Pe Bune #76: Omu Gnom

Despre cum faci muzică rap care să-i ajute pe ascultători să se schimbe pe ei înșiși și lumea din jur.

Daniel Secătureanu, cunoscut și sub numele de Omu Gnom, face rap încă din clasele primare, când era pasionat de scris și freestyle, iar primele apariții în fața unui public le-a avut în anii 2000 la baluri ale bobocilor în licee. Din 2011 a scos un album nou în fiecare an pentru că își dorește ca muzica lui să evolueze, dar și pentru că scrisul are un efect terapeutic. Deși majoritatea pieselor sale au mesaje sociale și politice, în ultimele două albume s-a concentrat mai mult pe interiorul oamenilor, pentru că crede că doar înțelegându-te pe tine poți să înțelegi ce nu funcționează în societate. În timpul stării de urgență a scris și înregistrat Cântece din colivie, un album scurt în care a vrut să surprindă gândurile și trăirile pe care le-a avut în această perioadă. Daniel spune că face conscious rap, un tip de rap care poate părea că are un nume pretențios, dar care de fapt înseamnă că prin muzica lui încearcă să se schimbe pe el și lumea din jur, atât cât poate.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Daniel. Mă bucur că ai ajuns, virtual, la Pe Bune.

            Daniel Secătureanu: Bună și merci de invitație.

Andreea Vrabie: O să încep cu o întrebare care are legătură cu ceva recent, pentru că ai scris și înregistrat un album în martie și aprilie, care se numește Cântece din colivie și e un fel de jurnal al gândurilor tale din perioada asta în care am stat toți în izolare și sunt curioasă să-mi spui de ce ai simțit nevoia să faci asta. Cum a pornit?

            Daniel Secătureanu: Nu știu exact de ce am făcut asta, cred că eram frustrat. Am avut o perioadă în casă în care efectiv n-am știut ce să mai cred despre ce se întâmplă. Am fost supărat, am fost paranoic. La un moment dat am despicat firul în patru și m-am dus în cele mai îndepărtate conspirații din istorie, găsind o logică pentru niște lucruri pe care nu puteam s-o găsesc. Și tot negăsind o logică în niciun fel, nici în substanțe, gen alcool – că na, s-a băut, cred că toată lumea a băut în perioada asta –, făceam beaturi foarte multe. Tot refugiindu-mă în muzică, am zis „Băi, aș scrie despre asta. Aș face un album”. Eu aveam oricum obișnuința de a scoate ceva de 15 mai, de ziua mea. Îmi făcusem eu un film din 2011 încoace și în jurul acestei date se întâmpla ceva, ori un concert, ori un album. Era ceva, să zicem, diferit. Am zis „Am timp cumva, hai să scriem” și dintr-una, din alta, au început să apară piese și a ieșit un album de care eu sunt foarte mândru. 

Mi-a plăcut numele. Prima dată numele a ieșit. Am zis „Băi, dacă aș face un album, cum să-l numesc?”.Mai ales că eu scosesem un nume foarte bun. În 2019, în octombrie, am scos un album foarte bun. Ăla e albumul, practic, e un album făcut pe o lungă perioadă de timp, se numește Muzică de pus pe gânduri. Am zis „Ce nume, bravo mă!”. Și acum am zis „OK, dar cum îl numim?”. Eu stau la parter și la parter, și acum, dacă tac din gură, se aud păsări. Și stăteam într-o dimineață și mă gândeam cum sunt astea, se plimbă ele peste tot, iar eu nu mă plimb și zic „Wow, parcă e o colivie”și a ieșit mișto. E un album de care sunt super mândru, plus că se pare c-am avut și un hit. Piesa cu Jurjak a fost locul I la Guerrilla trei săptămâni, are și clip acum, e nice.

Andreea Vrabie: Pentru că totul s-a întâmplat în alt mediu decât cum ai fi făcut-o de obicei – și vreau să-mi povestești și cum s-ar fi întâmplat în mod normal să creezi un album –, ai învățat ceva despre muncă sau despre cum poți să creezi?

            Daniel Secătureanu: Nice, bună întrebare. Cred că ce am învățat este că pot să fac singur mai multe lucruri decât m-aș fi așteptat și să am încredere în mine. Eu oricum am și nu am, asta este dilema artistului dintotdeauna. Când e OK, când nu e OK. Și cu scena, și cu vorbitul în public de fel,și cu scrisul uneori. Cu albumul ăsta efectiv am scris, nu m-a interesat nimic. Așa și cu albumul precedent și am descoperit o chestie interesantă de la Muzică de pus pe gânduri încoace, cum ar veni: vreau efectiv să scriu. Nu mai stau să mă mai gândesc despre ce o să scriu. Cred că singura piesa la care am stat și am depus efort pe albumul ăsta e Invizibil, pentru că am vrut să fac povestea cum trebuie. E – nu știu dacă știi – o poveste despre…

Andreea Vrabie: Este despre un om care lucrează la o casă de marcat.

            Daniel Secătureanu: Da, la un supermarket. Pentru că toată lumea era cu eroi: eroi medici, eroi polițiști, eroi nu știu ce. Și noi, când mergeam să luăm de mâncare câinelui, e o fată cu care nu neapărat ne-am împrietenit, dar vorbim despre ce frumos e afară și tot timpul ne întreba ce facem și noi ziceam „în casă”. Și zice „vreau și eu în casă”. Și ne-a zis asta vreo săptămână.Și zic „Băi, cred că e o dramă undeva, acolo, frate. Cred că ceva se întâmplă”. Și m-am apucat să scriu. Am scris la început un draft și după aia, într-un final, am început să depun efort, să stau să pun pieces together, că e un fel de matematică uneori scrisul. 

Asta am învățat, că pot s-o fac și singur. Mi-am luat microfon. Am zis că trebuie s-o fac în casă, trebuie s-o fac până pe 15. Mi-am luat un microfon. Mai nou m-am gândit la asta, „Hai să facem investiții, să nu mai cheltuim pur și simplu”. Hai să investim și m-am gândit ce naiba înseamnă asta, adică să folosești un lucru de mai multe ori care să scoată bani. Ah, OK, bun, asta e un microfon. Și mi-am dat seama că chiar a fost o investiție, practic m-a ajutat după albumul asta la niște lucruri, inclusiv acum, să avem discuția asa. El este bun. Pot să trag ghiduri, pot să trag lucruri cu el. Nu e cel mai bun microfon din istorie, dar îți faci treaba cu el foarte, foarte bine. 

Plus că am nimerit, eu fiind afon… Eu sunt doar artist, artistul principal: ăla de pe scenă, fraierul din față. În spatele meu e un DJ sau trupă sau alți oameni care se numesc tehnicieni, care știu cu cabluri, care știu cu AT2020 că eu de asta mă dau șmecher și spun că știu acum, că am învățat și eu, dar în rest sunt afon, că habar nu am. Sunt niște povești cu albumul ăsta extraordinare. Când am tras albumul, am tras albumul cu microfonul pus invers. Am tras niște piese cu microfonul pus într-o parte, pentru că mi-am luat ciorap de ăsta care e pop filter.E o chestie pe care o pui în fața microfonului și e dintr-un fel de pânză ca să nu se mai audă p-urile alea, că altfel s-ar auzi. Și nu vedeam și trăgeam cu el într-o parte. Îi sunam pe Undoo, pe toți DJ-ii, pe toți prietenii, „Băi, dar de ce nu se aude? De ce nu se aude?”. Și într-un final îmi dau seama că scrie pe spate „back”, că are două chestii de fier și na. Și-mi aduc aminte cu prietenul meu preferat din partea de vest a țării, nord-vest, din Cluj, un DJ, mi-a zis o chestie interesantă, mi-a spus „Măi, Gnom, tu n-ai de unde să știi. Tu dacă te duci la studio, totul e pregătit. Tu doar îți dai strofa și pleci”. Și am zis „Bă, da!”. Eu niciodată n-am știut cum merg lucrurile astea și într-un final, ușor-ușor, mi-am dat seama că-mi place să știu și ce e în spate. E ca un web designer care descoperă că îi place și să codeze, să vadă și ce e în spate. E nice. Și asta am învățat: nu strică să știi mai mult decât aria ta de lucru. Mai mult decât „Băi, eu vin, trag, nu mă interesează”. Băi, ba da, e chiar fun.

Andreea Vrabie: Și cum simți că, în afară de lucrurile pe care le-ai învățat despre muncă, te-a ajutat pe tine să lucrezi în astea două luni? Pentru că spuneai mai la început că ai trecut prin diverse stări:depresie, teorii ale conspirației, neîncredere. Cum te-a ajutat să te pui pe muncă într-un fel?

            Daniel Secătureanu: În primul rând, am apelat la un truc vechi pe care-l fac de ceva ani buni, cred. Eu nu neapărat sunt leneș, dar ca orice artist, dacă ar fi după mine, aș sta mult mai mult. Aș sta mult și până să scriu. Aș zice „Ah, nu e timpul acum, nu, stați cuminți”. Am făcut un truc: trucul este să spun că scot album pe 15 mai și gata. Și nu că trebuie s-o spun, trebuie să spun public. Din moment ce ai spus public, în momentul ăla toți băieții din cap sunt „OK, bravo, bine” și-mi place să lucrez cu deadline. Este ceea ce mă face pe mine să pot să ajung aici. Și acum, fiind și acasă, fără vreo problemă, doar să trag eu, aici n-am avut nicio problemă. Am tras lejer prima dată, am tras de mai multe ori, multe teste. Am avut o libertate. Mi-am aranjat singur tot. Eu, făcând și beaturile, și tot, oricum, când am simțit că e un cuvânt greșit, am pus din nou set-up-ul și am tras cuvântul ăla greșit. A fost super frumos, pentru că înainte făceam o listă – pentru că mă întrebasei tu care e diferența dintre albumul ăsta și albumele precedente. Păi făceam o listă, pentru că noi trăgeam în altă parte. Eu trăgeam în altă parte, mă duceam la cineva. Că plăteam atunci, că plăteam după, că nu plăteam, tot mă duceam la altcineva și aveam o listă. Ascultam albumul sau ce am tras și aveam o listă cu „asta trebuie schimbat, asta trebuie schimbat” și mă duceam acolo și încercam să-mi iau tonul. Acum n-am mai avut listă. Am tras. Am schimbat. A fost atât de ușor pentru mine pentru că am scăpat de stresul ăsta. A fost stres. Eu înainte veneam acasă după studio leșinat. Îmi dădeam tot, toată energia acolo, dar indiferent de energia piesei, n-avea nicio legătură cu asta. Mă consumam atât de mult încât veneam sleit de puteri. Acum, că am asta în casă, nu știam ce să cred. Ziceam „Bă, da, acum ar trebui să mă simt într-un fel”, dar nu aveam cum să mă simt ciudat. Da, mă simțeam tot obosit, dar eram tot aici unde mă simt bine. Eu mă simt foarte bine acasă, e un bârlog pentru mine. Poate și asta a fost, că m-am izolat într-un bârlog în care, na, îmi place. Mulți n-au avut norocul ăsta sau norocul în general de a avea un bârlog. 

Nu mai știu exact ce întrebaseși, că m-am luat cu altceva.

Andreea Vrabie: Întrebasem cum te-a ajutat pe tine personal să muncești la albumul ăsta.

            Daniel Secătureanu: M-a făcut să-mi placă mai mult să trag singur, adică să am eu cu mine my recording process. Eu când trăgeam, era altcineva care zicea „Hai, îți dau de la capăt acuma” sau „Hai să nu știu ce” și eram „Ah, bine, hai din nou. Ah, OK, bine”. Acum am fost eu și am tras și acum practic am avut o experiență să trag în altă parte, care s-a întâmplat chiar ieri. Înainte eram timorat. „Ah, trag, ce zice ăsta despre mine? Fuck. Aoleu, doamne. Hai, iartă-mă, iartă-mă, hai că trag din nou”. Plus panică de bani, că trebuie să tragem la ora aia, repede, haide că nu știu ce, sunt bugete, haos. Efectiv am tras și a mers mai smooth. A fost foarte simplu. Știi ce a făcut albumul ăsta pentru mine și toată munca asta? M-a făcut cumva să fiu mai așezat cu ceea ce fac eu, la modul „Băi, OK, asta scriu, asta fac. Bun, yay, bravo, felicitări!” Și mai e și gândul ăla, „Felicitări, bravo, Daniel! După 20 de ani”. E frumos. 

Capul este un subiect pe care am încercat să-l tot pun din ce în ce mai mult în versuri și pe albumul ăsta este un pic mai mult. De fapt, e mai mult pe albumul precedent, Muzică de pus pe gânduri. Că e interesantă asta, cum noi nu reușim să progresăm atât de mult pe cât am vrea pentru că ne faultăm singuri în cap.

Andreea Vrabie: Am să revin la asta, pentru că am o întrebare despre asta, dar eu, când te întrebasem cum te-a ajutat, mă întrebam și dacă în general reușești prin scris să te înțelegi pe tine mai bine și să înțelegi pentru tine mai bine lumea în care trăiești. Dacă a avut și rolul ăsta.

            Daniel Secătureanu: Am înțeles. Da! Practic fiecare vers de pe albumul ăsta, inclusiv versurile de pe Invizibil, au legătură cu ceva personal. Sunt niște gânduri, niște chestii din cap. Chiar da. Poate de aia și îmi nu neapărat place atât de mult, că și albumul precedent îmi place. De fapt sunt mult mai fan ultimele albume decât celelalte albume. Cumva le simt mai personal. Poate și maturizare, I don’t know, că-s mai recente. Fiecare vers are legătură cu ceva ce gândeam, cu o frică. M-a scăpat de o frică, m-a scăpat de o chestie care mă apăsa. Efectiv am lăsat acolo, dar am încercat să o și complic, dar și s-o simplific într-un fel în care omul să fie ori șocat de metaforă și să zică „Ah, wow, ce vrut ăsta să zică” ori să zică „Bă, I can relate to that”. Asta e mișto.

Andreea Vrabie: Știu că ai peste 10 albume scoase și o ambiție de a scoate câte un album în fiecare an. De ce? De unde vine dorința asta?

            Daniel Secătureanu: Poate și pentru că la un moment dat am vrut să fac asta. M-am încăpățânat. Am zis „Eu trebuie să scot un album, eu trebuie să scriu”. Mie-mi place să scriu, numai că mă urnesc destul de greu. Fac faza aia cu deadline-ul și automat mă apuc de scris. Sunt productiv dacă mă apuc și aș vrea ca lumea să aibă ce asculta de la mine. Știu că un album trebuie să stea, să-l digere lumea. Dacă ar fi după mine și dacă n-aș fi poate implicat în alte lucruri, cred că aș scoate unu, două albume pe an, dacă nu chiar mai multe. Dar e uneori prea mult și pentru mine. După aia o să mă plictisesc, o să zic „Bine, nu”. Nu vreau să mă plictisesc. Unul pe an, maxim două, cum se întâmplă acum și s-a mai întâmplat de câteva ori, da, e cam exact ceea ce aș vrea să fac. Mi se pare o chestie de a fi acolo, a arăta că devii din ce în ce mai bun, pentru că asta vreau să fac, vreau să evoluez. Nu vreau să scriu mai slab decât înainte și dacă pare cumva ceva diferit să fie cu o intenție anume. În rest, vreau să fac asta. Da, asta e o ambiție de-a mea. Este efectiv ambiția mea.

Andreea Vrabie: Când ai spus că vrei să evoluezi, cum te asiguri că evoluezi? La ce te uiți? Care e barometrul?

            Daniel Secătureanu: Îmi ascult albumele. Premiul timpului.

Andreea Vrabie: Și la ce mai exact te uiți când ți le asculți? Cum îți dai seama că ceva e mai slab?

            Daniel Secătureanu: La lirică. La tehnica cu care am scris. Eu știu de ce am scris. Sunt mai multe feluri de a scrie. Am avut la un moment dat un curs despre asta, doi ani a ținut. Atunci aveam o părere foarte tehnică despre cum se fac lucrurile, acum consider că e un pic mai mult de atât, practic. Poți să te duci într-o anumită tehnică, dar ar fi frumos să înglobezi mai multe lucruri când scrii. Cel puțin stilul pe care-l am eu, conscious rap sau muzică conștientă, dar sună un pic ciudat. „Fac niște muzică conștientă”, „Ești sigur?”. 

Practic, îmi ascult și știu că eram cu un anumit punct de vedere acolo și sunt „OK, dar punctul ăla de vedere se mai aplică după atâția ani? Ce ai vrut tu să spui se mai aplică după anii respectivi?”. Și aici e o dezbatere pe care o am cu mine, pentru că unele lucruri sunt făcute să fie în momentul ăla. Sunt chestii pentru momentul ăla. Cum, spre exemplu acum, Amnezie de primăvară, care e prima piesă, nu știu dacă peste 10 ani mai poți s-o asculți. E părerea unui om care e trist că i s-a întâmplat asta când voia și el să crească, pentru că na, asta s-a întâmplat. Noi, cei care aveam cumva viața la mijlocul scării, alergam, alergam frate, toți eram pe flow, eram acolo, să facem lucruri – nu toți, dar unii erau și eu, inclusiv –, din toate punctele de vedere, a fost „Băi, nu mai merge, mai stai și tu puțin”. Pe bune? Hai, mă. De aia toți am crezut că se va termina în trei săptămâni, într-o lună. „Haideți mă odată, hai, că pierd trenul.” Na, n-am pierdut trenul, cumva mă bucur că am făcut albumul ăsta. Mie mi-a arătat că „Hai, uite. N-am pierdut trenul, dar lucrăm aici” și asta-i cool. 

Premiul timpului este să fii relevant după ani și ani. Asta contează, să fii relevant și să fie bun textul. Să zici „Băi, cum scrie ăsta!”. Și asta-mi zic eu, nu aștept să-mi zică altcineva. Asta vreau. Vreau ca în timp să pot să zic „Da, uite, piesa asta nu îmi mai place” sau „Băi, ce piesă bună e aia!”. Eu mă ascult destul de des pe mine ca să știu ce să fac muzical, mă analizez foarte mult. Îmi dau seama că așa trebuie, așa nu trebuie din punct de vedere liric, din punct de vedere al mesajului. Îmi și place. Am devenit fan eu, which is nice.

Andreea Vrabie: Și ai fost întotdeauna așa?

            Daniel Secătureanu: Nu. Am avut probleme destul de mari cu mine. Cred că am devenit fan eu de curând. Chiar aveam un vers despre asta: „De vreo doi-trei ani, sunt atent la fiecare înștiințare”, pe Chintesențial cu Jurjak. Vorbeam despre cap, efectiv, că despre cap e toată piesa. Cred că de vreo doi-trei ani. A fost un boom pentru mine de a zice „Wow, OK, hai să vedem ce facem” și am devenit destul de fan, în sensul că ascultam încontinuu piesele și îmi dădeam seama ce și cum. Am început să fiu fan și să nu mă mai deranjeze când stai la o terasă și te recunoaște barmanul și dă drumul blană acolo „Uite, piesa aia a ta” și să nu zici „Oh, Doamne, de ce piesa asta?”. Să zici„Oh, Doamne” și să fii OK că e piesa asta. Dar „Oh, Doamne” e oricum, pentru că na, e ciudat.

Andreea Vrabie: Înainte erai mai critic? Ajută-mă puțin să înțeleg.

            Daniel Secătureanu: Nu, eu am trecut prin niște perioade. Eu am fost într-o trupă numită Raparta o perioadă lungă de timp, unde noi eram copii. Făceam ceea ce eu acum le numesc niște dumițe, pe care le introduc o dată la ceva timp, că stilul ăla m-a ajutat foarte mult să văd limba română că poate fi învârtită, poate fi pus astfel încât să îți dea ție cu plus, dacă vrei, sau cu minus, în funcție de piesă. Am fost într-un periplu de ăsta muzical, am fost și în underground, am fost și la casă de discuri la un moment dat. Ne-am oprit și a fost o perioadă destul de neagră în capul meu în care n-am mai făcut nimic, decât beaturi.  Foarte, foarte mult timp asta am făcut și odată cu primul solo, cu Ai grijă să n-ai griji, am reînceput să scot capul la suprafață. Am reînceput să scriu mai serios. Și cu Atenție la neatenție am zis „Asta voi face” și asta am făcut, m-am apucat de a face muzică. Am fost social o perioadă lungă de timp, am fost super critic și super – cum să spun –nișat, cumva, în gândire. Dar îmi place, știi de ce? În ultimii ani am trecut din nișă în nișă, până am ajuns aici. Am fost și mega naționalist, mega conservator, mega, mega, mega. Mega Discoteca Tineretului am fost. Și, luând așa, părticică cu părticică din fiecare stare prin care am trecut, am ajuns cumva să văd mai mult, mai multe perspective. Să înțeleg mai mult. Eu înțeleg foarte multe bule. Eu am la mine, în feedul meu, las o grămadă de oameni, din diferite bule, dar pe care îi înțeleg. Uneori mă enervez. Uneori mă enervez pentru că sunt extraordinar de încăpățânați oamenii care stau doar în mica lor bună, pentru că nu văd altceva și nu vor să vadă altceva.

Să-ți răspund la întrebare, mai concret, n-am fost tot timpul așa. Nici nu puteam să mă ascult o perioadă de timp. Nu-mi plăcea ce făceam. Nu eram într-o stare, cu capul, unde trebuie. Acum n-am nicio problemă să mă ascult. Cred că aș avea niște probleme poate cu niște piese mai vechi, cu care nu sunt neapărat de acord cu ele, dar cu piesele noi, this is it. Asta scriu.

Andreea Vrabie: Spuneai, cumva legat de asta – de fapt, ce înțeleg eu este că te-ai schimbat de-a lungul timpului –, spuneai într-un interviu că încerci să te schimbi atât pe tine, cât și lumea din jur, atât cât se poate. Mă întrebam care a fost cel mai greu lucru pe care l-ai schimbat la tine?

            Daniel Secătureanu: Cred că fix faptul că mă schimb. Eu am observat o chestie la mine, trebuie să dau cu capul de foarte multe ori în ușă să-mi dau seama că există o ușă. Dar nu-ți vine să crezi de câte ori fac asta. La un moment dat e obositor pentru oricine, și pentru mine. Poate e și din mediul în care am crescut. Așa cred, oricum, că a influențat foarte mult și familia și mediul și tot și na, nu vedeam ușa aia că e acolo și mă dădeam cu capul de multe ori. Cel mai greu a fost să zic „Nu, hai să învățăm că e o ușă acolo”. Bun, am învățat, continuăm, evoluăm. Hai să fim mai buni. Hai să fim din ce în ce mai buni și ca oameni, și ca…. Pentru că nu e OK să fii și degeaba. Bine, e OK, fuck it, poți să faci ce vrei. Dar dacă se aprinde și ceva acolo, se aprinde un beculeț și îți dai seama un pic de viață, așa, zici „Bine, dar hai să fim mai buni. Lasă ce s-a întâmplat, fuck it! Aia e! Să se ducă. Haide acum să fim mai buni, hai să învățăm ceva din asta cât de cât. Haide, ușor”. Și cu pașii ăia mici, mici, am început să văd lucrurile un pic diferit. Să fiu mai înțelegător, să fiu mai atent. Chiar dacă uneori lucrurile evoluează mai încet decât te aștepți, aia e. Evoluția a durat sute de milioane de ani. Noi avem o chestie, nu știu cine ne-a băgat-o în cap, tuturor, faptul că dacă te apuci de un lucru, trebuie să se întâmple acum. Nu. Durează și e un proces. Asta am înțeles, că e în timp. Totul se face în timp. Cel mai greu a fost să-mi dau seama că asta se întâmplă. Asta a fost, cred, cel mai greu, să-mi dau seama că se întâmplă și că chiar putem să evoluăm. Hai s-o facem toți. Eu asta am încercat, asta tot le spun celor care își răpesc din timpul lor valoros să asculte ce-am mai spus eu și nu vreau să fiu ăla, lupul moralist, cu „Devino tu mai bun. Ia uite, ăsta, ce vorbește”. Nu, ideea e că încerc, că eu sunt melc, direct, n-am nicio treabă. Merg ca melcul. Fix asta e. Dar încerc să mă duc așa, cum pot eu, cu pașii ăștia pe care-i fac uneori mai mari, uneori mai mici. 

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme – mă rog și te-ai ferit de denumirea asta – că faci conscious rap, adică un tip de rap care conține un mesaj.

            Daniel Secătureanu: Tehnic vorbind, asta fac, conscious rap, dar e și greu de pronunțat uneori, să fie într-o engleză de aia pe care cineva ți-ar judeca-o. Promoe, care e un artist din Suedia, la un moment dat își făcuse o trupă, se numea Conscious Youthsși îl întreba lumea cum se pronunță într-un interviu și zicea „It’s like Kansas. Yes, we’re from Kansas”. Dar da, asta fac: muzică counscious.

Andreea Vrabie:Care are un mesaj care îl învață pe ascultător sau îl ajută pe ascultător să înțeleagă ceva despre lume. De ce tipul ăsta de muzică? Și mă întrebam și ce din viața ta sau din trecutul tău ți-a format imaginea că muzica sau rapul ar trebui să fie așa?

            Daniel Secătureanu: Da, nice. Cred că hip hop-ul în general sau rapul sau cum vrei să-i spui, depinzând din ce unghi privești, ar trebui să aibă o misiune la urma urmei. Nu toți, că e entertainment, sunt tot felul de oameni care fac tot felul de piese, e OK. Bun, dar la urma urmei, în esență, tu poți să lași un mesaj. Tu poți să faci ceva. Dacă poți să faci ceva, păi fă-o! Și eu pot să fac ceva. Asta am vrut, asta vreau să fac. Asta vreau să fac cu muzica mea. Lumea care ascultă Omu Gnom să zică „Bă, OK, dar uite, uite ce face. M-a ajutat”. Am primit o grămadă de mesaje de-a lungul carierei –dacă pot să-i spui așa –până acum cu oameni cărora le-am schimbat viața, cu oameni care s-au lăsat de tot felul de obiceiuri, substanțe. Oameni care cumva au înțeles mai multe despre viață ascultând ce scriu eu și cumva m-am ajutat pe mine. Mi-am ajutat creierul. Mi-am zis mie că na, primul lucru este să știi că tu ești ascultătorul tău și scrii și pentru tine. Eu scriu pentru mine în primul rând. Dacă mie nu-mi place, n-am cum să scriu pentru altcineva. Mă mai păcălesc eu poate, că „haide mă, e bine”, dar asta e o discuție internă din capul meu. Uite, spre exemplu, piesa cu Cătălin Chelemen –Cătălin de la Coma, cum i-am zis eu, ca să înțeleagă lumea cine e –, aia e o piesă spre exemplu pe care am scris-o pentru mine, pentru capul meu. E vorba despre frica mea de bătrânețe, de singurătate, de multe lucruri. Am scris-o pentru mine în primul rând. Asta am făcut și după aia am văzut că a rezonat atât de multă lume. Asta e, dacă scrii sincer, pentru tine, ca tu să înveți ceva din asta și să-ți ușurezi sufletul și capul, în momentul ăla cumva ai mai mult succes decât dacă scrii steril. Asta e menirea acum, să scriu așa.

Andreea Vrabie: Piesa asta și tot ce ai spus până acum, ce ai menționat, a fost de pe albumul de anul trecut, Muzică de pus pe gânduri, care e mult mai – cum ai spus și tu, despre relația noastră cu gândurile noastre sau cu mintea noastră – interior, într-un fel, sau orientat spre interiorul oamenilor, față de ce făceai până atunci. Cel puțin așa mi s-a părut mie. Până la el mai degrabă erau mesaje sociale sau, mă rog, piese sociale, politice. Și gândindu-mă la schimbarea asta, m-am întrebat și dacă a fost un fel de realizare că nu poți să ceri schimbarea sau ca oamenii să se schimbe fără ca ei mai întâi să se uite la ei și la cum sunt ei. Nu știu dacă are sens.

            Daniel Secătureanu: Măi fix are sens. 

Andreea Vrabie: Pentru că înainte toate piesele erau într-un fel activiste.

            Daniel Secătureanu: Da, toate erau activiste.

Andreea Vrabie: Adică cereau schimbare de la oameni, dar fără a întoarce lentila.

            Daniel Secătureanu: Da, exact așa e. Da. Ai zis ce se întâmplă. Da, nu poți să ceri oamenilor să facă ceva, să se revolte împotriva, să zicem, unui sistem, dacă nu știu și ei ce e cu ei. Eu oricum am o grămadă de sechele, de chestii în cap, de probleme. I am not that OK și nu știu câți sunt dintre artiștii care vor să facă ceva.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai câteva exemple?

            Daniel Secătureanu: Cu ce? Cum nu sunt eu OK? I don’t know, sunt tot felul de lucruri care bântuie capul unui artist în general. Nu că sunt eu mare artist, dar sunt tot felul de lucruri, de la nesiguranță până la a considera că nu poți să faci mai mult de atât și nu contează ce faci acum, poate contează ce ai făcut sau nu contează ce vei face. Sunt niște tâmpenii din astea care se bat cap în cap. Eu cred că cel mai bine este să încercăm să trecem cumva prin filtrul ăsta al maturizării și al gândirii un pic mai ușor față de noi înșine. Critica asta, suntem tot timpul critici și tot timpul avem o problemă în a vrea să fie ori totul perfect, ori altfel. Niciodată mulțumiți. 

Nu știu exact să-ți dau un exemplu, probabil pentru că asta e terapie deja și nu vorbim despre asta, dar asta încerc să fac prin muzica mea:un fel de terapie pentru mine și pentru ascultători. Dacă oamenii și-ar da seama de potențialul lor ca oameni, de faptul că ei pot să facă lucruri. Nu e doar muncă, școală, după aia distracție, mai faci ceva și s-a dus ziua și altă zi și aștepți weekend și nu știu ce, și să fie mai mult de atât. Sau spre exemplu boom, am 18, 25, 30 de ani, oare fac un copil și viața mea s-a dus? Sau după aia mai ies cu baieții, fetele și aia e? E mai mult de atât. Ai o pasiune, ai ceva, ceva al tău pe care trebuie să-l descoperi și dacă l-ai descoperit, să-l cultivi și să încerci să-l uzi în fiecare zi cu gânduri pozitive, că poți să faci asta cu un pic de antrenament. N-o să poți să faci din prima. E normal ca oamenii să vrea instantaneu să facă lucruri, dar n-o să poți. O faci în timp. Eu primii bani din rap i-am făcut după 15 ani și ăia au fost bani puțini. Abia după 20 de ani am ajuns la radio, în top. După 20 de ani de când m-am apucat oficial, că dintotdeauna fac asta, de când sunt mic. Scriam în gibberish, scriam tâmpenii în engleză în clasa a II-a, a III-a, făceam tot felul de tâmpenii. 

Dacă tu vrei să crești, în momentul ăla în care tu îți dai seama de potențialul tău, automat o să te deranjeze gunoiul de pe stradă. Gaura aia din mijlocul asfaltului care nu e reparată de 10 ani și faptul că vin papițoii/papițoaiele – nici nu știu dacă poți să le spui așa –, vin jegurile astea care își cer după aia să-i cureți, că asta cer ei. Să-i cureți de la începutul mandatului, ca și cum tu nu mai ai self-worth-ul ăsta, că asta ar trebui să aibă oamenii, atunci își dau seama și de politică, își dau seama și de sistem. Își dau seama de probleme din educație, de probleme de educație, că avem și o problemă de educație. Da, de acolo, schimbarea vine din interior. Spuneam asta de mult, de pe Ai grijă să n-ai griji, pe Crunt, „Revoluția vine din interior/ O ignori, mori și atât…/Încă mai crezi că viața-i competiție?/ Ai pierdut!”,asta era. Acum sunt de acord foarte mult cu faza asta, cu „schimbarea vine din interior”. Odată ce tu îți dai seama de niște lucruri, e mai simplu să poți să ceri schimbare în sistem. Să poți să te duci în față la primărie și să zici că nu mai vrei gunoi pe stradă.

Andreea Vrabie: Și tu cum ți-ai dat seama de lucruri?

            Daniel Secătureanu: Cum mi-am dat eu seama de lucruri, să le fac? Cred căpur și simplu poate maturizarea și că am crescut în vârstă, asta a ajutat destul de mult. Am început să am mai multă experiență. A crescut nivelul de experiență. Ai acumulat mai multe lucruri, automat ești mai bun dacă te și ții de treabă.

Cred că printre primele boomuri din capul meu a fost când m-am lăsat de fumat. Când m-am lăsat de fumat, m-am lăsat cu o carte –da, cartea aia, știu. Și tu o știi –, Allen Car, În sfârșit nefumător. Și ce m-a învățat cartea asta, m-a învățat perspective. Mi-am dat seama cât de subiectiv eram în ceea ce credeam. Eram conștient că doar eu trăiesc, doar gândurile mele există. Eram atât de inconștient crezându-mă conștient. Eram super, super ciudat. După ce am început să-mi dau seama de perspective am început să schimb, să învârt lucrurile, să-mi dau seama„Deci, n-am dreptate. Uu, OK, bun”. Și am început să văd, „OK, dacă n-am eu dreptate, au alții?”.Și oamenii au dreptate în dreptatea lor. Toți avem dreptate în dreptatea noastră.Adevărul este o sumă de puncte de vedere. Odată ce am învățat perspective, am început să văd, să înceapă această călătorie. E o călătorie efectiv de a învăța ce zic și alții. De a spune cineva altceva și a încerca să-i înțelegi punctul de vedere. „Băi, dar ăsta ce a vrut să zică? De ce a zis el asta?” și mai ales dacă e argumentat. Spuneam pe Hrană la un moment dat, pe De spus – Hrană fiind un album pe care l-am scos în 2017 – „Când a fost ultima dată când a trebuit s-argumentezi”. Mie mi se pare foarte bună asta, să-i spui omului să-și argumenteze punctul de vedere.

Andreea Vrabie: Și tot acolo mai spui ceva, spui „Suntem liberi și totuși captiviîn propriile gânduri”.

            Daniel Secătureanu: Da, acolo e. De acolo am început, de la Hrană am început chestia asta. Eu când mă văd cu Undoo – cu DJ Undoo – facem ceva ce se numește freestyle filosofic, îi spun eu. Am vrut să facem și un podcast la un moment dat, am și tras o ediție, numai că s-a întâmplat pandemia și a ieșit o chestie. Trebuia să se numească Ești cu capu’și să fie efectiv despre asta, pentru că Undoo a citit foarte mult non-finctional books despre tot, de la marketing la cap, tot felul de lucruri de astea, iar eu efectiv mi-am pus întrebări, mi-am răspuns, m-am dat cu capu’ de ele. Când ne întâlneam vorbeam despre asta și ne dădeam cu părerea, „Oare de ce gândește omul așa?” și am început să mergem, să umblăm la cheițe, acolo, eu neștiind nimic, el știind ceva din cărți. Cumva, vorbind, vorbind încontinuu despre asta, am început să dig in un pic și am observat lucruri, patternuri, chestii pe care le-am aplicat stilului meu de scris, care na, e bazat pe metafore și tot felul de combinații de-astea. E un stil anume. 

Fiecare vers pe care-l fac în general trebuie să aibă o rădăcină de aia înfiptă, că altfel ar fi repede spulberat. Ar fi super, super repede. Dacă tu n-ai versurile ancorate într-un fundament, nu, nu te băga. Și aici, „suntem captivi” în versuri, versul în sine e cumva trist, într-un fel, pentru că nu ne mai bucurăm. Și pe asta cu Cătălin zic la final că suntem captivi în gânduri și că „avem încredere în ajutoare ca românii în spitale” și asta am zis-o înainte de pandemie. Nici nu știm la ce să apelăm, la cine să apelăm. Noi nu știm la cine să apelăm. Eu am fost învățat să nu mă duc la doctor indiferent de problema pe care o am, iar dacă vorbim de cap, înseamnă că ești nebun, frate. N-ai voie să te duci la terapie. N-ai voie să te duci să vorbești cu un psiholog. „Cum adică?” Eu sunt în generația asta, în care nu aveai voie să faci lucruri. Nu știu de ce, așa ni s-a inoculat, bun. Până și la dentist m-am dus în ultimii cinci ani des. Nu am avut. Sunt din generația asta, crescut aproape, lângă București, în Drumul Taberei, la capăt. Aia a fost. Au făcut și ai meu ce-au putut să facă. Nu-i blamez, că și ei au fost învățați la fel și tot așa, dar nu am avut niciodată tupeul de a ne gândi la asta, de a ne gândi „Băi, dar eu cu cine vorbesc?”. Că de-aia n-apelăm la nimeni, nu știm ce să facem. Așa că eu încerc prin muzica mea să aibă omul să zică „Da, mă, și eu simt asta. Fuck it” sau „M-a pus pe gânduri, cred că are dreptate ăsta”. Asta încerc să fac și cumva pentru mine scrisul e terapie. Eu scriu ca să nu înnebunesc.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus că ești un artist independent sau nișat – te-am mai văzut în alte interviuri spunând că ești underground– și ai mai spus ceva, mai pe la începutul interviului, că a durat 15 ani până să poți că câștigi din muzică, mă întreb, mai ales în perioada asta, un artist independent ce poate face anul ăsta?

            Daniel Secătureanu: Nimic.

Andreea Vrabie: Sau cum te gândești tu la asta?

            Daniel Secătureanu: N-avem. Aia e. Știi cum e și cu artiștii independenți, sunt artiști independenți care au mai mare expunere și artiști independenți nișați, ca mine, și nu sunt singurul. Nu prea ai ce să faci, decât să faci albume. You go back to the roots. Nu cred că vom avea posibilitatea de a face un concert ca pe vremuri. Nu știu când vom avea posibilitatea asta. Asta mă sperie într-un fel.

Andreea Vrabie: Și atunci ce impact are asta? Ce te îngrijorează?

            Daniel Secătureanu: Știi ce mă îngrijorează? Că atunci când se vor întoarce lucrurile, dacă se vor întoarce, nu vom mai avea unde. Că cele două cluburi din București vor dispărea. În București sunt doar două cluburi în care pot eu să cânt, atât. Unul cu expunere și altul cu altă expunere mai mare, să zicem, dar atât. Eu nu am mai mult de două cluburi.

Andreea Vrabie: De ce?

            Daniel Secătureanu: Pentru că nu ascultă nimeni altceva, să poți să te bagi în seamă. Și n-ai cânta… Unde să cânți? Nu poți să cânți oriunde și nici nu vine lumea. Tu știi cât de mult, câți ani au trecut să se poată clădi această mișcare independentă? A durat efectiv mulți ani să ajungem aici, pentru că a durat foarte mult timp să se clădească clasa de mijloc din România, ăia care se duc la muncă și se duc și într-un bar, să dea mai mult pe un cocktail și să poată să-și permită barul să țină tot felul de concerte. Să plătească bilet, să zică „Hai, mă, că mă duc” și să vină din ce în ce mai mulți la toate concertele.

Am avut la lansarea de la Muzică de pus pe gânduri mai mulți oameni decât am avut vreodată. A fost plină sala. Nu-mi venea să cred. Au venit o grămadă de oameni pentru că puteau să vină. Înainte nu aveau unde să se ducă. Era rap, rock și ceva mini-alternativ și atât. Asta era. Și a crescut, toată lumea a crescut și ca vârstă, dar a crescut și nivelul. Au început să vrea să aibă și ei unde să meargă, să fie ceva calitativ și s-a dat, s-a făcut chestia asta. A început lumea să se dea peste cap și să crească din toate punctele de vedere și deodată a apărut asta. Toată lumea încearcă să vadă, „OK, cum o jucăm pe asta? Ce facem? Ce naiba facem?”. Că m-ai întrebat„e vreo șansă?”. Șansă la ce? La concert pentru lansarea din octombrie? Nu, nu cred. Și nu vreau să țin un concert în care oamenii să stea într-un colț, înghesuiți, fiecare în el însuși și să nu poată să vorbească cu altcineva. Nu știu. Nici nu văd o soluție pe care s-o aibă altcineva, să vină cineva și să zică „Asta e soluția”. Și eu nu sunt destul de mare să pot să umplu o terasă pentru că am eu ceva de spus acolo sau să vină lumea pentru asta. Eu sunt super nișat, n-am nicio treabă, șansa mea nu există aici. Eu ce pot să fac e să mai fac un album și după aia să mai fac un album și aia e. Dacă oamenii îl iau digital, foarte bine, mai faci niște bănuți de acolo. Aia a fost.

Andreea Vrabie: Am mai zis că faci rap de mult timp, din 2000, dar pe cont propriu din 2011, și mă întrebam dacă în perioada asta ai avut gânduri să renunți și ce te-a ținut dedicat muzicii.

            Daniel Secătureanu: Cred că niciodată n-o să fac asta. Asta este una din marile – nici nu știu să-i zic – porunci pe care le am eu. Cred că e prima, de fapt. M-am uitat la noi în breaslă, din generația mea cred că eu și încă vreo două nume sunt, maxim două nume. Generația mea eu mă refer, să zicem, plus minus vreo patru-opt ani-ish, pe acolo. Suntem puțini, foarte puțini care am rezistat. În general muzica era doar o chestie, așa, „Ha, facem și noi acum, că suntem puști”, după aia, vorba unui prieten, „Ne-am luat cu viața”. M-am întâlnit – mi-aduc aminte, eu oricum nu voiam să mă las – cu un tip care era artist destul de măricel pentru noi – noi îl vedeam oricum măricel, îl știam –și se lăsase. N-avea nimic în ochi când îmi povestea asta. Era o tristețe undeva în spate și încerca să mă convingă pe mine că nu are rost. Și am simțit asta și atunci am zis că n-o să mă las niciodată. Am prieteni apropiați care nu au succesul ăla pe care nici măcar nu-l am eu –pe care ei cred că-l am eu, dar eu nu-l am. Dacă te uiți la mine, zici că vai, cine știe ce fac. OK, sunt mai successful decât alții, dar neavând nici rezultate, omul e ușor să se lase. Vrea aibă și ceva pentru care o face. Eu am blessingul ăsta, norocul, spune-i cum vrei tu, să rezoneze lumea și cu ce fac eu. Poate ar fi fost mai greu altfel. Dar nu vreau să mă las, aș vrea să scriu încontinuu. Să fac albume și când o să fiu în casa aia… Vreau să-mi iau o casă la plajă, nu vreau să stau în București. Asta o zic și pe aia cu Cătălin. N-aș vrea să fiu un bătrân singur, în București, în parc, în frig. Parcă mă văd acolo, dar aș scrie. Probabil ar ieși niște piese din tristețea aia, dar aș vrea să scriu încontinuu. Nu pot. Îmi place mult prea mult să mă las. N-aș putea să fac asta. Simt că m-aș omorî. Aș omorî efectiv copilul ăla din mine care vrea să scrie. Asta clar nu se va întâmpla niciodată și sper ca lumea să rezoneze cu mine cât mai mult, să nu ajung vreodată în situația de a avea un motiv să fac o sinucidere de asta. Că e într-un fel sinucidere să-ți omori creativitatea, ca oamenii care renunță la pasiunile lor pentru job și n-o fac nici măcar ca hobby. Fă-o ca hobby. It is nice, o să te ajute. Tot ce e bun pentru tine și simți acolo că e o pasiune, fă-l.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *