idealism necesar. Asta te împinge. Și mă întrebam dacă mai simți uneori măcar asta și ce ar însemna să salvezi lumea? Sau ce te-ar face la finalul vieții să spui că „mă, am reușit puțin”?

            Edmond Niculușcă: Îmi amintesc că am spus asta și am crezut asta profund. Cred în mod evident că putem schimba mici colțuri din lume. Aș fi mulțumit dacă aș schimba măcar o stradă. Cred că am schimbat lucruri și cu toții schimbăm cumva. Asta mi se pare extraordinar, că de fapt toți schimbăm ceva în ceilalți tot timpul. Sunt un pic mai realist acum și fac această pauză și nu știu ce să răspund pentru că câteodată mă gândesc că s-ar putea să schimb altceva decât ce mă gândesc. Poate n-o să schimb Bucureștiul sau n-o să salvez patrimoniul Bucureștiul – asta în mod evident nu-l voi salva pe tot, dar măcar ceva mai mult, așa –, dar poate o să schimb un mod de a vedea patrimoniul, poate o să schimb ceva legat de educația pentru patrimoniu. S-ar putea să schimb lucruri la care nu mă gândesc acum. Prin consecvență, însă. Știu că nu trebuie să mă opresc. Asta sunt convins.

Edmond a făcut parte din proiectul 100 de oameni pentru România de mâine, lansat în 2018. 

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *