Pledoarie pentru educație

Cum ar putea învățământul românesc să se transforme dintr-un sistem de școlarizare într-unul de educație.

Octombrie. Pe aleea îngustă din fața intrării profesorilor, o mâzgă lipicioasă se freacă obraznic de tufele de trandafiri și de gărdulețul de fier forjat. Câțiva elevi presărați pe gărduleț ca niște ciori pe-un fir de telegraf fumează și vorbesc despre ale lor, accentuând momente-cheie cu câte-o flegmă țintită ca un jet de tun de apă, doar că mai mic. Văd toate astea în timp ce îmi fumez țigara dinaintea primei mele ore – de engleză – ever. E 1992, am 24 de ani și, din lipsă de opțiuni care să-mi surâdă, am venit să predau la liceul bucureștean numit „Grupul Școlar Industrial Optica Română”.

Au fost suficiente doar acele prime patru ore ca mâzga lipicioasă să se facă vată de zahăr, ca pe drumul de la liceu până la troleu să fluier we don’t need no education și să mă gândesc: „Where the fuck has this been all my life?!” Eram pumped.

Pumped sunt și acum, după 22 de ani de predat tot engleză la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”. Îmi place de mor să fiu profesoară. Da, da, da, în România. E adevărat că la Coșbuc, o școală unde copiii vin pentru că „se respiră altfel”, dar lucrez și cu elevi din alte licee, din București și din localități limitrofe (Mihăilești, Ciorogârla). Acum câțiva ani am adunat un grup de puști de 11 ani într-un experiment: le-am „predat” noțiuni de gen, adică ce e aia să fii bărbat, ce e aia să fii femeie, ce e „normal” la un bărbat sau o femeie, cum e „normal” să funcționeze lucrurile într-o familie sau în societate (cine gătește, cine repară mașini etc.). După trei luni, puștii au participat la o conferință cu vreo 30 de activiști și profesioniști din sfera egalității de gen. Ei stăteau și se uitau și ascultau, iar ăștia mici le prezentau și le explicau și le demonstrau. Toată lumea a căzut pe spate. Puștii înțeleseseră că uneori singurul lucru de care e nevoie ca să schimbi perspectiva cuiva „nevorbit” e să îl/o asculți. Oamenii vor doar să se simtă iubiți și ascultați, iar asta se pare că face cel mai bine un puști de 12 ani care stă de vorbă cu mama lui furioasă, sau tristă, și-o ascultă și-i spune că el o s-o iubească orice-ar fi.

De aceea am rămas profă, chiar dacă n-am intrat în lumea asta din vreo pasiune sau chemare, și (încă) mor după asta. Fiindcă solidaritatea și libertatea sunt valorile mele supreme. Iar sistemul public de educație îmi oferă cel mai propice teren pentru a le transpune în fapte – de fapt, într-un stil de viață. Cum asta? E simplu: sistemul e atât de varză, încât chiar poți să te ocupi de educația copiilor.

Aici voiam să ajung: la EDUCAȚIE.

Investesc atâta timp, efort și bani proprii în dezvoltarea elevilor mei și a altor tineri din diferite cluburi și proiecte pentru că mie îmi place educația, nu școlarizarea. Sistemul se ocupă cu școlarizarea, înregimentarea, frica (prin tot mai multe examene standardizate, de exemplu) și menținerea unor cutume care nu fac bine deloc la dezvoltare, progres și educație în general. Sistemul încurajează homofobia prin instituționalizarea religiei confesionale ca parte din curriculumul național. Sistemul promovează non-valoarea prin acordarea de bonificații profesorilor care au premianți la olimpiada națională, când pe piață sunt sute de alte oportunități mult mai utile pentru elevi să-și îmbogățească cunoștințele și să le pună în practică în feluri care să contribuie real la comunitate. Sistemul rezistă descentralizării cu dinții și ghearele, astfel că directoarea mea nu poate concedia un profesor cu comportament neadecvat – care jignește elevii, care îi traumatizează, care miroase urât (true stories). Părinții fac plângere (dacă nu le e frică de repercusiuni), inspectoratul trimite o inspecție care constată că domnul sau doamna cadru didactic e exemplar/ă, și bam! Copiii și părinții strâng din – pardon – fese și sistemul merge mai departe.

Dar educația nu e neapărat o cauză pierdută. Dacă ai pasiune și cap, dacă nu te vezi făcând altceva pe lume decât să-i ajuți pe tineri să ajungă unde vor ei, atunci sunt simplu de folosit găurile din sistem pentru a face ce simți tu că e bine și ce îți zic tinerii că le trebuie.

Educația nu înseamnă să le torni tinerilor cu pâlnia pe gât tot felul de cunoștințe, sau să-i pregătești pentru bacalaureat. Sigur, bacalaureatul e important, fără el nu poți să „mergi mai departe”. Dar bacalaureatul nu e destinația finală. Destinația e viața. Iar pentru viață te pregătești cel mai bine fiind un elev… prost.

Am o rețea puternică de absolvenți cu vieți personale și profesionale bogate și sănătoase. Mulți au fost elevi mai degrabă slabi, sau mediocri. Sigur, au luat BAC-ul – și le mulțumesc până în ziua de azi profilor care i-au ajutat să treacă de hopul ăsta. Dar cel mai mult le mulțumesc și țin legătura cu profii care i-au ajutat să treacă prin momente dificile și să prindă niște trenuri. Poate un proiect, poate o bursă, poate o discuție amicală cu un părinte neînduplecat sau un prof/o profă care nu voia să-i treacă. Astea sunt lucrurile pe care absolvenții mei le țin minte din anii de școală.

Școala românească are ceva profesori care văd lucrurile așa, iar aceia sunt adevărații dascăli. Restul sunt niște corporatiști înfricoșați de sistem, care se stresează de portofolii și adeverințe și procese verbale. Ce vreau să le zic e să mai asculte din când în când și de copii și părinți. Nu le știu ei pe toate, dar au clar mai mult bun simț decât sistemul, iar drumul înainte numai ei pot să-l dea – nu ministerul, inspectoratul și alte instituții comandate politic de unii care habar n-au de educație.

Cu copiii trebuie să lucrezi cum au lucrat cu mine primii mei elevi: ei m-au învățat de cine să mă feresc și cine e de treabă în cancelarie, când e musai să avem note în catalog, care e treaba cu excursiile și meditațiile și manualele scrise de proful de mate. Ei mi-au adus primele propuneri de proiecte și de cluburi care au dus acum opt ani la nașterea celei mai bune școli din Coșbuc, CARE. Sistemul poate s-o dea înainte pe calea lui și noi îi dăm înainte cu clubul antidiscriminare, cu clubul de public speaking, cu serviciile de informare și sprijin real pentru consumatorii de droguri sau pentru băieții gay sau fetele lesbiene care trec prin momente cumplite chiar sub nasul sistemului și-al părinților, care (de frică) se uită în partea cealaltă. Îi dăm înainte cu „Roma pride” și „gay pride” și toate „pride”-urile posibile, ca să se știe: educația înseamnă mândrie, nu prejudecată.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #18

5 ani
Iarnă, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *