Pe Bune #92: Mihaela Noroc

Despre călătorii în jurul lumii pentru a surprinde bunătatea din oameni în fotografii.

Fotografa Mihaela Noroc spune că la 27 de ani s-a urcat în ultimul tren al fotografiei, după ce mulți ani neîncrederea în forțele proprii a făcut-o să abandoneze o pasiune din adolescență. În 2013 a pornit într-o călătorie în jurul lumii împreună cu soțul ei și în timp ce se afla în Etiopia a fost impresionată de frumusețea femeilor de acolo. S-a întrebat atunci: Dacă într-o singură țară există atâta frumusețe și diversitate, oare cum o fi în restul lumii? Așa s-a născut proiectul Atlasul Frumuseții care în ultimii șapte ani a adunat mii de fotografii cu femei din peste 70 de țări și despre care au scris instituții media ca CNN și BBC.

Mihaela simte că s-a maturizat odată cu proiectul. Dacă la început fotografia doar femei tinere, pentru a arăta cât de diferită e frumusețea în lume, acum fotografiază femei de toate vârstele, cu corpuri cât mai diferite, și caută să surprindă prin poveștile lor, care uneori vorbesc despre suferință și traume, frumusețea lor interioară. Prin Atlasul Frumuseții, Mihaela speră să poată schimba discursul despre ce înseamnă o femeie frumoasă și puternică, și să-i ajute pe oameni să descopere latura umană din ei înșiși și astfel să devină mai buni.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Mihaela. Mă bucur tare mult să ne auzim.

            Mihaela Noroc: Și eu cu siguranță mă bucur foarte mult.

Andreea Vrabie: Proiectul tău se numește Atlasul Frumuseții – The Atlas Of Beauty – și știu că nu ai o definiție pentru frumusețe, că te-am mai auzit spunând asta, dar mă întrebam dacă poți să explici cum e diferită frumusețea pe care o ai tu în minte atunci când faci fotografii de frumusețea standard, aia pe care o vedem în reviste, în reclame, la televizor.

            Mihaela Noroc: Mie mi se pare acum, având copil, mult mai ușor de explicat frumusețea. Dacă tu acum, de exemplu, ai avea un copil, cum i-ai explica ce este frumusețea? Nu-i așa că ai căuta să-i arăți cea mai pură formă, cea mai caldă formă, cea mai bună formă a chipului omenesc? Încerci să descoperi ce e înăuntrul fiecăreia și să-i arăți că frumusețea poate fi dincolo de prima aparență. Aparență pe care ne-au indus-o diferite forme de media cu care am crescut noi, tu și eu, și abia cred că ajungem să conștientizăm că avem dreptul să alegem să fim altfel. De fiecare dată când vorbesc cu fiica mea sau îi arăt imagini încerc să-i arăt niște imagini adevărate, cu care ea poate să relaționeze și până la urmă să se și regăsească în imaginea respectivă. 

Uite, a fost un moment foarte ciudat. Fetița mea are doi ani și jumătate și când avea un an și jumătate am fost în vizită la cineva și mai avea o fetiță de, nu știu câți ani, câțiva anișori în plus și fetița – e o chestie absolut naturală și normală, se întâmplă tot timpul și nu o învinovățesc în niciun caz, dar e ceva ce se întâmplă și e dureros – i-a spus că nu se joacă cu fiica mea, pentru că nu e frumoasă, e urâtă. Și atunci trebuie tu să vii ca părinte sau ca om din exterior sau ca educator sau ca om de media sau ca oricine care are un pic de putere în mână și să arate că orice om este frumos în felul lui. Nu putem să ne repartizăm așa, pe categorii, „tu ești urât”, „tu ești frumos” și tot așa. Trebuie să vedem valoarea fiecărui om.

Andreea Vrabie: E ideea asta de frumusețe sau dacă te simți frumoasă sau nu ceva la care te gândeai în adolescență? Nu știu, te simțeai frumoasă?

            Mihaela Noroc: Doamne, câtă muncă a fost cu frumusețea asta de care suntem atât de preocupați. Oricât am vrea să spunem că nu ne interesează, ne interesează foarte, foarte mult. 

Eu am avut o perioadă, în adolescență cel puțin, când am avut probleme mari cu greutatea. Bine, toată viața am fost plinuță. Acum sunt foarte OK cu chestia asta, dar în adolescență nu eram deloc fericită cu kilogramele mele în plus și bineînțeles că am trecut de la anorexie la bulimie, la tot ce vrei. Diete peste diete. M-a hăituit treaba asta cu respectul de sine. 

Când am început eu proiectul nici nu mă gândeam să-i dau o asemenea valoare. L-am început când aveam 27 de ani. A fost pur și simplu o călătorie după imagini. Mă interesa mult mai mult aspectul fizic decât mă interesează acum, după opt ani de lucru la el și cred că dacă aș fi avut posibilitatea să văd albumul final când aveam eu 16 ani, să pun mâna pe Atlasul Frumuseții și să mă uit prin cele 500 de femei și să învăț puțin că oamenii sunt diferiți și sunt OK așa cum sunt, poate m-ar fi ajuat. Și spun asta pentru că am avut în urmă cu doi ani o expoziție la Berlin și mi-a trimis un mail cineva. O familie a fost să viziteze expoziția împreună cu fiica lor de 13 ani și după ce au plecat de acolo mi-a mărturisit că „pentru câteva ore, am avut-o din nou pe fiica mea”. Fetița lor suferea de anorexie și după ce a văzut expoziția s-a schimbat ceva în ea. Poate doar pentru câteva ore, din câte am înțeles eu, din păcate. Asta este. 

Am avut problemele mele cu respectul de sine. Eu cred că la 16 ani dacă aveam albumul, m-ar fi ajutat. Dacă aveam oameni în jurul meu care să vorbească despre asta mai mult, da, m-ar fi ajutat. Dacă aveam în jurul meu imagini care să-mi arate că femeie poate fi în felul acesta și peste tot, în televiziune, reviste, da, normal că m-aș fi simțit mai confortabilă și mai liniștită cu cine sunt.

Andreea Vrabie: Cum simți că proiectul tău ajută alți oameni? Nu doar femei. La ce simți că contribuie?

            Mihaela Noroc: Mi se pare că ne ajută pe noi ca oameni să vedem că suntem și buni, nu doar răi. Prin fotografiile pe care le fac, reușesc să surprind exact momentul când femeia respectivă este în cel mai blând punct al ei. Când îți arată toată blândețea din interiorul ei, dar și toată puterea.

De multe ori le povestesc femeilor despre Mona Lisa. În toate țările lumii, le și întreb „o știi pe Mona Lisa?”. „Hmm, da, cred.” Și le mai explic eu puțin despre pictura respectivă, pentru că mi se pare că acolo poți să vezi un chip de femeie puternic și încrezător și blând în același timp. E o combinație din asta care mie-mi place foarte mult, mi se pare că te lasă să vezi sufletul. Mulți spun că adevăratul se află în ochi și la fotografii trebuie să te axezi pe ochi, să vezi ochii, sunt oglinda sufletului. Într-adevăr, sunt oglinda sufletului și expresia, dacă vine în concordanță cu expresivitatea din ochi, mi se pare că atunci reușești cumva să atingi divinitatea. Și văzând latura asta divină a omului, cred că putem și noi să o descoperim în noi înșine ca și privitori.

Andreea Vrabie: Adică faci oamenii să fie și ei mai buni.

            Mihaela Noroc: Mai buni, da. Pentru că de multe ori, și eu sunt în fiecare zi dezamăgită de cum mă manifest eu sau cum se manifestă oamenii din jurul nostru și până la urmă noi încercăm să fim mai buni. Cred că asta e finalitatea existenței umane, să demonstrăm că putem să trecem de instinctele noastre animalice și să fim oameni buni. Nu e ăsta finalul umanității? Nu știu.

Andreea Vrabie: Am să te duc un pic în trecut, pentru că știu că ai făcut secția foto-video la Universitatea de Arte Plastice, că făceai fotografie de la 16 ani și că-ți plăcea să faci asta, dar că facultatea mai degrabă te-a descurajat sau te-a făcut să crezi că nu ai putea să fii un fotograf bun.

            Mihaela Noroc: Nu puteam să fiu fotograf punct, nu bun. 

Andreea Vrabie: Și că după ce ai terminat facultatea au fost vreo șase ani în care nici nu te-ai atins de aparatul foto. Mă întrebam dacă poți să-mi povestești un pic despre perioada aia, de ce ți-era teamă să faci fotografie sau care era reținerea. 

            Mihaela Noroc: Pe băncile facultății a fost foarte greu pentru mine. Nu m-am regăsit deloc în ce se studia acolo, în cadrul facultății, și mi se părea că am o viziune mult prea clasică pentru cât de avangardistă era facultatea pe atunci. Nu știu exact acum cum este. Eram de atunci atrasă de portretul feminin, numai că ai nevoie de niște direcții, în fine. În niciun caz nu eram pe aceeași lungime de undă cu ce se întâmpla la universitate. Am fost foarte dezamăgită de performanțele mele și mi-am dat seama că n-am ce să caut în domeniu respectiv și sunt oricum mult mai mulți fotografi mult mai buni decât mine, deci încă unul mediocru sau cel mult mediocru n-are ce să mai caute.

Am renunțat complet. Oricum nici nu-mi permiteam în facultate să fac fotografie, pentru că era un domeniu foarte scump. Erau abia la început aparatele digitale. M-am angajat direct în televiziune, unde am și lucrat mulți, mulți ani. Lucrând n-aveam posibilitatea să fac prea multă fotografie și oricum am spus că nu e de mine. Ce să zic, știam cumva, înăuntrul meu, că da, fotografia este așa, o chestie de suflet și poate la un moment dat, când o să am o altă situație, o să mă apuc s-o fac așa, ca hobby, ceea ce s-a și întâmplat ulterior. Eram extrem de nefericită lucrând în televiziune, nu m-am regăsit deloc acolo. Chiar eram un om foarte, foarte supărat. Oamenii cu care lucram pot să confirme că eram veșnic furioasă.

La 27 de ani m-am urcat în ultimul tren al fotografiei, trenul pe care scria „fotografie” mare. Am reușit să urc în el și am spus că este ultimul că așa am simțit la momentul respectiv. M-am apucat să învăț totul de la zero, pentru că din păcate în facultate nici nu știam eu că trebuie să întreb sau nu știam pe ce parte să intru ca să înțeleg, și la 27 de ani m-am apucat să învăț eu singură tutoriale de pe YouTube, ce mai găseam online, exerciții singură. Cam tot ce am învățat eu să fac ulterior a fost autodidact, am învățat singură.

Andreea Vrabie: Ce nu-mi dau eu seama e dacă a fost dorința de a mai dai o șansă fotografiei sau știai deja că vrei să călătorești în jurul lumii și asta te-a mânat să faci fotografie? „Hai totuși să încerc.”

Mihaela Noroc: Nu, nu, a fost fotografia prima dată. Eu eram foarte pasionată de portrete și când am intrat la facultate știu că mi-am făcut un portofoliu exclusiv din imagini cu femei: mama, sora, mai aveam o prietenă pe care o fotografiam tot timpul. De atunci am fost atrasă de latura feminină, de portretul de femeie, și când am dat eu din nou șansă fotografiei tot pe asta am mers. Nu știam altceva. Eu sunt genul de om care nu-și ia aparatul cu ea dacă se duce la munte sau într-o excursie, undeva. Nici nu scot aparatul de fotografiat. Îl scot doar dacă fotografiez o femeie. Niciodată n-am fost pasionată de alt tip de imagine, iar când m-am reapucat de fotografie cu asta am început și după au venit călătoriile. După, a venit călătoria asta mare de un an de zile, prima, în 2013. Atunci am luat aparatul cu mine neștiind exact ce o să urmeze.

Andreea Vrabie: Într-un interviu spuneai că de obicei ești destul de neîncrezătoare în forțele proprii și mă întrebam – pentru că și eu sunt așa – cum faci totuși să găsești curajul să faci ceva, să pornești la drum?

            Mihaela Noroc: Cred că un lucru foarte important, la mine cel puțin, uitându-mă în urmă, este să nu te gândești prea mult la ce faci. În sensul că dacă vedeam o femeie pe stradă pe care voiam s-o fotografiez și simțeam că se instalează frica, „ah, nu te duce, o să te refuze” sau „o să se sperie” sau „cine știe ce reacție ciudată o să aibă și tu ești aici, în lumea asta necunoscută” și câte chestii se adună în mintea ta, nu o lăsam să mă doboare și fugeam imediat spre ea. Mergeam înainte chiar dacă mi-era frică, chiar dacă mă bâlbâiam. Era un instinct ca un, nu știu, hai să spunem ca un leu care sare pe pradă. Crezi că se gândește de două ori? Nu! Merge, se duce țintă și asta a fost și în mine. A fost o chestie de asta: acum, ăsta e momentul! Nu-l pierde, nu-l rata! Chiar dacă ți-e frică, treci peste el. Și ce facă te refuză? Dar în momentul respectiv ești acaparat de frica respectivă, ți se pare că „vai, gata, se termină pământul dacă mă refuză femeia asta sau dacă se supără pe mine sau dacă are o reacție ciudată”. Nu știi ce reacții poți să ai când te duci la un necunoscut pe stradă.

Andreea Vrabie: Asta mă întrebam, dacă e ceva ce-ți spui. „Hai, că n-are ce să se întâmple. Nu e ca și cum o să mor.” 

            Mihaela Noroc: Asta mi-am spus după mai mulți ani de zile de lucru la proiect. La început nu spuneam asta, mă duceam pur și simplu și îmi tremura vocea și nu reușeam să articulez ca lumea o frază. Uneori mă înțelegeau oamenii, dar alteori, „oare ce vrea copilul ăsta sau nebuna asta”, ce-o mai fi fost în capul lor. Mi-am făcut un exercițiu, ducându-mă la foarte mulți oameni. Știu că în China m-am dus la un moment dat la 18 femei într-o zi. M-am dus la atât de multe persoane că până la urmă mi-am făcut un exercițiu. 

Ce mi se întâmplă mie este că am senzația că sunt o unealtă de fapt. Nu sunt o persoană religioasă. Cred într-o … nu știu exact în ce cred. Ceva există, clar. Nu mi-am găsit eu încă platforma pe care să mă înscriu neapărat, dar da, am senzația că sunt o unealtă și că a trebuit să fiu acolo. Am senzația că poate dacă nu ar fi fost soțul meu nu aș fi reușit să fac chestia asta niciodată. El este omul care m-a scos din cel mai negru loc în care eram eu și mi-a dat atâta încredere și putere și a stat aproape de mine și cu atâtea ore de psihologie, nefiind psiholog, încât da, nu știu.

Andreea Vrabie: La ce te referi când spui „cel mai negru loc sau moment”?

            Mihaela Noroc: Înainte să fac fotografie, înainte să mă apuc de fotografie și să-mi văd puțin forțele, cam pe unde mă aflu și ce pot să fac, eram un om foarte nefericit, extrem de furios, agresiv și neputincios, care nu știa nici să lege două cuvinte. Nu puteam nici să mă exprim, atât de întunecată eram. Și pe băncile facultății mi-a fost foarte greu, și în liceu. De fapt, tot timpul a fost foarte greu. Mie tot timpul mi-a fost foarte greu. Am avut atât de multe traume, nici nu știu ce să le mai spun. La un moment dat ai 40 de ani, 35-40, cât mai ai și spui „bine, cât mă mai gândesc la ce s-a întâmplat în copilărie? Nu pot să trec odată peste chestia asta și să-mi asum persoana care sunt?”. Am înțeles, am avut o copilărie grea. Toți am avut o copilărie grea, dar până la urmă nu mai trebuie să te identifici cu ce s-a întâmplat. Hai să treci mai departe. Doar că eu nu puteam să trec peste. Eram tot timpul cu bagajul copilăriei după mine și îl aruncam în fața tuturor: „Hai, uitați-vă la el. Vedeți ce greu mi-a fost?”.

Andreea Vrabie: La ce te referi, dacă poți să-mi povestești?

            Mihaela Noroc: La copilăria mea? Mai facem un podcast. 

Eu sunt din Republica Moldova. În ‘90, când a căzut URSS-ul, părinții mei s-au mutat în București. Mama de fapt s-a mutat singură la București, la Facultatea de Arte Plastice, secția istoria artei. Tatăl meu e pictor și rămăsese în Republica Moldova. M-a luat mama la șase ani și m-a adus aici la școală, s-a gândit c-o să-mi fie mult mai bine să studiez aici, în România decât în Republica Moldova și uite așa, de acolo a început o copilărie foarte grea. Era o Românie a anilor ‘90 când totul era vraiște, după cum bine știm. Eu am fost crescută de bunicii mei, ne era foarte bine acolo. Eram dintr-un sat de pe lângă Chișinău și uite cum m-a luat pe mine mama de acolo și m-a adus aici, în București, unde în fiecare an schimbam școlile, pentru că părinții mei erau repartizați la alt cămin. În fine, foarte, foarte dificil a fost. Bine, uitându-mă în spate, mă gândesc că am avut și foarte multe lecții de învățat. Uite, de exemplu, asta cu schimbarea permanentă pe care o am în viața mea, că și acum călătoresc foarte mult și imediat relaționez cu oameni și mă gândesc că se datorează și faptului că am schimbat atât de multe școli și locații în copilărie. Pot să găsesc acum și părți bune, dar atunci a fost foarte dificil. Și na, sărăcie, ce să mai, foarte complicat.

Andreea Vrabie: Și, pentru că de la asta pornisem, te gândeai că pentru că ți-a fost greu atât de mulți ani, că n-are cum să-ți fie ușor să faci ce ți-ar plăcea de fapt să faci?

            Mihaela Noroc: Bineînțeles! Bineînțeles că te gândești întotdeauna: cum adică să mă apuc eu să fiu fotograf și să pot eu și trăi din asta? Păi cine a mai văzut așa ceva?Tatăl meu este pictor și din punctul meu de vedere este un pictor foarte bun, cu un simț al culorii extraordinar, dar el a renunțat. El pictează și astăzi, dar a trebuit să-și întrețină familia, deci a renunțat la pictură. Erau alte timpuri. Și bineînțeles că mă uitam și la el. Știu că voiam să dau la liceu la Tonitza și mama și tata mi-au zis „mai bine nu”. Nu te face artist, dragul mamii sau dragul tatei. Îndreaptă-te spre altceva. Și m-am dus la filologie. Nu c-aș fi avut mai mult de câștigat. Nici la liceu nu mi-a plăcut prea mult să stau.

Andreea Vrabie: Mă întorc la album și la proiect. Fotografiile tale sunt însoțite de obicei și de povestea femeii pe care o fotografiezi și mă întrebam dacă așa a fost de la bun început sau cum a apărut partea asta.

            Mihaela Noroc: Nu, nu a fost de la început. Când am început să fotografiez pentru proiectul meu, nici nu le întrebam cum le cheamă. Nici măcar atât. Atât de diferit este proiectul astăzi. Pur și simplu ziceam „wow, ce faină ești! Hai să-ți fac o fotografie”. Dar atât era toată conversația sau uneori rămâneam, stăteam mai mult. Dar mă gândeam că poate chiar nu este bine să le dai numele, poate nu este OK, trebuie să rămână privat, să nu dau prea multe informații despre viața lor. Aveam eu tot felul de gânduri. 

Mai târziu țin minte că eram în India și am auzit despre o tipă care era avocat și voiam foarte mult s-o fotografiez. I-am dat un mail și am zis „uite, am proiectul ăsta” și ea mi-a dat un mail înapoi și mi-a zis „dar tu de ce vrei să mă fotografiezi, că tu nici măcar nu spui numele femeilor pe care le fotografiezi?”. Și atunci am rămas eu puțin așa, dar are dreptate femeia. De ce s-ar lăsa fotografiată de mine dacă eu nici măcar nu spun numele ei sau povestea ei? Deci proiectul a crescut în timp ce creșteam eu. S-a maturizat în timp ce mă maturizam eu. Acum, de vreun an jumătate, doi, fac foarte mult research online. Caut povești online. Le scriu femeilor respective dacă vor să le fotografiez, să împărtășesc mai departe ideile. 

Mi se întâmplă să le cunosc pe stradă și să aibă în spate o poveste extraordinară fără să mă aștept. Mi se întâmplă să-mi scrie și ele, să dorească să apară în proiectul meu. De fiecare dată când ajung într-un loc public pun în țara respectivă un anunț și spun că „uite, sunt aici, dacă știți oameni sau vreți să mă ajutați să mergeți cu mine pe stradă…”, și asta ajută foarte mult la găsirea poveștilor. Sunt diferite metode prin care eu reușesc să găsesc poveștile astea.

Andreea Vrabie: De ce crezi că au încredere în tine?

            Mihaela Noroc: Nu știu de ce. Uite, asta-mi spunea soțul meu când mă mai plângeam eu,  „ah, ce greu!”, mai ales înainte. Zicea „da, mă, dar tu gândește-te că atâtea femei totuși au acceptat. Nu e asta culmea? Da, OK, e greu, te refuză foarte mulți oameni, dar totuși sunt femei care au acceptat” și așa este. Am pozat femei în Coreea de Nord, în Iran, în Arabia Saudită, peste tot am fotografiat femei și au fost atâtea care au acceptat. Unele nici nu înțelegeau despre ce e vorba. „Ce vrea femeia asta de la mine?”. Da, nu știu de ce au acceptat. Eu nu îmi dau seama. Uneori mă întreb dacă eu aș fi acceptat. Da, eu fiind aici, din România, și cunoscând ce înseamnă social media, da, aș fi acceptat. Dar dacă eram din Afganistan sau dacă eram din Iran sau Arabia Saudită aș fi acceptat? Nu, mi-ar fi fost frică, clar. 

Întâlnirile noastre pe stradă sunt scurte, jumătate de oră, maxim o oră. Au fost momente când m-am dus la ele acasă și sunt și prietenă cu multe dintre ele până și astăzi, dar unele, ne-am întâlnit puțin, le-am fotografiat și asta a fost. Le dau cartea mea de vizită, unele îmi scriu, pe altele nici nu le interesează. Nici nu știi de ce au acceptat atunci, pe moment, ce le-a impresionat pe ele. Poate pur și simplu s-au simțit flatate. O femeie care-mi apreciază felul de a fi.

Andreea Vrabie: Eu mă gândeam că cele care-și spun povestea – apropo de ce acceptă – poate au nevoie și să fie ascultate.

            Mihaela Noroc: Dar vai, sigur că da! Nu știu cum să spun, noi toți avem nevoie să vorbim cu cineva și nu știi că se întâmplă să te duci lângă o bătrânică pe stradă, să te așezi și să-ți spună toată viața ei? Sunt atâția oameni, numai dă-le„bună ziua” și spune-le două cuvinte. Asta-mi place, de exemplu, în Statele Unite, în New York cel puțin. Oamenii ăia se deschid oricui. Te așezi pe bancă undeva și îți spun toată viața. Sunt foarte multe femei care-ți spun lucruri extraordinare și la sfârșit mi-e și rușine că mi s-au confesat. Nu știu dacă mi s-au confesat mie, Mihaelei, sau fotografului Mihaela. La sfârșit uneori nici nu am curajul să le întreb, „pot să public povestea ta?”, pentru că mi-e rușine că stric cumva prietenia dintre noi sau relația intimă care s-a construit. Și nu vreau să mă perceapă ca pe un om care le dă de gol. Sunt povești pe care nu le-am publicat și n-o să le public niciodată, că a fost atât de intimă discuția noastră și atât de puternică, încât nu vreau să se ducă acea magie între noi două. 

Andreea Vrabie: Iar pentru cele care te refuză, cum ai ajuns să înțelegi refuzul lor, să le înțelegi motivele. Sau cum îl primeai la început, cu regret, cu frustrare? 

            Mihaela Noroc: Da, clar. Nu doar cu regret, cu furie, cu neputință, cu un bagaj întreg de emoții, așa percepeam la început un refuz. Acum da, bineînțeles că am altă experiență și știu exact că un om poate să te refuze din milioane de motive. Bineînțeles că întotdeauna am știut și așa este, ăsta este adevărul, dacă eu aș fi făcut proiectul ăsta cu bărbați în jurul pământului poate mă refuzau vreo 10%. Așa, pe mine m-au refuzat vreo 60%. Un bărbat nu trebuie să ceară voie soției, mamei, surorii să se lase fotografiat. Un bărbat nu se gândește „ah, stai, nu am ruj pe buze”, „astăzi nu m-am îmbrăcat prea frumos”. Un bărbat nu se gândește „oops, am câteva kilograme în plus și nu arăt prea bine”. Un bărbat nu se gândește „aoleu, dar cine o să-mi vadă fotografia, ce-o să creadă despre mine?”.

Îmi spuneau, de exemplu, în Egipt și India „dar eu nu pot să mă las fotografiată pentru că o să vadă cineva poza mea, o să ia capul și-o să-l pună pe un trup gol și după aceea cu imaginea asta o să se ducă la familia mea și-o să-i șantașeze să primească bani”, chestie care se întâmpla. Era o rețea întreagă din asta. Luau fotografii, le puneau pe un nud și după se duceau la familie și ăia nu știau, nu înțelegeau ce e asta. „Da? Fiica mea a făcut așa ceva?” În fine. Deci se întâmplă niște chestii absolut îngrozitoare în jurul pământului referitor la libertatea femeilor și la dreptul de a decide asupra corpului lor, de la un drept din ăsta, în care crezi tu profund. „Nu am dreptul să apar, pentru că nu sunt îndeajuns de frumoasă” sau „nu am dreptul să apar pentru că poate o să mă violeze cineva după aceea”. Motivele sunt atât de vaste și comparația cu bărbați, iarăși, este foarte nedreaptă. Suntem într-o postură mult, mult mai inferioară.

Andreea Vrabie: Și cum faci să accepți realitatea lor fără să încerci să le convingi că de fapt e nedrept ce li se întâmplă?

            Mihaela Noroc: Dar nu încerc să le conving, pentru că au niște motive doar ale lor și eu nu am niciun drept să mă bag peste viața lor. Asta unu. Doi, uneori le spun: nu îți pun fotografiile pe social media, dacă ți-e frică de ce se întâmplă online, dar vrei în carte?Și sunt OK cu asta. Sunt fotografii pe care nu le-am publicat sau sunt fotografii pe care le-am publicat și știu că mi s-a întâmplat asta tot așa, în Egipt. În Egipt, când l-am vizitat eu de mult și lucram la proiect, era într-o situație politică foarte ciudată și oamenii erau efectiv speriați de camera foto. Și știu că am văzut un grup de studente, am fotografiat una dintre ele și mi-a spus că au ieșit să sărbătorească proaspăta absolvire a facultății, medicină. Deci te gândești, o femeie care ajunge să studieze medicină și a terminat înseamnă că are putere de decizie asupra ei. Eu nici nu m-am gândit atunci dacă s-o întreb dacă pot să-i postez fotografia online. Am postat fotografia, i-am spus și povestea și știu că mi-a dat mesaj în următoarele cinci minute, așa, un „babaaa”, lung. Am dat translate ce înseamnă „baba”. „Tataaa.” Oh my God, ea după aia mi-a povestit, „o să vadă tata poza mea și ce-o să se întâmple”. Vorbim de o fată care avea 20 și ceva de ani. Îți dai seama, normal că am dat poza jos în secunda doi. Nicăieri n-o mai pun, nici în carte, nicăieri. Doamne ferește.

Andreea Vrabie: Asta voiam și eu să te întreb, cum e să ai responsabilitatea asta? Simți că ai o responsabilitate față de ele, că nu vrei să faci ceva care să le facă rău.

            Mihaela Noroc: Da, absolut. Mă port cu ele așa cum mi-ar plăcea să se poarte și cu mine cineva. Sau le fotografiez pe femei așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu fotografiată. Mie nu mi-ar plăcea să intre cineva prea mult în viața mea dacă eu nu le permit și atunci respect chestia asta la ele. Atâtea secole sau atâta timp am fost efectiv abuzate, ni s-au luat părți din corp și doar asta a contat la noi. Acum eu vreau efectiv să privesc femeia din zona aia foarte respectuoasă, decentă. O imagine pe care s-o vezi și peste 50 de ani și care să-ți vorbească, să nu fie doar o modă trecătoare. Să fie acolo un sâmbure de adevăr peste care să nu poți să treci.

Andreea Vrabie: Când ai început proiectul eu presupun că nu-ți imaginai că va dura șapte, opt ani. Cum te gândeai atunci la el?

            Mihaela Noroc: Mă gândeam c-o să dureze strict pe perioada călătoriei de un an de zile. Aveam plănuită o călătorie de un an de zile și am zis că fac și eu niște poze și când mă întorc în țară văd eu dacă o să mai fiu fotograf sau nu. Încerc și eu așa, un pic. Adevărul e că am picat și foarte bine cu dezvoltarea Facebookului și Instagram. Am mers în aceeași linie și a fost un noroc. Când m-am întors știu că proiectul era un pic cunoscut în România, nu prea mult. Atunci scriam numai în limba română și la un moment dat am primit un mesaj de la un site, Bored Panda se numește. Mi-a dat cineva de acolo un mesaj și mi-a spus „cineva a făcut un articol cu fotografiile tale, dar noi am căutat sursa, te-am găsit. Nu vrei tu să faci un articol mai bun? Că văd că ai imagini. Hai să faci ceva mai OK”. Am făcut un articol, nu mă gândeam. Am zis e un articol acolo, e drăgut, dar cine știe, n-o să fie mare lucru. De unde, că a explodat. Aia a fost prima viralizare a proiectului. A ajuns global. Peste tot era proiectul. Două luni n-am făcut decât să răspund la mesaje.

Andreea Vrabie: Te-a speriat în vreun fel?

            Mihaela Noroc: Da! Eram foarte anxioasă. Eram atât de anxioasă, voiam să opresc totul. Voiam să închid toate canalele. Nu voiam să mai apar pe nicăieri. Îmi venea să mă ascund într-o gaură de șarpe, să nu mă mai găsească nimeni. Mi se părea că am făcut o chestie de asta oribilă, groaznică. Să apar peste tot? Nu, nu, nu eu. Mai ales că primeam și foarte multe mesaje negative, enorm de multe mesaje negative. Aveau și dreptate oamenii, pentru că ei se gândeau că eu am în spate o echipă întreagă sau că proiectul a fost făcut de nu știu ce cunoscător al frumuseții unei femei. Îmi spuneau „păi, cum adică, femeia nu poate să fie și plinuță?”, „femeia nu poate să fie și bătrână?”. Eu aveam atunci, la început, în primul an, 30-40 de imagini cu niște fetițe drăguțe, tinerici, de peste tot, pe care nu știam nici cum le cheamă, nici ce viață au, nimic. Proiectul era, nu știu cum să zic, un mic bebeluș și oamenii îl priveau așa, ca pe o instituție. „Păi cum, dacă ai ajuns să te publice CNN-ul – care nici nu știu de ce mă publicase atunci – înseamnă că e instituție, domnule, și cum își permite această instituție să prezinte femeia așa?”. Da, primeam foarte multe mesaje negative, dar m-am ambiționat. Cumva mă uitam la ele, măi, oamenii ăștia aveau dreptate. Eu dacă eram în locul lor poate și eu mi-aș fi trimis mesaj mie. Am început să gândesc un pic altfel. Stai puțin, că nu vorbim aici despre un proiecțel mic, în România. E o șansă. E extraordinar că poți vorbi cu atâția oameni, pentru că și paginile mele crescuseră enorm de mult în două luni, și era o șansă. 

Atunci nu mai aveam oricum bani deloc și am făcut o campanie de strângere de fonduri care și aia a fost foarte OK. Iarăși, un lucru care mi s-a părut mie important la proiect, a fost să-l păstrez cât de independent pot. Am foarte des colaborări cu branduri, dar nu pun nimic pe paginile mele de social media, pentru că vreau să fie un proiect sincer. Nu vreau oamenii să perceapă „ah, da, ți-a dat compania asta bani și ai pozat-o pe femeia asta și acuma vii și ne spui că are o poveste interesantă că ți-au dat ăștia bani”. Nu vreau chestia asta. Vreau să simt că pornește din mine, eu am simțit s-o fotografiez pe femeia asta, legătura mea cu ea e sinceră. Și dacă fac colaborari, ăsta a fost unul dintre lucrurile importante pe care le-am subliniat în colaborarea mea cu ei, nu postez nimic. Folosiți voi, mă puneți să fac pozez, să fac, facem video, ce vreți voi, dar la mine în proiect este doar ce vreau eu. Din punctul ăsta de vedere a fost mult mai complicat să găsesc resurse rapide de finanțare și atunci strângerea de fonduri a venit foarte, foarte bine și am continuat proiectul.

Andreea Vrabie: Te întrebam asta pentru că mă întrebam dacă în mintea ta la un moment dat s-a făcut o schimbare între „e ceva ce fac ca un hobby, e doar o pasiune” și „asta e de fapt munca mea, asta mă reprezintă”.

            Mihaela Noroc: Da, mi-am dat seama de chestia asta cred că în timpul campaniei de strângere de fonduri, pentru că am văzut că atât de mulți oameni îmi dădeau bani să lucrez la proiect. Eram „wow, dar chiar vreți? OK, atunci mă duc. Haideți că facem asta, e OK!” și mi-a dat putere să știu că am atât de mulți oamaeni lângă mine. Nu eram fără niciun sprijin. Chiar dacă era complicat și era un proiect dificil, să călătoresc, mai ales că mie mi-e și frică să zbor. Ce poate să fie mai ciudat decât atât, un călător fricos? 

Da, oamenii care au fost lângă mine, mesajele pozitive. O mamă îmi spunea „sunt foarte atentă cu ce ajunge în fața ochilor fiicelor – avea trei fiice –, nu ajunge orice la ele. Nu citesc absolut orice carte, nu văd orice fotografie și în momentul în care ți-am descoperit ție cartea le-am arătat-o și mi se pare un exemplu bun pentru ele”. Astea sunt mesaje și lucruri după care eu chiar mă ghidez. Vreau și fiica mea la rândul meu să crească cu un model sănătos și dacă eu ca mamă nu i-l dau, cine să i-l dea? De aia m-am și forțat să mă maturizez. De aia de la fetițele tinere pe care le-am fotografiat, am ajuns acum să am toate vârstele posibile, până la 103 ani. De aia astăzi am povești atât de multe, pentru că vreau oamenii să rezoneze și să învețe, să le aducă o rază de lumină, speranță, orice. Orice gând bun reușesc să găsească în urma unei imagini pentru mine este un mare, mare câștig. Vreau să adaug cât mai mult posibil, să avem o enciclopedie a calităților umane de la noi, de la femei. Să schimbăm un pic retorica. Să schimbăm puțin felul nostru de a vorbi despre o femeie sau de a privi o femeie.

Andreea Vrabie: Poate de la distanță sau când oamenii se gândesc cum ar fi să călătorești în 70 de țări, să faci doar ce te pasionează, poate pare ceva ideal – și nu spun că nu e, că e foarte frumos ce faci –, dar mă întrebam și care e partea care nu se vede, cea negativă. Nu știu, mă gândesc că stai departe de oamenii dragi, că poate ești singură uneori.

            Mihaela Noroc: Asta, da, și faptul că poate m-am însingurat destul de mult. M-am îndepărtat foarte mult și de familie și de prieteni și da, asta e foarte, foarte dificil. Plus o rutină zilnică: să ai timp să faci ceva de mâncare, să te duci la un curs, uite, cum vreau acum să fac curs de olărit. Să te ocupi și de creșterea ta interioară. Pe drum e cu totul altceva, te ocupi strict de proiect. Bine, acum, de când o am pe Natalia, clar mă ocup foarte mult și de creșterea ei, dar înainte era doar proiectul și atât. Și o bere pe zi, în fiecare zi, trebuie să recunosc. Acum mai puțin, că sunt mamă, dar o dată pe săptămână.

Andreea Vrabie: Pentru că sunt atâția ani, a fost vreun moment în care ai vrut să faci altceva? Să te oprești. Sau te-ai întrebat: dar asta o să fac tot timpul? Doar asta mă reprezintă acum?

            Mihaela Noroc: Eu foarte mulți ani – soțul meu se uita la mine cu stupoarte – nu puteam să zic că sunt fotograf. Spuneam „sunt și eu…”, „mai fac câteodată niște poze”, cam așa mă bâlbâiam. Am vrut să renunț și la proiect și la fotografie după ce m-am urcat în trenul fotografiei de nenumărate ori, pentru că se întâmpla să lucrez și să nu se întâmple nimic, să fie greu cu banii sau să nu reușesc să fotografiez ce voiam. Tot felul de motive. Să am numai săptămâni întregi cu refuzuri, cu oameni care nu acceptau și era foarte dificil. Da, voiam să renunț. „Da ce-mi trebuie? Gata, mă duc acasă, mă angajez din nou în televiziune și văd ce fac.” Dar se mai întâmpla câte un semn, mai venea un mail sau mai accepta câte o fată să fie fotografiată. Se întâmpla câte o chestie din asta mică la momentul respectiv, dar unică și atunci mă legam de asta. Poate e un semn! M-am agățat tot timpul de niște semne din astea mici. 

Nu știam exact că vreau să fac o carte sau care e finalitatea, de ce fac chestia asta. Cartea a venit mult, mult mai târziu, când mi-am dat seama că așa o carte poate să existe, că așa o carte de fotografie poate să existe. Că nu aveam alte exemple pe lângă mine, în jurul meu. 

Și e atât de fain să am posibilitatea să le fotografiez. Știi cum e, dacă faci un lucru și doar un lucru și îl faci de nenumărate ori, până la urmă ajungi să-l faci foarte bine și eu vreau să-l fac foarte bine. Foarte bine vreau să-l fac! Vreau să rămână în urma mea așa, ca o enciclopedie a femeii. Da, bineînțeles că o femeie sau un om poate fi fotografiate în miliarde de feluri, pentru că suntem miliarde pe pământ, dar eu vreau să găsesc ceva care ne leagă pe toți. Și dacă tu o să ai în fața ochilor tăi o mie, două mii, trei mii, cinci mii de femei care o să te privească la fel, îți dai seama că înăuntrul tău ești și tu conectat cu persoana respectivă. Tu în tine ai sămânța aia a bunătății și pentru mine e foarte important asta. 

Să înclinăm puțin balanța spre altceva. Atâtea milenii și secole de conducere masculină și uite. Bine, suntem OK, să zic, dar eu cred că avem foarte mare nevoie să ne conectăm cu femininul nostru. Hai că spun un fel de clișeu din ăsta, dar ăsta e adevărul. Hai să privim lucrurile și din perspectiva asta. Noi, femeile, da, acum trebuie să fim și bărbați. Sunt de acord cu asta, hai să ne asumăm și latura asta, dar hai să ne asumăm șilatura feminină. Hai să n-o uităm și hai să arătăm că e și ea puternică, chiar dacă ești un om bun.

Pe mine mă șochează că am cunoscut de-a lungul vieții mele oameni care sunt cu adevărat buni. Cred că ai văzut și în viața ta oameni care sunt cu adevărat buni și așa s-au născut ei. Eu nu cred că ei sunt unici, eu cred că toți avem partea aia, dar de-a lungul vieții au venit atâtea probleme și traume că ne-am ascuns, ne-am interorizat, ne-am pus carapace peste carapace, foaie de ceapă peste foaie de ceapă și nu mai găsim sâmburele ăla. Femeile pe care le-am fotografiat, ele reușesc mult mai ușor să se conecteze cu bunătatea lor.

Andreea Vrabie: Într-un fel mi-ai răspuns la următoarea întrebare, care era cum simți că te-a îmbogățit pe tine personal proiectul.

            Mihaela Noroc: Adevărul este că eu nu sunt încă un om bun. Nu sunt un om bun și știu că am o viață foarte faină și că da, eu sunt acum într-o poziție, e bine, e cald la mine acasă, e calm, am patul confortabil, totul e bine, am toată lumea sănătoasă în jurul meu. Personal despre mine cred –și știu că așa este, din păcate, eu știu –că atunci când voi avea o dificultate, o greutate mare, eu nu cred că voi reuși să fiu la fel de zâmbitoare cum sunt femeile pe care le-am fotografiat. Sunt atât de mulți oameni care m-au învățat lecțiile lor, dar eu lecția încă nu am învățat-o pe propria piele și proabil că odată ce treci prin niște greutăți personal, poate doar atunci reușești să te metamorfozezi. Eu încă nu am reușit să mă schimb profund, așa cum mi-aș dori eu. Mai am de lucru. Exact asta e cheia vieții, să fii acolo, în mijlocul negurei și tu să zâmbești.

Îmi aduc aminte de un moment sfâșietor. Mă rog, nu a fost atât de dramatic, dar pentru mine la momentul respectiv a fost foarte important. Eram în India, mă duceam la o piață de flori pe la șase dimineața, pe la răsărit voiam să fiu acolo, și aveam aparatul de fotografiat pe umăr și mergeam așa, încetișor, pe lângă corturi. Oamenii dormeau în niște corturi improvizate pe trotuar. Treceau mașinile și pe trotuar erau așa, nu știu, vreo 20-30 de corturi. Acolo trăiau oamenii de ani de zile și mai și plăteau chirie nu știu cât pe lună ca să trăiască în cort. Fetița pe care am văzut-o, cred că avea vreo 15-16 ani. Stătea întinsă pe patul ei improvizat, păturică, ce era, și m-a simțit cum trec pe lângă ea – pentru că pe acolo mergeam, pe lângă patul ei – și văd că deschide ochii și-mi zâmbește. Atât de frumos mi-a zâmbit copila aceea, atât de cald și de uman, atât de ce vrei tu mai bun pe lumea asta și m-am gândit să mă pun un pic în locul ei: eu, stau pe asfalt, pe trotuar, dorm acolo. S-au plimbat oricum toată noaptea șobolanii pe mine, pentru că așa este, sunt șobolani peste tot pe acolo și umblă pe oameni. Și deschid ochii și văd în fața ochilor mei o durdulie blondă, cu un aparat de vreo 3.000-4.000 de euro la gât care se uită la mine cu uimire și eu îi zâmbesc, măi. Îi zâmbesc. Păi eu puteam să fac așa ceva? Niciodată. Sincer îți spun.

Deci sunt niște oameni care te învață niște lecții și păcat că nu reușesc tot timpul să le explic oamenilor că există. Există printre noi acești mici îngeri sau na, nu știu cum să le zic. Oameni foarte buni.

Andreea Vrabie: Mi se pare că pe lângă frumusețe și bunătate, proiectul tău este și despre diversitate. Și mă întrebam, într-o lume în care părem din ce în ce mai divizați și întorși unii împotriva altora, tu cum speri să ajute că arăți diversitatea asta din lume?

            Mihaela Noroc: Sincer, da, poate suntem mai divizați, pentru că avem toți o voce și putem să vorbim între noi mai ușor și da, avem tot felul de puncte de vedere. Poate suntem divizați din punctul ăsta de vedere, dar în același timp, gândește-te că eu din România am fost un om care a călătorit în 70-80 de țări cu pașaportul românesc. Acum 20-30 de ani cine făcea așa ceva din România? În același timp, lumea a devenit mai mică și mai ușor accesibilă. Avem mai multe puncte de a comunica unul cu celălalt, de la faptul că eu scriu un post pe Facebook și mâine o să fie 10 oameni din Pakistan care o să mă ajute să mă aducă la ei în țară. Cumva suntem și mult mai uniți, avem și mai multă forță de fapt. Noi nu reușim să conștientizăm chestia asta, cu toate că încet-încet lucrurile se modifică. Oamenii conștientizează din ce în ce mai mult puterea comunității. Devenim o comunitate globală. Suntem prezenți cu toții peste tot și-o să fie din ce în ce mai mult. 

Poate sunt niște probleme politice și suntem difizați în legătură cu problemele politice, dar cred că la nivel de calități umane, oamenii din ce în ce mai mult o să fie mai dornici să și le descopere și să fie legați de calitățile astea umane.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *