Pe Bune #98: Maria Zavate

Cum folosești social media pentru a-ți răspunde la întrebări grele despre lume și porni o conversație în jurul lor.

Maria Zavate este designer grafic, iar în timpul liber întreține o comunitate de peste 10.000 de oameni pe Instagram cu poze rustice și discuții despre evenimente complicate din lume. De fotografie a fost interesată încă din adolescență, iar mai târziu și-a dat seama că e un mediu creativ pe care-l poate folosi pentru a transmite emoție și spune o poveste.

Despre „durerile lumii”, așa cum a numit seria de stories în care explică subiecte complexe, a început să vorbească pentru că a vrut să ofere o structură gândurilor despre evenimente despre care citește, de la alegerile din Belarus până la conflictul dintre Israel și Palestina. Maria nu pretinde că este jurnalist sau istoric, ci încearcă să-și răspundă ca un om obișnuit la întrebări pe care ni le punem toți despre natura umană și să ofere celor care o urmăresc un punct de pornire în propria lor documentare. Crede că ar trebui să ne pese de ce se întâmplă în lume și că oamenii vor să fie informați, doar că găsesc prea puține surse care să vorbească pe limba lor. Este și forma ei de a fi utilă comunității în care trăiește și de a avea un impact pozitiv, măcar pe internet.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Maria. Îți mulțumesc tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Maria Zavate: Bună! Mulțumesc și eu pentru invitație. Încă încerc să-mi dau seama cum am aterizat aici.

Andreea Vrabie: O să te întreb și despre asta, pentru că mi-ai spus ceva înainte să înregistrăm, când te-am invitat, ajungem și acolo. Pentru început, eu știu despre tine că ești designer grafic, dar ai și multe alte îndeletniciri pe lângă: faci fotografie, video, explici lumea în care trăim în stories pe Instagram, comentezi filme, ai și un proiect care se numește The Sfrrc. O să le iau pe rând un pic, pentru că vreau să te cunosc și vreau și oamenii care ne ascultă să te cunoască. Hai s-o luăm cu designul grafic, cum ai ajuns să faci asta? Știu că ai terminat Istoria Artei.

            Maria Zavate: Am terminat Istoria și Teoria Artei la facultate, un domeniu teoretic, fără prea multe perspective, din păcate. Cu mult potențial ar putea fi la noi în țară, dar fără prea multe perspective reale, și am vrut să fac ceva mai practic și voluntariatul m-a trainuit mai mult în sensul ăsta, pentru că am început să fac voluntariat din primul an de studenție la o asociație studențească. Asociația Studenților Francofoni din Iași se cheamă. Am intrat în departamentul ăsta de marketing, pentru că la interviu oamenilor li s-a părut că sunt creativă și ăla a fost și primul moment în care am deschis Photoshopul și am stat – îmi aduc aminte și acum – vreo 20 de ore ca să învăț să pun un watermark – nu știam că se cheamă watermark – pe niște poze. Nici nu știam cum să caut tutoriale pe YouTube, la vremea aia nu era totul atât de simplu și de explicit pe internet. M-am îndrăgostit cumva de zona asta și am zis să am și niște studii în domeniu și am făcut un master pe design, după care am avut un an de pauză în care am stat acasă, am boierit acasă. Am avut la dispoziție timp să mă gândesc la ce am de făcut și până la urmă am aterizat în București. Am plecat din Iași și am aterizat în București și bine am făcut. Am avut noroc din prima, n-a trebuit să bat la prea multe uși, am bătut la una și mi s-a deschis, am nimerit într-o echipă de oameni super faini. Eu lucrez la Cromatic Studios. Fac mereu aceeași glumă de neam prost, că e un studio de videochatE un studio care face nu doar design, e multidisciplinar: de la animație la branding, la webdesign. Cam asta e partea asta de design grafic.

Andreea Vrabie: Fotografie și video? Cum ai ajuns să fii interesată de asta?

            Maria Zavate: Nu știu, lucrurile astea s-au dezvoltat organic. Domeniile astea, mai ales acum, în era asta super digitală, în care se împletesc toate, nu sunt foarte bătute în cui. Eu cu fotografia am început de prin liceu, mi-a luat taică-miu un aparat foto și m-a prins pur și simplu. Îmi plăcea să observ lucrurile din jurul meu prin lentilă, să izolez realitatea.

Andreea Vrabie: Poți să-mi dai câteva exemple, ce fotografiai la început? Îți mai amintești?

            Maria Zavate: Oh, doamne. Vorbim de epoca tumblrBine, eu nici nu aveam internet la vremea aia, era înainte să intru la liceu. Eu am avut internet prima dată în clasa a IX-a, deci până atunci nici măcar nu aveam unde să expun ceea ce fac. Era doar așa, o experimentare. Nu știu, pozam buruieni. Mai mult natură, nu neapărat oameni. A fotografia oameni e destul de dificil, încă nu pot să zic că aparatul e o extensie a mâinii mele când vine vorba de a fotografia oameni, deși îmi place foarte mult zona asta documentaristă, dar îți trebuie ceva mai mult. Trebuie să vină din interiorul tău să poți să faci treaba asta, să lucrezi cu oamenii efectiv și să-i faci să se simtă confortabil în fața camerei. Deși m-am uitat la un masterclass cu Annie Leibovitz și ea zicea că „nu este datoria fotografului to set a person at ease”, să o facă să se simtă confortabil, însă mi s-a părut că din poziția ei este ușor să spună asta, pentru că e un om sociabil prin natura ei. Dacă ești puțin introvert sau o combinație de introvert și extrovert, cum sunt eu, nu este cel mai simplu lucru să lucrezi cu oamenii, să-i fotografiezi. Așa că m-am concentrat mai mult pe detalii din astea, pe buruieni, cum ziceam, că eu locuiesc la țară. Locuiam la țară, acum locuiesc iar la țară, da. S-a învârtit roata pandemiei.

Am cochetat cu mai multe zone, am făcut și fotografie de eveniment. Acum n-aș mai face. Am acele momente cringe în care nu-ți declanșează aparatul. Mi s-a întâmplat o dată, la o nuntă. Semnau mirii documentația acolo și le-am zis că „băi, îmi pare rău, dar nu a declanșat aparatul, poți s-o mai faci o dată? Poți să mai scrii o dată?”. A fost penibil, dar astea sunt momente care-mi comunică că poate ar trebui să… Și așa am făcut, m-am îndreptat înspre altă zonă, nu am mai rezonat cu partea asta, dar am făcut o vreme și fotografie de eveniment.

Cum să zic, toate etapele astea au fost importante. Până la urmă m-au adus în punctul în care sunt acum, în care folosesc fotografia mai mult ca pe un mediu de exprimare, un mediu de a spune ceea ce am de spus pe internet. Nu mai este fotografia în sine de dragul fotografiei.

Andreea Vrabie: Poți să-mi explici un pic mai mult asta?

            Maria Zavate: Da, adică inițial, eu când mi-am deschis Instagramul, aveam Instagram beta. Nici măcar nu era Instagramul el, că aveam un telefon de trei parale, nici nu mai contează. Nici nu credeam că am nevoie de un smartphone și mi-a zis cineva „instalează-ți, dom’le, Instagramul, că e pentru tine, că tu faci foto”. L-am instalat și prima dată îl foloseam așa, ca pe un portofoliu. Inclusiv captionurile erau în engleză, foloseam zeci de mii de hashtaguri. Încercam, acolo, să intru pe o piață. Și am virat din zona asta, în care pagina mea era un portofoliu de foto, la a fi o extensie firească a propriei mele persoane, cu anumite preocupări. Când am început să spun lucruri și să vreau să transmit niște lucruri, m-am folosit de fotografie ca să pot să împachetez mesajul într-o formă care să ajungă la oameni așa cum vreau eu, să reușesc să le dirijez emoțiile așa cum vreau eu.

Andreea Vrabie: Simți că – pentru că asta am simțit eu mereu uitându-mă la fotografiile tale, cel puțin în ultima perioadă, la ele mă refer, că spun o poveste – e o încercare de a spune o poveste?

            Maria Zavate: Nu, nu e încercare conștientă. E pur și simplu universul sau spațiul mental în care mă aflu eu în punctul ăsta și asta se vede și acolo. Acum nu știu dacă la vreun nivel subconștient încerc să fac chestia asta structurat. Cred că se conturează. Este impresia asta, că eu am creat un mediu care e foarte coerent și din cauza spațiului în care mă aflu. E o estetică unitară, un anumit vibe pe care-l transmit datorită locului în care mă aflu: la țară, izolată. Stau în mijlocul satului, dar sunt complet izolată de vecini. Stau așa, ca într-un polonic, într-o vale și nu prea am vecini. Ce să fac altceva decât să mă uit pe fereastră, să văd cum se schimbă lumina, cum se schimbă natura, cum trece o frunză de la un stadiu la altul. Pare așa, că „ce viață boemă are asta, ce naiba?”.

Andreea Vrabie: Dar chiar pare.

            Maria Zavate: Da, pare. Știu că este impresia asta și eu încerc totuși să mă feresc. Prin activitatea mea de pe stories eu arăt o parte care nu arată ca în feed și încerc să nu păcălesc lumea. Viața la țară nu e așa idilică cum încercăm noi prin nu știu ce mișcări pe internet s-o facem să pară. Ea este destul de grea. Eu sunt norocoasă că muncesc, dar muncesc la computer. Dar ai mei, în momentul în care merg cot la cot cu ai mei să ne ducem traiul de viață la țară, ăla care este, lucrurile nu stau așa idilic cum se vede pe internet. Eu izolez realitatea într-un mod care da, trezește nostalgii la oameni sau la oamenii care poate n-au avut rude la țară, nici bunici, nimic. Se uită la imaginile astea sau la videouri, la cinemagraphuri, ce mai fac eu, și zic „băi, îmi trezești amintiri pe care nu le-am avut”.

Andreea Vrabie: Spuneai mai devreme că întoarcerea la țară a avut legătură cu pandemia?

            Maria Zavate: A avut, da. Eu eram stabilită deja de aproape trei ani în București. Pe mine pandemia m-a prins cu un picior bușit, oricum eram cu el în ghips, n-aveam cum să fac nimic. Carantina aia am stat oricum în casă. Deci am stat în București și după vreo trei luni m-am retras la țară. Nu mai avea rost să stau acolo. La urma urmei, mă gândeam că în București merită să dai banii ăia pe chirie și pe mâncare, pe tot ce se întâmplă acolo pentru ceea ce se întâmplă în oraș, ori pandemia a făcut Bucureștiul să nu mai fie diferit de restul locurilor din țară și nu mai avea rost să stau acolo atâta timp cât București nu mai era București.

Andreea Vrabie: Te-ai gândit atunci sau ți-ai dat seama atunci, când ai făcut pasul, că s-ar putea să fie și o oportunitate fix de a arăta ce se întâmplă la țară, ce spuneai mai devreme? Vreau să înțeleg cum ai privit tu mutarea asta, dacă a fost ceva forțat mai degrabă de împrejurări sau odată ce ai ajuns la țară ți-ai dat seama „hai să arăt oamenilor, că oamenii și așa sunt izolați, nu mai au acces la natură în momentul ăsta, hai să le arăt un pic ce se întâmplă aici”.

            Maria Zavate: Nu m-am gândit conștient la asta, dar am observat că asta se întâmplă. Am observat că documentând ceea ce văd eu sau cum percep eu lucrurile, atrage oamenii și îi ajută eventual să treacă peste izolarea în care se află ei sau peste modul în care se desfășoară la ei pandemia. Am observat efectul pe care îl are și da, pot să zic că în momentul în care am observat lucrul ăsta, am plusat. Dacă am văzut că oile mele în slow motion pe Subcarpați au avut atâta succes, cu mii de shares și ce mai era pe acolo, am zis că „hmm, foarte interesant, nu mă așteptam la asta” și pot să zic că da, am mai plusat, am mai pus o o mâță, o oaie, o gâscă.

Andreea Vrabie: Pe tine cum te ajută să faci asta?

            Maria Zavate: Nu știu, bănuiesc că simplul fapt că sunt în conexiune atât de directă cu natura mă ajută să mă țină pe linia de plutire și mă ajută să nu mă plictisesc. Ai mereu ceva de observat. E mereu ceva în jurul tău la care să te uiți și să te minunezi.

Andreea Vrabie: Spuneam și cum te ajută că oamenii reacționează.

            Maria Zavate: Ah, cum mă ajută pe mine. Bă, în niciun fel. Îți dă o senzație de bine să știi că ai un efect oarecum terapeutic asupra oamenilor. Recunosc, e o doză de narcisism acolo, pe care toți o avem, te gâdilă puțin, dar cam atât. Oricum eu nu mă pot abține să nu fac lucrurile astea. Îmi vine atât de natural să surprind ce se întâmplă în jurul meu și să pun pe internet, încât nu trebuie să fac o strategie din asta. În toți anii ăștia, de când folosesc Instagramul, niciodată nu am fost în pana aia de creație, „eu oare ce să postez, ce să pun? Ce să fac?”. Nu am ajuns în blocaje de genul ăsta. My mind always working.

Andreea Vrabie: Am observat pe site-ul tău că faci sau îți propui să faci asta și pentru branduri. Și nu știu dacă și colaborările pe care le-ai avut cu DoR intră în categoria asta, pentru că tu ai avut pe pagina de Instagram DoR vreo trei takeoveruri. Eram curioasă, chiar dacă ai spus mai devreme că nu te poți abține să nu fii creativă, pentru un astfel de proiect sau de propunere, cum te pregătești totuși, cum ai învățat să creezi conținutul ăsta cât să umple o zi sau un weekend?

            Maria Zavate: Sincer, e un haos la mine în cap. Aș minți să zic „aveam așa, o structură foarte clară cu ce am de făcut”. Nu. De exemplu, când a fost primul takeover de pe DoR – a fost despre vin, despre cum culegem strugurii, cum se face vinul la țară, etc. –, pur și simplu am avut camera, toolurile necesare, cu care să surprind ce se întâmplă acolo și la fața locului m-am orientat. Am încercat să surprind toți pașii, le mai puneam alor mei întrebări, să nu ratez ceva. În mintea mea intuiesc cam care ar trebui să fie rezultatul final.

Uite, am fost cu Erasmus la un moment dat și am făcut un semestru de montaj. Proful nostru de acolo ne-a zis o chestie care mie mi-a rămas în minte: „Putem noi să știm o grămadă de tehnică, dar ce trebuie să învățăm noi e cum să punem imaginile unele după altele de așa natură să trezim emoții. Lucrul ăsta este crucial”. Mi-a rămas în minte chestia asta și probabil eu asta încerc să fac, să alternez o imagine, o fotografie cu un video, cu un cinemagraph, cu un colaj de așa natură încât să creez o poveste dinamică, care să țină omul acolo engaged și să-i trezesc niște nostalgii. Să-l dirijez cumva în zona asta.

Îmi cunosc audiența destul de bine. Ei seamănă destul de mult cu mine și atunci am încredere că dacă eu am văzut lucrurile într-un fel și mie mi s-au părut interesante, cu siguranță la o mare parte dintre ei o să li se pară și lor interesante. Am încredere în faptul că mă oglindesc cumva. Mamă, ce narcisist sună chestia asta! Facem terapie aici și-mi dau seama de niște lucruri.

Andreea Vrabie: Eu mă gândeam, apropo de curiozitate, că una este să primești un brief: avem nevoie să facem proiectul ăsta timp de un weekend. Dacă ție nu îți place și nu ți se pare interesant, dincolo de audiență, o să fie foarte greu. O să fie tot timpul „oh, dar acum ce pot să mai fac?”. Treci prin asta vreodată sau nu știu, ai momente în care ți se pare că te repeți?

            Maria Zavate: Nu. Cu cât este mai îndepărtat de preocupările mele proiectul respectiv, cu atât e mai challenging pentru mine să-l fac interesant și aici da, intervine curiozitatea. Trebuie să înțeleg bine. Am avut colaborări, de exemplu, pe coffee shops. Ori eu la cafea de specialitate nu prea mă pricep. Am mai intrat eu în contact cu ea prin facultate, dar nu știu mare brânză despre ea. Dar în momentul în care am avut de făcut, să zicem, cei șapte pași pe care trebuie să-i faci de la momentul când dai la râșniță cafeaua până când i-o dai omului pe tejghea, trebuie să înțelegi ce se întâmplă acolo ca să poți să construiești acest storytelling

Bine, eu ziceam că e un haos, dar într-adevăr, e un haos și pe hârtiile mele, unde totuși îmi schițez lucruri. Nu primesc briefuri. Bine, brieful ce ar însemna, „mie mi-ar plăcea să fac chestia asta”? Dar un brief ar însemna ceva mai mult. Ar însemna niște guidelines mai concrete. Nu prea primesc guidelines concrete, deci cumva trebuie să pornesc de la simpla idee și să o dezvolt eu într-un brief după care să mă ghidez. Pentru mine e challenging. Cum spun asta? Provocator. Provocator îmi pare așa, că are o conotație puțin negativă în română. Eu încerc să mă temperez cu engleză, dar foarte greu reușesc.

Andreea Vrabie: Mie mi-ai atras atenția la început pentru fotografii, că sunt foarte frumoase, dar motivul pentru care am rămas într-un fel să te urmăresc…

            Maria Zavate: Ia spune.

Andreea Vrabie: Nu că ți-aș da unfollow și chestii de genul ăsta, dar ce te face să-mi apari acolo, în top pe stories…

            Maria Zavate: E faptul că pun 50 de stories pe zi, zi sincer.

Andreea Vrabie: Nu că sunt 50, ci cele în care încerci să explici lucruri complicate din lume. Nu știu dacă neapărat „să explici” e cuvântul, ci așa cum le înțelegi tu, de la feminism, până la, acum recent, conflictul dintre Israel și Palestina.

            Maria Zavate: Da.

Andreea Vrabie: Cum ai început să faci asta? Cum ți-ai făcut curaj să faci asta?

            Maria Zavate: Mi-a venit destul de organic. Nu știu exact să punctez când am început să vorbesc despre „durerile lumii”, că i-am dat și un nume – poate patentez cumva chestia asta. Nu știu, eu mereu am fost un om curios. M-a interesat să înțeleg rațiunile pentru care oamenii fac ceea ce fac și încercând să-mi explic mie, mă ajută mult mai mult să-mi structurez gândurile. Ori atunci când tu trebuie să le explici altora niște lucruri complexe, complicate, te obligi pe tine să-ți pui ordine în gânduri, în informații, să ai o structură clară, să înțelegi foarte bine fenomenul respectiv. Cumva am făcut-o mai mult pentru mine inițial. Că am văzut că am preîntâmpinat și o nevoie a oamenilor e altceva, dar în primul rând am făcut-o pentru mine, că simțeam nevoia să-mi pun ordine în informațiile care veneau către mine sau pe care le căutam. Dar când ești preocupat de un subiect, de regulă nu te mai duci tu către ele, vin ele către tine. Mă rog, începi să le observi, să le vezi peste tot. Decât să fac asta într-un Word și mai știu eu pe ce agendă, am decis s-o fac pe internet.

Andreea Vrabie: Își mai amintești când a fost prima dată sau primul subiect memorabil.

            Maria Zavate: De fapt, încă de pe la început, când erau story-urile la început și am început să vorbesc despre practici neortodoxe prin care oamenii de pe social media încearcă să urce pe scara asta a faimei online. Observam tot felul de tehnici care mi se păreau lipsite de etică și cei care apelează la astfel de tehnici ca să reușească să aibă succes – nu vreau să judec pe nimeni, fiecare încearcă în felul lui, în funcție de gradul de dezvoltare psihologică, emoțională pe care îl are –, dar erau multe tehnici care-mi păreau că sunt comportamente transferabile și în realitate. Și îmi părea că dacă noi construim un mediu online infect sau lipsit de un cod moral cât de cât acolo, chestia asta o să oglindească foarte bine viața noastră reală din afară online-ului. Cred că astea sunt primele subiecte pe care le-am abordat. Am avut 10-15 stories despre follow, unfollow și ce înseamnă el sau cum afectează oamenii, cum afectează artiștii. Așa am început, cu comportamente deviante de pe platformă.

Andreea Vrabie: Și apoi, durerile lumii, care sunt, mă rog, nici nu știu cum să le descriu: subiecte la care cam evităm să fim atenți, dar ar trebui să fim atenți.

            Maria Zavate:Eu cred că lumea este atentă la subiectele astea pe Facebook, dar într-o manieră care nu ajută pe nimeni cu nimic. Pe Instagram cred că asta lipsea. Sunt puțini oameni, cel puțin în România, care abordează subiecte greuțe și încearcă să le traducă de așa natură încât să facă oamenii să fie interesați și să nu dea next și să nu se simtă bombardați, ca atunci când citesc știri. Există o nevoie de a fi informat și de a ști ce se întâmplă în lumea asta și de ce. Cred că nevoia asta am preîntâmpinat-o eu. De aia a prins, cumva, doar că – uite, și aici ajungem și la senzația de impostură pe care pot să o simt uneori – eu nu am doctorate în conflictele din Caucaz sau din Orientul Mijlociu. Dar cred că tocmai asta, faptul că eu sunt un reprezentant al omului simplu, interesat de lucrurile astea, care încearcă să dibuiască ce se întâmplă acolo și să despice firul în 14 ca să vadă. Știi, metoda Decartes, o problemă o desfaci într-o mie de părți ca să încerci s-o înțelegi. Cred că oamenii au nevoie de asta, au nevoie să înțeleagă lucrurile astea, dincolo de titluri bombastice din știri.

Andreea Vrabie: Ți-a fost teamă de ceva? Fix ce ai mi-ai spus mai deveme…

            Maria Zavate: Da.

Andreea Vrabie:… că apare sindromul ăsta al impostorului.

            Maria Zavate: Mi-a fost teamă în sensul teama de responsabilitate. Cu cât îți crește audiența, cu atât devii mai responsabil de ceea ce faci acolo. Eu știu că oamenilor le place, influencerilor, de exemplu, cuvântul ăsta, „influență”, dar nu le place cuvântul „responsabilitate” deloc. Eu simt – nu că aș fi eu influencer, nu mă identific neapărat cu termenul ăsta –, dar simt că am o responsabilitate. Atâta timp cât sunt 3.000 de oameni acolo care zilnic se uită la story-urile tale și le transformă în subiecte de conversație în familie, cu prietena, cu prietenul, la școală… A mai apărut acum și o audiență mai tânără, ceea ce mă face să mă sperii puțin. Conținutul meu poate fi un pic și 18+ uneori. Să nu înțelegem aici că fac nu știu ce trăsnăi pornografice, dar cred că ai nevoie de un anumit grad de dezvoltare emoțională, să zicem, ca să înțelegi anumite lucruri pe care le expun eu acolo, fără perdea. 

Asta ar fi o teamă, să nu jignesc pe cineva fără să-mi dau seama, să nu transmit informații eronate. Las mereu o portiță deschisă, în sensul că: fratele meu, eu nu sunt specialist. Eu vă invit să cercetați singuri. Ceea ce fac aici e minimum starter. Pornești de aici. Eu îți trezesc o curiozitate pe care tu după aia… Eu pun și niște resurse: citește cartea aia, vezi documentarul ăla, ascultă nu știu ce podcast, dar eu doar dau startul cumva la chestia asta, atât. N-aș vrea ca oamenii să ia complet de bună și să rămână acolo doar la ceea ce prezint eu. Îți dai seama, mai ales în cazul conflictelor sau în cazul problemelor complicate care se întâmplă pe mapamond, nu ai cum tu să le explici. Poți să pui și 100 de stories, nu ăsta este modul de a le prezenta complex, dar poți într-adevăr să susciți interesul oamenilor de așa natură încât să caute mai departe. Mă bucur să văd că da, am o mână de consăteni care sunt foarte deschiși, foarte deschiși la a-și lărgi orizontul ăsta cognitiv.

Andreea Vrabie: Spuneam mai devreme, pentru că ai menționat acum consătenii, că motivul pentru care am început să te urmăresc e pentru că încerci să oferi informațiile astea ca un om obișnuit, așa cum le înțelegi tu. Dar mă întrebam și dacă ai avut reacții din categoria „nu mă interesează asta, mai bine stăteai la fotografie”.

            Maria Zavate: Nu, niciodată. În schimb, am avut oameni care au intrat puțin cu bocancii în DM-ul meu să mă contrazică. Și de regulă, 99% sunt oameni super faini, oameni super educați, care vin cu puncte diferite de vedere pe care de regulă le transform în screenshots și le pun ca perspectivă, „uitați încă o perspectivă” sau „iată, la asta nu m-am gândit” și creez așa, o conversație între oameni. Am avut și câteva cazuri rare în care oamenii s-au simțit triggered sau atacați și atunci au simțit la rândul lor nevoia să atace. Dar văd că am o anduranță destul de mare la chestia asta, nu mă afectează prea tare. Pot să mă raportez, atâta timp cât nu se folosesc cuvinte injurioase, buruienoase – dacă nu folosesc expresii buruienoase –, eu sunt deschisă la conversații și dezbateri.

Poate deveni puțin overwhelming când abordez subiecte controversate. Poate să-mi ia câteva ore să răspund la mesaje, pentru că unele necesită să fii engaged în conversație și atunci când ai câteva zeci sau sute de oameni cu care trebuie să faci chestia asta, poate deveni obositor. De regulă, am avut ceva de câștigat din asta, am aflat niște perspective noi, niște lucruri noi, poate niște resurse noi pe care nu le știam până la momentul ăla. E un win-win.

Andreea Vrabie: Pentru că ai spus că uneori primești zeci de mesaje și poate fi obositor, nu a fost niciun moment în care să te gândești „cine m-a pus să deschid subiectul ăsta?”.

            Maria Zavate: Nu, nu. Cred că impactul pozitiv pe care-l au lucrurile astea este mai mare decât senzația mea de oboseală. Cred că e mai important. Cred că e mai importantă necesitatea cu care sper tot mai multă lume să vină în întâmpinarea ei decât faptul că eu mă simt obosită azi-mâine. Mai ales, gândește-te că eu vorbesc, uite, cum a fost acum cu Israel-Palestina, de oameni care au murit, de case care au fost bombardate, de clădiri care au fost bombardate și eu mă plâng că ce? Că vine cineva în DM și-mi zice „unfollow!”. „Shit!”. Nu, nu pot în niciun caz să mă plâng de așa ceva.

Andreea Vrabie: Și care e necesitatea asta în oameni, ce crezi că le oferi, dincolo de că e o informație tradusă pe înțelesul lor?

            Maria Zavate: Au nevoie de răspunsuri la întrebările alea mai mari pe care mi le pun și eu: de ce fac oamenii ceea ce fac? De ce ajungem să ne urâm atât de tare încât ajungem să ne omorâm? Este un subiect fascinant și normal că sunt anumite conflicte de pe hartă care-ți oferă niște răspunsuri mai complexe decât ți le-ar da o altă situație. Dar eu pot să răspund la întrebările astea și analizând un film bun, de exemplu. Bine, nu este același lucru să vorbești despre un conflict real și despre un film, însă când vine vorba de a-ți răspunde la întrebarea aia pe care ți-o pui, legată de natura umană, să zicem, răspunsurile pot să vină din ambele părți foarte bine.

Andreea Vrabie: Uite, aici să-mi spui dacă mă înșel, că mi se pare că numărul oamenilor care te urmăresc a crescut mai ales în ultimul timp și poate mai ales de când faci asta, de când vorbești despre subiecte complexe și complicate în stories. A fost vreun moment în care ți s-a părut compleșitor că vin poate prea mulți? Ce spuneai mai devreme, la începutul interviului, că oamenii care te urmăresc, majoritatea sunt ca tine, s-ar putea la un moment dat să nu mai fie.

            Maria Zavate: Când zic ca mine mă refer la faptul că au nevoi similare și au setea asta de a cunoaște și de a înțelege. Nu sunt ca mine neapărat ca personalitate, în niciun caz, dar își pun întrebări similare cu ale mele și dacă eu încerc să-mi răspund la ele și răspund la ele într-un mod public, iar asta pe ei îi ajută să înțeleagă și ei niște lucruri mai bine, super. 

Ori cred că sunt încă într-o perioadă de tranziție, adică una e să ai 5.000 de oameni care te urmăresc, alta e să ai 10.000. Încă încerc să găsesc metode de a gestiona timpul de așa natură încât să le fiu de ajutor tuturor celor care-mi scriu, să nu rămână nimeni pe seen, nu știu. E mai mult vorba de time management decât de copleșire psihologică sau emoțională. Nu, îmi face plăcere să fac lucrurul ăsta, îmi place foarte mult.

Am și o extensie, am un newsletter. Dacă pe Instagram urlu acolo cu spume la guriță despre tot felul rahaturi, dar le împachetez – subiectele grele e greu să le împachetez în umor, dar poți să ai un umor mai negru, modul în care te exprimi să fie de așa natură încât omul zâmbește așa, amar la ceea ce citește și eu încerc să împachetez așa lucrurile – într-un soi de umor, dar am un newsletter unde e totul pe inspirație și pe „uite cât de frumoasă poate să fie umanitatea! We are not all shit”. Nu e nevoie să ne ducem în letargie din asta nihilistă tot timpul. Acolo încerc să scald apele, dar e o combinație. Am uitat de partea asta, de faptul că îmbrac chestiile în umor și cred că a prins destul de mult.

Anul ăsta pandemic pentru mine a funcționat de minune, mi-e și rușine să recunosc chestia asta, dar mie mi-a adus numai lucruri bune. Iar online presupun că lumea a avut mai mult timp să petreacă online și eu am postat la greu, spasmodic, efectiv. Am fost mereu pe valul ăla de interes de la momentul x la y și am postat conținut în sensul ăsta. Mă refer de la meme-uri, la glume, la analize, un mix din ăsta, o ciorbă moldovenească. Eu sunt din Moldova, by the way.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că problema de fapt – mă rog, e o problemă mică în momentul ăsta, dar ar putea deveni mai mare în timp – e cea de time management. Asta voiam să te întreb, că tu ai o meserie în continuare.

            Maria Zavate: Slavă Domnului, da.

Andreea Vrabie: Cum faci să le faci pe toate?

            Maria Zavate: Habar n-am. Trăiesc într-o stare continuă de stres, și dacă nu fac toate lucrurile astea sunt și mai stresată. Nu știu, pur și simplu nu pot altfel. Am un program de șapte-opt ore la muncă pe partea asta de design grafic, cum spuneam, și în rest, tot timpul pe care-l am de regulă îl dedic Instagramului și proiectelor conexe, cum e The Sfrrc, cum e site-ul, cum e newsletterul și mai am și colaborări pe freelance sau pe voluntariat, de exemplu. Simțeam că partea asta a rămas undeva aruncată acolo și am simțit nevoia să mă reapuc de ea. N-am vrut „hai, mă iau și mă duc într-o zonă cu totul străină mie”. Nu, fac tot ceea ce știu, pe partea asta de vizual, pentru o organizație care se ocupă cu diverse. Acum în focus este chiar o organizație făcută de niște prietene de-ale mele din studenție. Au făcut o organizație în Piatra Neamț și încercăm să facem lucrurile să se miște și în această comunitate din Piatra.

Andreea Vrabie: Și de ce e important pentru tine să existe și partea asta de voluntariat?

            Maria Zavate: Habar n-am, poate sufăr de ceva sindrom al eroului, cine știe. Simt eu că trebuie să… Nu că trebuie, e o nevoie a mea interioară probabil de a simți că fac lucruri care au impact pozitiv, sper, asupra celorlalți, asupra comunității în care mă aflu. Cred că dacă toți ne-am dedica – idealul ar fi mai degrabă ca toată lumea să-și facă meseria foarte bine de așa natură încât să nu mai fie nevoie de ONG-uri, dar pentru că nu trăim în această lume ideală –, cu cât ne dedicăm măcar puțin din timpul nostru unor activități de genul ăsta, care să sprijine comunitatea în care ne aflăm, cu atât mai bine. Și dacă nu ai timp, pentru că ai un job stresant și așa, cel mai bine merge cu donația. Eu am chestia asta, lunar le spun oamenilor – pentru că oricum oamenii sunt spamați cu chestii de genul ăsta, „donează aici, uite cazul y, hai să facem asta”, așa că pentru că nu am vrut să fiu foarte spammy – le dau un reminder: eu am făcut o donație aici, am sprijinit inițiativă y și vă invit și pe voi să nu uitați să faceți chestia asta măcar o dată pe lună, pentru că pentru oamenii ăia contează. 

Andreea Vrabie: E asta tot parte din ce spuneai mai devreme, că ai o responsabilitate, mai ales că te urmăresc mulți oameni? Dacă tot ai vizibilitatea asta în creștere, simți că e o responsabilitate să faci și asta?

            Maria Zavate: Nu simt că vine neapărat din „vai, acum dacă am crescut în felul ăsta, musai trebuie și să fac ceva caritabil”. Nu, vine tot dintr-o pornire naturală, firească a mea și desigur, când am văzut că sunt atâția oameni acolo, why not? Un reminder nu strică. Dar nu ține neapărat că simt că am o responsabilitate în sensul ăsta. Îmi mai scriu, din păcate, când vine vorba de acțiuni caritabile, mă simt nevoită să dau același răspuns tuturor, pentru că nu mă pot transforma într-un panou de anunțuri caritabile. Nu de aia se află oamenii ăia acolo și s-ar pierde sensul activității pe care o fac acolo la urma urmei. Trebuie să am grijă să selectez. Trebuie să fiu, din păcate sau din fericire, habar n-am, foarte selectivă cu lucrurile pe care le sprijin, dar pentru mine e mai important reminderul ăla. Nu contează pe cine sprijini, doar să o faci măcar o dată pe lună.

Andreea Vrabie: Încă ceva care mi-a atras atenția la tine e că…

            Maria Zavate: Nu mă spăl pe cap.

Andreea Vrabie: Să știi că are legătură, fii atentă că ai nimerit-o. Că pe o platformă în care oamenii… Instagram mi se pare cea mai falsă dintre platforme, e cea mai cosmetizată dintre toate și că fix pe ea…

            Maria Zavate: M-am trezit eu să vin fără filtre, măi. Cum mi-am permis?

Andreea Vrabie: Exact. Și îmi pare rău, dar tu ai spus-o mai devreme. Eu voiam să spun că ai părut ciufulit, dar așa e. Uneori vorbești cu părul nespălat sau din pat. Nu ai cadrul ăla foarte pregătit în spatele tău. Și – știu că o să sune ca dracu, dar așa suntem noi ca ființe, niște superficiali – mi se pare un act de curaj și mă întrebam cum a fost pentru tine. E doar în capul celorlalți sau ți-ai propus tu și ai spus „nu, mă, hai, dacă tot vreau să fiu reală, așa o să fac?”

            Maria Zavate: Deci când mi se spune că e vorba de curaj, îmi dau seama în ce stare deplorabilă ne aflăm. Dacă a ajuns să fie un act de curaj să te afișezi pe internet nemachiat, nefiltrat și nepieptănat, înseamnă că lucrurile nu stau așa de bine. 

În al doilea rând, nu, nu e nimic strategic. Pur și simplu creierul meu am văzut că funcționează în felul ăsta: apare o idee și efectiv mă zgândărește până o scot. Trebuie s-o verbalizez sau s-o scriu și nu pot să controlez de fiecare dată cum arăt. Ce ar însemna ca de fiecare dată când îmi vine mie să vorbesc despre un subiect să mă duc să mă spăl mai întâi pe cap sau să mă pieptăn sau mai știu eu ce să fac? Eu simt nevoia să spun lucrul ăla atunci și atunci îl spun. Din cauza asta oamenii au perceput genul ăsta de activitate pe care-l fac eu ca fiind autentic. Măi, nu e chiar așa. Eu am grijă totuși să fie lumina mai OK, unghiul din care stau, să nu fiu chiar dizgrațioasă acum, că nu te ascultă nimeni. Trebuie să fii cât de cât prezentabil, să fii cât de cât carismatic acolo, dar cred că oamenii văd în degajarea și lejeritatea asta o încredere în propria persoană pe care toată lumea vrea s-o aibă. Și atunci, probabil asta a prins la public, faptul că e o valoare care e transferabilă și la ei. E ceva ce toată lumea ar vrea să aibă și anume atitudinea asta, lejeritatea asta.

Andreea Vrabie: Și o ai? Nu lejeritatea, încrederea.

            Maria Zavate: Ei, acum depinde despre ce vorbim. De regulă da, sunt un om destul de încrezător în mine. E o combinație, uneori nu am încredere deloc, dar când vine vorba de imaginea mea nu mă interesează atât de tare lucrul ăsta. Dacă este să am probleme cu lipsa încrederii în mine n-are legătură cu imaginea, are legătură mai degrabă cu capacitatea mea intelectuală, să zicem.

Când îți spuneam de sindromul impostorului, când mi-ai scris că „hai, Maria, că vreau interviu cu tine, să închei lungul ăsta șir și anii ăștia de podcast”, în mintea mea, normal că a apărut acest sindrom al impostorului. Având o activitate atât de intensă pe internet, în care par foarte elocventă în tot ceea ce spun, mereu mi-e teamă ca realitatea să nu fie alta. Mă întâlnesc cu omul în realitate și vede că de fapt eu atunci când vorbesc sau când nu sunt în fața lui live, nu sunt de fapt așa smart cum par pe internet. E într-adevăr o teamă constantă la mine asta, să nu cumva să păcălesc oamenii că sunt mai nu știu cum decât sunt de fapt, dar nu prea are legătură cu imaginea. Dimpotrivă, pentru mine ar fi teribil să mă afișez ferchezuită pe internet și apoi, când mă întâlnesc cu oamenii în realitate, să zică „what the fuck, cine este persoana asta, că nu o recunosc? Parcă seamănă, dar nu e aceeași”. În realitate arăt mai bine, sper eu. 

Aș vrea să nu pun astfel de presiuni pe mine, să pară că aștept de la oameni să mă vadă într-un anumit mod. Pentru mine e mai lejer să mă prezint așa cum m-am trezit. I woke up like this, come on, Beyonce o spune. Dacă aș fi fost foarte atentă la asta, eu nu aș fi avut conținut pe Instagram. Dacă eu mi-aș concentra atenția la lucrurile care nu-mi plac, la modul în care se expun oamenii într-un mod care nu rezonează cu mine, cu valorile mele, whatever, nu aș fi făcut ce fac acum. Probabil m-ar fi luat anxietatea, m-ar fi luat și pe mine tot felul de întrebări: „Băi, dar poate nu e OK să te afișezi așa”. Dar nu prea mă uit, că mă ia într-adevăr anxietatea și încep să mă gândesc la tot felul de existențialisme, că de ce e lumea așa cum e. Prefer să am mai mult o atitudine constructivă: frate, dacă vrei alt tip de conținut, ai două opțiuni din punctul meu de vedere, fie faci alt tip de conținut, fie urmărești alt tip de conținut. A urmări oameni care-ți dau anxietatea asta și care te fac să te gândești că lumea s-a dus pe apa sâmbetii…

Andreea Vrabie: Sau că viața ta nu e perfectă.

            Maria Zavate: Sau că viața ta nu e perfectă și în fiecare dimineață te trezești și te uiți în oglindă și te compari cu X și cu Y și „OMG, ia uite, cutare este în Papua Noua Guinee și eu unde sunt” sau „ia uite cum arată X și eu cum arăt”, nu e o atitudine constructivă asta. Mai bine urmărești oameni și interacționezi – că este important, așa este construită platforma asta, pe interacțiune și să te țină cât mai mult acolo – și să urmărești oamenii care fac o activitate care într-adevăr îți place și nu te mai duce în zona aia dark a minții tale și a fricilor tale. Sau fă altfel de conținut, așa cum am ales eu să fac. Eu fac alt tip de conținut și nici măcar nu a fost o strategie la mijloc, gen „mă scoate din sărite tot ceea ce văd, hai să fac eu altceva”.

Instagramul, mai ales când au apărut Insta stories, eu am simțit, pur și simplu, țin minte momentul în care am spus că „ăsta-i, frate, mediul meu”. Este mediul perfect în care pot să spun lucrurile într-o manieră care se potrivește foarte bine cu modul meu de a fi. Până atunci aveam Snapchat și spamam doi sau trei prieteni de-ai mei cu tot felul de prostii.

Andreea Vrabie: Acum spamezi 10.000.

            Maria Zavate: Acum spamez 10.000. Da, a fost pentru mine mediul perfect, mai ales știind că are caracterul ăsta efemer, că după 24 de ore dispar și aleg eu ce pun în highlights. E așa, lejer pentru mine.

Andreea Vrabie: Uite, vezi? Nu crezi că vine dintr-o nesiguranță?

            Maria Zavate: Ba da, eu nu zic acum că sunt complet sigură pe mine, „vai, eu n-am, frate, nicio îndoială și nicio nesiguranță acolo”. Uite, pot să fac analogia asta: n-aș putea să fac niciodată asta pe Facebook. Orice postare pe care o pun eu pe Instagram, dacă aș pune-o pe Facebook, îți zic, ar fi teribil.

Andreea Vrabie: Război.

            Maria Zavate: Da, război, pentru că oamenii acolo… Pare că pe Instagram se înțelege mai bine că acel cont este totuși un spațiu privat al unei persoane și că persoana aia a ales ca spațiul ăla privat să fie deschis publicului, dar trebuie să ai grijă totuși cum intri în casa lui. Nu intri cu noroi pe bocanci la el în casă, trebuie să ai puțină grijă cum intri. Ori pe Facebook, nu. Acolo, după ce a plouat și te-ai băgat în noroi până în gât, te duci în casa altuia și te tăvălești pe jos. Instagramul mi-a dat senzația asta, că am mai multă siguranță și că n-o să trebuiască să întâmpin tot felul de grobianisme și tot felul de lucruri de genul ăsta.

Andreea Vrabie: Ai spus mai devreme că OK, îți ia destul de mult timp să faci asta, că e pentru tine și o modalitate de a înțelege lucruri din lume, dar eram curioasă de ce-ți place sau cum te îmbogățește, ce-ți oferă overall.

            Maria Zavate: Încerc să-mi fac viața mai bună și să fiu utilă cât de cât în lumea asta în care am aterizat fără să vreau. Și cred că cea mai mare satisfacție pe care aș putea s-o am înainte să mor e că am lăsat-o mai bună decât am găsit-o. În niciun caz nu pot să pretind că pot să fiu eu salvatorul omenirii, sunt Atlas, țin pe umerii mei toate problemele lumii. Nu, în niciun caz, dar să-mi fac acolo cât de cât partea e o nevoie internă, nu știu cum s-a contruit. Era un meme la un moment dat, „I don’t know how to tell you that you should care about other people”. Mi s-a părut așa de real, pentru că da, este o nevoie firească la mine să îmi pese de lucrurile care se întâmplă jurul meu și nu cred că am de ales. Odată ce ai pornit pe calea asta, nu prea poți să te retragi și să fii acolo, numai tu cu tine și să trăiești doar tu pentru tine. Eu oricum trăiesc doar pentru mine, am un job, câștig banii pentru mine, nu dezvolt acum nu știu ce chestie, dar măcar cred că activitatea mea îmi satisface nevoia aia de a avea un impact pozitiv și de a lăsa lumea mai bună decât am găsit-o. Măcar pe internet, unde e atâta poluare, așa cum spuneai și tu.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *